Istoria hotelului Palace din Constanța („Cuget Liber” 2015)

ANA FULAȘ-IONESCU, Mărirea și decăderea celui mai luxos hotel din Constanța. Nemții și rușii puseseră ochii pe el

„Cuget Liber”, Constanța, 19 mai 2015

Consecințe culturale ale desprinderii geologice imaginare a Peninsulei Iberice de Europa la sfârșitul secolului XX (SARAMAGO 1986)

<
(...)
Poate că Jose Anaico, care a fost cu sentința, să aibă dreptate, poate că omul să fie acest animal care nu poate, sau nu știe, sau nu vrea să fie consolat, dar anumite acte ale sale, fără alt înțeles decît că par să nu aibă nici unul, susțin nădejdea că omul va ajunge într-o bună zi să plîngă pe umărul omului, probabil că prea tîrziu, cînd nu va mai fi timp pentru altceva. De unul din aceste acte a vorbit televiziunea la același buletin de știri, iar mîine vor vorbi ziarele cu amănuntul și depoziții ale istoricilor, criticilor și poeților, s-a întîmplat că a debarcat pe furiș, în Franța, pe o plajă de lîngă Collioure, un comando civil și literar de spanioli care, în liniștea nopții, fără teamă de țipătul cucuvelei și de ectoplasmă, a atacat cimitirul  unde de mulți ani fusese îngropat Antonio Machado* (1). Au alergat la locul faptei jandarmii, avertizați de vreun plimbăreț nocturn, și au urmărit hoții de cimitire, dar n-au putut să-i prindă. Săculețul cu oseminte a fost aruncat în șalupa care aștepta pe plajă cu motorul torcînd ușor, și în cinci minute nava pirat a pornit-o în larg, pe țărm jandarmi trăgeau cu cătarea în sus, numai ca să se ușureze de plictiseală, nu pentru faptul că fuseseră lipsiți de poeticele oase. Intervievat de France Presse, primarul din Collioure a încercat să discrediteze cutezanța, insinuînd chiar că nimeni n-ar putea garanta că rămășițele funebre ar fi ale lui Antonio Machado, după atîta amar de vreme, nici nu merită osteneală să se cerceteze cîți ani au trecut, doar dintr-o improbabilă neglijență a administrației s-ar mai afla ele acolo, cu toată bunăvoința deosebită cu care sînt de obicei tratate oasele poeților.
Ziaristul, om trecut prin multe, și atît de puțin sceptic că nici nu părea francez, a opinat, la rîndul său, că pentru cultul relicvelor este nevoie doar de obiectul potrivit, autenticitatea contează mai puțin, și pentru verosimilitate nu se cere decît o asemănare liniștitioare, gîndiți-vă la catedrala din Valencia unde pe vremuri se întețea credința cu acest relicvar prolix și anume, potirul care i-a servit Domnului Nostru la cea de pe urmă cină, cămașa pe care a purtat-o cînd era copil, cîteva picături din laptele Sfintei Fecioare, cîteva fire din părul ei, blonde, și pipetănul cu care se pieptăna, și de asemenea bucăți din Crucea Adevărată, un fragment indefinibil de la unul din Sfinții Inocenți, două din acele monezi, pînă la urmă din argint, cu care s-a lăsat Iuda cumpărat fără vreo vină proprie, și, ca să încheiem lista, un dinte al Sfîntului Cristofor, lung de patru degete și larg de trei, dimensiuni neîndoios excesive, dar care îl vor suprinde doar pe cel care nu avea știință despre natura uriașă a acestui sfînt. Și-acum unde-au să-l îngroape spaniolii pe poetul Machado, a  întrebat Joaquim Sassa, care nu-l citise niciodată, iar Jose Anaico i-a răspuns, Dacă, în ciuda tuturor rătăcirilor și năpăstuirilor din lume, orice lucru are locul său și orice loc reclamă lucrul care îi aparține, ce a mai rămas din Antonio Machado va fi îngropat astăzi în oricare parte a cîmpiilor din Soria, sub un stajar verde, care în castiliană se cheamă encina, fără vreo cruce sau vreo piatră funerară, doar o grămăjoară de țărînă, care nici nu va mai trebui să imite forma unui corp întins, cu timpul țărîna se va lăsa pe pămînt și se va face una cu pămîntul, Și noi, portughezii, după ce poet trebuie să mergem în Franța, dacă ne-a rămas pe-acolo vreunul, După cîte știu eu, doar Mario de Sa-Carneiro (1), dar pentru el nici nu merită încercat, mai întîi, pentru că nu vroia să se întoarcă, în al doilea rînd, pentru că cimitirele din Paris sînt bine păzite, în al treilea, pentru că după atîția ani de la moartea lui, administrația unei capitale n-ar comite greșeala unei comune din provincie, care pe deasupra, are și scuza de a fi mediteraneeană, Pe lîngă asta, la ce-ar servi să-i scoți dintr-un cimitir și să-l bagi în altul, de vreme ce în Portugalia nu se autorizează îngroparea morților în alte locuri, sub cerul liber, Nici oasele lui n-ar rămîne liniștite dacă le-am lăsa sub umbra vreunui măslin din Parcul Eduardo VII (2), Or mai fi măslini în Parcul Eduardo VII, Bună întrebare, dar nu știu să-ți răspund (...)

(1) Antonio Machado, poet spaniol (1875-1939).
(1) Mario de Sa-Carneiro (1890 - 1916), reprezentant de seamă al modernismului portughez, stabilit în ultimii ani de viață în Franța, unde s-a sinucis.
(2) Celebru parc în centrul Lisabonei, inaugurat în 1885.
>

SURSA
Jose Saramago**, Pluta de piatră***, trad. M. Stănciulescu, ed. Univers / colecția Romanul secolului XX, București, 1990, p. 65-66.

NOTE M.T.
* Antonio Machado (1875 Sevilla / Spania - 1939 Collioure / Franța) = Poet modern spaniol, inițiator al mișcării literare Generația `98. În timpul războiului civil din Spania (1936-1939)  a fost susținător al guvernului republican de stînga și s-a refugiat în Franța. (http://www.poemhunter.com/antonio-machado/biography/)
** Jose Saramago (1922 Portugalia - 2010 Spania) = Scriitor portughez comunist, premiat cu Nobel în 1998 (http://www.mediafax.ro/cultura-media/biografie-jos-saramago-si-calatoria-sa-spre-intelesul-lucrurilor-aproape-imposibile-6430670)
*** Pluta de piatră (http://www.bookblog.ro/x-laura-magureanu/pluta-de-piatra/)

Aforism C. Saint Beuve (1804-1869) (VERNE 1782)

(38-9) „- (...) Unul din cei mai vestiți critici din țara dumitale n-a zis: `Francezilor nu le place să învețe decît ceea ce știu`. (...)

J. VERNE, Claudius Bombarnac, trad. (fr. 1892) S. Radian, I. Creangă/nr. 40, București, 1989, p. 5-138.

''O întrebare'' (MINCULESCU 2005)

<
Putem vorbi de o posteritate Mircea Eliade*? Stricto sensu**, nu şi cauza principală căreia i se datorează fenomenul, e uşor de aflat. Ea ţine de schimbarea conjuncturii politice mondiale, cu corolarul ei, schimbarea spiritualităţii, numită, în mod obişnuit, spiritul epocii.
Marile personalităţi literare şi artistice au fost întotdeauna un fel de oglindă a epocilor şi oricâte exemple am cita, ele vor ilustra în mod deplin acest adevăr.
Scriitorul Mircea Eliade acreat cea mai mare parte a operei sale între cele două războaie mondiale***, iar posteritatea sa ar fi trebuit să existe în anii de după cel de-al doilea război mondial, dar fractura politică şi spirituală între aceste două epoci e atât de mare încât ne interzice încă de la început vreo speranţă. Nu ne referim  numai la ţara noastră unde se publicau, după război poeziile Mariei Banuş**** şi romanul Mitrea Cocor*****, ci la întreaga Europă şi la cele două Americi, unde se instalau operele unor Margueritte Duras******, Bertold Brecht*******, Samuel Becket********, Durrenmatt*********, F. G. Lorca**********. Suprarealismul confundându-se cu absurdul a înlocuit metafizicul şi transcendentul în artă, literatură, gândirea filozofică şi critică etc. Operele lui Mircea Eliade au fost timp de mai bine de douăzeci de ani interzise în România, iar un F. L. Celine sau un Ezra Pound existau la fondul secret, în biblioteci, asemenea operelor lui Nichifor Crainic, Nae Ionescu, Emil Cioran, Mircea Vulcănescu, Vintilă Horia, Radu Gyr şi alţii. Opera ştiinţifică a lui Mircea  Eliade n-a avut nici ea o soartă mai bună. Aşa cum etnografia, istoria, istoria religiilor au devenit marxiste, apoi au făcut salturi spre structuralism, sfârşind în fantezie pură, tot aşa opera ştiinţifică a lui Mircea Eliade a scăzut în valoare relativă, fiind pusă sub semnul întrebării de către critici şi istoriografi. El a fost tolerat ca profesor al Universităţii din Chicago, tot aşa în aria culturii şi ştiinţei mondiale contemporane a fost marginalizat evitându-se comentariile sau determinările operei sale.
Am găsit Istoria religiilor la Paris, într-o librărie în secţia ştiinţifico-fantasică, tot aşa de nedrept cum admirabilele lucrări Pierre Corneille şi Poemes de Fresne ale lui Robert Brasillac, împuşcat după debarcarea aliaţilor în Franţa, nu mai figurează în dicţionarele literaturii franceze şi siturile internet.
Fără să fi fost un duşman al Noii Ordini Mondiale, pentru că nu avea cum să fie, Giovanni Papini nu există nici el în rafturile bibliotecilor şi librăriilor din Suedia şi, poate şi din alte ţări, după cum nu figurează nici pe siturile internet şi probabil că doar în Italia să mai fie încă citit şi publicat cu unele rezerve, fără îndoială.
Iată, deci, în ce context istoric punem azi problema posterităţii lui Mircea Eliade, cu precădere, bineînţeles, în ţara noastră.
Mai degrabă ar trebui să vorbim de o reînviere a operei sale în orizontul nostru spiritual, odată cu ultimii ani ai epocii Ceauşescu şi după aşa-zisa revoluţie din 1989.
Toţi cei care iubesc opera literară a lui Mircea Eliade şi-o pot procura acum din librării şi anticariate, o pot găsi în biblioteci şi îşi pot spune deschis părerea, cel mai adesea admirativă despre ea. Mulţi critici analizează acum această operă, apreciind-o sau exprimându-şi unele rezerve, chiar dacă faţă de ea părerile sunt, uneori, împărţite, valoarea operei ştiinţifice a marelui intelectual român nu poate fi negată. Aceasta este opinia unanimă şi justă.
Pentru a conchide, posteritatea lui Mircea Eliade va exista în măsura în care poporul nostru va fi înclinat şi de acum înainte spre metafizică şi fantastic. Emil Cioran a remarcat cu mare dreptate: ''Cultura română se află între două culturi majore, cea germană şi cea rusă'', amândouă caracterizate prin romantism, misticism şi fantastic, afirmăm noi, adăugând şi ideea că s-ar putea ca ele să exercite (cea germană în orice caz) o oarecare influenţă asupra ei.
Dar lui Goethe, Holderlin, Puşkin, Lermontov, trebuie să le adăugăm ascendenţa noastră dacică şi umbra marelui Ovidiu care se află veşnic lângă noi. Era el un metafizician? Fără îndoială, nu! Dar tristeţea este ea, oare, metafizică? Da! O spunem cu toată convingerea. Misterul operei lui Mircea Eliade şi al operelor marilor noştri scriitori, în general, provine şi din zbuciumata noastră experienţă de viaţă milenară. Literatura română va avea mereu o componentă mistică, iar Mircea Eliade va avea o posteritate, poate nu, imediat, dar, în viitor şi în eternitate, cu siguranţă.
>

SURSA
Ileana Minculescu, O întrebare, ''Origini'', Norcross/USA, vol. IX, no. 4-5 (94-95), May-June 2005, pp. 69-71.

NOTE M. T.
*Mircea Eliade (1907 Bucureşti - 1986 Chicago/SUA)
** Stricto sensu=în sens restrâns, propriu-zis; strict. (< lat. stricto sensu) (http://dexonline.ro/definitie/stricto%20sensu)
***Primul Război Mondial (1914-1918). Al Doilea Război Mondial (1939-1945).
****Maria Banuş (1914 Bucureşti -1999 Bucureşti) (http://www.romlit.ro/maria_banus)
*****Mitrea Cocor=Titlul romanului publicat în 1949 de către scriitorul Mihail Sadoveanu (1880-1961)(http://www.napocanews.ro/2010/01/cine-a-scris-romanul-mitrea-cocor.html)
******Margueritte Duras (Donnadieu) (1914 Vietnam [Franţa] - 1996 Paris) (http://ro.wikipedia.org/wiki/Marguerite_Duras)
*******Bertold Brecht (1898 Augsburg/Germania - 1956 Berlin/RDG) (http://www.gradesaver.com/author/bertolt-brecht/)
******** Samuel Becket (1906 Dublin/Irlanda [Marea Britanie] - 1989 Paris) (http://www.nobelprize.org/nobel_prizes/literature/laureates/1969/beckett-facts.html)
*********Friedrich Durrenmatt (1921 Elveţia-1990 Elveţia) (http://www.humanitas.ro/friedrich-durrenmatt)
********** Federico García Lorca (1898 Spania - 1936 Spania) (http://www.poets.org/poet.php/prmPID/163)

CRITICUL I. B. LEFTER DESPRE VOLUMUL „CALEA DE ACCES” (1982) Al LUI L. RAICU

În lucrarea Reflecții asupra spiritului creator (1979),  criticul literar Lucian Raicu (Bernard Leibovici) (1934 Iași - 2006 Paris) se definea prin delimitare de eseistul obsedat de obiectivitate și echilibru care încerca „să-și realizeze pe deplin misteriosul scop, acțiunea de tenace autoanulare a identității” (p. 301). Pe de altă parte, I. B. L. observă că, dintr-o perspectivă afirmativă, critica lui L. R.  este „O continuă, perseverentă, patetică, tulburătoare căutare a identității”.
Calea de acces cuprinde cinci eseuri despre autori pe care L. R. îi mai comentase în activitatea sa literară: G. Bacovia, M. Sadoveanu, Eugen Lovinescu, Thomas Mann (1875 Germania - 1955 Elveția: Iosif și frații săi) și Lev Tolstoi (Jurnalul).
Eseurile descriu nu numai portretul scriitorului analizat, ci și „aventura intelectuală pe care opera aceluia o declanșează”. Ele sînt generate de „ipoteze de lectură fertile, idei și intuiții remarcabile prin finețe”, I. B. L: subliniind că „Însăși ideea de ipoteză îi place lui Lucian Raicu”.
Discursul său critic înglobează diverse genuri literare: jurnal, memorialistică (propria sa călătorie anterioară în India în analiza lui T. M,), proză. Scrierea sa este caracterizată de „fragmentarismul desfășurat pe spații ample”, fragmentele fiind notații scurte de maximum o pagină.
În final, I. B. L. concluzionează asupra operei lui L. R., explicând astfel și titlul articolului : „Condiția criticii sale este asumarea patetică  operei literare, în al cărei chip se oglindesc, suprapuse, imaginea lumii și ființei. Aventura spiritului creator se consumă între ramele acestei oglinzi cu trei dimensiuni”.

SURSA
Ion Bogdan Lefter, Oglinda cu trei dimensiuni, „Tomis”, Constanța, ?.?.1982, p.?.

În sala de așteptare (GULEA 2008)

 Dan Gulea, În sala de așteptare, „Tomis”, aprilie 2008, pp. 42-43

Prin umorul combinat cu o anumită severitate, Nicolae Manolescu pare să afirme acea poziție relaxată, sigură, a unui gânditor care a văzut și a auzit multe; în ciuda aerului său deschis, al glisării savante printre teme ale eseului, concepția critică arată mai degrabă o gândire conservatoare, care nu renunță de bună voie la o configurație, la anumite clasamente; reeditările din ultimii ani, Andersen cel crud (2006), antologie din volumul Temelor, cu o prefață de Andrei Terian, și mai ales Lista lui Manolescu (2001), o altă antologie, însă din cronici literare, grupată pe secțiuni (poezie; proză, teatru; critică, eseu), arată o concepție rigidă, subliniată și de coordonarea unor manuale școlare (la editura Sigma, în 2006 și 2007, împreună cu George Ardeleanu, Matei Cerkez, Dumitrița Stoica și Ioana Triculescu) sau a unor antologii de „concepte operaționale pentru bacalaureat și admitere” (2005, 2006, la editura Paralela 45, alături de Gheorghe Crăciu, Mirela Moț și Florin Șindrilaru), unde mai pot fi întâlnite anumite aspecte de canon.

Termenul cel mai nefericit este, de departe, cel de literatură postbelică, sub umbrela căruia se ascund ultimii 60 și ceva de ani, care poate fi redimensionat prin limita superioară a lui decembrie 1989, pornind de la epuizarea „obsedantului deceniu”; un termen care acoperă deci o realitate variabilă de la 30 la 60 de an, supus unor criterii istorice, politice. Poate că cel care a lansat acest termen în istoria literaturi române este Crohmălnicenau, cu istoria sa interbelică, dar termenul de postbelic se întâlnește în reevaluările anilor 50. În opera lui Nicolae Manolescu, termenul este un echivalent sau mai degrabă un derivat din cel de contemporan, dacă ne uităm pe debutul editorial, în colaborare cu mult mai cunoscutul, illo tempore, Dumitru Micu: Literatura română de azi (1944-1964) - Poezie, Proză, Dramaturgie, titlu reluat peste un deceniu într-o ediție actualizată, Prelegeri de literatură română contemporană, autori și opere, 1944-1974, destinată în special studenților. Pe de altă parte, termenul de postbelic apare constant în manualele școlare ce produceau manualul unic, un manual menținut până prin 1995-1996, al cărui autor era, pentru ultima clasă, a XII a, Nicolae Manolescu.

Deși a contribuit activ la formarea unei generații... bucureștene, prin coordonarea „Cenaclului de luni” (concurent al „Junimii” lui Crohmălniceanu), afirmând în mai multe rânduri preferința sa pentru, de exemplu, Mircea Cărtărescu, „cel mai important scriitor contemporan”, începutul anilor 90 îl găsește pe profesorul Manolescu în campanii electorale, moment în care tema actualității literare este înlocuită de cea a actualității politice: Lista... se oprește în 1993. După acest an, paralel cu alte activități sociale și politice, este vremea reeditărilor, dar și a primelor monografii, semnă că activitatea critică pare a fi încheiată (Laszlo Alexandru, 2003 - teză de doctorat susținută în 2003; Mihai Vakulovski, 2000; Mircea Mihăeș, 2003).

Așteptata Istorie critică a literaturii române se pare că operează din nou cu conceptul de contemporan, autorul ei declarând că „este un singur volum și cuprinde istoria literaturii române de la origini și până în prezent. Nu conține numai opere și tomi, dar și receptarea critică a ceea ce s-a scris, și de aceea se numește Istoria critică a literaturii române. (...) primul autor tratat este Neacșu autorul scrisorii din secolul XVI, primul document scris descoperit, în limba română (...) autorii români care au publicat până în anul 1900 sunt tratați în monografii, în timp ce scriitorii contemporani sunt tratați într-un singur capitol, din punctul de vedere al tendințelor și al genurilor, deoarece operele lor nu sunt finalizate.” (Mediafax, 4 ian. 2008)

Adversarii lui Nicolae Manolescu i-au reproșat de cele ma multe ori o inabilitate conceptuală, dublată de o superficialitate; un bun cunoscător al operei lui Manolescu afirmă, cu privire la rândurile Despre poezie (1987): „în două capitole ne sunt prezentate analize paralele ale unor poeți-pereche, reprezentativi pentru modernism, respectiv pentru postmodernism, dar adunați sub aceeași cupolă a postmodernismului: Șt. Aug. Doinaș, și Geo Dumitrescu, respectiv Nichita Stănescu și Marin Sorescu. <Aventura> postmodernă a criticului este de altfel ipoteza cea mai contestată de către exegeți.” (Laszlo Alexandru, Criticul literar Nicolae Manolescu, Dacia, Cluj-Napoca, 2003, p. 121) Apoi, ne aducem aminte, în Istoria critică..., vol. I, Nicolae Manolescu spunea despre Istoria ieroglifică a lui Dimitrie Cantemir că a fost tipărită „îndată ce a fost redactată, în 1705” (Minerva, 1990, p. 77) Opera a fost editată, în realitate, pentru prima dată în 1883, sub egida Academiei Române. Declarația citată anterior pare să se înscrie în aceeași dorință de a epata, proxima ediție din Istoria... urmând să înceapă cu Scrisoarea lui Neacșu din Câmpulung, primul text în limba română. Și în acest domeniu lucrurile par să se fi schimbat, după cum a anunțat o conferință „Cuvântul” din dec. 2006, susținută de Dan Horia Mazilu și Ovidiu Pecican (Ce e nou în literatura română veche); acesta din urmă arată că există „cronici din vremea lui Vlad Țepeș, dat și urme ale unei cronistici prealabile epocii lui. Există apoi o scriere care probabil aparține vremii domnitorului, dar care a fost formulată în ambianța ramurii dinastice opuse Drăculeștilor. Acolo s-a scris un pamflet împotriva lui Țepeș, care pe urmă a stat la baza povestirilor rău-voitoare la adresa lui. Pe acestea le știm, apoi, foarte bine din versiunile germană și slavonă. Cercetările în această direcție, începute încă de supă al Doilea Război Mondial, au fost adâncite de Ștefan Andreescu și de mine. Nu putem spune că le-am găsit, pentru că n-am făcut săpături și au apărut dintr-un mormânt, ci ele sunt straturi textuale. S-a mai descoperit și așa-numita legendă a <descălecatului pravovslavnicilor creștini> și care este un strat textual găsit la începutul letopisețului cantacuzinesc și care, după toate aparențele, datează chiar din secolul XIV. A fost, probabil, scris în ambianța Curții de la Argeș, poate chiar a lui Basarab I sau Nicolae Alexandru I.” („Adevărul literar și artistic”, 13 dec. 2006).

Precaritățile imputate de-a lungul lui Nicolae Manolescu pot avea și acum, în așteptarea tomului de 2000 de pagini, o bază reală de justificare (Nichita Stănescu și Marin Sorescu, postmoderni, Istoria ieroglifică publicată de Cantemir, Scrisoarea lui Neacșu, primul text în limba română). Criticul, de regulă, nu se revizuiește, acceptă, de exemplu, beneficiile pe care le poate aduce un concept monden, precum cel de contemporan; pentru modelul uman și intelectual pe care îl reprezintă, sper să accepte schimbarea.

„Un blazon literar” (MOTOC 2002)

 Nicolae Motoc, Acul cu busolă. Un blazon literar, „Tomis”, Constanța, ianuarie 2002

Citind paginile consacrate de revista „Porto Franco” (nr. 68) marei prozatoare Hortensia Papadat-Bengescu, de la nașterea căreia s-au împlinit 125 de ani pe 8 decembrie 2001, cu un melancolic orgoliu de dobrogean prin adopție, mi-am reamintit cât de fertil i-au fost cei treisprezece ani - perioada 1920-1932 - cât a locuit în Constanța, poate tocmai pentru că a trăit într-un fel de exil, departe de lumea literară bucureșteană. În această perioadă îi apar comedia cu accente sociale Bătrânul și volumul de nuvele Sfinxul. Un an mai târziu va publica Femeia în fața oglinzii, iar în 1923 - romanul Balaurul. Apoi, după volumele de nuvele Romanță provincială și Desenuri tragice, văd lumina tiparului romanele Fecioare despletite (1926), Concert de muzică de Bach (1927) și Drum ascuns (1933). Izolarea în care trăia în Constanța era una relativă, de vreme ce în 1921 devine membră fondatoare a Societății Scriitorilor Români. Ca să nu mai vorbesc de relațiile pe care le avea, nu numai prin corespondență, cu marii scriitori contemporani care îi comentau elogios cărțile în presa vremii. Fie și numai pentru că și-a elaborat capodoperele aici, la mare, numele scriitoarei Hortensia Papadat Bengescu (despre care Eugen Lovinescu spunea că odată cu afirmarea ei definitivă „o nouă literatură începe”), ar trebui să devină, alături de cel al lui Ovidiu, blazonul literar de marcă al Dobrogei. Și în acest scop cei chemați să răspundă de cultura Constanței poate ar fi momentul să inițieze o acțiune de depistare a casei în care a stat scriitoarea (criticul și istoricul literar Enache Puiu deține unele date culese în urma unei investigații pe cont propriu) și să organizeze acolo, cu sprijinul Uniunii Scriitorilor, un muzeu al literaturii care să-i poarte numele.

„Tânăr avânt masochist” (MOTOC 2002)

 Nicolae Motoc, Acul de busolă. Tânăr avânt masochist, „Tomis”, Constanța, ianuarie 2002

Acesta este titlul malițios al unei deloc malițioase cronici literare semnate de un tânăr, C. Rogozeanu, despre o carte cu o temă unică (În căutarea comunismului pierdut), dar abordată heteroclit, sub aspect stilistic, și nu numai (un talmeș-balmeș studii culturale, articole despre mentalități, secvențe memorialistice și eseuri literare), de patru autori diferiți, având o singură trăsătură care-i unește: tinerețea. Comentariile lui C. Rogozeanu nu țin să ne scoată ochii cu impresia că aparțin unui autor deja versat, care se află în posesia unui limbaj bogat și suculent. Sunt, în schimb, extrem de exacte și nuanțate. „Cei patru doresc, în fond, să închidă o etapă, aceea a memoriei martorilor comunismului și să deschidă etapa analizei reci, crude, a aceleiași perioade. Cu ei începe și etapa uitării afective a comunismului. Cu ei începând, nu mai sunt suficiente exemplele autobiografice”.

Tânărul critic C. Rogozeanu, deși scrie despre tineri, nu se arată deloc dispus să-i menajeze. Cronica abundă de observații critice, care nu sunt numai de ordin estetic. „Un efect retoric periculos apare în urma parafrazărilor prea lungi. Toți cei patru folosesc procedeul cu generozitate. La ion Stanomir parafraza se transformă într-un ciudat stil indirect liber - autorul își afișează sarcasmul folosind sintagme întregi din retorica specifică epocii. O mișcare simpatică, dar care, generalizată, se transformă într-un adevărat argou critic. La Paul Cernat sau la Angelo Mitchievici, parafraza ajută la analiza de text, practică abuzată cin plin de autorii noștri”. O altă obiecție critică sună astfel: „Autorii noștri au intrat într-un paradox al teoriei. Dacă trebuie să faci teorie trebuie să dai exemple cunoscute, consacrate. Însă ei lucrează cu un material extrem de perisabil, cu nume de autori care nu mai spun nimic astăzi, cu scrieri pierdute prin biblioteci. Bibliografia lor este aproape imaginară... cărțile citate de ei sunt aproape imposibil de găsit”. Nu știu cât le-a folosit celor patru autori (Paul Cernat, Ion Manoilescu, Angelo Mitchievici și Ion Stanomir) cronica literară din „România literară” (25 decembrie 2001). Dar cu astfel de comentarii pare sigur că este pe cale de a se afirma un nou și valoros critic literar.

„Spiritul critic și canonul literar” (MOTOC 2002)

 Nicolae Motoc, Acul de busolă. Spiritul critic și canonul literar, „Tomis”, ianuarie 2002

Am reținut câteva fraze de o limpezime seducătoare din dialogul purtat de Nicolae Manolescu și Ion Simuț la Oradea („Familia”, nr. 2, dec. 2001) despre Canonul estetic al literaturii române. Ion Simuț se arată îngrijorat de opiniile celor care susțin că nu mai e nevoie de nici un canon. Și Nicolae Manolescu, calm, îl asigură că „fără un canon nu se poate; pentru că, de fapt, canonul e expresia spiritului critic... Or, cultură fără spirit critic nu există... Canonul ne ajută să ne descurcăm într-o cultură”, ca un criteriu de clasificare într-o bibliotecă. Fără el n-am ști „unde sunt anumite cărți, de ce le citim pe acele și nu pe altele, cum facem să le folosim când vrem să creăm un anume gust sau o anume stare de spirit în beneficiarii noștri”. Dar spre deosebire de biblioteci. unde criteriul are o viață mai lungă, în literatură canonul se schimbă pentru că noi înșine ne schimbăm. Pentru că nu ne mai citim noi înșine așa cum ne citeam acum zece, douăzeci sau treizeci de ani. Nu-l mai citim pe Buzura cu Drumul cenușii așa cum îl citeam în 1988, pentru că între timp, minerii despre care vorbește el acolo au venit peste noi de două ori la București. Ei nu mai sunt eroii care se opuneau comunismului, ci derbedeii care voiau să ne spargă capul.

Ceva mai înainte criticul ne avertizase: „Canonul rezultă din Dumnezeu cine știe ce necesități și standarde de gust și de epocă și din ce circumstanțe aleatorii, dar rezultă la un moment dat și funcționează”. Se pare că nu se poate spune nimic sigur dacă e bine să te ții de un canon sau să-l sfidezi: „Eu știu de un caz celebru, în care un scriitor a ieșit din canon și n-a intrat nici până astăzi, numai pentru că cel care făcea canonul la data aceea ura scriitorii și cărțile în care era vorba de boală, mă refer la Bleher și Călinescu. Lui Călinescu nu-i plăceau cărțile despre boală. Din cauză că Bleher era bolnav și literatura lui reflecta chestia asta, el i-a dat lui Bleher zece rânduri în Istoria literaturii..., făcându-l țăndări. Rezultatul este că astăzi Bleher nu este nici astăzi un scriitor canonic. Devine, încep să, dar nu e.”

La altă întrebare a lui Ion Simuț cu privire la modul în care se formează un nou canon literar, amintind de falsa bătălie a generației 80 față de șaizeciști, răspunsul lui Nicolae Manolescu nu este mai puțin incitant și convingător: „Eu am spus odată că un canon se reformează, nu se revoluționează. Să ne aducem aminte teza formaliștilor ruși despre literatură: încercau să spună că în evoluțiile culturale schimbările se produc cam în felul în care se produc schimbările politice, cu alte cuvinte, marginea tinde să se centralizeze, iar centrul să fie marginalizat. Fenomene, produse, stiluri, standarde care sunt la un moment dat în centru și sunt socotite esențiale și care au marginalizat altele diferite, sunt într-un anume timp substituite de celelalte, dar substituția se face încet, fără să știm cum, și la un moment ne trezim că în locul unora apar altele, fără să știm când s-a întâmplat. Ceea ce presupune un paralelism”.

Cele două exemple ilustrative pentru tema canonului estetic pot fi privite și din alt unghi de vedere. Romanul Drumul cenușii, deși părea că corespunde exigențelor unui canon, acela al biruinței esteticului față de pretențiile ideologizante ale puterii politice, și-a dovedit până la urmă perisabilitatea și din vina autorului care a pus accent prea mare pe universul unei profesii (Se știe că romanele cu mineri, medici sau marinari țin de genul unei literaturi de consum...). De asemenea, celălalt caz, al scriitorului care n- a intrat în canon pentru că n-a vrut G. Călinescu, este un exemplu care poate ilustra și cât de nocivă poate fi exercitarea criticii literare din unghiul de vedere al unei subiectivități exagerate chiar dacă (sau mai ales pentru că) aparține unui mare critic și istoric literar.

„Un monument de dezinformare” („TOMIS” 2001)

 ***, Un monument de dezinformare, „Tomis”, Constanța, 2001, septembrie

Istoria literaturii române de azi pe mâine de Marian Popa continuă să fie în atenția revistelor de cultură din țara noastră, deși, dacă m-aș ghida după ceea ce pare a fi principala ei calitate - volumul uriaș de informații eronate - poate că ar trebui mai degrabă să intereseze revistele din Madagascar sau din Siberia. Pe bună dreptate, cronicarul care semnează rubrica revista revistelor din „România literară” o numea „un monument de dezinformare și biografică și bibliografică și analitică.

Titlul acestei istorii, „de azi pe mâine”, care s-ar fi dorit sugestiv pentru provizoratul orizontului literar în mișcare spre care își îndreaptă reflectoarele criticul, este în mod inexplicabil semnificativ în primul rând pentru precaritatea informațiilor puse cap la cap fără nici o noimă, în afara oricărui criteriu spiritual care să o ordoneze. Dar partea cu adevărat inexplicabilă este lipsa de rigoare în utilizarea informațiilor la un literat cu o bogată experiență câștigată din colaborarea lui cu Securitatea, cel puțin așa cum reiese dintr-o amplă intervenție a lui Dan C. Mihăilescu în „Litere. Arte. Idei”. Aici se demonstrează, pe două coloane, cum se zice, că pagini întregi din Istoria lui Marian Popa se găsesc în Cartea albă a Securității sub forma unor note informative (în fapt denunțuri) semnate Micu.

Opinii clar defavorabile despre lipsa de relief a comentariilor lui M. Popa asupra unor cărți, chiar când sunt favorabile se pot reține din revista „Litere” (nr. 2 a. c.) din Târgoviște sub semnătura lui Tudor Cristea. Sensul unei istorii literare trebuie să fie constructiv - îi amintește domnia sa lui M. Popa. „U istoric literar care se respectă află singurul poem bun într-un morman de maculatură și-l scoate la lumină. Autorul acestei lucrări ce-și zice istorie literară, dar care e în multe părți ale ei un pamflet otrăvit (aparținând unui frustrat literar gelos pe valoarea și gloria altora), procedează exact invers. Principiul ei este negația...”. Și mai departe sună ca o sentință opinia târgovișteanului. „Este evidentă, în această istorie, lipsa prizei la poezie a lui Marian Popa, singurele caracterizări izbutite se referă la poeții militanți, de felul lu A. Păunescu (la care este trecută sub tăcere poezia lui așa-zicând metafizică) sau C. V. Tudor. În schimb, când comentează rafinați ca Adrian Popescu (e de mirare că-l apreciază) gâfâielile și icnetele se aud asurzitor și neputința de a articula plastic și coerent este evidentă”.

„Invitație la cafeneaua literară” („TOMIS”)

 O. D., Invitație la cafeneaua literară, „Tomis”, Constanța, 199?

Binecunoscuții plasticieni și profesori Gabriela Moise și Viorel Lungu sunt autorii expoziției de grafică găzduită de spațiul Cafenelei literare a librăriei din Constanța a Uniunii Scriitorilor. 

Cei doi artiști s-au remarcat în ultimii ani printr-o bogată activitate expozițională individuală și în grup, participând la concursuri și manifestări din țară și străinătate - București, Constanța, Italia, Ljubljana (V. L.) și Timișoara, Sibiu, Bistrița-Năsăud, Făgăraș, Curtea de Argeș (G. M.) - fiind distinși cu diplome și medalii, întrunind aprecierile unanime ale criticii. 

Ce înseamnă această nouă expoziție? Răspunsul îl aflăm din paginile pliantului program realizat chiar de semnatarii ei. Noua lor „ieșire în lume” se dovedește a fi „nimic altceva decât înnobilarea unui spațiu” și o invitație la vizitarea lui. Nu și-au propus nuclee identice și nici „pânze” elevate, ci numai trasee: Constanța veche, Argeș, Făgăraș ș. a. „Spoturi” de imagini care să fie reținute de memoria afectivă ca imagini nesofisticate și relaxante. „Să ne aducem aminte - ne atenționează ei - că suntem înconjurați de frumosul din natură, pe lângă care trecem orbi sau fără să deslușim detalii nesemnificative. Este rolul scriitorului să disece întâmplările prin cuvinte, este rolul pictorilor să ofere variante ale imaginii”.

„TOMIS” 1999

 „Tomis”, Constanța, iunie 1999

*

În perioada 22 mai - 6 iunie, o delegație a Uniunii Scriitorilor din România a vizitat China la invitația Uniunii Centrale a Scriitorilor din această țară. Din grupul scriitorilor români, alături de prozatorul Constantin Novac, redactor-șef al revistei „Tomis” și secretar executiv al Filialei „Dobrogea” a US, au mai făcut parte: criticul literar Gabriel Dimisianu, director adjunct al revistei „România literară”, poeta Doina Cetea - secretar executiv al Filialei Cluj a US, criticul literar Ioan Holban, directorul Teatrului Național Iași, criticul literar prof. univ. dr. Eugen Negrici. Aceasta este prima invitație adresată unei delegații române din partea Uniunii Centrale a Scriitorilor. Grupurile de scriitori români care au vizitat până în prezent China au fost invitate doar de Asociațiile scriitorilor din diferite provincii.

*

În perioada 25 aprilie - 1 iunie, scriitorii Denisa Comânescu, redactor-șef al editorii „Univers”, și Nicolae Motoc, membru în Consiliul de conducere al Uniunii Scriitorilor, au fost oaspeții Asociației Scriitorilor danezi, unde au avut numeroase întâlniri cu Kurt Wilby, directorul Asociației, cu membrii Comitetului Internațional al Scriitorilor danezi. Au vizitat: Colegiul Popular din Borup, Biblioteca Municipalității din Lyngby-Taaerbaek, Parlamentul danez, Municipalitatea din Balerup, Muzeul de Stat de Artă, Muzeul din Louisiana, Institutul de Cultură danez ș. a.

*

La a treia întâlniri a scriitorilor români de pretutindeni, organizată la Neptun între 1-7 iunie, de Uniunea Scriitorilor din România, din partea Filialei „Dobrogea” au participat Nicolae Motoc, Arthur Porumboiu, Ovidiu Dunăreanu, Florin Șlapac, Sorin Roșca, Dan Perșa și Emilia Dabu.

*

Radio România Cultural a realizat, în luna mai, trei emisiuni cu membrii Filialei „Dobrogea” a U.S. Una a fost dedicată revistei de cultură „Tomis”, la care au participat: Constantin Novac - redactor șef, Nicolae Motoc - redactor șef adj. și Florin Șlapac - redactor. Alte două, sub genericul „Viața cărților” au prezentat microinterviuri cu scriitorii: Florin Șlapac, Ovidiu Dunăreanu, Dan Perșa și Nicolae Rotund privind noile lor apariții editoriale.

*

În sala „Nicolae Grigorescu” a Muzeului de Artă, luni, 24 mai, scriitoarea Cristina Tamaș și-a lansat volumele „Teatru” și „Fenomenul Beaudelaire și poezia română modernă”. Cuvântul de început a aparținut directorului ”Ex Ponto”, Ioan Popișteanu, Prezentarea studiului critic a fost făcută de Ovidiu Dunăreanu și de prof. Ileana Mihăilă (Universitatea „Ovidius”). Volumul de teatru, ce include piesele „Omul din cerc” și „Tata nu mai e ministru”, a fost prezentat de regizorul Dan Puican - cel care a realizat versiunea radiofonică a primei piese din volum. Actorii Diana Cheregi și Mircea Pânzaru au citit un fragment din „Omul din cerc”.

*

Poetul Arthur Porumboiu și-a lansat joi, 6 mai, la Casa Armatei, în cadrul ședinței Cenaclului literar „Mihail Sadoveanu” noua sa carte de aforisme gnomice Înțelepciunea ascetului (Editura „Ex Ponto”). Despre semnificația acesteia și despre activitatea literară a autorului a vorbit Ovidiu Dunăreanu.

„Scriitorul român din exil le-a dat literelor noastre strălucire universală” (ASTALOȘ 1999)

 A treia întâlnire a scriitorilor români din întreaga lume

George Astaloș, Scriitorul român din exil le-a dat literelor noastre strălucire universală, Revista Asociațiunii Transilvania ASTRA, 1999

(190)Recent, la inițiativa Academiei Române, a avut loc o dezbatere asupra viabilității literaturii noastre din anii hegemoniei roșii - reuniune la care au fost luate în discuție toate genurile literare și cu deosebire romanul. Este știut: o literatură nu se recomandă prin poezia ei, cum lăsau să se înțeleagă analiștii de ocazie din anii șaizeci, nici prin dramaturgia ei, teatrul fiind, prin excelență, genul cel mai perisabil dintre toate expresiile creației literare. O literatură se recomandă prin proza ei - „proză” neînsemnând neapărat roman, ci „nuvelistică”, în sensul larg al noțiunii. Vezi semnificația inițialelor PEN Clubul „Poezie, Estetică și Nuvelistică”. Printre cei care cauționau dezbaterile asupra trecutului imediat făceau parte academicienii Gabriel Țepelea și Eugen Simion - ultimul având o remarcabilă inițiativă în acest sens încă din toamna anului 1996, când a oferit paginile „Caietelor Critice” ale Academie unei ample anchete asupra subiectului evocat, la care au răspuns circa patruzeci de scriitori, poeți, critici și universitari angajați direct în procesul creației literare.

Recenta confruntare a fost actul doi al inițiativei lui E. S., al cărei succes putem spune că a fost covârșitor atât prin calitatea semnatarilor acelor considerații, cât și prin diversitatea contribuțiilor publicate. „Selon les bruits qui courent”, în curând vom asista la cel de-al treilea act al decorticării retrospective a creației literare românești din perioada derutei cenzoriale - act ce se va juca tot în dispozitivul „Caietelor Critice”. Este vorba de o anchetă întreprinsă în profunzime asupra romanului nostru din cea de a doua jumătate a secolului douăzeci.

Majoritatea protagoniștilor anchetei din 1996 au scos în evidență condiționarea literaturii de către factorul politic, al cărui absolutism doctrinar le-a impus oamenilor de litere o stare de manifestare subalternă. Or, este de notorietate deontologică: practica literaturii își are proiecția împlinirii ei tocmai în cultivarea unei absolute libertăți de expresie. În ce privește concluziile recentei confruntări, tinerii scriitori prezenți la dezbateri au avansat ireversibila idee potrivit căreia nimic din ceea ce s-a scris între 1948 și 1989 nu va rezista exigențelor unei istorii literare științific întocmite. Așteptăm parametrii estimativi ai literaților incluși în sumarul anchetei despre roman. În așteptarea acestor parametri analitici, preocuparea creatorilor pare să își aibă vectorul îndreptat către literatura viitorului, ceea ce ni se pare mult mai remarcabil și în orice caz mai pasionant, tocmai pentru că scrutarea viitorului invită la investigarea unui trecut ce anunță potențialitatea, dar și virtualitatea noii generații.

S-a bătut monedă pe ideea existenței sau inexistenței unui „sertar” fermecat al literaturii noastre, din care, după 1989, ar fi putut țâșni capodoperele unei literaturi oprimate de cerberii totalitarismului. Concluzia: nu a existat nici un „sertar” cu opere prohibite - adevăratul sertar al literaturii române din anii incriminați fiind în realitate creația literară, poetică și lingvistică a exilului.

Nici nu putea fi altfel: în țară, libertatea de expresie nu a avut drept de cetate timp de peste patruzeci de ani. Dacă însă a existat un sertar (și sertarul a existat într-adevăr), atunci el se află în arhivele securității! În Biblioteca Națională a Franței există o scrisoare a lui Blaga, adresată în anii cincizeci lui Bazil Munteanu la Paris, în care clasicul nostru îi scrie prietenului din exil: „Am manuscrisele a douăsprezece cărți, gata de predat editorilor”. Unde sunt aceste manuscrise și când vom vedea cărțile anunțate de Blaga în galantarele librăriilor și în rafturile bibliotecilor? Poate niciodată. Vom afla însă cu siguranță mai mult despre aceste „sertare” ferecate de poliția politică a comunismului atunci când Ecaterina Țarălungă, terminându-și cercetarea în care s-a angajat, va scoate pe piața literară monografia „Bazil Munteanu”.

Până atunci, însă, rămâne pe rol sertarul exilului - sertar ale cărui piese au dat strălucire universală literelor românești. Ancheta revistei „Luceafărul”, de la începutul anului 1988, lăsa să se înțeleagă că sertarele scriitorilor noștri din țară ar fi fost doldora de manuscrise „nepublicate” în timpul regimului trecut. Și pe bună dreptate propaganda incomunicabilă a fostului ordin politic interzicea publicarea textelor ce contraveneau dogmelor (...).

„Concursul literar Panait Cerna 1996” („TOMIS” 1996)

 Inspectoratul pentru Cultură Tulcea și Centrul Județean al Creației Populare organizează în zilele de 19-20 iulie 1996 ediția a XXI a Concursului literar „Panait Cerna”, Tulcea, 1996. Autorii, care nu au împlinit 32 de ani, vor trimite 10 poezii sau 1-2 eseuri în două exemplare până la 1 iulie  pe adresa inspectoratului: str. Isaccei, nr. 20, cod 8800, tel 040/51.60,72. Un juriu format din membri ai Uniunii Scriitorilor din România, critici literari și reprezentanți ai organizatorilor, vor acorda numeroase premii. Manuscrisele vor fi semnate cu un motto; adresa și datele personale ale autorilor vor fi expediate într-un plic separat, purtând același motto.

„Breviar tulcean” („TOMIS” 1996)

 Olimpiu V., Breviar tulcean, „Tomis”, Constanța, 1996, aprilie

*

Prozatorul tulcean Ștefan Caraman își delectează în continuare cititorii de pretutindeni, publicând, în revista „Flacăra” nr. 7/1996, povestirea „Cristoph colecționa timbre”

Ceea ce ne obligă să facem această mențiune este impresionanta prezentare pe care i-o face criticul Alex. Ștefănescu sub titlul „Un posibil maestru al gemului scurt?” „Ștefan Caraman progresează - într-un ritm alarmant - ca autor de proză scurtă. Multă vreme l-am considerat inofensiv pentru că locuiește la Tulcea, departe de București. Dar acum îmi este tot mai teamă că va face din Tulcea capitala prozei scurte românești”.

Dacă ne gândi m că tot de pe aceste meleaguri, cu ani în urmă, au „izbucnit” în literatura noastră contemporană „Provincialele” lui Valentin Barbu, „Cocoșul” lui Gheorghe Bogorodea și povestirile lui Gabriel Bădică, afirmația apreciatului critic îmbracă sâmburele unui adevăr cu optimismul care ne ferește de exagerări și gratuități.

*

Autor al volumului de versuri „Golgota tăcerii” (Edicop, București, 1993), prof. Gh. Dascălu din Babadag debutează editorial și cu... aforisme!

Volumul „Stropi de gând” (Romfel, București, 1995), prefațat de prof. univ. dr. Serafim Duicu, a fost lansat recent atât la Liceul „Dimitrie Cantemir” din Babadag, cât și la Liceul „Spiru Haret”, bucurându-se de prezența unei numeroase asistențe, despre carte și autor exprimându-și opiniile ing. Mihai Nicolae, primarul municipiului Tulcea, scriitorul Ernesto Mihăilescu, consilier șef al Inspectoratului școlar județean, și prof. Cezar Calenic, directorul Liceului „Spiru Haret”. 

*

Între ultimele traduceri (din și în limba franceză) semnate de prof. Doina Postolache, director al Bibliotecii Județene „Panait Cerna” Tulcea, apărute la editura Lumina (Drobeta Turnu Severin), vom menționa „O femeie din Egipt” (memoriile soției fostului președinte al Egiptului, Anwar El Sadat) și volumul de poezie „A vie, a mort!” (o selecție din versurile poetului Florian Copcea).

Așteptăm cu același interes traducerea celor 36 de „Biografii de femei celebre”, aflată sub tipar la editura Agora (Iași).

*

Au apărut numerele 1 și 2 ale unei noi publicații tulcene, „Univers Delta Dunării”, periodic pe problematică de mediu, editat de Administrația Rezervației Biosfera Delta Dunării.

Am reținut din sumarul ultimului număr o tematică diversă, axată pe problemele specifice Administrației, dar și de interes general, incitantă pentru cele mai largi categorii de cititori.

Beneficiind de condiții grafice deosebite, publicația se înscrie ca o realizare de prestigiu, așteptată și necesară într-un domeniu cu certe priorități actuale.

„Modernism și postmodernism în arhitectură” (CREȚESCU-VOINEA 1995)

Ioan Crețescu-Voinea, Modernism și postmodernism în arhitectură, „Tomis”, Constanța, iun.-iul. 1995, p. 1, 2

Așa numită arhitectură modernă a secolului XX a respectat reguli și definiții foarte precise, și ea a lăsat o amprentă ineluctabilă asupra lumii noastre edilitare. Întregul fenomen este supus astăzi unor atacuri vehemente, iar valoare sa este pusă la îndoială. Afirmația că „arhitectura modernă este defunctă” e acum la modă. Din ce în ce mai des ne este dat să auzim că ne aflăm deja în perioada postmodernistă. Nici una dintre regulile ce au guvernat perioada modernistă vreme de peste o jumătate de secol nu mai este valabilă. Această „contrarevoluție” constituie subiectul unor discuții aprinse purtate între arhitecți, istorici, teoreticieni și critici,discuții care vor influența fără îndoială aspectul edificiilor ce vor fi construite în viitor și care, de aceea, prezintă interes pentru noi toți.

Dar într-o epocă în care revoluțiile de toate felurile abundă, noi tindem să nu le mai acordăm importanța cuvenită. Cu toate acestea, schimbările produse în secolul XX în peisajul arhitectonic sunt poate cele mai radicale schimbări ce au avut loc în această perioadă. Noi am fost martorii unei expansiuni explozive și modificări radicale a centrelor urbane, care au devenit labirinturi de defileuri de oțel, sticlă și beton. Doar numele orașelor au rămas aceleași. Din punct de vedere tehnologic, nici una din aceste clădiri nu ar fi putut construită în alt secol, arhitectura modernă devenind automat stilul universal al secolului XX. Nu are importanță dacă acest stil place sau nu; el nu pare a fi avut nevoie de încurajarea sau aprobarea cuiva. Își mai amintește cineva cât de aprigă a fost lupta avangardei pentru acceptarea acestor idei revoluționare? Mai păstrează cineva în amintire acel devotament intelectual, fervoarea acelor propovăduiri? Farmecul acelor cercuri de oameni ce împărtășeau această nouă viziune? Valul de indignare cu care au fost întâmpinate primele construcții „moderne”? Acele prime controverse asupra acoperișurilor plane? Acele expoziții menite să promoveze „the good design”?

Desigur, construcțiile moderne în sine conțin predici și învățături, dar, în retrospectivă, ele conțin și o bună doză de ironie. Astăzi nu mai putem fi siguri de nimic. Nu mai dispunem de principii general valabile, de unități de măsură sau idealuri sigur și universal aplicabile. Nu este surprinzător că principiile arhitecturii moderne - atât de sigure, de superioare, de binecuvântat cu revelația frumosului și adevărului - sunt astăzi ținta unor insistente atacuri. Este ușor de dovedit astăzi că acel cuceritor vid de mântuire prin design a eșuat. Este ușor să aduci dovezi de ignoranță, corupție și abuz, decât să-ți amintești esența viziunii și bunele intenții. Eșecurile arhitecturii moderne sunt atât de voluminoase și vizibile - noi le întâlnim la fiecare colț de stradă. Suntem conștienți de pierderile ireparabile pe care respingerea trecutului le-a adus orașelor noastre - demolarea nesăbuită a unor construcții de valoare istorică, lezarea prin dimensiuni exagerate a raporturilor firești existente în mediul ambiant, ignorarea și neglijarea acelei continuități caracteristice a culturii urbane.

Dacă țelurile arhitecturii moderne ar fi fost mai modeste, s-ar putea ca această mișcare să fi fost mai puțin vulnerabilă. Acele idealuri au fost formulate însă într-o perioadă de mare optimism în privința capacității omului de a perfecționa sa existență, sistemele sociale și politice și condițiile sale de viață în general.

Sub stindardul postmodernismului s-au unit un număr de tabere (a căror conviețuire nu este totdeauna armonioasă) cu cele mai diferite credințe, începând cu formaliștii, care reduc totul la abstracții universale de tipologie și semiologie, și sfârșind cu așa-zișii inclusiviști, care îmbrățișează fără alegere tot ce este tot ce este istoric și tot ce este ambiental. Disputele continuă ad ennui, iat uneori ad nauseam, numitorul comun al diferitelor școli de gândire fiind doar credința că modernismul aparține trecutului. Tendința predominantă este de  respinge integral modernismul drept o aberație temporară. Dintre aceste critici, unele sunt sincere și reprezintă ritualul anevoios de încheiere a unei epoci arhitecturale; altele nu sunt decât modă - cel mai nemilos vehicul al transformărilor. Pasiunea repudierii se răspândește epidemic.

Ca mișcare, arhitectura modernă dă semne de bătrânețe; la urma urmelor, ne referim la o perioadă ce ocupă o parte a secolului XIX și cea mai mare parte a secolului XX. Această mișcare este destul de veche, pentru a putea prezenta un volum de realizări impresionante și un stil caracteristic care ocupă deja un loc precis în istoria artelor. Ea a parcurs desigur un proces de transformare, căci natura artei nu este statică. Volumul lucrărilor este suficient de mare și prezintă suficientă continuitate pentru a conține acele succese și eșecuri care fac posibilă analizarea și evaluarea. O mișcare atât de amplă, care a persistat atât de mult timp nu poate fi o eroare globală. În timp ce adversarii sunt preocupați de evidențierea tot ceea  ce a constituit eșec - fiecare hotărâre greșită, fiecare cusur de execuție - istoricii se află pentru prima dată într-o poziție prielnică unei analizări obiective a acestei lungi perioade de activitate arhitecturală în ansamblul ei. Pentru un teoretician, aceasta este, desigur, o poziție demnă de invidiat.

Este mult prea trivial a formula atacuri bazate în exclusivitate pe greșeli. Arhitectura modernă este un imens, fascinant și incontestabil fait accompli, egalat doar de foarte puține perioade de magnitudine creatoare comparabile în istoria civilizației umane. Această perioadă a cuprins somități ce se cer comparate cu protagoniștii cunoscuți ai celorlalte perioade de mare creativitate; Alvar Alto, Le Corbusier și Mies van der Rohe ocupă deja un loc de onoare în istoria artelor.

Cred că cele mai potrivite cuvinte pentru descrierea stării actuale a arhitecturii sunt calificate ambiguu, curios și dezordonat. Într-o asemenea situație este greu a detecta valorile reale. Majoritatea noilor idei nu-și găsesc materializarea în cadrul peisajului urban; ele continuă să populeze cu precădere paginile revistelor de specialitate și să fie discutate în cadrul simpozioanelor. Dar toate aceste inițiative generează un volum surprinzător de energie. Acesta este genul de ambiguitate ce pare a fi caracteristic pentru acele importante și anevoioase faze de tranziție de la o epocă la alta.

Dorința de a remodela lumea este treptat înlocuită cu dorința de a remodela arta. Trecerea de la activismul social al arhitecților din deceniul al optulea la intensele preocupări ezoterice ale celor din deceniul actual constituie fără îndoială o mutație traumatică. Întrebările fundamentale privind rolul arhitectului în societatea contemporană și răspunderea sa față de aceasta continuă să rămână fără răspuns. Dacă noi insistăm însă să ne concentrăm asupra greșelilor trecutului recent, arhitectura timpurilor noastre va fi și ea un eșec. Este greu de apreciat în ce măsură arhitecții ar purta vina unui asemenea eșec. Creațiile lor sunt condiționate într-o foarte mare măsură de condiții, concepții, deziderate și restricții pe care ei nu le pot influența. Este foarte probabil că aspectul mediului nostru arhitectural este cel pe care îl dorim și pe care îl merităm.

„Salonul de iarnă” (DIMA 1995)

 Gabriela Dima, Simeza. Salonul de iarnă, „Tomis”, Constanța, martie 1995

În luna februarie Galeria Amfora ne-a făcut surpriza unei admirabile oferte artistice. Salonul de Iarnă al Asociației Artiștilor Plastici Amfora tinde de câțiva ani să consacre o tradiție acestei bresle artistice. Talentul, imaginația și forța expresivă a actului de creație, caracterizată lucrările celor 30 de expozanți în marea lor majoritate tineri absolvenți ai Școlii de Arte: Virginia State, Ionuț Popescu, Gabriel Stratulat, Maria Goșoiu, Anca Donici, Traian Pihion etc. Între ei se disting personalități deja consacrate: Paul Teodorescu, Haralambie Fantaziu, C-tin  Mîscă, Radu Crînguș, Iuliana Rusu.

Abordând tehnici diferite, de ulei, tempera, guașă, acuarelă, desen sau tuș, stăpâni pe mijloacele expresive ale artei lor, acești artiști acordă spiritului libertatea de a investiga dincolo de dogme și granițe „lingvistice”. Criticii de artă prezenți la vernisaj, Doina Păuleanu și Florica Cruceru, au fost de părere că o mare parte din acești artiști, chiar dacă nu profesioniști, au un talent situat cu mult peste medie, iar îndrăzneala cromatică, ineditul compozițiilor și diversitatea temelor alese, conferă expoziției o dimensiune cu mult mai amplă decât au bănuit chiar artiștii înșiși.

Succesul vernisajului confirmă un debut cu dreptul, la început de an, al Galeriilor Amfora. Într-o vreme când piața este inundată de kitsch, acest generos spațiu cultural este o bucurie.

„Reeducare și prigoană” (SELEJAN 1993)

Ana Selejan, România în timpul primului război cultural, vol. II. Reeducare și prigoană, Thausib, Sibiu, 1993, 247 p.

Cuprins

1.Sensul unic al culturii
5 Cîteva precizări
14 Intervenția criticilor
38 Alegeri, congrese, decizii hotărîtoare
53 Note și comentarii

2.Contestarea lui Tudor Arghezi
64 Preambul
72 Probe la dosar
79 1947: noi atacuri
96 Episodul „Seringa”
100 Alte probe la dosar
105 Contestarea în congres
107 Apărarea poetului
111 1948: al treilea val: Sorin Toma et Co.
128 Note și comentarii

3.Reeducare și prigoană
132 Maeștri și învățăcei
149 Corigenți și repetenți
151 George Călinescu
177 Al. Philippide
180 Cezar Petrescu
189 Marin Preda
196 Criticare îndrumătorilor
196 Ovid S. Crohmălniceanu și Nina Cassian
208 M. H. Maxy și grupul „Flacăra”
224 N. Moraru și suspendarea revistei „Rampa”
231 Note și comentarii

246 Lista periodicelor consultate (36)
Adevărul, Bilete de papagal, Contemporanul, Dreptatea, Flacăra, Jurnalul de dimineață, Jurnalul literar, Liberalul, Lupta de clasă, Lumea, Națiunea, Orizont, rampa, Revista Fundațiilor Regale, Revista literară, România liberă, Scînteia, Scînteia tineretului, Semnalul, Studentul român, Timpul, Tineretul muncitor, Tinerețea, Torța, Tribuna poporului, Tribuna poporului, Tribuna românească, Ultima oră, Universul, Vestea nouă, Viața, Viața românească, Viața socială CFR, Victoria, Viitorul, Vremea

„Întâlniri cu cititorii” (DUNĂREANU 1984)

O. Dunăreanu,  Întâlniri cu cititorii, „Tomis”, Constanța, iunie 1984

*

Marți, 29 mai, la Librăria „Mihai Eminescu” din Constanța s-a lansat, în prezența autoarei, volumul de versuri pentru copii Cărticica de la mare de Sanda Ghinea. Cartea a fost prezentată de criticul literar al revistei „Tomis”, Gabriel Rusu. Din partea editurii „Ion Creangă” au fost prezenți Jenica Panaitescu (director adjunct) și Passionaria Stoicescu (redactor).

A doua zi, poeta Sanda Ghinea și redactorii editurii „Ion Creangă” au participat la o șezătoare cu micii cititori, organizată de secția pentru copii și tineret a Bibliotecii județene.

*

Vineri, 1 iunie, în sala Bibliotecii Casei de cultură a sindicatelor din Constanța a avut loc întâlnirea cu publicistul Constantin Cioroiu, prilejuită de apariția noii sale cărți Călători la Pontul Euxin.  Despre preocupările publicistice ale autorului și despre semnificațiile istorice, culturale, literare și bibliografice ale recentei lucrări au vorbit: O. Dunăreanu, dr. Gheorghe Dumitrașcu, dr. Constanța Călinescu și Constantin Zamfir, directorul Bibliotecii județene.

„In memoriam” („TOMIS” 1984)

 ***, In memoriam, „Tomis”, aprilie 1984

La 31 martie anul acesta, Nichita Stănescu ar fi împlinit 51 de ani. Petrecută în absența poetului, aniversarea a oferit celor care iubesc Poezia prilejul de a omagia numele Poetului, aflat acum, cu dreptate, în panteonul marilor zămislitori de frumusețe ai neamului și ai lumii.

În seara zilei de vineri, 30 martie, la Constanța, secția de teatru-poezie a cenaclului „Eveniment”, organizat de Universitatea Cultural-Științifică, a susținut spectacolul „Măreția frigului - romanul unui sentiment”, bazat pe volumul de poeme omonim al lui N. Stănescu. Regizorul Valentin Sgarcea și coordonatorul artistic G. Eugen Doinaru au reușit să realizeze un moment de autentică emoție și tenisune lirică. Poezia lui N. S. și-a găsit interpreți sensibili în actorii („amatori” doar din punct de vedere administrativ) Mircea Pînzaru, Violeta Dermengea, V. S., Marcela Chirilov și Aurel Ionescu. Scenografia inspirată și muzica incitantă a grupului folk „Alean” (Mariana Pușcașu și Gabriela Radu) contribuie substanțial la reușita valorică a spectacolului.

În cursul aceleiași zile, biblioteca Casei de Cultură Constanța a organizat o întâlnire cu cititorii dedicată memoriei lui N. Stănescu. Au participat actorii (poeți la rândul lor!) Vasile Cojocaru și Ion Andrei și criticii literari Vladimir Bălănică și Gabriel Rusu. Plin de sensibilitate s-a dovedit a fi și micro-recitalul de poezie și muzică susținut de membrii cenaclului Institutului de Marină „Mircea cel Bătrân”.

Sunt aceste manifestări culturale semne ale dragostei și prețuirii față de Poezie și față de Poeți aici, la Pontul Euxin.