Schisma Occidentală (1378-1417) (ERDEȘ & TULBURE 2010)

Tarciziu Erdeş şi Eusebiu Tulbure, Schisma Occidentală (1378-1417),  INSTITUTUL TEOLOGIC ROMANO-CATOLIC „SF. IOSIF” (Istoria Bisericii, anul II, pr. prof. dr. Fabian Doboş), Iași, 2010

 

 CUPRINS

Cuprins........................................................................................................................... 2

Introducere..................................................................................................................... 3

 

capitolul i: Factori determinanţi ai Schismei occidentale........................................... 4

1. Alegerea lui Urban al VI-lea...................................................................................... 4

1.1. Încercările de reformă administrativ ecleziale................................................... 5

1.2. Relaţiile dintre Urban al VI-lea şi cardinali....................................................... 6

2. Alegerea lui Clement al VII-lea................................................................................. 7

 

capitolul ii: Schisma propriu-zisă............................................................................. 10

1. O privire retrospectivă în istorie.............................................................................. 10

2. Roma (Urban al VI-lea) sau Avignon (Clement al VII-lea)?.................................. 11

2.1. Ascultarea clementină...................................................................................... 11

2.2. Ascultarea urbană............................................................................................. 12

3. Schisma în corpul ecleziastic................................................................................... 12

4. Succesiunea pe scaunul lui Petru............................................................................. 14

4.1. Papa Bonifaciu al IX-lea (1389-1404)............................................................. 14

4.2. Papa Inocenţiu al VII-lea (1404-1406)............................................................ 16

4.3. Papa Grigore al XII-lea (1406-1415)............................................................... 18

 

capitolul iii: Încercări de refacere a unităţii.............................................................. 21

1. Conciliul ca şi cale de rezolvare a schismei............................................................ 21

1.1. Conciliul din Pisa............................................................................................. 21

1.2. Conciliul din Konstanz..................................................................................... 23

2. Refacerea unităţii Bisericii....................................................................................... 26

 

Concluzie..................................................................................................................... 28

Bibliografie.................................................................................................................. 29

INTRODUCERE

Schisma occidentală reprezintă unul din evenimentele istorice cele mai complexe, foarte greu de clarificat chiar şi pentru istoricul cel mai imparţial. Printre numeroasele dificultăţi, cum ar fi de exemplu, validitatea sau invaliditatea alegerii unui papă, se numără şi aceea de a defini natura acestei schisme, care poate fi înţeleasă ca o contrapunere a ideilor şi a persoanelor referitoare la identitatea persoanei care deţine această putere instituţională. Aşadar schisma poate fi interpretată ca o incertitudinea referitoare la persoana papei[1].

 

capitolul i

Factori determinanţi ai Schismei occidentale

 Abia sosit la Roma, după o pauză de aproape 70 de ani, timp în care reşedinţa papală a fost Avignonul, Grigore al XI-lea moare la 27 martie 1378. Cu opt zile înainte, bolnav şi conştient că i se apropia sfârşitul, aflat în faţa numeroaselor certuri din colegiul cardinalilor, a emis o bulă care putea facilita alegerea mai rapidă a unui succesor; prin ea, cardinalii prezenţi la Roma erau autorizaţi să treacă în cel mai scurt timp posibil la alegerea noului pontif, fără a mai aştepta sosirea celor absenţi[2].

După moartea sa, poporul roman, agitat, furios chiar, iese pe străzile oraşului şi strigă că doreşte un papă roman. Cardinalii cer autorităţilor oraşului să ia măsuri împotriva eventualelor tulburări ale maselor pentru ca astfel să fie liberi în alegerea noului papă.

 

1. Alegerea lui Urban al VI-lea

 

La data de 7 aprilie 1378, după primele vespere, cardinalii, în număr de şaisprezece (patru italieni, un spaniol şi 11 francezi - însă mulţi dintre cardinali rămăseseră la Avignon^[3]), intră în conclav la primul etaj al palatului Vaticanului. Înainte însă de a se închide porţile, aproximativ 70 de străini (reprezentanţi ai oraşului şi alţi oameni din popor înarmaţi) îşi fac apariţia în conclav. Dar după două ore sunt trimişi afară, iar alegerile pot începe. În faţa palatului, 20.000 de persoane, printre care mulţi ţărani înarmaţi, strigă cu putere: „voim un roman sau cel puţin un italian”. Capii celor 13 circumscripţii ale oraşului se prezintă în mod oficial în conclav şi cer ca dorinţa poporului să fie îndeplinită, deoarece, în caz contrar, ar fi fost foarte greu ca masele agitate să mai poată fi controlate^[4]. La numai o zi clopotele Bazilicii Sfântul Petru încep să sune, iar poporul, alergând, soseşte din nou în piaţă, strigând: „îl voim roman”. Strigătele sunt atât de puternice încât cardinalul Orsini nu-şi poate ţine discursul în faţa conclavului. De la fereastră, cardinalul dojeneşte poporul şi promite că, în decursul aceleaşi zile, vor avea un papă roman sau italian. Cardinalii italieni îl propun pe arhiepiscopul de Bari, Bartolomeo Prignano, un teolog de marcă, născut la Napoli în 1318. Aceasta a fost ultima dată când o persoană din afara colegiului cardinalilor devenea papă.[5] Mai mult de două treimi dintre alegători sunt de acord cu acest nume. Orsini anunţă poporului că alegerea a fost făcută şi pronunţă „Bari”, poporul înţelege doar „Bar”, care fusese un curialist al lui Grigore al XI-lea. Furioasă, lumea asaltează zidul sălii conclavului şi pătrunde înăuntru. Înfricoşaţi, cardinalii înscenează întronizarea unui alt cardinal italian, Francesco Tebaldeschi. Poporul este mulţumit cu acest „ales”. În urma acestei false întronizări, cu excepţia lui Tebaldeschi, toţi cardinalii fug, fiecare unde poate: şase se refugiază în castelul Sant-Angelo, patru fug în afara Romei, iar cinci se retrag în propriile case. Conform obiceiului, romanii jefuiesc casa lui Tebaldeschi[6].

Bătrânul cardinal va încerca în zadar să explice mulţimii agitate că fusese ales un altul. În sfârşit, mulţimea se va linişti iar în ziua următoare, magistratul oraşului cere scuze cardinalilor şi îi asigură că acum toţi ştiau că nu fusese ales Tibaldeschi, ci Prignano. Acesta este încoronat cu ceremonialul obişnuit şi îşi ia numele de Urban al VI-lea. Cardinalii vor face cunoscut celor de la Avignon noua alegere, iar aceştia îi vor transmite papei „felicitările lor”[7].

 

1.1.  Încercările de reformă administrativ ecleziale

 

Putem să observăm la acest papă tentative sincere de reformă, dar în acelaşi timp, prin forţa situaţiilor, şi defectele papalităţii avignoneze. Toată energia de care dispunea Urban al VI-lea a fost pusă în serviciul programului său, program care nu este de respins, chiar dacă unele aspecte nu erau tocmai potrivite timpului şi conjuncturilor istorice. Însă aceasta i s-a întâmplat nu numai lui, ci şi altor pontifi dinainte sau posteriori lui (de exemplu papii Bonifaciu al VIII-lea, Paul al IV-lea şi Pius al V-lea). Unul dintre punctele principale ale reformei îl ocupa cel legat de combaterea simonie, unul dintre păcatele frecvent întâlnite la timpul respectiv. Se caracteriza prin intervenţiile făcute de cardinali pe lângă papa pentru a obţine beneficii pentru protejaţii regilor, ai principilor etc. În schimbul acestor servicii, cardinalii primeau gratificaţii şi pensiuni din partea suveranilor. Urban al VI-lea luptă în primul rând pentru evitarea acestor cumulări de beneficii; pentru aceasta cere să fie indicată valoarea beneficiului cerut, ca şi cea a beneficiilor posedate deja[8].

În acelaşi timp însă, papa menţine centralismul cu ajutorul rezervelor. Menţine fiscalismul; mai mult, îl face mai dur decât era, pedepsindu-i canonic pe cei care întârziau cu plătirea taxelor. Papa ia această măsură constrâns fiind şi de necesitatea de a crea o curie ex novo, trebuind să suplinească pierderile cauzate de teritoriile trecute sub „ascultarea clementină”, ca şi evaziunilor fiscale. Pe scurt, papa încearcă o reformă a aparatului administrativ-financiar, însă necesităţile financiare accentuează defectele deja existente[9].

 

1.2.  Relaţiile dintre Urban al VI-lea şi cardinali

 

Totul s-ar fi desfăşurat bine dacă Urban al VI-lea nu ar fi arătat încă de la început o imprudenţă şi o îndărătnicie care i-au făcut pe cei ce-1 înconjurau să se îndoiască chiar de deplinătatea facultăţilor sale mintale. Este probabil, ca după alegerea sa, psihologia lui să fi suferit anumite schimbări. Sensul acelei plenitudo potestatis a declanşat într-însul defectele caracterului şi ale temperamentului său. În Urban al VI-lea există convingerea, manifestată deseori, a unei alegeri divine a persoanei sale ab aeterno. Modul alegerii sale reprezintă pentru dânsul un adevărat miracol. La aceasta se adaugă concepţia papei, concepţie care o reproduce mai mult sau mai puţin pe cea a lui Bonifaciu al VIII-lea: papa este altissimus super omnes. Ca şi Vicar al lui Cristos şi reprezentant al lui Dumnezeu pe pământ, el reprezintă prima persoană a lumii. Plenitudo potestatis îi conferă puterea să decidă deasupra sau chiar împotriva normelor canonice. Omnia possum et ita volo reprezintă o frază pronunţată atunci când a intenţionat să treacă deasupra normelor pronunţării excomunicării, norme care cereau trei avertismente anterioare^[10].

Cu această convingere a alegerii divine şi cu puterea supremă în mână, papa intenţionează să reformeze Biserica începând de la curia romană: Ego intendo mundare ecclesiam et mundabo; istam sedem intendo primitus reformare. Însă tocmai în cadrul acestui program, papa va declanşa conflictul fatal cu cardinalii.

Conflictul cu cardinalii se manifestă pe două planuri: pe cel al practicii tradiţionale şi în cadrul raporturilor papă-cardinali.

Astfel pe cardinali, care de altfel, duceau dorul Avignon-ului, îi va trata în modul cel mai dur posibil, însă va lăsa să-i scape ocazia de a numi alţii pe care s-ar fi putut baza mai mult^[11].

Un alt aspect al raportului care exista între grupul cardinalilor şi papă poate fi mai bine evidenţiat de decizia acestuia din urmă de a reduce numărul „familiei” acestora: de la 30 sau 40 câte erau, la 14 persoane; de a reduce numărul enorm al beneficiilor (200-300 sau chiar 500), beneficii în care intrau multe ce aveau şi cura animarum. Aceasta însemna reducerea intrărilor, slăbirea bazei economice pentru întreţinerea unei numeroase „familii” şi trăirea unei vieţi luxoase.

În sfârşit, noul ales intenţionează să-i separe pe cardinali de suverani, să-i transforme din avocaţi ai regilor şi principilor în colaboratori ai săi. Aceasta însemna să-i priveze de pensiunile primite de la aceştia pentru serviciile făcute pe lângă curia romană[12].

Pe planul teoretic, dar chiar şi practic, al raportului dintre papă şi cardinali, se observă tendinţa lui Urban al VI-lea de a-şi supune cardinalii acelei plenitudo potestatis proprii. În mod lent, începând cu secolul al XII-lea, cardinalii îşi lărgiseră considerabil puterea proprie. Ei încercau să instaureze o putere oligarhică prin care să condiţioneze, să constrângă chiar, deciziile papale: fără părerea pozitivă a cardinalilor, deciziile papei, pronunţate în consistoriu, erau invalide. Pentru Urban însă, deciziile aveau un caracter personal, iar părerea cardinalilor avea rolul doar de a conferi acestor decizii o solemnitate mai mare. În acest fel, papa „micşora onoarea”, adică puterea cardinalilor, iar aceştia cu trecerea timpului au început să se gândească cum să o micşoreze pe cea a papei. Pentru a înţelege mai bine gravitatea acestui fapt, trebuie să menţionăm că, procedând astfel, papa intenţiona să răstoarne întreaga practică instaurată la Avignon^[13].

Această asprime de monarh absolut, dar, desigur, nepotrivită pentru un locţiitor al lui Cristos, capabil întotdeauna să ierte, i-a anulat sprijinul multor cardinali, care l-au părăsit, refugiindu-se în preajma lui Clement al VII-lea. Trăind mereu cu un sentiment de nesiguranţă, nevrotic, lipsit de o susţinere corespunzătoare, Urban al VI-lea îşi schimba mereu reşedinţa; mai întâi, la Lucea şi apoi la Perugia, până când a putut, în sfârşit, să se întoarcă din nou la Roma, unde reuşise să cucerească simpatia locuitorilor prin bula Dominus noster, din 8 aprilie 1389, datorită căreia se reducea intervalul dintre un jubileu şi altul la 33 de ani, în amintirea vieţii pământeşti a lui Cristos, stabilind astfel următorul An Sfânt în 1390[14].

A fost, practic, singura măsură concretă cu caracter „religios”, pe care a luat-o; n-a avut posibilitatea de a-i vedea „roadele”, pentru că a murit la Roma, la 15 octombrie 1389. A fost înmormântat în bazilica Sf. Petru, iar sarcofagul său se află actualmente în Grotele Vaticanului^[15].

 

2. Alegerea lui Clement al VII-lea

 

Pe fondul dubiului ce plana asupra validităţii alegerii papei Urban precum şi a nemulţumirilor şi deziluziilor pentru beneficiile sau promovările respinse, au început să se facă simţite în rândurile cardinalilor murmurări sau chiar unele sentimente de regret cu privire la alegerea acestuia. Toate aceste nemulţumiri i-a determinat pe cardinali să se distanţeze de suveranul pontif, cauzând totodată mari diviziuni între dânşii. Cei francezi s-au împărţit în două tendinţe: extremiştii, care voiau cu orice preţ să scape de papa, şi alţii, mai moderaţi sau nedecişi. Italienii se opun măsurilor extremiste şi formulează diferite propuneri de aplanare a conflictului^[16].

Cu pretextul că la Roma era prea cald, cardinalii părăsesc oraşul, cei italieni rămânând cu papa, pentru a se întâlni la Anagni. Între timp, bătrânul Tibaldeschi murise. De la Agnani cardinalii emit manifeste prin care îi cer papei abdicare sau alegerea (ori numirea) unui coadiutor sau a mai multor coadiutori care să-l ajute în guvernare. Papa tratează de la Tivoli cu cardinalii rebeli, excluzând soluţiile propuse de aceştia. Cardinalii italieni propun realegerea lui Urban şi suportarea modului său de conducere, prin convocarea unui conciliu, propunere pe care francezii o resping.

La data de 2 august la Anagni, cardinalii francezi publică o relatare parţială a alegerii din 8 aprilie 1378 a papei Urban al VI-lea (dorind să scoată în evidenţă faptul că alegerea acestuia risca să fie lovită de nulitate, pentru că avusese loc sub presiunea mişcărilor populare^[17]) prin care cer acestuia să abdice, deoarece nu este un papă adevărat; mai mult, este un „anticrist, apostat şi tiran”. La numai o săptămână mai târziu, pe 9 august în mod solemn, în catedrala din Anagni, papa este declarat „excomunicat”, un „intrus în papalitate” şi le este prezentat tuturor ca atare, somându-l tot odată să abdice pentru a nu cădea în pedepse canonice şi mai grave. Această declaraţie a cardinalilor este trimisă principilor cu scrisoarea Urget nos Christi caritas din 20 august.

Ludovic de Anjou le cere cardinalilor să pună capăt „văduviei” Bisericii. Decizia lui reprezenta urmarea unui lung schimb de scrisori cu cardinalii. Carol al V-lea al Franţei se arată mai prudent, deoarece canoniştii, teologii şi prelaţii consultaţi de dânsul nu i-au sugerat o linie precisă de acţiune; totuşi, nu era exclusă soluţia unui conciliu. Ioana I de Neapole rămâne neutră şi nu pune nici un obstacol acţiunilor în curs. Un astfel de ataşament îi permite lui Onorato Caetani să găzduiască la Fondi 13 cardinali care, pe 27 august, părăsesc Anagni. Cei trei cardinali italieni (Orsini, Corsini şi Brossano) tergiversează, dar apoi cedează în faţa colegilor francezi, deoarece aceştia le-au propus ocuparea scaunului papal. Ei sosesc la Fondi pe 15 septembrie. Însă, deja cu 3 zile, înainte se decisese ca tiara papală să i se încredinţeze lui Robert de Geneva[18].

La 18 septembrie Urban al VI-lea creează, prea târziu însă, 29 de cardinali, între care erau şi doi francezi. Prea târziu pentru că la 20 septembrie cardinalii francezi îl aleg pe Robert de Geneva ca papă. Acesta îşi ia numele de Clement al VII-lea. Italienii, simţindu-se trădaţi, nu participă la vot. Astfel începe marea schismă occidentală, care va dura 39 de ani^[19].

Pe 31 octombrie, noul ales, antipapa Clement al VII-lea, este încoronat în prezenţa trimişilor reginei Ioana de Neapole.

Robert de Geneva, în vârstă de 36 de ani, frate al contelui de Geneva, văr al împăratului Carol al IV-lea, înrudit cu regele Franţei, educat, bun conducător al trupelor, avea astfel, spre diferenţă de Urban al VI-lea, toate calităţile dorite de cardinalii rebeli. Dată fiind situaţia şi ca un bun conducător de armată, Robert intenţionează să cucerească Roma, însă este învins mai întâi la Carpineto (februarie 1379) şi apoi la Marino (aprilie). Fuge la Neapole, unde este primit în triumf de regina Ioana. Poporul însă îl respinge. De aceea, trebuie să părăsească Italia. La 20 iunie 1379 ajunge la Avignon. Astfel, eşua prima tentativă de înlăturare a schismei prin forţă. Astfel de tentative vor mai avea loc în viitor, rezultatul însă va fi acelaşi^[20].

 

capitolul ii

Schisma propriu-zisă

  

Între timp, naţiunile creştine începeau să se divizeze: Statul papal, Ungaria, Polonia, Ţările scandinave, Anglia, Irlanda şi Corsica vor rămâne cu papa Urban al VI-lea; regatul de Neapole, Franţa, Spania şi Scoţia se vor alătura lui Clement al VII-lea. Portugalia va fi mai întâi cu Clement, apoi cu Urban. Pe teritoriul Imperiului german, adeziunea pro-urbană şi cea pro-clementină variază de la o regiune la alta. Deseori, chiar diecezele erau divizate; la fel se întâmpla cu ordinele religioase. Însă apartenenţele la un papă sau la altul se schimbau în funcţie de interese. Această delimitare a adeziunii pentru papa Urban sau pentru antipapa Clement se va contura pe parcursul a aproximativ 11 ani^[21].

 

1. O privire retrospectivă în istorie

 

Pentru creştinătate era foarte greu să decidă de partea cui era dreptatea. Alegerea lui Urban al VI-lea avusese loc în circumstanţe neobişnuite. Martorii interesaţi, care erau electorii înşişi, declaraseră că acţionaseră sub violenţa şi constrângere. Clement al VII-lea, ales de majoritatea cardinalilor, îşi va stabili reşedinţa la Avignon, unde creştinătatea era obişnuită de mai bine de două generaţii să-şi caute papii. De aceea nu trebuie să ne mire faptul că opiniile, chiar ale persoanelor cele mai pregătite, erau împărţite. Studii detaliate ne-au clarificat fazele alegerii lui Urban al VI-lea[22].

Pe baza lor, astăzi, noi putem afirma cu siguranţă că alegerea lui Urban al VI-lea fusese validă. Teama de poporul răzvrătit a grăbit numai numirea, dar nu a determinat alegerea candidatului. Comedia cu Tibaldeschi ne arată în mod clar cum cardinalii se temeau că nu ar fi ales un candidat plăcut poporului. Şi, dacă în continuare, aceşti cardinali i-au adus omagiu lui Urban, dacă au primit împărtăşania din mâinile lui, dacă i-au cerut favoruri, toate acestea sunt fapte fără prea mare importanţă, ce se pot explica nu prin frica faţă de popor, ci faţă de Urban al VI-lea. Însă atunci, pe moment, totul nu era atât de clar. Chiar şi anumiţi sfinţi, cum ar fi dominicanul Vincenzo Ferreri, vor fi de partea antipapei. Ecaterina de Siena rămăsese de partea lui Urban. Ea se va adresa cardinalilor printr-o scrisoare plină de indignare. Tot ea nu-l va scuti nici pe papa de avertismentele sale curajoase. De partea lui Urban al VI-lea va fi de la început împăratul Germaniei, Carol al IV-lea, care moare în anul 1378; lui îi urmează Venceslau (1378-1400).

Între toate acestea intrau şi contrastele politice, cum era de exemplu ostilitatea dintre Franţa şi Anglia. După primele incertitudini, Universitatea din Paris îl recunoscuse pe Clement al VII-lea, dar apoi păstrase o oarecare neutralitate.

Această stare de lucruri era mai mult decât tristă, şi cu timpul va sfârşi prin a dăuna Bisericii. Totuşi, nu trebuie să ne imaginăm că daunele imediate ar fi fost excesiv de grave. Credincioşii nu credeau în învăţăturile greşite; nu apăruseră erezii şi nici rebeliuni împotriva autorităţii bisericeşti. Nimeni nu se îndoia de faptul că unitatea Bisericii se baza pe comuniunea cu succesorul lui Petru, numai că nu se ştia care din cei doi era adevăratul succesor al apostolului. Cel puţin în acele regiuni în care diecezele nu erau divizate, acolo viaţa pastorală mergea înainte în mod regulat, fără mari probleme. Este clar însă că, cu timpul, aspectele negative se vor simţi mai mult, mai intens.

Schisma nu a avut ca efect indiferenţa religioasă, ci dimpotrivă, o exaltare religioasă deosebită. Biserica întreagă a fost cuprinsă de o anumită nelinişte nervoasă, pe alocuri apăreau chiar planuri aventuriste de reformă^[23].

 

2. Roma (Urban al VI-lea) sau Avignon (Clement al VII-lea)?

 

2.1.  Ascultarea clementină

 Ludovic de Anjou şi fratele lui, Carol al V-lea al Franţei, au avut un rol important atât în declanşarea schismei, cât şi în crearea „ascultării avignoneze”. Nu ei au avut iniţiativa acestei schisme, ci cardinalii; totuşi, ar fi fost foarte dificil pentru aceştia să ajungă la această decizie fără sprijinul moral, financiar şi militar (ordinele date mercenarilor bretoni din Toscana şi Umbria) oferit de cei doi suverani. Acest ajutor este oferit indirect (prin Onorato Caetani şi Ioana de Neapole). După alegerea lui Clement, ei îl vor sprijini prin toate mijloacele posibile: financiare (Carol al V-lea le va oferi 20.000 de florini, iar Ludovic de Anjou, 35.000 de franci), diplomatice şi propagandistice. Motivele? Nu le putem afla din documentele oficiale, deoarece acestea repetă doar raţiunile cardinalilor schismatici. Între motivele probabile intră rudenia lui Ludovic de Anjou cu familia conţilor de Geneva; reşedinţa de la Avignon, cu a cărei abandonare curtea regală nu putea să se liniştească după ce încercase să împiedice decizia lui Grigore al XI-lea de a se transfera la Roma. Celelalte naţiuni „clementine” au aderat la schismă pentru motive politice (alianţe, înrudiri, clientelism) şi mai puţin pentru motive juridico-bisericeşti (invaliditatea alegerii lui Urban al VI-lea), chiar dacă, în unele cazuri, aceste motive au putut să aibă o anumită influenţă (Castilia). Alături de cauzele politice se află cele de natură politico-bisericească: favorurile acordate de papii avignonezi diferiţilor suverani (Clement al V-lea concede lui Carol al V-lea decima timp de trei ani şi numirea a 100 de beneficii). Să nu uităm apoi beneficiile date de papi persoanelor Bisericii, beneficii pe care aceştia le-ar fi pierdut dacă suveranii ar fi trecut la o altă ascultare; recompensele promise şi apoi acordate ecleziasticilor care se angajaseră în propaganda pentru recunoaşterea lui Clement al VII-lea (pălării de cardinal, privilegii acordate diecezelor etc.).

 

2.2.  Ascultarea urbană

 Adeziunea împăratului Carol al IV-lea şi a fiului său Venceslau este dictată de motive bisericeşti. Urban al VI-lea le trecuse cu vederea unele greşeli. Raţiunile politice au o mică importanţă în decizia Angliei, deoarece atât curtea regală, cât şi persoanele Bisericii nu se ocupă prea mult cu analizarea motivelor juridice ale alegerii, cât mai mult cu analiza refuzului cardinalilor de a accepta reforma bisericească voită de Urban. Ei văd motivele profunde ale rebeliunii lor în neacceptarea acestei reforme. La Florenţa par să prevaleze raţiunile validităţii alegerii lui Urban, alegere care este apărată în mod decis, chiar dacă este acceptată ideea unui conciliu pentru găsirea unei soluţii definitive. Acceptarea validităţii alegerii provine şi din soluţiile acestui casus oferite de jurişti italieni de faimă internaţională: Giovanni da Legnano (Bologna), Baldo degli Ubaldi (Perugia), Bartolomeo da Saliceto (Bologna), jurişti care se pronunţaseră în favoarea validităţii alegerii. Raţiunile politice prevalează în Carlo di Durazzo, în baronii sicilieni (până în 1392), ca şi în regii portughezi^[24].

 

3. Schisma în corpul ecleziastic

 

Nu lipsesc excepţiile acelor episcopii care, într-o naţiune clementină, sunt urbani, iar într-o naţiune urbană, sunt clementini. Acest aspect se verifică în primii ani ai schismei sau atunci când o ţară îşi schimbă ascultarea. Cu timpul, în cadrul naţiunilor, episcopatul se adaptează deciziilor propriilor principi. Situaţia este mai puţin clară în regiunile de graniţă, unde se verifică numiri duble de episcopi, fapt care atrage lupta pentru cucerirea efectivă a episcopatului, luptă care nu exclude violenţa. Exemple pot fi aduse începând cu Elveţia şi până în Belgia (Flandra)^[25].

În rândul ordinelor călugăreşti efectele schismei se pot vedea mai ales în cazul ordinelor mendicante, care sunt centralizate şi împărţite în provincii circumscrise de graniţele naţiunilor.

Franciscanii, care sunt cei mai numeroşi şi mai răspândiţi, se împart în două generalate (iar după conciliul din Pisa - 1409 în trei). Ministrul general Leonardo de Rossi (un neapolitan), probabil la cererea Ioanei de Neapole, aderă la Clement. Urban al VI-lea îl numeşte Vicar General pe Ludovico Donati;(va fi ales Ministru General în 1379 şi cardinal doi ani mai târziu). Însă diviziunea provinciilor nu o urmează pe cea teritorială a generalatelor. În afară de provinciile Franţei, Scoţiei şi Spaniei, la Clement aderă provinciile de Genova, Milano, Umbria şi Germania meridională. Ulterior, în acestea din urmă se va verifica o altă diviziune: fiecare vor avea doi provinciali cu proprii subalterni. Papii, pentru a şi-i menţine fideli, le-au acordat multe privilegii personale mai ales în ceea ce priveşte ascultarea şi sărăcia, contribuind astfel la decăderea lor religioasă.

Mai degrabă sau mai târziu, şi dominicanii vor ajunge la doi sau chiar trei Maeştri Generali. Pentru Clement se vor declara provinciile de Castilia, Aragon, Tolosa şi Franţa. Pentru Urban vor rămâne celelalte, ca şi o parte a conventurilor din Aragon, aceasta până când regele nu le va impune ascultarea clementină. În Italia, din impunerea ducelui de Savoia, vor trebui să adere la Clement unele conventuri din Piemont şi cele din partea superioară a Lombardiei. Decadenţa religioasă (sărăcia, viaţa comună, studiul şi predica) se va accentua în ascultarea clementină. În cadrul celeilalte ascultări, se verifică acţiunea de reformă stimulată de ecaterinieni (urmaşii sfintei Ecaterina de Siena) şi de Raimondo de Capua, Ministrul General al Ordinului. În conventurile elveţiene asistăm şi la alungarea fraţilor clementini din partea celor urbani^[26].

Augustinienii, din cauza configuraţiei geografice a provinciilor, vor simţi mai puţin efectele schismei. Un număr de 18 provincii se găsesc în cadrul ascultării clementine, iar 18, în cea urbană (majoritatea din provincii erau în Italia). După dispariţia Ioanei de Neapole de pe scena politică neapolitană, în Italia adeziunea urbană va deveni din ce în ce mai compactă. Iar în cadrul acestei ascultări urbane va începe reforma ordinului, la fel cum se va verifica cu dominicanii. După conciliul din Pisa, ordinul nu se va împărţi în trei generalate; dimpotrivă, se va ajunge la unificarea lui graţie priorului general al ascultării avignoneze care devine General al întregului ordin până în 1418.

Nici Carmeliţii nu vor cunoaşte împărţirea în trei generalate. Schisma va împarte ordinul în două. Fiecare din cele două generalate va respecta organizarea şi viaţa structurală a ordinului: proprii provinciali, propriile capitluri generale, propria legislaţie. Conciliul din Pisa readuce unificarea ordinului, întrucât Alexandru al V-lea îl numeşte pe Jean Legros (Grossi) prior general al întregului ordin. Acesta este reconfirmat de capitul general de la Bologna, din 1411. În această funcţie va rămâne timp de 20 de ani.

O situaţie identică o găsim în rândul cistercienilor, legaţi de Citeaux, chiar dacă nu au o structură întrutotul centralizată. Nu se pot ţine obişnuitele capitluri anuale de la Citeaux, iar Urban al VI-lea autorizează capitluri naţionale şi internaţionale autonome de Citeaux. Din punct de vedere juridic, aceasta era posibil deoarece majoritatea mănăstirilor din afara Franţei erau afiliate centrului de la Clairvaux şi Morimond. Consecinţele negative au venit, ca şi pentru alte ordine, din privilegiile acordate de papi pentru a-şi păstra fidelitatea diferitelor mănăstiri, fapt care a cauzat, implicit, decadenţa lor religioasă. Conciliul din Konstanz a trebuit să remedieze aceste măsuri papale (sesiunea 43, bulele Attendentes şi Quoniam beneficia din 23 martie 1418). În diferite mănăstiri cu caracter monahal, situaţia a devenit şi mai gravă prin alegerea a doi abaţi, alegere căreia i-au urmat diviziunea şi luptele interne în cadrul comunităţii^[27].

 

4. Succesiunea pe scaunul lui Petru

 

În loc să se gândească la îndepărtarea schismei, papa Urban al VI-lea are ca idee fixă lupta împotriva regatului de Napoli. Drept urmare o excomunică pe regina Ioana, intenţionează să pornească chiar o „cruciadă” împotriva ei, şi-l determină pe vărul acesteia, Carlo di Durazzo, să-i declare război. După ce acesta ocupă Napoli, papa rupe legăturile cu Carlo şi-l excomunică. Cardinalii înşişi se ridică împotriva sa, iar papa va executa pe mai mulţi dintre ei. În anul 1389, Urban moare la Roma, plâns de puţină lume[28].

 

4.1.  Bonifaciu al IX-lea (1389-1404)

 La moartea lui Urban al VI-lea, Clement al VII-lea era încredinţat că va obţine recunoaşterea oficială ca unic pontif, dar la Roma, cei 14 cardinali care-i erau duşmani declaraţi continuau să-1 considere drept un intrus şi au procedat la o nouă alegere. La 2 noiembrie 1389, a fost ales napolitanul Pietro Tomacelli, cardinal la S. Anastasia, care a fost consacrat în ziua de nouă a aceleiaşi luni, sub numele de Bonifaciu al IX-lea.

Primele sale măsuri pontificale au fost cele de calmare a certurilor provocate de Urban al VI-lea în sânul Curiei, acestea aducând după ele căderea în dizgraţie a tronului roman pe plan politic. A graţiat pe mulţi dintre cei condamnaţi de predecesorul său, le-a redat titlul de cardinal celor cărora le-a fost luat abuziv şi a făcut pace cu regatul Neapolelui prin recunoaşterea regelui Ladislau, fiul defunctului Carol al III-lea. Acesta a promis sub jurământ că-l va ajuta împotriva antipapei; ca răsplată pentru devotamentul său, Bonifaciu al IX-lea a dispus să fie încoronat chiar la Gaeta de un trimis al său şi apoi 1-a ajutat financiar ca să-l înfrângă pe Ludovic al II-lea de Anjou, care se bucura de sprijinul lui Clement al VII-lea. În acest fel, papa a reuşit să obţină supunerea regatului din sud faţă de Roma^[29].

Bonifaciu al IX-lea putea deci să-şi ocupe tronul, având spatele asigurat şi, de asemenea, dispunea după cum voia de rezultatele puterii; o lovitură profitabilă a fost, în sensul acesta, celebrarea a nu mai puţin de două jubilee. Într-adevăr, după cel deja proclamat de Urban al VI-lea pentru anul 1390, a urmat un altul, în 1400, proclamat de el pentru că declararea Anului Sfânt în amintirea celor 33 de ani ai lui Cristos nu elimina, practic, pe cea referitoare la cei 50 de ani.

Raporturile cu romanii au fost bune în perioada de după jubileul din 1390, deoarece, ca de obicei, afluenţa de pelerini a însemnat o afacere bună şi pentru locuitori, dar disputele şi încercările de revoltă n-au întârziat să apară pe parcurs. Abia în 1398, papa a reuşit să-şi asigure o suveranitate deplină asupra Romei prin suprimarea sistemului republican şi reînfiinţarea funcţiei de senator, în privinţa căreia şi-a rezervat dreptul de a alege persoana potrivită. Mai târziu, Anul Sfânt din 1400 a adus din nou bunăstare pentru toţi, dar şi o nouă epidemie de ciumă. Oricum, pentru a-şi consolida puterea, Bonifaciu al IX-lea a dispus să fie restaurat Castelul Sant-Angelo care, ca şi în cazul palatului din Vatican şi al Capitoliului, a fost transformat în fortăreaţă. Astfel că, în practică, prin suveranitatea sa temporală n-a urmărit decât să stoarcă bani şi să-şi apere tronul[30].

Cu toate acestea, nu a luat prea mult în seamă criticile, convins că nu putea fi tras la răspundere pentru faptele sale, şi n-a făcut nimic concret pentru a evita schisma. Când, în 1394, a murit Clement al VII-lea şi cardinalii de la Avignon l-au desemnat ca succesor pe cardinalul aragonez Pedro de Luna, acesta luându-şi numele de Benedict al XIII-lea, nu şi-a dat silinţa pentru a fi recunoscut ca papă unic; simţea probabil că era rău văzut din cauza scandaloasei sale activităţi simoniace. De fapt, reuniunea ţinută la Paris, în 1398, la propunerea universităţii din acel oraş şi a clerului francez, care suporta cu greu obligaţiile financiare impuse de către Benedict al XIII-lea, şi cu participarea celor mai cunoscuţi teologi, episcopi şi stareţi, a votat, este adevărat, o „ieşire” de sub tutela papei din Avignon, dar nu a pus în discuţie, pe de altă parte, nici o adeziune faţă de pontiful roman.

Un alt episod semnificativ s-a perecut în anul 1403 când Benedict al XIII-lea, care scăpase din asediul Avignonului, reuşise să se adăpostească la Château Reynard, redobândind un oarecare prestigiu. De fapt, clerul din Franţa trecuse, pe neaşteptate, de partea lui, cu atât mai mult cu cât întreaga naţiune devenise, prin decret regal, supusă papei Benedict al XIII-lea. Aceeaşi universitate din Paris care luptase împotriva lui atât de înverşunat se apropiase acum de el Dările datorate Bisericii au început să fie din nou plătite, la fel şi sumele restante. Este clar că la această nouă ascensiune a lui Benedict al XIII-lea către culmile autorităţii contribuise în bună măsură comportarea, lui Bonifaciu al IX-lea, care ajunsese să provoace dezgustul întregii Europe. Papa de la Avignon s-a simţit atât de sigur pe opinia publică internaţională, încât a propus o întâlnire cu pontiful roman pentru a soluţiona schisma. În acest scop, a trimis la Roma o delegaţie, în vara lui 1404.

Bonifaciu al IX-lea era bolnav şi ambasadorii, după cum relatează cronicarii, l-au enervat în aşa măsură încât starea sănătăţii i s-a agravat. Curia i-a considerat chiar vinovaţi de moartea lui, survenită la 1 octombrie 1404, aşa că au ajuns la închisoare în Castelul Sant-Angelo, de unde nu au ieşit decât pe cauţiune^[31].

 

4.2.  Inocenţiu al VII-lea (1404-1406)

 La moartea lui Bonifaciu al IX-lea, Roma a căzut imediat pradă tulburărilor, alimentate în principal de cei din familiile Orsini şi Colonna, reveniţi în prim-plan, la conducerea taberelor adverse. Cei dintâi susţineau Capitoliul, care se afla în mâinile unui frate al defunctului papă, ceilalţi pledau pentru o reîntoarcere la idealurile democratice, cerând intervenţia lui Ladislau de Napoli pentru o rezolvare democratică a conflictului. În această atmosferă încordată, cardinalii s-au reunit în conclav şi, sub ameninţarea apropierii regelui Neapolelui, s-au grăbit să-l aleagă ca papă, la 17 octombrie 1404, pe Cosimo Migliorati. Născut la Sulmona la 1336, fost arhiepiscop de Ravenna şi apoi episcop de Bologna, era din 1389 cardinal la Santa Croce.

Noul ales şi-a luat numele de Inocenţiu al VII-lea, dar a trebuit să aştepte aproape o lună pentru a fi încoronat; de fapt, chiar dacă fusese ales ca suveran pontif al Romei, nu era stăpân nici la Vatican, nici în Capitoliu şi nici la Sant-Angelo, toate controlate de răsculaţi, în plus, populaţia refuza să-i jure credinţă, astfel încât Ladislau s-a simţit însărcinat, ca vasal al papei, şi cu restabilirea ordinii şi autorităţii pontificale.

El se afla deja la Roma, la 19 octombrie, cu trupele sale şi fusese primit sărbătoreşte de locuitori, cărora le-a declarat că venise pentru a se pune în serviciul papei; în realitate, a manevrat cu iscusinţă între cele două tabere, neţinând seama decât de propriile sale interese. A reuşit să obţină, doar după o săptămână, semnarea unui acord de pace între cele două tabere. Practic, populaţia se putea bucura acum de atmosfera de libertate republicană existentă înainte de venirea lui Bonifaciu al IX-lea pe tronul apostolic, datorită instalării în Capitoliu a zece guvernatori care-l asistau pe senator, iar Inocenţiu al VII-lea s-a putut instala în Lateran. Încoronarea sa a avut loc în bazilica Sf. Petru, la 11 noiembrie. Ladislau, pe lângă numirile în funcţii bănoase, obţinute pentru protejaţii săi, a obţinut de la papă promisiunea că nu se va angaja într-o acţiune pentru reunificarea Bisericii din Occident, dacă el nu va fi recunoscut de toţi ca rege al Neapolelui^[32].

După plecarea lui Ladislau, s-a făcut auzit Benedict al XIII-lea, care a relansat ideea unei întâlniri cu pontiful de la Roma şi a pornit fără zăbavă către Italia, ajungând la Genova de sărbătoarea Paştelui din 1405. Inocenţiu a refuzat însă invitaţia, printre altele şi pentru că avea din nou probleme cu romanii, care nu conteneau să se agite şi, din această cauză, el nu se putea instala liniştit la Vatican.

Situaţia s-a complicat în august, când o delegaţie a populaţiei, formată din 14 locuitori, s-a prezentat la papă şi, în termeni fermi, dar şi cu insulte, l-au acuzat că nu mişca nici măcar un deget pentru a pune capăt schismei. S-a amestecat şi nepotul papei, Luigi Migliorati, o persoană violentă, care a acţionat necugetat în apărarea unchiului său şi, din proprie iniţiativă, având, desigur, mână liberă în acest sens, a pus să fie ucişi unsprezece membri ai delegaţiei, aruncându-le cadavrele în stradă. La Roma, reacţia populaţiei a provocat un adevărat haos; papa şi cardinalii s-au refugiat la Viterbo[33].

Abia în luna august a anului următor, papa s-a putut întoarce pe tron; date fiind luptele dintre taberele politice, negocierile dintre nobilii din Statul pontifical şi noua intervenţie a lui Ladislau. Putem spune deci că Inocenţiu şi-a îndeplinit mandatul pontifical în condiţii precare. A fost doar autorul unor excomunicări împărţite în stânga şi în dreapta, ridicate apoi în conformitate cu regulile în vigoare, al unor bule pro şi contra lui Ladislau, declarat la început ca demis din demnitatea de rege al Neapolelui şi reabilitat apoi, culmea, ca un purtător de stindard al Bisericii.

Toate acestea demonstrează lipsa de abilitate a papei în menţinerea unei linii politice coerente, ca şi o indiscutabilă superficialitate în aplicarea autorităţii religioase[34].

La 1 septembrie 1406, după ce s-a întors la Roma, a ordonat o reorganizare a Universităţii La Sapienza, cu înfiinţarea catedrei de limba greacă, şi a primit în serviciul Curiei umanişti ca Leonardo Bruni şi Pietro Paolo Vergerio. Acest lucru ar fi putut fi un semn al schimbării novatoare în orizontul cultural al Bisericii, dar asemenea iniţiative rămâneau singurele note pozitive ale acestui papă. N-a putut sau n-a vrut să facă mai mult, aşa încât mentalitatea sa a fost prea pacifistă, ajungând chiar să fie acuzat de ipocrizie, pentru că nu fusese în stare să facă nici cea mai mică încercare de a opri schisma.

A murit la 6 noiembrie 1406 şi a fost înmormântat în bazilica Sf. Petru^[35].

 

4.3.  Grigore al XII-lea (1406-1415)

Cei 14 cardinali prezenţi la Roma în momentul morţii lui Inocenţiu al VII-lea au încheiat, înainte de a intra în conclav, o înţelegere care-l obliga pe noul ales să renunţe la tronul pontifical, îndată ce papa de la Avignon ar fi făcut acelaşi lucru, comunicându-i aceasta, în termen de o lună, şi lui Benedict al XIII-lea. O delegaţie trebuia trimisă, în termen de trei luni, la Avignon pentru a începe tratativele de încetare a schismei. În sfârşit, papa va avea o suveranitate limitată şi, în orice caz, condiţionată de evoluţia situaţiei în această direcţie. El apărea, practic, ca un personaj care apăra interesele Bisericii, ceea ce era un aspect pozitiv, dar autoritatea sa era potenţial îngrădită de cea a colegiului cardinalilor, cel puţin pe o perioadă de cincisprezece luni. Acesta era, de fapt, termenul acordat noului ales pentru a ajunge la un acord, după care avea libertatea de a acţiona din proprie iniţiativă^[36].

Conclavul s-a reunit la 18 noiembrie 1406 şi, în data de 30 a aceleiaşi luni, a fost ales cardinalul veneţian Angelo Correr, patriarh latin de Constantinopol: a fost încoronat la 19 decembrie, sub numele de Grigore al XII-lea. În vârstă de optzeci de ani, foarte înalt şi foarte slab, numai „piele şi os”, după descrierea unui cronicar al epocii. Avea o înfăţişare şi un spirit ascetic, după cum o dovedeşte şi tonul „biblic” al expresiilor folosite de el în apelul adresat lui Benedict al XIII-lea şi întregii creştinătăţi, prin care îşi exprima dorinţa vie de pace, chiar şi cu preţul unei abdicări. Se declara gata s-o imite pe acea mamă care, conform judecării lui Solomon, a preferat să-şi dea copilul pe mâini străine decât să-1 vadă mort, hotărât să realizeze unitatea Bisericii „într-o barcă de pescar şi cu toiagul de pelerin”^[37].

Erau cuvinte înălţătoare, care au impresionat clerul şi suveranii din întreaga lume, punându-1 pe Benedict al XIII-lea cu spatele la zid. El nu mai putea da înapoi şi, chiar dacă răspunsul lui a fost evaziv, a comunicat că accepta o întâlnire, la Savona, cu pontiful roman. Universitatea din Paris, prin vocea marilor săi teologi, considera utilă întâlnirea şi susţinea necesitatea, în acelaşi timp, a unei abdicări. În faţa unor asemenea afirmaţii şi considerând că întâlnirea cu Benedict ar fi însemnat o recunoaştere a acestuia ca papă legitim, Grigore s-a răzgândit; rudele sale, în special, trecuseră la o adevărată spălare a creierului bătrânului papă, pentru că, în eventualitatea unei abdicări, îşi vedeau afectate toate interesele. Aşa încât, nepotismul a blocat iniţiativele de unificare ale lui Grigore, prea bătrân pentru a mai acţiona energic, el căzând imediat pradă unor atacuri şi insulte teribile din partea opiniei publice[38].

De pe urma acestui val de nemulţumire a tras ponoasele mai întâi Benedict, care s-a văzut din nou supus asediului în Avignon, din ordinul regelui Franţei. Şi de această dată, el a reuşit să fugă, găsindu-şi, în 1408, adăpost în Aragon, şi convocând apoi, printr-o bulă, un conciliu la Perpignan. În acel moment, regele Franţei a propus ignorarea celor doi pontifi şi convocarea, în schimb, a unei întâlniri între cardinalii supuşi acestora. Proiectul a fost aprobat de mai mulţi suverani şi s-a concretizat prin convocarea unui conciliu la Pisa, pentru luna martie a anului 1409.

Grigore al XII-lea nu a stat totuşi degeaba şi, concomitent cu cel de la Pisa, a convocat un conciliu al său la Cividale del Friuli, lângă Aquileia. În şedinţa din 22 iulie, el a declarat că suverani pontifi legitimi nu sunt decât cei de la Roma, de la Urban al V-lea la Bonifaciu al IX-lea şi la el însuşi, iar antipapi erau cei de la Avignon, în speţă Clement al VII-lea şi Benedict al XIII-lea, ca şi noul ales de la Pisa, Alexandru al V-lea. El era dispus totuşi să abdice oricând, dar cerea ca acelaşi lucru să-1 facă şi cei doi rivali ai săi, fiind gata să recunoască un alt papă, ales de cel puţin două treimi din cardinalii de la cele trei curţi pontificale, reuniţi într-un singur colegiu. Evenimentele s-au precipitat însă în Republica veneţiană. Patriarhii din Aquileia şi din Veneţia i s-au supus lui Alexandru al V-lea şi au încercat să-1 aresteze pe Grigore. Acesta a reuşit să fugă travestindu-se, în timp ce valetul său care îmbrăcase veşmintele pontificale era molestat de soldaţii care veniseră să-i aresteze stăpânul, ajungând astfel la Gaeta sub protecţia lui Ladislau de Napoli.

Roma se afla sub controlul lui Ludovic al II-lea de Anjou, pe care conciliul de la Pisa îl recunoscuse ca rege al Neapolelui în locul lui Ladislau. În felul acesta, în primăvara lui 1410, Alexandru al V-lea putea intra în Roma, unde a fost ovaţionat de populaţia oraşului ca pontif roman. Gloria lui a durat însă puţin. Cel care trăgea sforile în politica papei „de la Pisa” era, în realitate, cardinalul napolitan Baldassare Cossa, care avea funcţia de legat al lui Alexandru al V-lea la Bologna. Acesta uneltea tot felul de intrigi pentru a-i lua locul. A fost uşor pentru el să-1 atragă la Bologna, unde, la 3 mai, Alexandru al V-lea murea otrăvit, probabil, de Cossa. Acesta, printr-un conclav reunit în grabă la 17 mai, era ales ca succesor al papei. A fost consacrat în ziua de 25 a aceleiaşi luni sub numele de Ioan al XXIII-lea şi, după un an, s-a instalat în Roma, la Vatican^[39].

Pentru Grigore al XII-lea, Roma era acum o adevărată iluzie, dat fiind că, între timp, îşi pierduse şi doi dintre susţinători; Robert, regele Germaniei, murise a doua zi după încoronarea lui Ioan al XXIII-lea, iar Ladislau, dându-şi seama de abilitatea politică a lui Cossa, purta tratative pentru ca acesta să nu i-l mai contrapună pe Ludovic al II-lea de Anjou, impus prin conciliul de la Pisa. Cei doi s-au pus de acord, declarându-şi reciproc suveranitatea: Ladislau îl renega pe Grigore şi-l recunoştea pe Ioan ca ales „prin har divin”; acesta îl numea ca magistrat al Bisericii de la Roma şi îl copleşea cu diferite beneficii. Grigore era nevoit să fugă din Gaeta pe o corabie veneţiană care, ocolind flota lui Cossa, reuşea să-1 aducă nevătămat la Rimini la Carlo Malatesta, singurul nobil pe care mai putea conta.

Între timp, în toate părţile, în special la Universitatea din Paris, erau elaborate planuri peste planuri pentru a îndepărta schisma. O posibilitate consta în aceea ca unul din cei doi papi, sau chiar amândoi, să abdice în mod spontan. Sau ambii papi ar fi putut să accepte un arbitraj şi să promită că se vor conforma deciziei luate în acest arbitraj. Însă ideea acceptată de cei mai mulţi era aceea a reunirii unui conciliu universal, care să fie în stare să depună unul sau pe ambii papi, chiar împotriva voinţei lor^[40].

Ceea ce s-a şi întâmplat mai târziu la Konstanz în anul 1414; Grigore al XII-lea, chiar dacă nu a luat parte efectiv la lucrări, şi-a adus fără îndoială contribuţia la buna desfăşurare acestuia, renunţând chiar la scaunul papal pentru realizarea unităţii Bisericii. La 4 iulie 1415, Carlo Malatesta prezenta actul de renunţare a lui Grigore al XII-lea; în semn de recunoştinţă pentru acest comportament demn, conciliul îl invita pe demisionar să preia tronul episcopal de la Porto şi reprezentanţa pontificală din regiunea Marche. Grigore a mulţumit adunării printr-o scrisoare semnată simplu: „Angelo, cardinal-episcop”. A murit la Recanati, la 18 octombrie 1417 şi a fost înmormântat în domul din acel oraş.

capitolul iii

Încercări de refacere a unităţii

  

Primele încercări de refacere a unităţii bisericeşti au fost cele ale forţei şi violenţei. După câteva încercări care au rămas fără nici un rezultat (Clement al VII-lea, conducător de trupe, va încerca să cucerească Roma cu ajutorul mercenarilor bretoni în februarie – aprilie 1379), ideea îndepărtării schismei prin violenţă a fost abandonată. Se pare că şi de această dată ideea convocării unui conciliu rămâne calea cea mai potrivită pentru îndepărtarea schismei^[41].

 

1. Conciliul ca şi cale de rezolvare a schismei

 

Prin ambasadori, Benedict al XIII-lea şi Grigore al XII-lea încep tratativele la Marsilia în 1407, pregătind calea unei întâlniri personale. Iniţiativa va eşua, cu daune asupra reputaţiei amândurora, deoarece începeau îndoielile asupra bunăcredinţei lor. La sfârşit, reprezentanţii ambilor pontifi, ca şi marea parte a principilor, se vor sustrage ascultării faţă de ei şi vor decide pentru anul 1409 o adunare universală a Bisericii la Pisa^[42]. Cu alte cuvinte, conciliul a fost, în principal, opera a şapte cardinali care se revoltaseră împotriva lui Grigore, pentru că acesta ridicase doi nepoţi ai săi la rangul de cardinal, şi a altor şapte provenind din grupul de la Avignon şi adunaţi la Livorno, şi conceput ca un compromis între cele două părţi (bucurându-se totodată şi de sprijin din partea regelui Franţei şi al altor suverani). Practic, prelaţii din toată lumea creştină erau invitaţi la un sinod care trebuia să-i oblige pe cei doi adversari să abdice sau, dacă nu, să-i demită^[43].

 

1.1.  Conciliul din Pisa

 La 25 martie 1409, într-un climat deloc favorabil, s-au deschis lucrările conciliului de la Pisa care, până la urmă a crescut în importanţă, pentru că toţi suveranii se convinseseră că era necesar să-şi trimită câte un reprezentant, putându-se astfel conta pe prezenţa a 10 cardinali din anturajul lui Benedict, a 14 din cel al lui Grigore, a 4 patriarhi, a 80 de episcopi, şi a 27 de stareţi, precum şi a  numeroşi doctori în teologie şi drept canonic, dar şi a unor prelaţi care părăsiseră reuniunea de le Perpignan. Adunarea era prezidată de decanul cardinalilor din Poitiers, Guy de Maillesec. După cum se poate observa sinodul de la Pisa a avut un număr foarte mare de participanţi şi dacă papa ar fi fost reprezentat aici, cu siguranţă că acest sinod ar fi fost recunoscut ca ecumenic.

Încă din prima zi au fost citaţi în faţa conciliului cei doi papi absenţi, aşteptaţi zadarnic până la 30 martie şi apoi declaraţi nesupuşi faţă de hotărârea conciliului. Poziţia lui Grigore a fost apărată de Robert, regele Germaniei. El a atras atenţia asupra nulităţii unui conciliu care nu era convocat de papă, precizând că o eventuală demitere a pontifului ar fi fost ilegală. Carlo Malatesta l-a apărat şi el pe Grigore, încercând să convingă adunarea să-şi mute locul de desfăşurare a lucrărilor într-un oraş mai convenabil pentru pontiful roman. Nu li s-a dat ascultare; conciliul a fost declarat ca fiind (impropriu spus) ecumenic şi a avut loc fuziunea celor două grupuri de cardinali într-un singur colegiu al cardinalilor, acesta refuzând să se supună atât lui Benedict, cât şi lui Grigore^[44].

La 5 iunie, patriarhul din Alexandria a dat citire sentinţei care îi declara pe Pedro de Luna şi pe Angelo Correr demişi din funcţia lor pontificală ca schismatici, fiind excluşi din comunitatea Bisericii, motiv pentru care Sfântul Scaun trebuia considerat vacant. La zece zile după aceea, cei 24 de cardinali au intrat în conclav şi, la 26 iunie, era ales în unanimitate ca papă arhiepiscopul de Milano, Pietro Filargis din Creta. Acesta a fost consacrat în catedrala din Pisa, la 7 iulie, luându-şi numele de Alexandru al V-lea.

Intenţia noului pontif, care, conform Anuarului pontifical trebuie considerat antipapă, la fel ca Benedict al XIII-lea, era de a prelungi lucrările conciliului pentru a discuta probleme referitoare la o reformă a Bisericii, dar participanţii erau obosiţi. Reuniunea a fost astfel închisă şi totul a fost amânat până la următorul conciliu care ar fi trebuit să aibă loc în 1412.

Situaţia din cadrul lumii creştine s-a înrăutăţit acum. La nivel internaţional, deciziile conciliului de la Pisa nu au avut parte de o aprobare generală, aşa cum se aşteptau cei mai entuziaşti dintre promotorii lui. Specialiştii în drept canonic şi teologii au început să considere acea adunare ca lipsită de orice fundament juridic, supranumindu-1 „conciliabul”. De fapt, acum erau trei papi, fiecare din ei având susţinători în rândurile clerului şi printre suverani. Grigore al XII-lea era susţinut de Italia, Germania şi Europa de Nord, Benedict al XIII-lea de Spania, Scoţia, Sardinia, Corsica şi de o parte din Franţa iar Alexandru al V-lea de cea mai mare parte din Franţă şi de numeroasele ordine religioase susţinătoare ale reformei care se lăsa, încă, aşteptată.

 

1.2.  Conciliul din Konstanz

 După eşecul sinodului din Pisa, în urma căruia, în loc de doi papi, erau acum trei, neştiindu-se care este cel adevărat, situaţia devenise total insuportabilă. Dificultăţile cele mai mari în refacerea unităţii Bisericii nu veneau atât din partea antipapilor, cât mai mult din situaţiile şi conjuncturile politice, ce nu favorizau nicidecum o refacere a unităţii bisericeşti^[45].

Confuzia cauzată de schismă persista; toţi credeau că unica speranţă o reprezenta doar un conciliu general. La 30 octombrie 1413, regele Germaniei Sigismund, în numele creştinătăţii declara că situaţia existentă, cu trei papi care nu aveau o autoritate concretă, nu mai putea fi tolerată, a convocat în mod oficial suverani, cardinali, episcopi, stareţi şi patriarhi la un conciliu ecumenic care se va deschide la Konstanz, la 1 noiembrie 1414. Invitaţia se extindea şi la cei trei papi, reuniunea propunându-şi să rezolve schisma, să condamne noile erezii şi să reformeze Biserica. Ioan al XXIII-lea şi-a însuşit iniţiativa lui Sigismund (în calitate de papă „legitim”) pentru a da o orientare ecleziastică evenimentului şi, la 9 decembrie, a anunţat convocarea conciliului printr-o enciclică, precizând că el trebuia considerat ca o continuare a celui de la Pisa. Grigore al XII-lea a refuzat să recunoască validitatea unei asemenea convocări iar Benedict al XIII-lea 1-a imitat întocmai^[46].

Ioan al XXIII-lea era destul de mulţumit de comportarea celor doi rivali şi, primind de la Sigismund asigurări asupra securităţii persoanei sale, fiind totodată sigur că majoritatea prelaţilor vor fi de partea sa, a pornit la drum spre Konstanz, făcându-şi, la 28 octombrie 1414, o intrare triumfală în oraş, în fruntea unui alai impunător. Treptat, soseau şi diferiţii reprezentanţi ai Europei creştine, într-un total de 1800 de persoane, printre care teologi, episcopi, arhiepiscopi, patriarhi şi 29 de cardinali, ca şi ambasadori ai mai multor suverani. Conciliul a fost declarat deschis la 5 noiembrie, dar lucrările au început abia după zece zile, pentru a da posibilitate tuturor participanţilor să ajungă la Konstanz. Primele şedinţe s-au ţinut sub conducerea lui Ioan al XXIII-lea. Sigismund, încoronat ca împărat la Aachen, la 8 noiembrie, a sosit abia în ajunul Crăciunului şi, prin prezenţa sa, conciliul a căpătat aspectul caracteristic al schimbărilor ieşite din comun.

Însă abia ajuns la Konstanz, se convinge că participanţii nu-i erau chiar atât de favorabili. Aici este decis un lucru nou: nu se va mai vota individual, ci pe naţiuni, după exemplul universităţilor medievale, adică fiecare din cele „patru naţiuni conciliare”, independent de numărul membrilor, să nu aibă decât un vot; al cincilea trebuie să-1 aibă colegiul cardinalilor. Se vor forma cinci naţiuni: germană, franceză, engleză, italiană şi colegiul cardinalilor. Astfel este anulată preponderenţa numeroşilor prelaţi italieni care erau de partea lui Ioan al XXIII-lea. În afară de aceasta, a fost decis ca pentru această ocazie să aibă drept de vot în cadrul fiecărei naţiuni nu numai episcopii, ci şi teologii, canoniştii şi ambasadorii principilor^[47]. Aceasta însemna că autoritatea decizională o deţinea conciliul în plenul său şi nu unul dintre cei trei papi al căror primat era, practic, neluat în seamă, astfel încât, în primele şedinţe, a fost negat principiul divin al suveranităţii pontificale. Era o lovitură puternică îndreptată împotriva tronului de la Roma şi a fost în joc însuşi viitorul papalităţii.

Cu toate acestea, Grigore al XII-lea şi-a trimis ambasadorul la Konstanz, pe cardinalul Giovanni Dominici din Ragusa, şi a comunicat adunării că era gata să demisioneze dacă şi ceilalţi doi pontifi ar fi făcut la fel, cerând doar ca Ioan al XXIII-lea să nu mai conducă lucrările conciliului. Adunarea a considerat îndreptăţită cererea lui Grigore şi papa „de la Pisa” şi-a jucat cu măiestrie rolul. La 2 martie 1415, a dat citire unei „cedări”, a îngenuncheat în faţa altarului, jurând că singurul lui ţel era pacea Bisericii şi încetarea schismei. A fost o scenă de-a dreptul teatrală, interpretată cu talent, pentru că în jurul persoanei sale, printre participanţi, începuseră să circule zvonuri negative, şi el nu se mai simţea în siguranţă. Ducele de Austria 1-a ajutat să fugă, şi Ioan şi-a găsit adăpost la Schaffhausen (sperând astfel adunarea să se dizolve), reclamând de acolo intrigile şi prejudecăţile membrilor acestui conciliu care, în opinia lui, violase prerogativele pontificale^[48].

Intervenise un moment de criză în desfăşurarea reuniunii fiind nevoie de întreaga diplomaţie politică a lui Sigismund, ca şi de autoritatea religioasă a cardinalului Pierre d’Ailly, pentru a împiedica o dizolvare a conciliului.

În realitate, mulţi considerau că acest conciliu dăduse deja faliment. Şi, de fapt, nu se putea accepta sub nici un motiv ceea ce se prefigura la orizont: alegerea unui al patrulea papă. În acest moment deosebit de dificil Jean Gerson, celebrul cancelar al universităţii din Paris, şi cardinalul Pierre d’Ailly vor şti să menţină conciliul unit. La data de 23 martie, cancelarul Gerson, într-un mare discurs prezintă teoria conciliară şi consecinţele ei pentru situaţia concretă. Orice membru al Bisericii trebuie să presteze ascultare conciliului ecumenic, inclusiv papa. Este adevărat că un conciliu nu poate aboli plinătatea puterilor papale; poate însă să le limiteze atunci când binele Bisericii o cere. Legătura lui Cristos cu Biserica este indisolubilă, nu însă şi cea a papei cu dânsa. Acestea sunt ideile fundamentale pe care, în data de 6 aprilie, conciliul le exprimă în faimosul decret Sacrosancta: conciliul ecumenic reunit la Konstanz reprezintă întreaga Biserică; puterea lui îi vine direct de la Cristos; toţi, chiar şi papa, îi datorează ascultare în materie de credinţă, de unitate a Bisericii, de reformă în „cap” şi în „membre”^[49]. Din punct de vedere teologic, principiul însă nu putea fi susţinut, dar în disperarea lor Părinţii conciliari nu reuşeau să găsească nimic mai bun. Ioan al XXIII-lea este găsit, adus înapoi la Konstanz şi depus. Înţelegând că nu mai are nici o şansă, el se va resemna. Astfel este înlăturat unul din cei trei papi.

Conciliul s-a ocupat apoi de pontiful din Roma, Grigore al XII-lea. Acesta a avut o comportare plină de demnitate: la 15 iunie 1415, 1-a însărcinat pe prietenul şi protectorul său, Carlo Malatesta, să comunice adunării că va abdica neîntârziat. În plus, pentru a da conciliului o amprentă oficială, cu adevărat ecumenică, Grigore, ca singurul papă autentic, convoca din acea zi conciliul prin legatul său, cardinalul Dominici, făcând astfel ca documentele adoptate după aceea de adunare să fie legitime. De atunci, Biserica a considerat conciliul de la Konstanz ca fiind cu adevărat ecumenic.

În ce-l privea, Grigore al XII-lea îşi va păstra titlul de cardinal de Porto. Moare în anul 1417, cu o lună înainte de alegerea lui Martin al V-lea. Mulţi au văzut în abdicarea sa un semn că el fusese adevăratul papă^[50].

Acum rămânea numai Benedict al XIII-lea. Neobositul împărat Sigismund merge personal la el, la Perpignan, pentru a-1 determina să abdice. Benedict, însă, rămâne ferm în convingerea că dreptul este de partea sa, şi pentru aceasta nu va accepta. Atunci spaniolii, care erau unicii ce-1 urmau, se desprind de el, lăsându-l singur. În timp ce el părăsea Franţa (de teamă să nu aibă aceeaşi soartă ca Ioan al XXIII-lea) şi se instala în castelul fortificat din Peniscola, în Valencia, adunarea, luând act de refuzul său de a abdica, îl declara, la 26 iulie 1417, decăzut din demnitatea pontificală ca schismatic şi eretic. Chiar dacă Benedict al XIII-lea a continuat în mod oficial să se considere papă, conciliul a considerat că schisma era acum încheiată, şi s-a ocupat de pregătirile pentru conclavul în care trebuia să fie ales noul papă legitim. În mod excepţional, vor avea drept de vot, în afară de cei 23 de cardinali, 6 reprezentanţi ai fiecăreia dintre cele şase naţiuni (ca urmare a faptului că s-au desprins de Benedict, spaniolii vor intra în conciliu ca a şasea naţiune). A rămas totuşi valabilă recomandarea făcută de Grigore al XII-lea ca alesul să întrunească voturile a două treimi dintre cei prezenţi.

Se pare că o asemenea compoziţie a forului elector generase încă de la bun începu unele temeri privind un conclav deosebit de dificil. Cardinalii intră în conclav pe data de 8 noiembrie 1417 iar trei zile mai târziu îl aleg papă pe cardinalul – diacon Otto Colonna, născut la Genazzano în 1368, numit cardinal de Inocenţiu al VII-lea, intervenise în conciliul de la Pisa, susţinându-1 apoi pe Ioan al XXIII-lea până la fuga acestuia la Schaffhausen. Titularizat imediat preot şi consacrat episcop, la 21 noiembrie a fost încoronat în catedrala din Konstanz sub numele de Martin al V-lea. În felul acesta, după 39 de ani, Biserica îşi restabilea unitatea sub un singur suveran pontif^[51].

Ioan al XXIII-lea este scos mai apoi din închisoare de Martin al V-lea şi numit cardinal de Frascati, dar va muri la puţin timp după numire. Cosimo de’Medici îl va pune pe Donatello să-i construiască la Florenţa un baptisteriu pe care se poate citi această inscripţie prudentă: „Baldassare Cossa, Ioan al XXIII-lea, care un timp a fost papă”. Benedict al XIII-lea va locui în castelul din Peniscola, lângă Valencia, şi va continua să poarte însemnele papale. Regele de Aragon, Alfons al V-lea, îl tolerează cu scopul de a putea exercita, dacă se va ivi ocazia, vreo presiune asupra adevăratului papă. Alfons va face astfel ca la moartea lui Benedict al XIII-lea în anul 1423 să-i urmeze un canonic de Barcelona, cu numele de Clement al VIII-lea^[52].

 

2. Refacerea unităţii Bisericii

 

Marea Schismă a fost rezolvată – cu toate că în viitor se întrevedea o nouă problemă. Un conciliu a depus trei papi. Înseamnă aceasta că conciliile erau superioare papilor?[53]

La o serie de astfel de întrebări, precum şi de alte câteva probleme care au apărut legate de această refacerea a unităţii Bisericii s-au ocupat numeroşi teologi care s-au situat fie de partea conciliului şi implicit de puterea acestuia de a destitui pe papă, fie împotriva conciliului, situându-se de partea papei.

Încă din 1378 şi 1380, patru cardinali (Flandrin, Ameilh, Sortenac, Barriere) şi doi dominicani au scris diferite tratate pentru a demonstra că, din punct de vedere juridic şi ecleziologic, conciliul nu putea fi convocat; mai mult, era inutil pentru a rezolva problema. Juridic, ei afirmă: conciliul poate fi convocat doar de papă, exclusă fiind astfel orice altă autoritate bisericească sau laică. Conciliul este inutil deoarece are o putere doar consultativă, şi nu deliberativă; pe lângă aceasta, nu poate judeca ceea ce au făcut cardinalii în conclav, deoarece nici o normă nu-i concede o astfel de facultate. Ecleziologic, cei care pretind conciliul, identificând cardinalii cu Romana Ecclesia şi aceasta cu Ecclesia universalis, ce nu poate greşi în chestiuni legate de credinţă, pretind că toţi trebuie să creadă de necessitate salutis cele afirmate de cardinali referitor la adevăratul papă.

Împotriva acestor teze, Konrad de Gelnhausen şi Henrich de Langenstein (1380-1381), afirmă: juridic, conciliul este posibil, mai mult, necesar chiar din punct de vedere moral, deoarece ne găsim într-o stare de necesitate, când legea încetează. Din acest motiv, conciliul poate fi convocat de o autoritate inferioară papei. Ecleziologic, ei afirmă că numai conciliul, ca şi reprezentant al Bisericii universale, nu poate greşi în ceea ce priveşte credinţa, ceea ce nu se verifică pentru papă şi cardinali, care pot cădea în erezie. Atunci când papa nu există (este eretic sau a decedat), conciliul, pentru actele sale, primeşte puterea direct de la Cristos, ceea ce face ca actele sale să fie valide[54].

Mult mai clar se exprimă în acest sens decretul Sacrosancta, din 6 aprilie 1415, emis de Conciliul de la Konstanz:

Sfântul sinod de la Konstanz, constituit în conciliu general, reunit în chip legitim în Duhul Sfânt întru lauda lui Dumnezeu atotputernicul, spre înlăturarea schismei actuale, spre unirea şi reformarea Bisericii lui Dumnezeu în capul şi în mădularele sale, pentru a ajunge mai uşor la unire şi la reformarea Bisericii lui Dumnezeu, porunceşte, defineşte şi declară următoarele:

Mai întâi, că acest sinod, adunat în chip legitim în Duhul Sfânt, constituind conciliu general şi reprezentând Biserica catolică luptătoare, primeşte puterea nemijlocit de la Cristos; orice om, de orice stare şi rang, chiar şi papa, are îndatorirea să i se supună în orice lucru privitor la credinţă şi la înlăturarea schismei mai sus-amintite, precum şi la reformarea Bisericii lui Dumnezeu în capul şi în mădularele sale [...][55].

 

 

CONCLUZIE

Perioada „Marii schisme papale”, marchează cu siguranţă punctul cel mai de jos din întreaga istorie medievală a papalităţii. Deşi creştinătatea avusese de mai multe ori prilejul de a fi martora luptelor dintre doi candidaţi la tronul petrin, niciodată însă aceste dispute nu au durat atât de mult ca în această perioadă. Astfel, Biserica a ajuns să fie împărţită în funcţie de interesele faţă de Roma sau faţă de Avignon, ura şi discordiile fiind împrăştiate din cele două reşedinţe pontificale în toate provinciile; de la cele două Curii, în toate bisericile[56]. Excomunicările erau azvârlite în toate direcţiile, ceea ce anatemiza un papă, anula celălalt, şi invers. Cei doi emit bule îndemnând la cruciadă unul împotriva altuia. Poporul creştin suferea (atunci a fost compusă liturghia pentru unitatea creştinilor)[57]. Totul conducând în cele din urmă la pierderea respectului faţă de papalitate în detrimentul Bisericii.

Numai puţin importantă a fost „provocarea” lansată de conciliul din Konstanz, cea referitoare la puterea părinţinlor conciliari de a depune un papă. La această provocare papa Grigore al XII-lea, a ştiut să răspundă dând dovadă de foarte mult tact. Acesa s-a aliniat din propria voinţă, în numele unităţii Bisericii (ceea ce a fost, fără îndoială, în mare parte, un merit al său), la deciziile conciliului. Pe de altă parte, faptul că el s-a simţit dator să convoace din nou un conciliu care se afla în plină desfăşurare, dar nul din punctul de vedere al dreptului canonic, şi că doar după ce a făcut aceasta şi-a prezentat demisia, arată că, în adâncul sufletului, el nu s-a recunoscut niciodată inferior conciliului.

Pe de altă parte, pontiful legitim care i-a urmat la tronul Romei, Martin al V-lea, va pune în valoare acţiunea lui Grigore, neaprobând conciliul în întregul său şi renegând în cele din urmă decretele contrare primatului divin al papei; la fel se va comporta şi Eugen al IV-lea, confirmând hotărârile conciliului de la Konstanz, aşa încât „demnitatea şi primatul Sfântului Scaun” roman erau salvate.

Prin urmare, datorită atitudinii nobile a lui Grigore al XII-lea, va fi menţinut conceptul pontifului coborâtor din Petru, consolidat în figura „papei-rege”, care nu se va prăbuşi nici chiar în faţa reformei luterane şi va fi apt să se consolideze prin „contrareformă”.

  

BIBLIOGRAFIE

Comby J., Pour lire L 'Histoire de L 'Eglise.I Des origines au XV^e siecle, trad. română, Să citim istoria Bisericii, I De la origini până în secolul al XV-lea, tr. M. VOICU, ARCB, Bucureşti 1999.

Fournier F., La Papaute devant l’histoire, II, De Gelase II (1118) jusqu’a nos jours, Libraire Arthur Savaete, Paris 1900.

Horia V., Dicţionarul papilor, Saeculum, Bucureşti 1999.

Jedin H., Handbuch der Kirchengeschiche, V Das Hochmittelalter, Verlag Herder, Freiburg 1968, trad. it. Storia della chiesa V Civitas medievale, Jaca Book, Milano 1976.

Platon A. F.-L. Rădvan, De la Cetatea lui Dumnezeu la Edictul din Nantes, Polirom, Iaşi 2005.

Rendina C., I papi. Storia e segreti, Newton Compton 1983, trad. rom. Papii. Istorie şi secrete: izvoare de istorie medievală: secolele V-XVI, tr. R. Gâdei, Bic All, Bucureşti 2003.

Zimmermann H., Das Papsttum im Mittelalter. Eine popstgeschichte im spiegel der Historiographie, Verlang Eugen Ulmer, Stuttgart 1981, trad. rom. Papalitatea în Evul Medi: o istorie a pontifilor romani din perspectiva istoriografiei, tr. A.C. Dincă, Polirom, Iaşi 2004.

Knowles M.D. –Obelensky D., Nouva storia della chiesa, II, Il Medio Evo,trad. din fr., tr. A.M. Berti, Marietti, Torino 1971.

Dumea E., Teme de istorie a Bisericii, Sapientia, Iaşi 2002.

Hertling L., Geschichte der Katolischen Kirche, Ed. Morus-Verlag, Berlin 1967; trad. rom. Istoria Bisericii, tr. E. DUMEA, Ed. Ars Longa, Iaşi 2006.

Paschini P., I papi nella storia, Coletti, Roma 1961.

Lortz J., Storia della Chiesa considerata in prospettiva di storia delle idee, Vol. I: Antichita e Medioevo, Paoline, Roma 1980.

Hill J., New Lion Handboock: the history of Christianity, Lion Hudson, Oxford 2007, trad. rom. Ghid al istoriei creştinismului, tr. A. Năbădan, Casa Cărţii, Oradea 2008.

 

---

[1] Cf. E. Dumea, Teme de istorie a Bisericii, Sapientia, Iaşi 2002, 314.

[2] Cf. C. Rendina, I papi. Storia e segreti, Newton Compton 1983; trad. rom. Papii. Istorie şi secrete, tr. R. Gâdei, Bic All, Bucureşti 2003², 556.

[3] Cf. L. Hertling, Geschichte der Katolischen Kirche, Ed. Morus-Verlag, Berlin 1967; trad. rom. Istoria Bisericii, tr. E. Dumea, Ed. Ars Longa, Iaşi 2006, 290.

[4] Cf. E. Dumea, Teme de istorie a Bisericii..., 314.

[5] Cf. C. Rendina, Papii. Istorie şi secrete..., 556.

[6] Cf. J. Comby, Pour lire L 'Histoire de L 'Eglise.I Des origines au XVe siecle, trad. română, Să citim istoria Bisericii, I De la origini până în secolul al XV-lea, tr. M. VOICU, ARCB, Bucureşti 1999, 145.

[7] Cf. L. Hertling, Istoria Bisericii..., 290-291.

[8] Cf. E. Dumea, Teme de istorie a Bisericii..., 319.

[9] Cf. H. Jedin, Handbuch der Kirchengeschiche, V Das Hochmittelalter, Verlag Herder, Freiburg 1968, trad. it. Storia della chiesa V Civitas medievale, Jaca Book, Milano 1976, 385.

[10] Cf. E. Dumea, Teme de istorie a Bisericii, 317.

[11] Cf. L. Hertling, Istoria Bisericii..., 291.

[12] Cf. Comby J., Să citim istoria Bisericii..., 148.

[13] Cf. E. Dumea, Teme de istorie a Bisericii..., 318.

[14] Cf. Fournier F., La Papaute devant l’histoire, II, De Gelase II (1118) jusqu’a nos jours, Libraire Arthur Savaete, Paris 1900, 345.

[15] Cf. C. Rendina, Papii. Istorie şi secrete..., 560.

[16] Cf. E. Dumea, Teme de istorie a Bisericii..., 320.

[17] Cf. C. Rendina, Papii. Istorie şi secrete..., 558.

[18] Cf. H. Jedin, Storia della chiesa..., 394.

[19] Cf. L. Hertling, Istoria Bisericii, 291.

[20] Cf. E. Dumea, Teme de istorie a Bisericii, 321.

[21] Cf. E. Dumea, Teme de istorie a Bisericii, 321-322.

[22] Cf. H. Jedin, Storia della chiesa..., 398.

[23] Cf. L. Hertling, Istoria Biserici, 291-292.

[24] Cf. E. Dumea, Teme de istorie a Bisericii, 322.

[25] Cf. E. Dumea, Teme de istorie a Bisericii, 323.

[26] Cf. E. Dumea, Teme de istorie a Bisericii, 324.

[27] Cf. E. Dumea, Teme de istorie a Bisericii, 325.

[28] Cf. Fournier F., La Papaute devant l’histoire..., 465.

[29] Cf. C. Rendina, Papii. Istorie şi secrete, 560-561.

[30] Cf. V. Horia, Dicţionarul papilor, Saeculum, Bucureşti 1999, 143.

[31] Cf. C. Rendina, Papii. Istorie şi secrete, 564.

[32] Cf. C. Rendina, Papii. Istorie şi secrete, 565.

[33] Cf. Fournier F., La Papaute devant l’histoire..., 468.

[34] Cf. V. Horia, Dicţionarul papilor, 147.

[35] Cf. C. Rendina, Papii. Istorie şi secrete, 566.

[36] Cf. C. Rendina, Papii. Istorie şi secrete, 567.

[37] Cf. C. Rendina, Papii. Istorie şi secrete, 567.

[38] Cf. Fournier F., La Papaute devant l’histoire..., 472.

[39] Cf. C. Rendina, Papii. Istorie şi secrete, 571.

[40] Cf. L. Hertling, Istoria Biserici, 293.

[41] Cf. E. Dumea, Teme de istorie a Bisericii, 325.

[42] Cf. L. Hertling, Istoria Bisericii, 294.

[43] Cf. C. Rendina, Papii. Istorie şi secrete, 571.

[44] Cf. C. Rendina, Papii. Istorie şi secrete, 569.

[45] Cf. E. Dumea, Teme de istorie a Bisericii, 328.

[46] Cf. C. Rendina, Papii. Istorie şi secrete, 572.

[47] Cf. E. Dumea, Teme de istorie a Bisericii, 329.

[48] Cf. C. Rendina, Papii. Istorie şi secrete, 572-573.

[49] Cf. E. Dumea, Teme de istorie a Bisericii, 330-331.

[50] Cf. C. Rendina, Papii. Istorie şi secrete, 573.

[51] Cf. C. Rendina, Papii. Istorie şi secrete, 575.

[52] Cf. L. Hertling, Istoria Bisericii, 296.

[53] Cf. J. Hill, New Lion Handboock: the history of Christianity, Lion Hudson, Oxford 2007, trad. rom. Ghid al istoriei creştinismului, tr. , Casa Cărţii, Oradea 2008, 217.

[54] Cf. E. Dumea, Teme de istorie a Bisericii, 326.

[55] Cf. J. Comby, Pour lire L’ΗISTOIRE DE L’EGLISE, Tome I – des origines au XV siecle; trad. rom. Să citim ISTORIA BISERICII, Vol. I – de la origini până în secolul al XV-lea, tr. M. Voicu, Ed. Arhiepiscopiei Romano-Catolice de Bucureşti, Bucureşti 1999, 158.

[56] Cf. H. Zimmermann, Das Papsttum im Mittelalter. Eine popstgeschichte im spiegel der Historiographie, Verlang Eugen Ulmer, Stuttgart 1981; trad. rom. Papalitatea în Evul Mediu. O istorie a pontifilor romani din perspectiva istoriei, tr. A.C. Dincă, Polirom, Iaşi 2004, 185.

[57] Cf. J. Comby, Să citim ISTORIA BISERICII, 159.