***, Un monument de dezinformare, „Tomis”, Constanța, 2001, septembrie
Istoria literaturii române de azi pe mâine de Marian Popa continuă să fie în atenția revistelor de cultură din țara noastră, deși, dacă m-aș ghida după ceea ce pare a fi principala ei calitate - volumul uriaș de informații eronate - poate că ar trebui mai degrabă să intereseze revistele din Madagascar sau din Siberia. Pe bună dreptate, cronicarul care semnează rubrica revista revistelor din „România literară” o numea „un monument de dezinformare și biografică și bibliografică și analitică.
Titlul acestei istorii, „de azi pe mâine”, care s-ar fi dorit sugestiv pentru provizoratul orizontului literar în mișcare spre care își îndreaptă reflectoarele criticul, este în mod inexplicabil semnificativ în primul rând pentru precaritatea informațiilor puse cap la cap fără nici o noimă, în afara oricărui criteriu spiritual care să o ordoneze. Dar partea cu adevărat inexplicabilă este lipsa de rigoare în utilizarea informațiilor la un literat cu o bogată experiență câștigată din colaborarea lui cu Securitatea, cel puțin așa cum reiese dintr-o amplă intervenție a lui Dan C. Mihăilescu în „Litere. Arte. Idei”. Aici se demonstrează, pe două coloane, cum se zice, că pagini întregi din Istoria lui Marian Popa se găsesc în Cartea albă a Securității sub forma unor note informative (în fapt denunțuri) semnate Micu.
Opinii clar defavorabile despre lipsa de relief a comentariilor lui M. Popa asupra unor cărți, chiar când sunt favorabile se pot reține din revista „Litere” (nr. 2 a. c.) din Târgoviște sub semnătura lui Tudor Cristea. Sensul unei istorii literare trebuie să fie constructiv - îi amintește domnia sa lui M. Popa. „U istoric literar care se respectă află singurul poem bun într-un morman de maculatură și-l scoate la lumină. Autorul acestei lucrări ce-și zice istorie literară, dar care e în multe părți ale ei un pamflet otrăvit (aparținând unui frustrat literar gelos pe valoarea și gloria altora), procedează exact invers. Principiul ei este negația...”. Și mai departe sună ca o sentință opinia târgovișteanului. „Este evidentă, în această istorie, lipsa prizei la poezie a lui Marian Popa, singurele caracterizări izbutite se referă la poeții militanți, de felul lu A. Păunescu (la care este trecută sub tăcere poezia lui așa-zicând metafizică) sau C. V. Tudor. În schimb, când comentează rafinați ca Adrian Popescu (e de mirare că-l apreciază) gâfâielile și icnetele se aud asurzitor și neputința de a articula plastic și coerent este evidentă”.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu