(...)
Începutul secolului XX a fost marcat de apariția electronicii. Ea a început să fie folosită în diverse domenii: mai întâi telefonul și electrofonul, iar apoi radioul și televizorul. În anul 1919, Eccles* și Jordan** au realizat prima celulă electronică de memorare: circuitul basculant bistabil. Era construit cu lămpi de același tip ca și cele folosite în aparatele de radio și permitea simularea a două stări: starea de conducție, care lăsa curentul să treacă, și starea de blocare, în care curentul electric era împiedicat să treacă. Acest circuit a marcat începutul electronicii de impulsuri, acel "ceva nou" care trebuia pus în locul mecanicii pentru a obține mașini de calcul mai performante. Tehnica mașinilor de calculat a fost revoluționată prin apariția primelor mașini care foloseau pentru memorare, în locul roților dințate, circuite Eccles-Jordan. Aceste mașini sunt cunoscute sub numele de calculatoare electronice.
ENIAC - Electronic Numeric Integrator and Computer - a fost primul calculator electronic. El a fost realizat de Mauchly*** și Eckert**** de la universitatea din Pennsylvania*****. Avea un pupitru de comandă cu 40 de panouri cu fișe, iar comenzile erau memorate pe cartele perforate sau generate prin conexiuni electrice pe panoul de comandă. Calculatorul cu cele 20.000 de tuburi ocupa o suprafață de 180 mp și avea o greutate de 30 de tone. Putea să execute 5.000 de adunări sau scăderi cu 10 cifre pe secundă, depășind de o mie de ori rapiditatea celor mai performante mașini de calculat clasice. Pentru a realiza aceste operații consuma energie cât o locomotivă. Pentru introducerea unui grup de comenzi era nevoie de zile. Verificarea mai dura și ea câteva zile. Din cauza tuburilor care se ardeau destul de des, comenzile erau executate de două ori, cu întreruperi în care se introduceau date de test pentru depistarea tuburilor arse.
ENIAC a apărut ca urmare a unui contract încheiat în 1942 între universitatea din Pennsylvania și serviciile de balistică ale armatei americane. Cel de-al doilea război mondial era în plină desfășurare și germanii repurtau victorii după victorii. Pentru a face față tehnicii germane, S.U.A. a majorat bugetul armatei. O problemă importantă a balisticii era reducerea timpului de calcul. Între laboratorul universității Pennsylvania și armata americană s-a încheiat în aprilie 1943 un contract pentru prototipul unei mașini de calcul care să utlizeze, în locul roților dințate, circuite de memorie de tip Eccles-Jordan. Banii armatei, 40.000 de dolari, au finanțat ideile lui Mauchly și Eckert. Aceștia, folosind circuite electronice, au reușit în 1944 să construiască un sumator (circuit electronic care adună) pe bază de circuite bistabile. Acesta a fost primul pas în utilizarea electronicii în tehnica de calcul. Era primul dispozitiv care trata informația sub formă de curent electric. El a stat la baza construirii calculatorului ENIAC, care a fost terminat în noiembrie 1945 și inaugurat la 16 februarie 1946. Calculatorul ENIAC a fost folosit de armată până la 2 octombrie 1955. ENIAC a deschis astfel un nou drum în tehnica de calcul - calculatoarele electronice - și a dus la apariția unei noi științe: informatica, știința care se ocupă cu studiul calculatoarelor. Au urmat apoi calculatoare din ce în ce mai performante: EDVAC, SEAC, UNIVAC.
(...)
În 1944, matematicianul John von Neumann****** a emis principiul programului înregistrat. Pentru a putea mări eficiența unei mașini de calcul și pentru a o face să execute cât mai multe operații fără intervenția omului, este necesar ca ea să fie dotată cu un dispozitiv de memorare a datelor și a comenzilor. Acest dispozitiv trebuie să lucreze cu o viteză mare și trebuie să permită înregistrarea simplă și rapidă a informațiilor. Astfel a apărut conceptul de program, definit ca operație de prelucrare a unei secvențe de comenzi și date memorate. Datele și programele trebuie memorate împreună, sub aceeași formă și trebuie să fie accesibile în același mod. Pornind de la teoria lui Neumann a fost construit EDVAC - Electronic Discrete Variable Computer.
John von Neumann a sugerat constructorilor de calculatoare trei principii care trebuie să stea la baza realizării unui calculator:
- Programele și datele trebuie codificate sub formă de numere binare.
- Programele și datele trebuie păstrate într-un ansamblu de comutatoare (memoria calculatorului).
- Trebuie să existe o unitate centrală de prelucrare care să știe nu numai să execute operații de calcul, dar să poată extrage, decodifica și executa instrucțiunile programului.
La începutul anlor '50 a fost livrat primul calculator comercial: UNIVAC. Așa a început prima generație de calculatoare.
(...)
Sursa
Mariana Miloșescu, Tehnologia informației. Manual pentru clasa a IX a, ed. Teora, București, 2000, pp. 277-279.
Note M. T.
* John Mauchly (1907 Cincinnati/SUA - 1980 Ambler/SUA) = Doctor în fizică al Universității John Hopkins din Baltimore în 1932. Profesor la Universitatea Pennsylvania. Proiectant al calculatoarelor ENIAC, EDVAC, BINAC și UNIVAC 1. (history.computer.org)
** John Eckert (1919 Philadelphia - 1995 Pennsylvania) = Absolvent al Facultății de Inginerie Electrică a Universității Pennsylvania. Profesor la UP. Proiectant al calculatoarelor ENIAC, EDVAC, BINAC și UNIVAC 1. Primul curs universitar de calculatoare. (www.computer.org)
*** Unversitatea Pennsylvania a fost întemeiată în 1740 în orașul Philadelphia din colonia britanică nord+americană Pennsylvania, printre fondatori numărându-se Benjamin Franklin. (www.upenn.edu/about/history)
**** Janos Margittai Neumann/John von Neumann (1903 Budapesta - 1957 Washington) = Fiu al unui bancher. Doctor în matematică la Universitatea Budapesta în 1926. Profesor la Institutul Princeton din SUA din 1933. (eng.wikipedia.org)
Se afișează postările cu eticheta informație. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta informație. Afișați toate postările
vineri, 8 decembrie 2017
luni, 19 octombrie 2015
Tradiție polițienească în Anglia interbelică (GALSWORTHY 1931)
<
(...)
Reflecțiile lui Adrian și ale nepoatei sale, cînd intrară împreună la procuratură, a doua zi, ar putea fi sintetizate în felul următor:
Ancheta unui investigator de decese îți evocă servirea la masa de duminică a tradiționalei fripturi de vacă și a budincii de Yorkshire, care se mîncau în alte vremuri. Azi, cînd după-amiezele de duminică sînt închinate jocurilor sportive, cînd crimele au devenit rare, iar sinucigașii nu mai sînt îngropați la răscruce de drumuri, fiecare dintre cele două tradiții ți-a pierdut din rațiunea inițială de a exista. Pe vremuri, Justiția și emisarii săi erau considerați dușmani ai omenirii, așa încît era firesc să interpui un arbitru civil între moarte și lege. Dar într-o epocă în care poliția e numită „o splendidă forță”, nu apare oarecum nefiresc faptul de a-i considera pe polițiști incapabili să decidă singuri cînd e necesar să intre în acțiune? Deci nu în incompetența poliției trebuie căutată rațiunea menținerii acestui ritual. Rațiunea constă, de bună seamă, în teama publicului de a nu se afla în necunoștință de cauză. Fiecare cititor de ziare simte că, în măsura în care el sau ea află mai multe despre ce e suspect, senzațional și dezgustător, cu atît sufletul lui sau al ei e mai purificat. Se știe că dacă n-ar exista ancheta investigatorului, adeseori nu s-ar publica în ziare nici un fel de informație despre decesele senzaționale; și niciodată n-ar exista două anchete. Și dacă, în loc de informație, poți asista la o anchetă, și dacă în loc de o anchetă poți asista la două, e cu atît mai plăcut! Senzația penibilă că-ți vîri nasul în treburile altora dispare din momentul în care te pierzi în gloată.
(...)
>
SURSA
John Galsworthy, Iubirile lui Dinny Cherell, trad. A. Ralian, vol. I (În așteptare), ed. Miron, 1992, p. 231
(...)
Reflecțiile lui Adrian și ale nepoatei sale, cînd intrară împreună la procuratură, a doua zi, ar putea fi sintetizate în felul următor:
Ancheta unui investigator de decese îți evocă servirea la masa de duminică a tradiționalei fripturi de vacă și a budincii de Yorkshire, care se mîncau în alte vremuri. Azi, cînd după-amiezele de duminică sînt închinate jocurilor sportive, cînd crimele au devenit rare, iar sinucigașii nu mai sînt îngropați la răscruce de drumuri, fiecare dintre cele două tradiții ți-a pierdut din rațiunea inițială de a exista. Pe vremuri, Justiția și emisarii săi erau considerați dușmani ai omenirii, așa încît era firesc să interpui un arbitru civil între moarte și lege. Dar într-o epocă în care poliția e numită „o splendidă forță”, nu apare oarecum nefiresc faptul de a-i considera pe polițiști incapabili să decidă singuri cînd e necesar să intre în acțiune? Deci nu în incompetența poliției trebuie căutată rațiunea menținerii acestui ritual. Rațiunea constă, de bună seamă, în teama publicului de a nu se afla în necunoștință de cauză. Fiecare cititor de ziare simte că, în măsura în care el sau ea află mai multe despre ce e suspect, senzațional și dezgustător, cu atît sufletul lui sau al ei e mai purificat. Se știe că dacă n-ar exista ancheta investigatorului, adeseori nu s-ar publica în ziare nici un fel de informație despre decesele senzaționale; și niciodată n-ar exista două anchete. Și dacă, în loc de informație, poți asista la o anchetă, și dacă în loc de o anchetă poți asista la două, e cu atît mai plăcut! Senzația penibilă că-ți vîri nasul în treburile altora dispare din momentul în care te pierzi în gloată.
(...)
>
SURSA
John Galsworthy, Iubirile lui Dinny Cherell, trad. A. Ralian, vol. I (În așteptare), ed. Miron, 1992, p. 231
joi, 24 ianuarie 2013
Bibliologie și științele informării (MEIROȘU 2013)
Georgica Meiroșu, Despre CZU: dezvoltare vs. înlocuire, „Biblion”, Biblioteca Județeană Constanța, nr. 8-9, 2013, p. 8.
Aflăm din comunicatele IFLA (International Federation of Library Association) - newsletter din decembrie 2012 - despre noutățile din secțiunea 29 - Clasificare și Indexare. Acestea prevăd, printre alte măsuri organiuzatorice, actualizarea și dezvoltarea Clasificării Zecimale Universale.
În ultima perioadă, statutul CZU în biblioteci a căpătat un ușor aspect caracter anacronic. Există multe opinii în breasla bibliotecarilor din țara noastră care nu doar prevăd sfârșitul folosirii acestui sistem în biblioteci, dar se și grăbesc să-l înlocuiască cu diferite tipuri de tezaure, menite să ajute mai eficient la indexarea și regăsirea informațiilor.
Studiind istoricul clasificărilor în instituțiile depozitare ale cunoștințelor umane, se impune ușor ideea unor motivații pragmatice de aranjare a acestora într-o ordine și conform unor criterii bine stabilite, având în vederea creșterei numerice a colecțiilor, proporțional cu evoluția cunoașterii.
Un exemplu semnificativ de clasificare îl poate constitui cea folosită în cadrul legendarei biblioteci din Alexandria, construită în 295 î. H., care a avut un prim îndrumător pe cărturarul Demetrios din Phaleron (205-289 î. H.). În vederea aranjării papirusurilor existente, eruditul grec Calimah din Cirene a gândit o ordonare în funcție de genurile literare și de conținutul major al acestora: filozofie, istorie, geografie, astronomie etc, până la 120 de clase, astfel încât PINAKES a devenit primul catalog important din istoria civilizației. Acesta nu s-a păstrat, dispărînd în celebrul incendiu care a distrus anticul așezământ de cultură.
Începutul clasificării documentare care implică folosirea notației zecimale datează din secolul XIX și au avut loc mai multe etape, legându-se numele fizicianului A. Ampere, dar și de al bibliotecarului american M. Dewey. Începând cu 1895, belgianul P. Otlet a dezvoltat și inovat schema lui Dewey, transformând-o în ce va deveni mai târziu CZU. În esență, schema de clasificare constă în ordonarea totalității cunoștințelor umane în 10 mari clase, notate zecimal, pornind de la general la particular.
Revenind la prezent, trebuie spus că se impun două aspecte în dezbaterile legate de CZU: 1.dezvoltarea asigurată de IFLA prin Consorțiul CZU; 2. folosirea CZU în bibliotecile românești (actualizarea și cunoașterea de bibliotecari). În ce privește dezvoltarea, cea mai recentă ediție Extensions and Corrections to the UDC, 34 (2012) include toate schimbările introduse în CZU în 2012 și noi propuneri, dintre care spicuim: schema revizuită în lingvistică (limbi romanice și africane), revizuire în clasa 58 (biologie - nevertebrate), schimbări și extensii în clasa79 - divertisment, clasa 007 - teoria sistemelor, 1 - filozofie, 512.7 - geometrie algebrică, 347.6 dreptul familiei (căsătorie, parteneriate, uniuni) etc. Acestea arată că CZU este un organism viu, în permanentă actualizare, ce urmează îndeaproape ansamblul cunoștințelor umane. În bibliotecile românești se folosește CZU atât pentru ordonarea fondului de carte în secțiile de împrumut, cât și pentru indexarea publicațiilor. (....)
Singurul tezaur de subiecte controlat la noi este LIVES-RO, tradus și adaptat din franceză după originalul RAMEAU (1999 și 2004 - Biblioteca Națională a Franței). Aflat în faza de validare a termenilor, acest tezaur nu este gata să fie aplicat în bibliotecile românești. Astfel încât, înlocuirea CZU cu tezaure de subiecte nu este o soluție care poate fi adoptată în prezent. În schimb, cele două modalități de indeexare - CZU și tezaurele de subiecte controlate - pot fi folosite concomitent, ele chiar își potențează utilitatea. Spre exemplu, în Biblioteca Națională a Germaniei există sofuri care ajută la reducerea timpului alocat pentrui operațiunile de indexare, datorită creșterii numărului de publicații. Astfel s-a procedat la alcătuirea automată a unui tezaur DDC (Clasificare Zecimală Dewey), cu echivalența subiectelor în domeniul medical, aplicat al lucrările de specialitate indexate.
Pentru ușurarea accesului utilizatorilor la bazele de date ale bibliotecilor, pe plan internațional au fost alalcătuite tezaure de subiecte (cunoscute ca vedete de subiecte) în diverse limbi. La noi, fiecare bibliotecă și-a alcătuit propria bază de vedete de subiect, în concordanță cu orizontul de așteptare al cititorilor, din această cauză neexistând uniformitate națională în folosirea termenilor.
venind în îmtâmpinare publicului care folosește serviciile noastre, mulți bibliotecari gândesc că limbajul cifrat al clasificării zecimale ar constitui un impediment în „navigarea” prin bazele de date ale bibliotecilor. Acești colegi uită că zeci de ani înaintea „erei informatizate”, tradiționalele cataloage sistematice rau consultate de cătgre cititiori, care decodificau fără probleme suitele de numere înșirate pe etihetele fișireelor.
Un catalog sistematic modern, în sistem informatizat, nu este altceva decât o bază de date cu legături (link-uri0 clare între indicele de clasificare și vedeta de subiect.
Acest deziderat poete fi îndepinit cu condiția alcăturii unor tezaure de subiect controlate (uniforme la nivel național), dar și a utilizării optime a CZU. De ce să folosim în continuare CZU? pentru că CZu este un sistemcifrat, recunoscut universal (așa cum matematica este un limbaj universal), lipsit de ambiguitate, coerent, ierarhic, extensibil.
Cunoașterea temeinică a caracteristicilor și structurii CZU de către bibliotecarii din România, indiferent de zona lor de activitate din biblioteci, ar duce la îndeplinirea utilității și aplicabilității ei.
Cât despre actualizarea în permanență și la timp a tabelelor CZU în bibliotecile românești, acesta ar trebui să fie un efort colectiv, care chiar merită să fie făcut.
joi, 8 martie 2012
Călătoriile marinărești ale lui Gh. Ghețău („Tomis” 1995)
<
Sub acest titlu* își adună Gheorghe Ghețău notele de călătorie prilejuite de deplasările în interes de serviciu marinăresc spre diferite șantiere navale din Asia și din Europa. Iar dacă scriitura îl trădează mai la fiecare pagină pe amator (fraze scurte, școlărești, strereotipe, cu epitete și metafore „de serviciu”, cel mai adesea prefabricate), bogăția de informații de ordin culinar, botanic, zoologic, religios, mitologic, etnografic, cultural, îi creează cititorului satisfacția de a se fi lăsat cîteva ore sau minute purtat de imaginație prin locuri pe care cei mai mulți dintre noi n-o să le vedem niciodată „sur le vif”. Paginile au prospețimea primului contact pe care ochiul flămând al turistului îl ia cu o realitate total inedită pentru el, realitate pe care o comunică succint, evitând, însă nu întrutotul, datele din ghiduri de al căror stil publicitar se contaminează ici-colo, însă fără dorința expresă de a epata cu orice chip și de a poza în chip de erudit format la „școala vieții”. Cartea vorbește de solidaritatea care se naște între oameni pe mare. Amenințarea neprevăzutului joacă acest rol de liant camaraderesc. Întâlnirea unor elemente și ecouri românești în cele mai neașteptate puncte ale globului devine și ea un prilej de mândrie și un reper național.
Cartea lui Gheorghe Ghețău, apărută la Editura „Europolis” din Constanța în 1995 instruiește și totodată transmite intactă bucuria descoperirii lumii de către un „homo viator” care nu s-a lăsat intimdat de trudnica aventură a scrisului.
>
SURSA
Ion Roșioru, Vademecum, „Tomis”, Constanța, ?.?.1995.
NOTĂ M. T.
* VADEMÉCUM, vademecuri, s. n. Carte (manual, îndreptar, repertoriu etc.) care servește drept ghid într-o călătorie, într-o disciplină științifică etc. – Din lat. vade mecum, fr. vade-mecum.
Sursa: DEX '09 (2009)
Sub acest titlu* își adună Gheorghe Ghețău notele de călătorie prilejuite de deplasările în interes de serviciu marinăresc spre diferite șantiere navale din Asia și din Europa. Iar dacă scriitura îl trădează mai la fiecare pagină pe amator (fraze scurte, școlărești, strereotipe, cu epitete și metafore „de serviciu”, cel mai adesea prefabricate), bogăția de informații de ordin culinar, botanic, zoologic, religios, mitologic, etnografic, cultural, îi creează cititorului satisfacția de a se fi lăsat cîteva ore sau minute purtat de imaginație prin locuri pe care cei mai mulți dintre noi n-o să le vedem niciodată „sur le vif”. Paginile au prospețimea primului contact pe care ochiul flămând al turistului îl ia cu o realitate total inedită pentru el, realitate pe care o comunică succint, evitând, însă nu întrutotul, datele din ghiduri de al căror stil publicitar se contaminează ici-colo, însă fără dorința expresă de a epata cu orice chip și de a poza în chip de erudit format la „școala vieții”. Cartea vorbește de solidaritatea care se naște între oameni pe mare. Amenințarea neprevăzutului joacă acest rol de liant camaraderesc. Întâlnirea unor elemente și ecouri românești în cele mai neașteptate puncte ale globului devine și ea un prilej de mândrie și un reper național.
Cartea lui Gheorghe Ghețău, apărută la Editura „Europolis” din Constanța în 1995 instruiește și totodată transmite intactă bucuria descoperirii lumii de către un „homo viator” care nu s-a lăsat intimdat de trudnica aventură a scrisului.
>
SURSA
Ion Roșioru, Vademecum, „Tomis”, Constanța, ?.?.1995.
NOTĂ M. T.
* VADEMÉCUM, vademecuri, s. n. Carte (manual, îndreptar, repertoriu etc.) care servește drept ghid într-o călătorie, într-o disciplină științifică etc. – Din lat. vade mecum, fr. vade-mecum.
Sursa: DEX '09 (2009)
vineri, 31 decembrie 2010
„Securitate și intelligence în secolul XXI” (SRI 2010)
http://arhiva.sri.ro/fisiere/studii/SECURITATE_SI_INTELLIGENCE.pdf
Abstract
In
the complex international system, comprising from traditional modern,
premodern, and postmodern states, as Robert Cooper says, unprecedently diverse
security problems emerge, and assimetric threats quickly arise near the classic
ones. Most of the theories and strategies in this field come from scholars and
practitioners from the progressist, postmodern area, but their applicability in
the other fields can be difficult. An assimilation that is not critical and not
reffered to its own realities can generate intelligence failures with effects
that can hardly be controlled. We recommend carefulness in allocating nowadays
and future resources for each type of threats because organizational change
cannot be divided from social change. In this equation, OSINT can be the
catalyst of knowledge in double way: from society to security structures and
from security structures to society.
Cuvinte-cheie: globalizare, stat-reţea, informaţie de încredere, partajarea cunoaşterii, adecvarea interpretării
1.Repere geostrategice
2.Abordări de securitate
3. OSINT - catalizatorul cunoașterii în dublu sens: dinspre societate către structurile de secritate și dinspre structurile de securitate către societate
4. Provocări și soluții
Bibliografie
11
joi, 1 ianuarie 2009
„Noi profesii în informare și documentare” (MANDEAL & PORUMBEANU 2009)
Rodica Mandeal & Octavia-Luciana Porumbeanu (ed.), Noi profesii în informare și documentare, ed. II revizuită, Editura Universității din București, 2009, 142 p.
1. Introducere. O nouă profesie în informare și documentare: brokerii de informații (R. M. & O. L. P.)
2. Regăsirea informației. Sisteme de informare pe Internet (Gabriel Costea)
Introducere
I. Regăsirea informației
I. 1. Regăsirea informației din perspectivă istorică
I.1.1. Revoluția lui Dewey
I.1.2. Modelul limbajului de indexare clasic
I.1.3. Ofensiva mecanizării
I.1.4. Apariția calculatorului
I.1.5. Primele sisteme de informare pe scară largă
I.1.6. Sistemele de informare avansate
I.1.7. Sisteme de regăsire complet automatizate
I.1.8. Explozia sistemelor de regăsire full-text
I.1.9. Democratizarea informației: Internetul
I.2. Date, informații și cunoaștere
I.2.1. Date
I.3.1. Informații
I.2.3. Cunoaștere
I.3. Date structurate vs. date textuale
I.4. Metrica regăsirii informației
II. Sisteme de regăsire a informației pe Web
II.1. Colecții de informații pe World Wide Web
II.2. Baze de date cu acces direct pe Internet
II.2.1. PubMed
II.2.2. ProQuest
II.3. Sisteme specifice de regăsire a informației pe Web
II.3.1. Motoarele de căutare - Google
II.3.2. Serviciile de directoare pe subiecte - Yahoo
II.3.3. Pasarelele și bibliotecile virtuale
II.3.3.1. Social Science Information Gateway (SOSIG)
II.3.3.2. Internet Public Libray (IPL)
Concluzii
Bibliografie și Webografie
Introducere
I. Regăsirea informației
I. 1. Regăsirea informației din perspectivă istorică
I.1.1. Revoluția lui Dewey
I.1.2. Modelul limbajului de indexare clasic
I.1.3. Ofensiva mecanizării
I.1.4. Apariția calculatorului
I.1.5. Primele sisteme de informare pe scară largă
I.1.6. Sistemele de informare avansate
I.1.7. Sisteme de regăsire complet automatizate
I.1.8. Explozia sistemelor de regăsire full-text
I.1.9. Democratizarea informației: Internetul
I.2. Date, informații și cunoaștere
I.2.1. Date
I.3.1. Informații
I.2.3. Cunoaștere
I.3. Date structurate vs. date textuale
I.4. Metrica regăsirii informației
II. Sisteme de regăsire a informației pe Web
II.1. Colecții de informații pe World Wide Web
II.2. Baze de date cu acces direct pe Internet
II.2.1. PubMed
II.2.2. ProQuest
II.3. Sisteme specifice de regăsire a informației pe Web
II.3.1. Motoarele de căutare - Google
II.3.2. Serviciile de directoare pe subiecte - Yahoo
II.3.3. Pasarelele și bibliotecile virtuale
II.3.3.1. Social Science Information Gateway (SOSIG)
II.3.3.2. Internet Public Libray (IPL)
Concluzii
Bibliografie și Webografie
Brokerii de informații (Gelu Cătălin Rîșnoveanu)
Introducere
I. Ce sunt brokerii de informații?
I.1.Istoria profesiei
I.2. Asociații ale brokerilor de informații
I.2.1. AIIP- Asociația Profesioniștilor Independenți în Informare
I.2.2. SCIP - Societatea Profesioniștilor care activează în domeniul Informației Competitive
II. Nevoia de brokeri
II.1. Macrosistemul informațional
II.2. Obstacole în procesul de comunicare
II.3. Clienții brokerilor de informații
III. Sursele brokerilor de informații: vendorii de baze de date
III.1. Brokerii și mediul informațional
III.2. LexisNexis
III.3. Serviciul Dialog
Concluzii
Bibliografie și Webografie
Introducere
I. Ce sunt brokerii de informații?
I.1.Istoria profesiei
I.2. Asociații ale brokerilor de informații
I.2.1. AIIP- Asociația Profesioniștilor Independenți în Informare
I.2.2. SCIP - Societatea Profesioniștilor care activează în domeniul Informației Competitive
II. Nevoia de brokeri
II.1. Macrosistemul informațional
II.2. Obstacole în procesul de comunicare
II.3. Clienții brokerilor de informații
III. Sursele brokerilor de informații: vendorii de baze de date
III.1. Brokerii și mediul informațional
III.2. LexisNexis
III.3. Serviciul Dialog
Concluzii
Bibliografie și Webografie
Infobrokerii (Gabriela Poenar)
1. Definire și context
2. Organizați specializate
3. Aptitudini
4. Etapele realizării unei cereri de informare
5. Codul etic al profesioniștilor de informare
6. Proprietatea intelectuală
1. Definire și context
2. Organizați specializate
3. Aptitudini
4. Etapele realizării unei cereri de informare
5. Codul etic al profesioniștilor de informare
6. Proprietatea intelectuală
Brokerul de infromații - un profesionist în infomare legitim (Gabriel Costea)
Servicii de informare specializată contra cost (Irina Capmare)
Ce înseamnă un broker de informații și cum trebuie ales (Mariana Alina Stan)
Brokerii de infromație și certificarea profesiei (Oana Andreea Cristache)
Introducere. O nouă profesie în informare și documentare: brokerii de informații
Democratizarea accesului la informație, datorat noilor posibilități aduse de rețelele de informare automatizate a provocat una din temele majore de reflexie, mult discutată nu numai în mediile de specialitate: mai este nevoie de produse și servicii de informare și în general de specialiști în știința informării acum când cel care are nevoie de informații poat să le caute singur, neasistat într-o gamă extrem de largă de surse de informare și în condiții financiare avantajoase, chiar gratuit?
Evident, documentariștii și bibliotecarii, alături de utilizatori, sunt primii care recunosc că în prezența rețelelor de informare (în principal Internetul) influențează demersul de căutare a informației, respectiv procesul medierii documentare. Dar, accesul la rețele de informare automatizate, respectiv la un număr din ce în ce mai mare de noi resurse de informare nu înseamnă automat că utilizatorii sunt și bine pregătiți pentru această libertate de acțiune. Instrumentele pe care le au la dispoziție contribuie în mod esențial la scurtarea timpului consacrat unei cercetări, dar nu pot reduce din complexitatea căutării.
Cu alte cuvinte, succesul unei căutări, adică regăsirea informațior utile, se va datora în primul rând cunoașterii surselor existente. Investigarea prealabilă asurrselor - identificarea și selecționarea într-o manieră metodică a celor cu adevărat (...).
Democratizarea accesului la informație, datorat noilor posibilități aduse de rețelele de informare automatizate a provocat una din temele majore de reflexie, mult discutată nu numai în mediile de specialitate: mai este nevoie de produse și servicii de informare și în general de specialiști în știința informării acum când cel care are nevoie de informații poat să le caute singur, neasistat într-o gamă extrem de largă de surse de informare și în condiții financiare avantajoase, chiar gratuit?
Evident, documentariștii și bibliotecarii, alături de utilizatori, sunt primii care recunosc că în prezența rețelelor de informare (în principal Internetul) influențează demersul de căutare a informației, respectiv procesul medierii documentare. Dar, accesul la rețele de informare automatizate, respectiv la un număr din ce în ce mai mare de noi resurse de informare nu înseamnă automat că utilizatorii sunt și bine pregătiți pentru această libertate de acțiune. Instrumentele pe care le au la dispoziție contribuie în mod esențial la scurtarea timpului consacrat unei cercetări, dar nu pot reduce din complexitatea căutării.
Cu alte cuvinte, succesul unei căutări, adică regăsirea informațior utile, se va datora în primul rând cunoașterii surselor existente. Investigarea prealabilă asurrselor - identificarea și selecționarea într-o manieră metodică a celor cu adevărat (...).
vineri, 6 ianuarie 2006
Sistemul info-documentar la Biblioteca Județeană Constanța (BJC 2006)
Biblioteca Județeană Constanța, Cartea și lectura la Pontul Euxin, Constanța, 2006, p. 40-41
40 (...) catalogul presei dobrogene, catalogul Personalități dobrogene; fișierele tematice: Istoria Dobrogei, Istoria învățământului în Dobrogea, Portul Constanța; Lucrări bibliografice: Cărți (Comunicări și referate de bibliologie 1984, seria Contribuții la bibliografia Dobrogei; Seriale (anuarul Bibliografia Dobrogei, buletinul metodic și bibliografic trimestrial Cartea, buletinul metodic și bibliografic semestrial Mlădițe dobrogene); Alte modalități de informare bibliografică (bibliografii diverse la cerere pe teme de interes dobrogean, bibliografiile expozițiilor cu tematică dobrogeană, articolele publicate și comunicările bibliografilor constănțeni la diverse manifestări locale și naționale, articolele, prezentările cu tematică dobrogeană în presă și la radio).
Paralel cu prelucrarea fondului documentar propriu s-a extins aria de investigație pentru identificarea, consemnarea și stocarea referințelor despre spațiul dobrogean.
Componenta informativă a manifestărilor culturale
Variatele manifestări culturale desfășurate de bibliotecă în această perioadă, ca principală inițiatoare sau în colaborare cu alte instituții culturale, de învățământ, unități economice se pot înscrie în sistemul informațional al bibliotecii, prin componenta lor informativă și documentară, detectabilă în informațiile transmise prin conținutul comunicărilor, bibliografiile și documentațiile însoțitoare, documentele din cadrul expozițiilor. Cu privirea critică necesară privind barierele și interdicțiile informaționale, balastul ideologic, putem detecta efortul, bibliotecii de a da sistemului info-documentar o dimensiune și o direcție compatibile cu tendința accentuării funcției informaționale a bibliotecii în societatea contemporană, de a se integra cu potențialul său informațional în sistemul național de informare și documentare.
După 1990, sistemul info-documentar modernizat și diversificat în deceniul anterior a fost în continuare funcțional. În mod necesar s-au operat intervenții structurale la nivelul subsistemelor și componentelor acestora, determinate de noile realități: desființarea cataloagelor cu acces limitat pentru Fondul special și transferarea fișelor în cataloagele generale pentru public, desființarea fișierelor tematice pentru formele de învățământ politic, dezactivarea instrumentelor de informare și documentare tehnică prin diminuarea solicitărilor, determinată de efectele tranziției economice, aplicarea strictă a normelor biblioteconomice pentru materialele de partid, excesiv reprezentate anterior, prin retragerea fișelor suplimentare din toate tipurile de cataloage, evidențierea prin divizionare a noilor solicitări informaționale: istorie cenzurată, scriitori din diaspora, memorii politice, religie, management, marketing, informatică.
41 Instrumente noi de informare: elaborarea unor fișiere tematice noi, de interes: noua legislație, protecția mediului, bibliografie școlară, abordarea unor direcții de cercetare bibliografică: Viața religioasă în Dobrogea, Cultura minorităților dobrogene, Aromânii în Dobrogene (fișiere tematice)
Automatizarea sistemului info-documentar
Informatizarea unei biblioteci este un proces de mare complexitate și performanță pentru specialiști, întrucât biblioteca este o instituție a informației, cu documente, procese specifice de prelucrare complicate și activități variate a căror formalizare și transpunere în programe specifice au un grad ridicat de dificultate. Biblioteca este prin excelență o structură sistemică complexă, flexibilă și deschisă, autonomă, care se dezvoltă din interior cu noi componente conexe, necesare și în același timp un subsistem al vieții sociale, care receptează cerințele și mutațiile din exterior și răspunde adecvat laa acestea prin modalități specifice care-l îmbogățesc.
Anul 1990 a găsit bibliotecile românești cu un bilanț modest în privința informatizării: câteva experimente la nivelul marilor biblioteci românești (BCS, actuala Bibliotecă Națională a României; bibliografia națională - cărți, albume, hărți, teze de doctorat din 1982, extrasele privind cartea tehnică destinată INID din 1983, indexurile catalogului colectiv - cărți străine și articole din 1987; BCU; baza de date BUINFOMAT pentru informarea documentară în matematică, o bază de date pentru psihologie).
În Biblioteca Județeană Constanța, problema informatizării s-a pus practic în 1991. Ceea ce părea un vis înainte de 1989 pentru bibliotecarii acestei instituții, acum se profila ca o posibilitate reală, mai mult chiar, ca o necesitate pentru o bibliotecă modernă. Interesul conducerii pentru problematica modernizării prin informatizare s-a concretizat printr-o succesiune de acțiuni, care se constituie în faza inițială, pregătitoare a procesului de informatizare: cunoașterea demersurilor altor biblioteci, participarea sau informarea asupra dezbaterilor din întâlnirile la nivel național pe această temă, informarea teoretică și practică în strategia de abordare a unui asemenea proces dificil sub toate aspectele (financiar, profesional, uman), contactarea unor specialiști de la Centrul de Calcul Constanța pentru testarea formatului de înregistrare, obținut ca model de la (...).
duminică, 30 septembrie 2001
„Un monument de dezinformare” („TOMIS” 2001)
***, Un monument de dezinformare, „Tomis”, Constanța, 2001, septembrie
Istoria literaturii române de azi pe mâine de Marian Popa continuă să fie în atenția revistelor de cultură din țara noastră, deși, dacă m-aș ghida după ceea ce pare a fi principala ei calitate - volumul uriaș de informații eronate - poate că ar trebui mai degrabă să intereseze revistele din Madagascar sau din Siberia. Pe bună dreptate, cronicarul care semnează rubrica revista revistelor din „România literară” o numea „un monument de dezinformare și biografică și bibliografică și analitică.
Titlul acestei istorii, „de azi pe mâine”, care s-ar fi dorit sugestiv pentru provizoratul orizontului literar în mișcare spre care își îndreaptă reflectoarele criticul, este în mod inexplicabil semnificativ în primul rând pentru precaritatea informațiilor puse cap la cap fără nici o noimă, în afara oricărui criteriu spiritual care să o ordoneze. Dar partea cu adevărat inexplicabilă este lipsa de rigoare în utilizarea informațiilor la un literat cu o bogată experiență câștigată din colaborarea lui cu Securitatea, cel puțin așa cum reiese dintr-o amplă intervenție a lui Dan C. Mihăilescu în „Litere. Arte. Idei”. Aici se demonstrează, pe două coloane, cum se zice, că pagini întregi din Istoria lui Marian Popa se găsesc în Cartea albă a Securității sub forma unor note informative (în fapt denunțuri) semnate Micu.
Opinii clar defavorabile despre lipsa de relief a comentariilor lui M. Popa asupra unor cărți, chiar când sunt favorabile se pot reține din revista „Litere” (nr. 2 a. c.) din Târgoviște sub semnătura lui Tudor Cristea. Sensul unei istorii literare trebuie să fie constructiv - îi amintește domnia sa lui M. Popa. „U istoric literar care se respectă află singurul poem bun într-un morman de maculatură și-l scoate la lumină. Autorul acestei lucrări ce-și zice istorie literară, dar care e în multe părți ale ei un pamflet otrăvit (aparținând unui frustrat literar gelos pe valoarea și gloria altora), procedează exact invers. Principiul ei este negația...”. Și mai departe sună ca o sentință opinia târgovișteanului. „Este evidentă, în această istorie, lipsa prizei la poezie a lui Marian Popa, singurele caracterizări izbutite se referă la poeții militanți, de felul lu A. Păunescu (la care este trecută sub tăcere poezia lui așa-zicând metafizică) sau C. V. Tudor. În schimb, când comentează rafinați ca Adrian Popescu (e de mirare că-l apreciază) gâfâielile și icnetele se aud asurzitor și neputința de a articula plastic și coerent este evidentă”.
marți, 26 septembrie 2000
Literatură și filosofie (ROTUND 2000)
Nicolae Rotund, Literatură și filosofie, „Tomis”, Constanța, 2000
Ultima carte a lui Andrei Dumitru Iacoban, Tucapai (Ed. Tilia Press International, Constanța, 2000), este un roman o spunem din capul locului, interesant. Fin intelectual, autorul cunoaște bine posibilitățile genului, știe să le subordoneze și să exploateze. Mitologie, filosofie, aventură se asamblează într-o construcție romanescă originală. Titlul Tucapai, adică „2ky” - anul 2000 în jargonul informaticienilor - este simbolul unei teorii cu privire la originea și evoluția vieții. Este o teorie matematică sprijinită pe cunoașterea potențială, ca bază filosofică a romanului. Plecând de la următoarele ipoteze: că sistemul a cărui complexitate depășește pragul critic are înmagazinată întreaga informație primară structurată pe nivele virtuale de cunoaștere, că tranzițiile între acestea pot avea loc spontan sau stimulat, în anumite condiții specifice, concluzia este că un sistem aflat la temperatura informațională negativă execută tranziții spontane pe nivele superioare de cunoaștere până la anihilarea sa, altfel spus până la anihilarea Creatorului. Este o teză, desigur, „eretică”. Expunerea, plastică, se găsește în al doilea capitol, aprecierea globală făcând-o președintele unei prestigioase conferințe internaționale, în cadrul căreia a fost susținută comunicarea: „Chiar dacă ar fi adevărată, deși nu se vede nici o greșeală, e extraordinar de elegantă! Totul, conceptele, postulatele, interpretarea par la fel de firește ca roata rotundă. Și cât ne-am chinuit toți s-o facem în colțuri! Iar, formalismul, atât de original, pare perfect adaptat scopului propus! Sper ca mai tânărul mei coleg român să mă primească ca învățăcel!”
Am insistat asupra segmentului filosofic fiindcă autorul și l-a dorit un fel de axis al romanului. În relația literatură filosofie, aceasta din urmă nu organizează narațiunea, ci încearcă să-și facă un suport din ea pentru a-și transmite mesajul. Nu știu dacă Andrei Dumitru Iacoban a avut în vedere obligativitatea de a reflecta cu privire la influența filosofiei asupra operei ca atare, influență care poate fi benefică sau, din contra, poate avea efecte dezastruoase, cum ar spune Wellek. Defectul într-o astfel de relație vine în principal din izolarea sistemului. Tind să cred că romancierul a intuit sau a cunoscut existența unor astfel de obstacole, de vreme ce trimiterea la teoria filosofică se face în mai multe rânduri. Textul cere un efort sporit de lectură, altfel lectorul, chiar inițiat, riscă să nu priceapă întregul. Așadar, o carte scrisă pe relația literatură-filosofie este supusă unui plus de neîmpliniri pe ambele mari segmente. Nu este cazul în Tucapai, unde limitele, detectabile, țin nu de neștiința construcției în mare, ci de unele umori structurale. Scriitorul își domină sistemul filosofic în mod autoritar, și nu în detrimentul gradului de poeticitate. Dacă spațiul mi-ar fi permis și n-aș ști că răpesc din plăcerea actului de lectură, aș proceda ca George Călinescu, adică aș prezenta conținutul pentru a se vedea că Tucapai este un roman. Există chiar o narațiune amplă, cu o mare autonomie, având și epilog, de factura celui de spionaj. Remarc și aici calități regăsite în proza anterioară, și anume senzația de fluiditate a textului - și aceasta în pofida unor „interludii” - ironia subțire în alternanță cu aceea anecdotică, intrată în banalitate, totuși, un dialog mânuit cu siguranță, poate modul de expunere cel mai bine mânuit. Nu trebuie ignorată nota pamfletară, unde resursele sunt indubitabil remarcabile. Caricatura, una dintre tehnicile pamfletului, funcționează foarte bine când nu este folosită în exces. Naratorul marșează uneori pe caricatură introducând secvențe fără legătură cu textul, fragmentându-l și dăunând întregului.
Personajele sunt clar împărțite în două categorii, cele inferioare, mult mai numeroase, devenind permanent ținta ținta batjocurii celor mai inteligente. Deoarece poziția lor socială trebuia lămurită, cunoaștem o veritabilă colecție de biografii. Radiografiile sunt succinte și penetrante, defectul ori calitate fiind pus în valoare. Robert Andreescu, creatorul teoriei filozofice, este un personaj ideal, inteligența frizând genialitatea este susținută de un fizic de tip clasic: este atletic, karatist, prompt în intervenții, rezolvă orice situații. Și, desigur, foarte reflexiv. Un asemenea tip am întâlnit parcă în scrierile realismului socialist. Ceea ce nu aveau acele personaje erau sentimentul erotic și apetența sexuală. Eroul nostru le are și se umanizează, scapă artificialului. Lucrurile sunt nu de puține ori împinse până la limită, retrăgându-se și revenind într-un du-te-vino continuu. Personajul devine, în intenția creatorului său, exponentul acelor spirite superioare ce nu s-au putut și nici nu se pot realiza într-un climat marcat de mediocritate, meschinărie, ranchiună. Am senzația că factorul biografic nu poate fi ignorat sau autorul nu-l poate înlătura. Așa cum se întâmplă și cu profilul didactic, căci, ca într-o carte de specialitate, fiecare capitol este însoțit de un mare număr de „note” în scopul înțelegerii (ori a rememorării) unor chestiuni ținând de mitologie, arhitectură, istorie, politică etc. Se simte la nivelul întregului roman tentația epatării prin erudiție. Beneficiază, însă, cu urmări benefice pe planul culturii generale o anumită categorie de cititori.
Reiterez aprecierea făcută la început: Tucapai rămâne un roman interesant.
marți, 1 august 2000
23 aprilie - Ziua bibliotecii - Ziua bibliotecarului („Pro Unione” 2000)
MARIA GÂRBE, 23 aprilie, Ziua bibliotecii și a bibliotecarului, „Pro Unione”, Baia Mare, III, 1-2 (5-6), august 2000, 201-3.
Noi, bibliotecarii, avem puține evenimente care să fie numai ale noastre. De cele mai multe ori suntem creatori și participăm la evenimentele altora, suntem colecționari și furnizori de informații pentru micile sau marile întâmplări intelectuale din jurul nostru. De aceea, la Conferința Asociației Naționale a Bibliotecarilor din Bibliotecile Publice din România (ANBPR) din 24-26 septembrie 1998 la Piatra Neamț, Filiala ANBPR Maramureș a propus ZIUA BIBLIOTECII și A BIBLIOTECARULUI la 23 aprilie. Nu chiar întâmplător a fost aleasă această zi. Din 1995, prin rezoluție UNESCO - 23 aprilie este ZIUA MONDIALĂ A CĂRȚII ȘI A DREPTULUI DE AUTOR. Sunt sărbători a căror semnificații e greu să fie cuprinse în vorbe puține și separate.
Gândirea materializată, mesajul scris au avut suporturi diferite și forme de prezentare în funcție de nivelul tehnic al societăților: tăblițe de lut, lemn, gresie, fildeș sau metal (acoperite uneori cu ceară), coji de ou, carapace de raci, de stridii, de scoici, piei și intestine de animale, pergament (piele de oaie, măgar sau vițel preparate), frunze de palmier sau măslin, scoarță de copac, pânză, papirus, hârtie, dischete și microfilme.
Cele mai vechi cărți sunt considerate tabletele cuneiforme din Mesopotamia și sulurile de papirus din Egipt. Scrierea cuneiformă este scrierea prin semne imprimate în plăci de argilă și cuprinde anii 3500-100 î. Ch.
Indiferent de înfățișare, conținut material, tehnologie de confecționare și multiplicare, felul alfabetului folosit, CARTEA este o formă de transmitere a tezaurului de cunoștințe generațiilor următoare. Cartea conține informație, iar informația este putere.
BIBLIOTECILE s-au născut odată cu cărțile, fie că erau codexuri și tipărituri, fie că erau colecții de tăblițe și suluri. De exemplu, tăblițele de lut erau păstrate pe polițe în adâncituri de ziduri sau atârnate pe pereți asemenea tablourilor. Romanii își depozitau manuscrisele rulate în cutii cilindrice, librarii englezi aveau să transporte tipăriturile în butoaie de lemn. În unele biblioteci volumele erau prinse în lanțuri de pupitru pentru a le feri de răufăcători.
La această sărbătoare se cade pomenit cel care a inventat în Europa tiparul cu litere mobile din plumb, germanul Johann Gutenberg (1400-1468), de la a cărui naștere sărbătorim 600 de ani.prima lui carte, faimoasa lui „Biblie cu 42 de rânduri” tipărită în latină. a fost redată în 200 de exemplare, dintre care 35 pe pergament, iar restul pe hârtie.
Mult timp bibliotecile erau numai proprietăți private sau mănăstirești, cu circuit închis. Medicul parizian Gabriel Naude (1600-1653) este printre primii care au oprit embargoul din biblioteci, deschizându-le și pentru alți oameni în afară de regi, principi și cardinali. Așa s-a ajuns în zilele noastre la biblioteci cu pereți de sticlă, în aer liber sau pe calculator, constituind adevărate bănci de date.
Cu gândul la cele mai vechi biblioteci am reținut pentru dv. că faraonul Ramses II (1290-1224 î. ch.) a organizat la palatul din Teba o bibliotecă, iar pe frontispiciul clădirii stătea scris LEAC PENTRU SUFLET, ceea ce ne lasă să înțelegem prețuirea de care se bucura lectura cărților încă de pe atunci. Nu este mai puțin adevărat că în lietura de specialitate întâlnim „biblioterapie” (Biblion= carte+terapie), adică tratarea anumitor boli cu ajutorul unor lecturi adecvate.
Un motiv în plus de a-l numi pe BIBLIOTECAR medic de suflet.
Activitatea într- bibliotecă înseamnă colectare, conservare, organizare și difuzare de carte și informații. Iată ce se întâmplă într-o bibliotecă în spatele ușilor închise. După înregistratrea în scriptele contabile, se face clasificarea cărții pe baza conținutului ei, ceea ce presupune o citire „în diagonală”, sau mai insistentă uneori. urmează întocmirea fișelor pentru cataloagele de lucru ale bibliotecarilor și altele pentru cititori. Biblioteca Județeană „Petre Dulfu” are următoarele cataloage: alfabetic/pe autori, alfabetic/pe titluri, sistematic/pe domenii. Aceste fișe dau posibilitatea beneficiarilor să găsească informațiile de care au nevoie.
Exemplific cu volumul Convorbiri cu Ion Săcăleanu sau O viață pentru muzică a scriitorului V. R. Ghenceanu, ed. Proema, 1999 și redau un minimum de fișe care se întocmesc pentru acest exemplar:1 fișă la Ghenceanu V. R. (autor), 1 fișă la Săcăleanu N. (despre) (apare în carte), 1 fișă la Băințan Valentin (despre) (apare în carte), 1 fișă la Convorbiri cu Ion Săcăleanu... (titlu), 1 fișă la O viață pentru muzică (titlu).
Cartea are un singur titlu, dar pentru că pare fragmentat și cititorul poate să rețină în grabă numai o parte, facem 2 fișe pentru a facilita găsirea informației: 1 fișă la Istoria muzicii, 1 fișă la Biografii/personalități MM.
Introducerea în baza de date pe calculator a tuturor volumelor existente în bibliotecă ne va permite și alte chei de regăsire a informației: pe subiecte, la cuvinte cheie etc.
Urmează apoi acțiunile de valorificare a fondului acumulat. Iar bibliotecarul de la relații cu publicul trebuie să aibă solide cunoștințe în toate domeniile, intuiție, perspicacitate pentru a răspunde prompt că , de exemplu, despre Big Ben-ul Londrei sunt cărțile „cutare”, iar despre Bing Bang (Marea Explozie Inițială) sunt cărțile „cutare”.
Ducându-și fără paradă, în demnitate, destinul, slujitorii cărții au făcut din biblioteci un spațiu al încrederii în cultură, ca liant vital pentu ziua ce vine. Beneficiarii serviciilor de la bibliotecă trec pragul acestor instituții pentru informare, documentare, cercetare, petrecerea timpului liber. Bibliotecarii sunt cei care îi ajută să găsească răspunsurile căutate. Iar dacă cineva i-a numit pe aceștia (pe ele bibliotecarele, penelopele): profesori de fericire - n-a greșit. Multe pagini ar putea consuma cu scrisul fără a epuiza relatarea activității dintr-o bibliotecă și profilul unui bibliotecar. Am convingerea că vor încerca să-și păstreze „titlurile” primite și în biblioteca electronică respectând legile lui S. Ranganathan: 1.Cărțile sunt destinate utilizatorilor, 2.Fiecărui cititor, propria carte, 3.Fiecărei cărți, propriul cititor., 4.Să economisim timpul cititorului, 5.Biblioteca este un organism care crește și evoluează.
Iar sărbătorile primăverii continuă cu ZIUA MONDIALĂ A DEZVOLTĂRII CULTURALE la 31 mai. Fiecare eveniment va fi marcat de colectivul B. J. „P. D.” Maramureș, dar și de alți colegi și colaboratori prin vitrine și expoziții de cărți sau alte întâlniri specifice.
Noi, bibliotecarii, avem puține evenimente care să fie numai ale noastre. De cele mai multe ori suntem creatori și participăm la evenimentele altora, suntem colecționari și furnizori de informații pentru micile sau marile întâmplări intelectuale din jurul nostru. De aceea, la Conferința Asociației Naționale a Bibliotecarilor din Bibliotecile Publice din România (ANBPR) din 24-26 septembrie 1998 la Piatra Neamț, Filiala ANBPR Maramureș a propus ZIUA BIBLIOTECII și A BIBLIOTECARULUI la 23 aprilie. Nu chiar întâmplător a fost aleasă această zi. Din 1995, prin rezoluție UNESCO - 23 aprilie este ZIUA MONDIALĂ A CĂRȚII ȘI A DREPTULUI DE AUTOR. Sunt sărbători a căror semnificații e greu să fie cuprinse în vorbe puține și separate.
Gândirea materializată, mesajul scris au avut suporturi diferite și forme de prezentare în funcție de nivelul tehnic al societăților: tăblițe de lut, lemn, gresie, fildeș sau metal (acoperite uneori cu ceară), coji de ou, carapace de raci, de stridii, de scoici, piei și intestine de animale, pergament (piele de oaie, măgar sau vițel preparate), frunze de palmier sau măslin, scoarță de copac, pânză, papirus, hârtie, dischete și microfilme.
Cele mai vechi cărți sunt considerate tabletele cuneiforme din Mesopotamia și sulurile de papirus din Egipt. Scrierea cuneiformă este scrierea prin semne imprimate în plăci de argilă și cuprinde anii 3500-100 î. Ch.
Indiferent de înfățișare, conținut material, tehnologie de confecționare și multiplicare, felul alfabetului folosit, CARTEA este o formă de transmitere a tezaurului de cunoștințe generațiilor următoare. Cartea conține informație, iar informația este putere.
BIBLIOTECILE s-au născut odată cu cărțile, fie că erau codexuri și tipărituri, fie că erau colecții de tăblițe și suluri. De exemplu, tăblițele de lut erau păstrate pe polițe în adâncituri de ziduri sau atârnate pe pereți asemenea tablourilor. Romanii își depozitau manuscrisele rulate în cutii cilindrice, librarii englezi aveau să transporte tipăriturile în butoaie de lemn. În unele biblioteci volumele erau prinse în lanțuri de pupitru pentru a le feri de răufăcători.
La această sărbătoare se cade pomenit cel care a inventat în Europa tiparul cu litere mobile din plumb, germanul Johann Gutenberg (1400-1468), de la a cărui naștere sărbătorim 600 de ani.prima lui carte, faimoasa lui „Biblie cu 42 de rânduri” tipărită în latină. a fost redată în 200 de exemplare, dintre care 35 pe pergament, iar restul pe hârtie.
Mult timp bibliotecile erau numai proprietăți private sau mănăstirești, cu circuit închis. Medicul parizian Gabriel Naude (1600-1653) este printre primii care au oprit embargoul din biblioteci, deschizându-le și pentru alți oameni în afară de regi, principi și cardinali. Așa s-a ajuns în zilele noastre la biblioteci cu pereți de sticlă, în aer liber sau pe calculator, constituind adevărate bănci de date.
Cu gândul la cele mai vechi biblioteci am reținut pentru dv. că faraonul Ramses II (1290-1224 î. ch.) a organizat la palatul din Teba o bibliotecă, iar pe frontispiciul clădirii stătea scris LEAC PENTRU SUFLET, ceea ce ne lasă să înțelegem prețuirea de care se bucura lectura cărților încă de pe atunci. Nu este mai puțin adevărat că în lietura de specialitate întâlnim „biblioterapie” (Biblion= carte+terapie), adică tratarea anumitor boli cu ajutorul unor lecturi adecvate.
Un motiv în plus de a-l numi pe BIBLIOTECAR medic de suflet.
Activitatea într- bibliotecă înseamnă colectare, conservare, organizare și difuzare de carte și informații. Iată ce se întâmplă într-o bibliotecă în spatele ușilor închise. După înregistratrea în scriptele contabile, se face clasificarea cărții pe baza conținutului ei, ceea ce presupune o citire „în diagonală”, sau mai insistentă uneori. urmează întocmirea fișelor pentru cataloagele de lucru ale bibliotecarilor și altele pentru cititori. Biblioteca Județeană „Petre Dulfu” are următoarele cataloage: alfabetic/pe autori, alfabetic/pe titluri, sistematic/pe domenii. Aceste fișe dau posibilitatea beneficiarilor să găsească informațiile de care au nevoie.
Exemplific cu volumul Convorbiri cu Ion Săcăleanu sau O viață pentru muzică a scriitorului V. R. Ghenceanu, ed. Proema, 1999 și redau un minimum de fișe care se întocmesc pentru acest exemplar:1 fișă la Ghenceanu V. R. (autor), 1 fișă la Săcăleanu N. (despre) (apare în carte), 1 fișă la Băințan Valentin (despre) (apare în carte), 1 fișă la Convorbiri cu Ion Săcăleanu... (titlu), 1 fișă la O viață pentru muzică (titlu).
Cartea are un singur titlu, dar pentru că pare fragmentat și cititorul poate să rețină în grabă numai o parte, facem 2 fișe pentru a facilita găsirea informației: 1 fișă la Istoria muzicii, 1 fișă la Biografii/personalități MM.
Introducerea în baza de date pe calculator a tuturor volumelor existente în bibliotecă ne va permite și alte chei de regăsire a informației: pe subiecte, la cuvinte cheie etc.
Urmează apoi acțiunile de valorificare a fondului acumulat. Iar bibliotecarul de la relații cu publicul trebuie să aibă solide cunoștințe în toate domeniile, intuiție, perspicacitate pentru a răspunde prompt că , de exemplu, despre Big Ben-ul Londrei sunt cărțile „cutare”, iar despre Bing Bang (Marea Explozie Inițială) sunt cărțile „cutare”.
Ducându-și fără paradă, în demnitate, destinul, slujitorii cărții au făcut din biblioteci un spațiu al încrederii în cultură, ca liant vital pentu ziua ce vine. Beneficiarii serviciilor de la bibliotecă trec pragul acestor instituții pentru informare, documentare, cercetare, petrecerea timpului liber. Bibliotecarii sunt cei care îi ajută să găsească răspunsurile căutate. Iar dacă cineva i-a numit pe aceștia (pe ele bibliotecarele, penelopele): profesori de fericire - n-a greșit. Multe pagini ar putea consuma cu scrisul fără a epuiza relatarea activității dintr-o bibliotecă și profilul unui bibliotecar. Am convingerea că vor încerca să-și păstreze „titlurile” primite și în biblioteca electronică respectând legile lui S. Ranganathan: 1.Cărțile sunt destinate utilizatorilor, 2.Fiecărui cititor, propria carte, 3.Fiecărei cărți, propriul cititor., 4.Să economisim timpul cititorului, 5.Biblioteca este un organism care crește și evoluează.
Iar sărbătorile primăverii continuă cu ZIUA MONDIALĂ A DEZVOLTĂRII CULTURALE la 31 mai. Fiecare eveniment va fi marcat de colectivul B. J. „P. D.” Maramureș, dar și de alți colegi și colaboratori prin vitrine și expoziții de cărți sau alte întâlniri specifice.
marți, 2 noiembrie 1999
„Educația copy-right-ului” (NOVAC 1999)
Constantin Novac, Educația copy-right-ului, „Tomis”, noi. 1999
Imperativul actual al societății românești, reluat obsesiv în literă și spirit de către politicienii vremii și nu numai de ei, este alinierea la standardele europene. Întârziați cu câteva decenii de socialism multilateral dezvoltat, căruia îi adăugăm fără entuziasm și parte din deceniul aflat pe sfârșit, ne opintim să ne edificăm reperele unui viitor fără viza Schengen. Este cert că, fără reconsiderarea dreptului de proprietate (garantat sau numai protejat), nu putem accede la o societate liberă și prosperă. După cum ne pare la fel de cert că garantarea sau protecția proprietății private presupune o amplă campanie educativă (fără a-i elimina latura coercitivă) în spațiul mentalităților. Există deja semne îmbucurătoare de ordin legislativ, instituțional, organizatoric și moral că, din acest punct de vedere, nu mai suntem cei de ieri. Ciudat mi se pare însă faptul că toate disputele, înverșunările, patimile se învârt în jurul proprietății materiale - pământ, păduri, case, fabrici - acordând un minim interes problemelor legate de proprietatea intelectuală, cu atât mai ciudat și mai păgubitor cu cât civilizația postindustrială către care tindem socotește ideea ca fiind primordială, atâta vreme cât aceasta se pretinde, în ordinea progresului, singura capabilă de a transcende făcutul, oricât de valoros ar fi el.
Există, ce-i drept, o legislație în domeniu care ne instalează în rândul țărilor preocupate de recunoașterea și protejarea operei de creație intelectuală. Au fost inițiate organisme precum Oficiul Român pentru Drepturile de Autor, cu unitățile sale asociate de gestiune colectivă a acestor drepturi, printre care și Fondul Literar, organisme menite să aplice prevederile legislative în varii domenii de activitatea creatoare spirituală. Afiliată la instituții internaționale de profil, cosemnatară a unor convenții sau documente emanate de uniuni mondiale prestigioase, România dovedește faptul că e capabilă să evalueze consecințele pozitive sau negative ale globalizării informației cu vocație de protecție. Nu sunt de ignorat nici cele câteva tentative românești de a glosa pe marginea subiectului în cauză, cu meritul de a fi demonstrat complexitatea fenomenului. Practic însă, toate aceste demersuri nu sunt dublate de interesul activ pentru edificarea unei mentalități, a unui respect general față de bunul încorporat într-o carte, într-un CD sau într-un proiect științific. În umbra acestui dezinteres, creatorii tratează cu o reticență inexplicabilă oferta de protecție a organismelor internaționale specializate, spațiu în care profitorii își exersează cu folos inteligența nativă, iar beneficiarii actului intelectual-cultural puțin se sinchisesc dacă se apleacă asupra originalului sau a unei copii banale. În concepția celor mai mulți dintre noi, sfera infracționalității se limitează la aspectele concrete de vătămare socială. E un handicap serios pe care îl vom resimți tot mai mult pe măsură ce evoluăm spre o societate complexă, întemeiată pe o tehnologie sofisticată, pe conștiința acută a dreptului individual și pe principiile unei economii de piață care tinde să umbrească acest drept în beneficiul întreprinzătorilor comanditari. mai simplu spus, în țările civilizate extensia copierii aflate în creștere în toate domeniile este însoțită de crearea unei infrastructuri care, fără a ignora legea profitului, ba dimpotrivă, promovează, alături de celelalte tipuri educaționale instituționalizate (estetică, ecologică etc) educația copy-right-ului. Se pornește de la premisa aparent paradoxală că actul de copiere ilegală reprezintă o amenințare a fluxului informațional și nicidecum o optimizare a acestuia prin multiplicarea ofertei. Sigur că pentru orice societate este foarte important accesul rapid, în termeni nebirocratici, la operele literare și științifice. Dar copierea ilegală poate afecta serios aspectul creativ al vieții intelectuale și culturale. Creativitatea intelectuală fiind considerată așadar de o importanță vitală pentru progresul unei națiuni, copy-right-ul îi asigură nu numai conservarea paternității, ci și baza ei financiară. Ceea ce vrea să releve că respectul pentru copy-right, dincolo sau împreună cu aspectul său moral, înseamnă încurajarea creativității. Specialiști într-un domeniu aflat la noi abia în față, inși care au edificat organisme miliardare (în dolari) transnaționale, însărcinate de organismele asociate să vegheze asupra operelor cu vocație de protecție avertizează asupra pericolului de a confunda liberul acces la informație, principiu unanim acceptat de autori, cu ideea „cursului liberei informații”. Deosebirea stă în profit, sâmburele, pentru noi, încă tare al economiei de piață.
Se impune, așadar, o accentuare a interesului pentru dreptul la proprietatea intelectuală, drept pe care, deși îl stăpânim noțional, nu-l conștientizăm pe de-a întregul. Ne lipsesc mentalitatea și, deopotrivă, terminologia accesibilă celor care au idei, dar nu știu să le valorifice cu folos. Regimul juridic confruntat cu asaltul noilor tehnologii apte să afecteze procesul de creație și să submineze astfel structurile tradiționale ale dreptului de autor, o dată devenit mai flexibil, va putea sluji supraviețuirii culturii prin protejarea adevăraților ei promotori. Și, în fine, relevarea sistematică și nuanțată a motivației economice în măsură să nască și la noi capitaliști ai copy-right-ului, cu toate consecințele benefice pentru societate.
duminică, 1 martie 1998
Un pas către mileniul III (ROȘCA )
Sorin Roșca, Un pas către mileniul III, „Tomis”, martie 1998
În prezența d-nei Jude Kesson, șef de reprezentanță în România a firmei americane de consultanță CHEMOMNICS, firmă autorizată de Agenția de Dezvoltare Internațională a SUA, a fost inaugurat la Consiliul Județean Constanța Centrul de Informații pentru Cetățeni, menit să ofere gratuit, rapid, și eficient informații și servicii utile, să preia sugestii și sesizări cu privire la viața comunității și să le prezinte autorităților alese. În discursul inaugural, dl. Stelian Duțu, președintele Consiliului Județean, a precizat că noul Centru de Informații este o premieră pentru Constanța și unul dintre foarte puținele existente astăzi în țară, cetății beneficiind de facilitățile unei tehnologii ultramoderne pentru rezolvarea, într-un timp foarte scurt, a celor mai diverse probleme.
joi, 4 mai 1995
Cartea ca expresie a spiritului uman (DAN 1995)
Vasile Dan, Un pseudonim al intimității, „Tomis”, Constanța, XXX, % (298), mai 1995, p. 4.
Cartea, în sensul actual, al cuvântului, a apărut ca un efect pur tehnic, ca o invenție, ca o sofisticare a comunicării și totodată ca o formă mai eficientă de răspândire și conservare a informației. După cum se vede, ea își conține, deodată cu atuul, și punctul slab: în momentul în care ingeniozitatea tehnică o va face caducă - și acesta sosit demult, odată cu audiovizualul - ea, încet, încet, va muri.
Ce ne facem dacă prin „carte” nu se înțelege doar încorporarea tehnică, prin tipar, a unor valori spirituale (gândirea ori literatura)? Dacă ea are și o altă valoare - una simbolică, infinită ori măcar potențială - și nu, una clară, finită, obiectuală, deci perisabilă? Dacă ea întreține cu cititorul - prin tăcerea, complicitatea și pasiunea lecturii - un alt tip de relație care transcede pur și simplu captarea informației, a artei, a ideilor etc? Dacă ea - vreau să spun- a devenit un partener de neînlocuit al lectorului, o oglindă în care din când în când să se privească în față? O formă a interogației esențiale? „Nu te-aș fi căutat dacă nu te-aș fi găsit” - se pare că strigătul mut al Sfântului Augustin se potrivește de minune cărții. Cei care au găsit-o caută în continuare, indiferent cât de tentante, performante tehnic, strălucitoare în formă ar fi mediile audiovizuale.
Cartea este un pseudonim de neînlocuit al intimității noastre. Adică al spiritului.
Cartea, în sensul actual, al cuvântului, a apărut ca un efect pur tehnic, ca o invenție, ca o sofisticare a comunicării și totodată ca o formă mai eficientă de răspândire și conservare a informației. După cum se vede, ea își conține, deodată cu atuul, și punctul slab: în momentul în care ingeniozitatea tehnică o va face caducă - și acesta sosit demult, odată cu audiovizualul - ea, încet, încet, va muri.
Ce ne facem dacă prin „carte” nu se înțelege doar încorporarea tehnică, prin tipar, a unor valori spirituale (gândirea ori literatura)? Dacă ea are și o altă valoare - una simbolică, infinită ori măcar potențială - și nu, una clară, finită, obiectuală, deci perisabilă? Dacă ea întreține cu cititorul - prin tăcerea, complicitatea și pasiunea lecturii - un alt tip de relație care transcede pur și simplu captarea informației, a artei, a ideilor etc? Dacă ea - vreau să spun- a devenit un partener de neînlocuit al lectorului, o oglindă în care din când în când să se privească în față? O formă a interogației esențiale? „Nu te-aș fi căutat dacă nu te-aș fi găsit” - se pare că strigătul mut al Sfântului Augustin se potrivește de minune cărții. Cei care au găsit-o caută în continuare, indiferent cât de tentante, performante tehnic, strălucitoare în formă ar fi mediile audiovizuale.
Cartea este un pseudonim de neînlocuit al intimității noastre. Adică al spiritului.
duminică, 21 februarie 1993
„Semnele luminii în ...” (STĂNCIULESCU)
prof. univ. dr. Traian Stănciulescu, Semnele luminii în...
(...) a recepta lumina cosmică vizibilă și a o transforma în reprezentări/holograme mentale; b) ochiul mental, definit de complexul pineal-pitular („al treilea ochi”), reminescență a creierului arhaic, sensibil la informația câmpurilor luminoase exterioare; c) ochiul inimii, identificat în starea de excepțională vibrație emoțională, pe care „inima” o arbitrează în fapt la nivelul frecvenței sale, prin care omul poate recepta o parte din informația prezentă în ierarhia unor invizibile „câmpuri de lumină”.
Toate cele de mai sus permit concluzia că, în universul simbolic construit pe multiplele forme de ființare ale lumii înșiși, lumina reprezintă o paradigmă unificatoare. Metodologic vorbind, urmărind metamorfozele istorice ale acestei paradigme putem constata că ele descriu cu fidelitate: Trecerea de la cunoașterea intuitivă, preponderent experiențială (specifică discursului magico-ritualic) la cunoașterea preponderent holistică (specifică discursului mitic). Dacă în perspectiva experiențială omul trăia participativ, „înăuntrul lumii”, fără a simți nevoia să-și explice rezonanța sa cu cosmosul, cu semenul etc, în cunoașterea holistică încep să apară germenii explicației discursive, prin transpunerea în concepte (simbolice) a unei cunoașteri deja conceptualizate ,dar nesupuse încă filtrului critic rațional. Tranziția de la cunoașterea intuitivă (experiențial-holistică) la cea preponderent analitică s-a realizat prin intermediul discursului religios. Acesta este construit deopotrivă cu instrumentele cunoașterii holistice, al cunoașterii revelatorii („dinăuntrul” sistemului creației cosmice sau/și divine), deja prefigurată de cunoașterea mitică, ca și cu instrumentele transferului analitic (conceptualizarea „dinafară” a sistemului de valori dogmatice), aplicat orizontului pragmatic al existenței umane. Cea mai elocventă mediere a „participării” cu privirea „din afară” a lumii oferă discursul artistic, pentru care lumina este deopotrivă „limbaj obiect” și „metalimbaj”. Identificarea acestor două orizonturi face ca la nivelul discursului artistic să se întâlnească cele mai paradoxale asumări ale lumii, începând de la funcțiile arhetipal idealizate, în care lumea este extrem abstractizată, până la arta concretă, în care lumea este redusă la arhetipuri obiectuale. Cercetarea exterioară a lumii, analitică sau/și experimentală revine discursului filosofic sau/și tehnico-științific. În toate aceste ipostaze, lumea reprezintă doar un referențial exterior, pe care homo cogitans/faber îl are sub ochi și pe care îl modelează la nivelul semnificatului mental sau îl controlează la nivelul semnificatului artefactual. Toate considerațiile de mai sus permit ipoteza integratoare că lumina constituie un mediator esențial pentru procesul trecerii omulu de la bio-fizic la psihic, de la lumină la iluminare, de la natură la cultură.
joi, 18 februarie 1993
„Performanțe intelectuale” (TEODORU 1993)
Vitalie Teodoru, Performanțe intelectuale. Ghid de informare documentară, Editis, București, 1993
Cuprins
I.1. Tehnica notițelor
I.2. Ergonomia învățării
I.3. Metode de învățare
I.4. Memorare eficientă
I.5. Pregătirea examenelor
I.6. Citirea rapidă
II.1.Tehnici euristice
(...)
I.2. Ergonomia învățării
I.3. Metode de învățare
I.4. Memorare eficientă
I.5. Pregătirea examenelor
I.6. Citirea rapidă
II.1.Tehnici euristice
(...)
III.1. Domeniul de preocupări al informării documentare
III.1.1. Istoricul transmiterii informațiilor
III.1.1.1. Prima revoluție informațională
III.1.1.2. A doua revoluție informațională
III.1.1.3. A treia revoluție informațională
III.1.1.4. A patra revoluție informțională
III.1.2. Explozia informațională și criza informării. Cauze, implicații, soluții.
III.1.3. Informarea documentară ca disciplină independentă
III.2. Informatica documentară
III.3. Surse de informare prin canale directe
III.4. Surse de informare formale
III.5. Publicații și servicii de specialitate din România
III.6. Limbaje documentare
III.7. Etapele de lucru ale sistemului de informare
III.8. Beneficiarii informării documentare
III.9. Eficiența activității de informare
(...)
Introducere
(...)
Se vorbește tot mai des de <explozie informațională>, de <abundență informațională>, sugerându-se de fapt prin aceste expresii, existența unui volum informațional imens și în același timp, dificultățile în accesarea, selectarea și evaluarea resurselor informaționale cu adevărat relevante. Richard Wurman apreciază că sentimentul de a fi copleșit de informații se datorează incapacității de a extrage dintr-un volum imens de resurse informaționale elementele cu adevărat relevante.
(...)
(...)
Se vorbește tot mai des de <explozie informațională>, de <abundență informațională>, sugerându-se de fapt prin aceste expresii, existența unui volum informațional imens și în același timp, dificultățile în accesarea, selectarea și evaluarea resurselor informaționale cu adevărat relevante. Richard Wurman apreciază că sentimentul de a fi copleșit de informații se datorează incapacității de a extrage dintr-un volum imens de resurse informaționale elementele cu adevărat relevante.
(...)
Bibliografie
(...)
Manolescu M. & Lăzărescu G., Metode și sisteme moderne în informarea tehnico-științifică, Editura tehnică, București, 1972.
Mâță C. (ed.), Biblioteca și perenitatea culturii românești, BCU, Iași, 1980.
Mihailov A. & Ciornyi S. & Ghiliarevski R., Informatica documentară, Editura tehnică, București, 1970.
Mureșan P., Învățarea eficientă și rapidă, Ceres, București, 1990.
Neacșu I., Metode și tehnici de învățare eficientă, Ed. Militară București, 1990.
Pinaud J. & Guebel S., Guide pratique de la documentation, Hachette, Paris, 1988.
Poenaru R., Să citim mai repede și mai eficient, Ed. Științifică, București, 1990.
Regneală M., Microformatele de informare tehnico-științifică, Ed. Științifică și Enciclopeidocă, București, 1988.
Revel J. F., La conaissance inutile, Grasset, Paris, 1988.
vineri, 1 noiembrie 1991
Traducerea în România postcomunistă („Tomis” 1991)
Ștefania Mincu, Cine, cum și ce traduce. Anchetă „Tomis”, „Tomis”, Constanța, XXVI, 261, noiembrie-decembrie 1991, 10-11.
În etapa actuală, datorită izolării de pînă acum a literaturii noastre față de Occident (și nu numai), se simte o foame de traduceri aproape ca pe vremea lui Kogălniceanu și Heliade. Ies zilnic „de sub teasc”, cum s-ar zice, traducții, și e firesc, dacă ne gîndim că foarte multe cărți, ba chiar domenii întregi au fost prohibite. Nu se poate spune că ne-a lipsit total literatura bună. Informația, însă, sau mai precis democrația și pluralismul acesteia, ne-au lipsit categoric. Unele traduceri mai vechi nu s-au mai reeditat. Enorm de mulți autori au fost prohibiți în mod tacit. Foarte multe scrieri au ajuns să fie citate la noi fără ca ele să fi intrat în circuitul publicului cultivat, ajungîndu-se astfel la un „elitism” cultural inautentic și păgubitor. De aceea, e firesc să asistăm acum la o explozie veritabilă, „revoluționară” (cu rebuturile ei cu tot) a traducerilor. Fenomenul în ansamblu e salutar, deoarece umple niște goluri uriașe și e de așteptat ca el să ducă la decomplexarea intelectualului român de teama de a nu fi la curent cu ce se scrie în lume. Ne-au rămas netraduse foarte multe capodopere clasice care se predau totuși de la catedră, precum și cărți de referință ale secolului nostru, fapt ce duce acum la crearea, prin compensație, a unui soi de piață ilicită sau improvizată, un schimb cultural în care etaloanele oscilează îngrijorător. Ceea ce se face acum mi se pare pe de o parte inevitabil, pe de altă parte absolut primejdios: introducerea în circuit, fără nici o supraveghere cît de cît sistematică, a unor cărți bune-rele, numai cărți să fie, de parcă cineva ar fi comandat: „Traduceți, băieți!”.
Traducerea unui text (mă refer mai ales la literatură) dintr-o limbă în alta, e în esență o luptă foarte sofisticată între două limbi, două sisteme semiotice, egal îndreptățite în principiu să exprime un mesaj. Inițial, limba din care se traduce nu vrea să cedeze pasul celeilalte, nu se lasă cu ușurință învinsă și își exhibă propriul arsenal întinzând capcane multiple. Ea încearcă să seducă prin toate mijloacele de care dispune: semasiologic, sintactic, stilistic și chiar ortografic. Cealaltă, anume limba în care traducem (limba noastră maternă), luptă la rîndul ei să demonstreze că nu e cu nimic mai prejos în ceea ce privește „valuta” schimbului semiotic și încet, încet, respinge prin aglutinare toate fascinațiile care îi vin din partea limbii adverse (provizoriu adverse, deoarece e o întrecere bazată pe o fastuoasă „paradă”) și se impune punct cu punct, „parează” loviturile fără să rănească, se verifică și se autoconfirmă din ce în ce mai ineluctabil. Orice traducător este, cred, chemat să trăiască această experiență de neuitat atunci cînd se implică profund în procesul respectiv: anume uimirea satisfacția inegalabilă de a constata bogăția și calitatea nuanțelor limbii sale proprii, de a-i descoperi „armele” acolo unde înainte nici nu visa măcar. Încât , rămînînd la imaginea „războiului” semiotic, se poate spune că traducerea, cînd e înțeleasă ca act veritabil, are valoarea unei adevărate inițieri: o inițiere care ar trebui să poată contracara la vigoare, dacă ar fi dusă pînă la capăt, funcția de ucidere a oricărui Război înțeles la propriu. Acest „litigiu” are durata și regulile lui de desfășurare, care nu se învață decît practic: conține provocări „forte” de ambele părți, exhibiții, amenințări ce par anientizante, sfidări și ostentări, tratate și pacturi încheiate și apoi încălcate, dar care în mod normal (în cazul unui „război” reușit) trebuie să se încheie fără învinși, numai cu armistițiu și garantări de frontiere (frontiere ce se lărgesc, rămînînd aceleași, lăsînd loc în continuare negocierilor veritabile și schimbul valutar-semantic ce poate fi oricînd reluat și reevaluat prin „revanșe” nesîngeroase). Un război în care strângerea de mînă este obligatorie la început ca și la sfîrșit.
Aceasta, în general. Dar traducerea ține, în plus, de fenomenul larg și foarte supus schimbării, a ceea ce se numește receptare. Calitatea traducerilor măsoară, poate mai bine decît orice, nivelul receptării de care dă dovadă cultura unei țări. Iar receptarea, ca lectură (în sensul de interpretare, în fond) se încadrează pînă la urmă - e părerea multora - într-o zonă limitrofă creației înseși. Acest motiv arată singur, credem, că traducerea trebuie făcută de „literați” (să nu spunem neapărat de „creatori”; deși, în cazul poeziei, de pildă, nu se pot angaja veritabil decît poeții). Se cere, așa cum cerea Călinescu în cazul criticii literare, măcar să posezi capacitatea să de a „rata genul” din care traduci (adică să-i deții literalmente „codul genetic”, chiar dacă nu-l poți naște propriu-zis), ba chiar , însăși această ratare, trebuie să fie de un anume calibru, respectabil. Cred că lucrul e valabil nu numai pentru poezie, ci și pentru proză, iar la limită pentru orice „gen de discurs”, deoarece discursul presupune angajarea unei instanțe individuale, chiar cînd aceasta se manifestă sub egida unei forme cît mai obiective. Fiind deci lectură, receptare, interpretare, traducerea sondează în fond capacitățile de sincronizare a unei limbi cu marea cultură.
Un fapt ce mi se pare important (dar, repet, aici trebuie să-și spună cuvîntul traducătorii de performanță): abia în procesul traducerii se poate observa pe viu acea dublă calitate și funcție a semnului lingvistic despre care vorbea Roland Barthes în Le grain de la voix: anume că, pe de o parte, semnul indică, desemnează, comunică sau exprimă, iar pe de altă parte „ecranează” exact ceea ce exprimă. De aceea, fenomenul cel mai nedorit și cel mai frecvent ce se poate întîmpla este ca traducătorul (oricare - credem că nimeni nu e scutit) să realizeze o transpunere „corectă” (una ce nu poate fi reproșată din punctul de vedere al competenței de „dicționar”) și totuși efectul de ansamblu să fie stîngace sau minor, să opacizeze textul original în diverse proporții, făcîndu-l să nu mai aibă „mușcătură”, să ofere doar un palid identikit al personalității operei, fără a o scoate din plan. Acesta este, cred, cazul multor traduceri care circulă acum (nici nu mai e cazul să mai vorbim de cele care dovedesc anacronisme de vocabular sau ortografie).
„Ecranarea” de care vorbeam mai sus nu e un fenomen oarecare, ci unul constitutiv semiozei înseși, deci trebuie cunoscut și mînuit ca atare, așa încît „ecranul” literei, al formei de expresie a textului să aibă o transparență foarte bine gîndită și exact dozată; să respecte, cu alte cuvinte, acea cîtime de obscuritate specifică textului original, dar să nu introducă sau creeze obscurități artificiale. Tocmai aceasta cere, în cazul traducătorului, specializări multiple, greu de enumerat. Utilizînd un termen oarecum barbar, el, traducătorul, e un „operator semiotic” (OS) care poate realiza, pe un simulator, însuși actul producției. Pentru aceasta există, ca pentru orice activitate, o „tehnică”, ba chiar o „tehnologie”, o tactică și o strategie a limbii și a limbajelor bine motivată în subtext, o pliere inteligentă pe cerințele intrinseci ale limbii și o opțiune, ba chiar un risc al propunerii de tendințe (mă gîndesc, de pildă, la necesitatea, pe care o consider foarte acută, de relatinizare sub toate aspectele a limbii române!), lucruri care nu sînt la îndemîna oricuiiși care-ți pot da frisoane dacă ești conștient de ele. Toate acestea se învață direct la „locul de muncă”, trecînd prin toate furcile caudine ale limbii.
Nu-i întîmplător, de pildă, că textul une capodopere universale rămîne unic, în timp ce versiunile lui într-o limbă oarecare sînt de obicei multiple (faptul se întîmplă nu numai în literatură, ci și în filosofie etc). Versiunile sînt, evident, stadii de lectură și totodată de evoluție a limbii. O traducere foarte bună ar trebui să fie, să zicem așa, cît mai „acaparatoare”, să reducă pe cît posibil cît mai multe din lecturile (recte: litigiile semiotice) ulterioare, să le prevadă și să le elimine, să efectueze un „măcel” lingvistic invizibil la suprafață, un război împotriva războaielor viitoare, tinzînd idealmente către unicatul specific operei originale (aceasta fiind ea însăși un război anulat, un pact semiotic creat intrinsec de autor, o „boală învinsă”). Războiul acesta este epopeic: la nivelul cuvîntului, la nivel frastic, textul, discursiv, la nivelul globalității operei și al mesajului autorului. E războiul unei limbi cu altele și cu ea însăși; război de limbaje, de ambienturi, de cutume, de „etnii” și indivizi semiotici. Traducătorul bun știe, cred, că războiul fratricid (cel real) trebuie contracarat (e probabil singurul mijloc) prin acest război fictiv din planul paginii. Limba și războiul ei fiind fenomene aflate în mișcare, aceste rațiuni sînt greu de aflat, uneori chinuitoare. Nu se poate spune cît de mare a amărăciunea unui traducător cînd le descoperă abia după ce textul a fost deja tipărit. Trebuie ținut cont și că trăim într-o epocă în care competența lingvistică a cititorului a crescut enorm și că acesta deține el însuși un instrument maleabil și fluid, o rapiditate a adaptării exigențelor și un cult înclinat din ce în ce mai mult către o adevărată cazuistică a exprimării, pînă la exagerare. Cititiorul e censorul veritabil și nemilos al traducătorului (de fapt, a tot ce este scris); ele este „forul” care trebuie format pas cu pas (trebuie format acest inamic nr. 1!), încît singur să poată dicta pe „piața literei” prin „capitalul” pe care îl deține. El trebuie dezvățat de surogate, dedulcit la valori, perfecționat. Nu vreau să vorbesc de alte „foruri” îndreptățite să controleze piața traducerii (ele există: Ministerul Culturii, care autorizează înființarea de edituri private cu prea mare ușurință - adică autorizează comercianți, nu producători; Uniunea Scriitorilor, prin secția ei de traducători; girul redacțional al oricărei edituri etc); în prezent ele sînt din ce în ce mai inoperante.Trebuie să-și spună cuvîntul cei interesați direct pentru ca acest „comerț” să capete autenticitate: anume producătorul (aici traducătorul cu state vechi în cîmpul muncii) și beneficiarul său direct (cenzorul) și „altul” său, „son sembable, son frere”, prin intermediul presei, factorul cel mai salutar al democrației.
În etapa actuală, datorită izolării de pînă acum a literaturii noastre față de Occident (și nu numai), se simte o foame de traduceri aproape ca pe vremea lui Kogălniceanu și Heliade. Ies zilnic „de sub teasc”, cum s-ar zice, traducții, și e firesc, dacă ne gîndim că foarte multe cărți, ba chiar domenii întregi au fost prohibite. Nu se poate spune că ne-a lipsit total literatura bună. Informația, însă, sau mai precis democrația și pluralismul acesteia, ne-au lipsit categoric. Unele traduceri mai vechi nu s-au mai reeditat. Enorm de mulți autori au fost prohibiți în mod tacit. Foarte multe scrieri au ajuns să fie citate la noi fără ca ele să fi intrat în circuitul publicului cultivat, ajungîndu-se astfel la un „elitism” cultural inautentic și păgubitor. De aceea, e firesc să asistăm acum la o explozie veritabilă, „revoluționară” (cu rebuturile ei cu tot) a traducerilor. Fenomenul în ansamblu e salutar, deoarece umple niște goluri uriașe și e de așteptat ca el să ducă la decomplexarea intelectualului român de teama de a nu fi la curent cu ce se scrie în lume. Ne-au rămas netraduse foarte multe capodopere clasice care se predau totuși de la catedră, precum și cărți de referință ale secolului nostru, fapt ce duce acum la crearea, prin compensație, a unui soi de piață ilicită sau improvizată, un schimb cultural în care etaloanele oscilează îngrijorător. Ceea ce se face acum mi se pare pe de o parte inevitabil, pe de altă parte absolut primejdios: introducerea în circuit, fără nici o supraveghere cît de cît sistematică, a unor cărți bune-rele, numai cărți să fie, de parcă cineva ar fi comandat: „Traduceți, băieți!”.
Traducerea unui text (mă refer mai ales la literatură) dintr-o limbă în alta, e în esență o luptă foarte sofisticată între două limbi, două sisteme semiotice, egal îndreptățite în principiu să exprime un mesaj. Inițial, limba din care se traduce nu vrea să cedeze pasul celeilalte, nu se lasă cu ușurință învinsă și își exhibă propriul arsenal întinzând capcane multiple. Ea încearcă să seducă prin toate mijloacele de care dispune: semasiologic, sintactic, stilistic și chiar ortografic. Cealaltă, anume limba în care traducem (limba noastră maternă), luptă la rîndul ei să demonstreze că nu e cu nimic mai prejos în ceea ce privește „valuta” schimbului semiotic și încet, încet, respinge prin aglutinare toate fascinațiile care îi vin din partea limbii adverse (provizoriu adverse, deoarece e o întrecere bazată pe o fastuoasă „paradă”) și se impune punct cu punct, „parează” loviturile fără să rănească, se verifică și se autoconfirmă din ce în ce mai ineluctabil. Orice traducător este, cred, chemat să trăiască această experiență de neuitat atunci cînd se implică profund în procesul respectiv: anume uimirea satisfacția inegalabilă de a constata bogăția și calitatea nuanțelor limbii sale proprii, de a-i descoperi „armele” acolo unde înainte nici nu visa măcar. Încât , rămînînd la imaginea „războiului” semiotic, se poate spune că traducerea, cînd e înțeleasă ca act veritabil, are valoarea unei adevărate inițieri: o inițiere care ar trebui să poată contracara la vigoare, dacă ar fi dusă pînă la capăt, funcția de ucidere a oricărui Război înțeles la propriu. Acest „litigiu” are durata și regulile lui de desfășurare, care nu se învață decît practic: conține provocări „forte” de ambele părți, exhibiții, amenințări ce par anientizante, sfidări și ostentări, tratate și pacturi încheiate și apoi încălcate, dar care în mod normal (în cazul unui „război” reușit) trebuie să se încheie fără învinși, numai cu armistițiu și garantări de frontiere (frontiere ce se lărgesc, rămînînd aceleași, lăsînd loc în continuare negocierilor veritabile și schimbul valutar-semantic ce poate fi oricînd reluat și reevaluat prin „revanșe” nesîngeroase). Un război în care strângerea de mînă este obligatorie la început ca și la sfîrșit.
Aceasta, în general. Dar traducerea ține, în plus, de fenomenul larg și foarte supus schimbării, a ceea ce se numește receptare. Calitatea traducerilor măsoară, poate mai bine decît orice, nivelul receptării de care dă dovadă cultura unei țări. Iar receptarea, ca lectură (în sensul de interpretare, în fond) se încadrează pînă la urmă - e părerea multora - într-o zonă limitrofă creației înseși. Acest motiv arată singur, credem, că traducerea trebuie făcută de „literați” (să nu spunem neapărat de „creatori”; deși, în cazul poeziei, de pildă, nu se pot angaja veritabil decît poeții). Se cere, așa cum cerea Călinescu în cazul criticii literare, măcar să posezi capacitatea să de a „rata genul” din care traduci (adică să-i deții literalmente „codul genetic”, chiar dacă nu-l poți naște propriu-zis), ba chiar , însăși această ratare, trebuie să fie de un anume calibru, respectabil. Cred că lucrul e valabil nu numai pentru poezie, ci și pentru proză, iar la limită pentru orice „gen de discurs”, deoarece discursul presupune angajarea unei instanțe individuale, chiar cînd aceasta se manifestă sub egida unei forme cît mai obiective. Fiind deci lectură, receptare, interpretare, traducerea sondează în fond capacitățile de sincronizare a unei limbi cu marea cultură.
Un fapt ce mi se pare important (dar, repet, aici trebuie să-și spună cuvîntul traducătorii de performanță): abia în procesul traducerii se poate observa pe viu acea dublă calitate și funcție a semnului lingvistic despre care vorbea Roland Barthes în Le grain de la voix: anume că, pe de o parte, semnul indică, desemnează, comunică sau exprimă, iar pe de altă parte „ecranează” exact ceea ce exprimă. De aceea, fenomenul cel mai nedorit și cel mai frecvent ce se poate întîmpla este ca traducătorul (oricare - credem că nimeni nu e scutit) să realizeze o transpunere „corectă” (una ce nu poate fi reproșată din punctul de vedere al competenței de „dicționar”) și totuși efectul de ansamblu să fie stîngace sau minor, să opacizeze textul original în diverse proporții, făcîndu-l să nu mai aibă „mușcătură”, să ofere doar un palid identikit al personalității operei, fără a o scoate din plan. Acesta este, cred, cazul multor traduceri care circulă acum (nici nu mai e cazul să mai vorbim de cele care dovedesc anacronisme de vocabular sau ortografie).
„Ecranarea” de care vorbeam mai sus nu e un fenomen oarecare, ci unul constitutiv semiozei înseși, deci trebuie cunoscut și mînuit ca atare, așa încît „ecranul” literei, al formei de expresie a textului să aibă o transparență foarte bine gîndită și exact dozată; să respecte, cu alte cuvinte, acea cîtime de obscuritate specifică textului original, dar să nu introducă sau creeze obscurități artificiale. Tocmai aceasta cere, în cazul traducătorului, specializări multiple, greu de enumerat. Utilizînd un termen oarecum barbar, el, traducătorul, e un „operator semiotic” (OS) care poate realiza, pe un simulator, însuși actul producției. Pentru aceasta există, ca pentru orice activitate, o „tehnică”, ba chiar o „tehnologie”, o tactică și o strategie a limbii și a limbajelor bine motivată în subtext, o pliere inteligentă pe cerințele intrinseci ale limbii și o opțiune, ba chiar un risc al propunerii de tendințe (mă gîndesc, de pildă, la necesitatea, pe care o consider foarte acută, de relatinizare sub toate aspectele a limbii române!), lucruri care nu sînt la îndemîna oricuiiși care-ți pot da frisoane dacă ești conștient de ele. Toate acestea se învață direct la „locul de muncă”, trecînd prin toate furcile caudine ale limbii.
Nu-i întîmplător, de pildă, că textul une capodopere universale rămîne unic, în timp ce versiunile lui într-o limbă oarecare sînt de obicei multiple (faptul se întîmplă nu numai în literatură, ci și în filosofie etc). Versiunile sînt, evident, stadii de lectură și totodată de evoluție a limbii. O traducere foarte bună ar trebui să fie, să zicem așa, cît mai „acaparatoare”, să reducă pe cît posibil cît mai multe din lecturile (recte: litigiile semiotice) ulterioare, să le prevadă și să le elimine, să efectueze un „măcel” lingvistic invizibil la suprafață, un război împotriva războaielor viitoare, tinzînd idealmente către unicatul specific operei originale (aceasta fiind ea însăși un război anulat, un pact semiotic creat intrinsec de autor, o „boală învinsă”). Războiul acesta este epopeic: la nivelul cuvîntului, la nivel frastic, textul, discursiv, la nivelul globalității operei și al mesajului autorului. E războiul unei limbi cu altele și cu ea însăși; război de limbaje, de ambienturi, de cutume, de „etnii” și indivizi semiotici. Traducătorul bun știe, cred, că războiul fratricid (cel real) trebuie contracarat (e probabil singurul mijloc) prin acest război fictiv din planul paginii. Limba și războiul ei fiind fenomene aflate în mișcare, aceste rațiuni sînt greu de aflat, uneori chinuitoare. Nu se poate spune cît de mare a amărăciunea unui traducător cînd le descoperă abia după ce textul a fost deja tipărit. Trebuie ținut cont și că trăim într-o epocă în care competența lingvistică a cititorului a crescut enorm și că acesta deține el însuși un instrument maleabil și fluid, o rapiditate a adaptării exigențelor și un cult înclinat din ce în ce mai mult către o adevărată cazuistică a exprimării, pînă la exagerare. Cititiorul e censorul veritabil și nemilos al traducătorului (de fapt, a tot ce este scris); ele este „forul” care trebuie format pas cu pas (trebuie format acest inamic nr. 1!), încît singur să poată dicta pe „piața literei” prin „capitalul” pe care îl deține. El trebuie dezvățat de surogate, dedulcit la valori, perfecționat. Nu vreau să vorbesc de alte „foruri” îndreptățite să controleze piața traducerii (ele există: Ministerul Culturii, care autorizează înființarea de edituri private cu prea mare ușurință - adică autorizează comercianți, nu producători; Uniunea Scriitorilor, prin secția ei de traducători; girul redacțional al oricărei edituri etc); în prezent ele sînt din ce în ce mai inoperante.Trebuie să-și spună cuvîntul cei interesați direct pentru ca acest „comerț” să capete autenticitate: anume producătorul (aici traducătorul cu state vechi în cîmpul muncii) și beneficiarul său direct (cenzorul) și „altul” său, „son sembable, son frere”, prin intermediul presei, factorul cel mai salutar al democrației.
duminică, 30 decembrie 1990
„Construcția ideilor literare” (MARINO)
Adrian Marino, Construcția ideilor literare, „Tomis”, Constanța, 199?
(...) întrebărilor colective pe care le ridică critica și literatura românească actuală, scrutate cu luciditate și simț al realităților. Încercăm să gândim pentru noi și totodată, în mod împlinit, în numele culturii actuale, al cărui „destin critic” ni-l asumăm. Trecute prin noi, prin modul nostru de receptare și formulare, toate preocupările de acest tip suferă un coeficient inevitabil, nu mai puțin important, de subiectivizare și personalizare. Dar fundalul obiectiv rămâne o mare, permanentă și invincibilă realitate. Cine ignoră acest element construiește, vorba vine, în aer.
Nu stă în intenția noastră de a face în nici un fel, în acest cadru, „procesul” culturii și literaturii actuale (unde unele fenomene de modă, mimetism, superficialitate, „forme fără fond”, de neadecvare la realitățile sociale, morale și intelectuale imediate nu lipsesc) și nici măcar al criticii literare în totalitate. Ceea ce ne preocupă este o problemă precisă, de importanță centrală, și anume: substratul și conținutul de idei estetice al criticii literare, a cărei calitate, evoluție și disciplină sunt adesea, în mod evident, nesatisfăcătoare, cel puțin sub trei aspecte - după noi - esențiale: claritatea, soliditatea și explorarea sistematică.
Dintr-o serie de cauze în a căror analiză deocamdată nu intrăm, peste un fond de idei tradiționale, clasice și mai ales dogmatice, s-au suprapus, îndeosebi în ultimul deceniu, o avalanșă de lecturi foarte moderne, inevitabil neasimilate, nefiltrate, nesedimentate organic. Rezultatul? O mare interferență, concurență și confuzie de idei, o „coexistență” stranie de concepte învechite și de avangardă, de teorii plat „realiste” și „abstracționiste”, de pozitivism și structuralism, de neoimpresionism și estetică „informațională” etc. Peste G. Călinescu se suprapune B. Croce, peste amândoi Wellek și Warren, peste toți Abraham Moles și Mikel Dufrenne și așa mai departe. Totul recuperat „avid”, frenetic, peste noapte și foarte la întâmplare, după hazardul lecturilor de moment, călătoriilor în străinătate, planul de traduceri al unor edituri. A introduce în acest (la unii) cum vrem să-i spunem: mozaic, magazin de actualități, sau potpuriu estetico-ideologic un spirit de oarecare ordine și de asimilare critică, în mod sistematic, în perspectiva unor concepte cât mai limpezi și a unei metode unitare, iată un efort care merită încercat și dus, pe cât posibil, până la capăt.
Din aceleași motive, ceea ce bântuie - uneori până la saturație - este o anume precipitare, superficialitate, aproximație, divagație și mai ales pseudoeseismul, cultivat de unii cu mari aere de distincție intelectuală, în realitate inconsistent, nebulos și improvizat. Într-o oarecare sferă a jurnalisticii literare, imprecizia conceptelor este bătătoare la ochi, verbalismul și inconsecvența - izbitoare. Pentru unii - verbi gratia - „eseiști” de duzină a avea și a cultiva idei limpezi (ceea ce nu vrea să spună și dogmatice), profesate metodic (ceea ce nu vrea să spună pedanterie sau spirit didactic), pe un fond de lecturi bine selecționate (ceea ce nu vrea să spună erudiție livrescă), în cadrul unui „discurs” sistematic (ceea ce nu vrea spună dogmatism și rigiditate) înseamnă o mare... eroare. Când - dimpotrivă - tocmai neseriozitatea și neadâncirea problemelor, lipsa studiului sistematic, a orientării și documentării teoretice și istorice reprezintă adevărata insuficiență, împotriva căreia o reacțiune (nu obligatoriu deschis polemică) devine necesară.
Lipsește, în sfârșit, ca o consecință inevitabilă, și preocuparea (...) valoarea și funcția sa specifică. Dar și investigația metodică, în adâncime, într-o perspectivă de sinteză și de totalizarea are valoarea sa indiscutabilă. Fragmentarismului excesiv urmează deci să i se opună ori de câte ori este cazul - pentru restabilirea echilibrului - viziunea integratoare, globală: specializării înguste sau „decupate” - orizontul larg, „universalist” și „enciclopedic”. Într-o cultură unde excesul sistematic n-a însemnat niciodată o primejdie, tocmai ideea de „sistem”, „construcție de idei”, „metodă” are, în mod ironic, paradoxal, în unele medii publicistice minore, o presă proastă. Cauza este evidentă: depreciezi, minimalizezi doar ceea ce umilește, îți este refuzat, știi că nu vei realiza niciodată. Complexul de superioritate antisistematic acoperă, în realitate, frustrația, complexul de inferioritate, un stadiu inferior al dezvoltării intelectuale.
Această situație, care nu trebuie exagerată, dar în nici un caz ignorată sau bagatelizată, se reflectă în modul cel mai direct în starea vocabularului critic, a terminologiei literare: destul de aproximativă, empirică, diletantă și, mai ales, la unii, foarte confuză. În legătură cu această problemă a apărut până și o pseudo-teorie ad-hoc: a scepticismului total, a relativismului absolut. Iată o opinie foarte curentă, care are toate notele anonimatului, de unde și caracterul ei reprezentativ: „Critica literară e un domeniu în care „formele” - în sensul speciilor literare - sunt relativ puține la număr, iar preocuparea de a le defini și cunoaște, să spunem așa, un indiferentism definitiv consacrat (?! n. n.). Ce folos cp diverse dicționare propun definiții docte în materie, de vreme ce cutărui „material” i se poate spune tot atât de bine articol, eseu, foileton critic etc”? O mai elocventă și superbă indiferență pentru rigoare, fie și minimală, a conceptelor, un dispreț mai neacoperit pentru un întreg efort istoric, analitic și teoretic, de mari proporții - de la Bayle la Voltaire, de la Chambers la Enciclopedia franceză și la numeroase reluări actuale - ar fi greu de citat. Cu câțiva ani în urmă, o revistă (amintim toate acestea doar cu titlu de document) își punea aceeași întrebare, în termeni dea- dreptul insultători: Cui prodest? Cui folosesc astfel de preocupări? „Și asta tocmai acum - savuroasă autoironie involuntară, n. n. - când istoria, teoria critica literară fac substanțiale eforturi de autodepășire”!
Noi refuzăm acest refuz terminologic și susținem (în baza argumentelor aduse și ale altora care vor urma) că necesitatea clarificării literare este imperioasă, că momentul actual de construcție și consolidare pe fundamente solide cere și o astfel de critică și că noțiunile abuzive, aproximative și haotice impun filtrarea și demistificarea sistematică. Se uzează și se abuzează prea mult de o serie întreagă de cuvinte devenite goale: avangardă, experiment, eseu, modern și altele de asemenea calibru. Rezultatele rectificării pot sta uneori sub semnul incertitudinii și al efemerității tuturor eforturilor omenești. Ele au, chiar în această tristă eventualitate, semnificația lor intrinsecă. Dar că o mică „poliție” a ideilor literare reprezintă o instituție utilă și deci binevenită, iată (nu numai pentru noi!) un adevăr indiscutabil.
luni, 1 octombrie 1990
„Powershift. Puterea în mișcare” (TOFFLER 1990)
Alvin Toffler, Powershift. Puterea în mișcare, trad. M. Columbeanu, Antet, București, 1995 (1990 eng.), 480 p.
3 Prefață de ordin personal
9 Partea Întâi - Noile sensuri ale puterii
11 1.Era powershift-ului
Sfârșitul imperiului. Dumnezeu-în-halat alb. Bombardați de viitor. Făurirea unei boierimi în zdrențe.
Sfârșitul imperiului. Dumnezeu-în-halat alb. Bombardați de viitor. Făurirea unei boierimi în zdrențe.
20 2. Mușchii, banii și mintea
Puterea de înaltă calitate. Un milion de deducții. Fapte, minciuni și adevăr. Diferența democratică
Puterea de înaltă calitate. Un milion de deducții. Fapte, minciuni și adevăr. Diferența democratică
29 Partea a Doua - Viața în economia supra-simbolică
29 3. Dincolo de era glitz-ului
Commando-urile afacerilor. Dale Carnegie și hunul Attila. Misiunea ascunsă a consultantului
Commando-urile afacerilor. Dale Carnegie și hunul Attila. Misiunea ascunsă a consultantului
41 4. Forța: componenta Yakuza
Sânge și bani albi-ca-zăpada. Despre zek-i și goon-i. Un monopol al forței. Pușca ascunsă. Traiectoria puterii.
Sânge și bani albi-ca-zăpada. Despre zek-i și goon-i. Un monopol al forței. Pușca ascunsă. Traiectoria puterii.
51 5. Averea: Morgan, Milken și... după aceea
Biroul în formă de X. Milken Morgan. Deschizând porțile. Contraatacul. Tampoane și închirieri de mașini. Era post-Wall Street. Zigzagul puterii. Atotcuprinzătoarea luptă pentru controlul global
Biroul în formă de X. Milken Morgan. Deschizând porțile. Contraatacul. Tampoane și închirieri de mașini. Era post-Wall Street. Zigzagul puterii. Atotcuprinzătoarea luptă pentru controlul global
66 6. Cunoașterea: o avere formată din simboluri
Înăuntrul țestei. Epitaf pentru hârtie. Monezi proiectante și para-bani. Prăbușiri ale puterii. Banii secolului XXI
Înăuntrul țestei. Epitaf pentru hârtie. Monezi proiectante și para-bani. Prăbușiri ale puterii. Banii secolului XXI
75 7. Material-ismo
Noul sens al șomajului. Spectrul muncii mintale. Frunți înguste contra frunți înalte. Ideologia frunților înguste. Ideologia frunților înalte
89 8. Substitutul final
Alchimia informației. Cunoaștere versus capital
97 Partea a Treia - Războaiele informațiilor
99 9. Bătălia controlului
Dincolo de luptele cu arme de foc. Parfumul lui Miss America. Pozna cu „banii-de-împingere”. Dincolo de supermarket. Dubla plată. Supermarket-ul inteligent. O amenințare la adresa „șogun-ilor”
Dincolo de luptele cu arme de foc. Parfumul lui Miss America. Pozna cu „banii-de-împingere”. Dincolo de supermarket. Dubla plată. Supermarket-ul inteligent. O amenințare la adresa „șogun-ilor”
110 10. Extrainteligența
Bach, Beethoven și Wang. Capriciul telefonului. Secrete și secret-are. Șosele electronice. Rețeaua conștientă se sine însăși. Încurcături cu mesajul
Bach, Beethoven și Wang. Capriciul telefonului. Secrete și secret-are. Șosele electronice. Rețeaua conștientă se sine însăși. Încurcături cu mesajul
122 11. Puterea de rețea
În căutarea docului. Angrosistul trosnit. Proprietăți funciare și căi ferate. Mobilizarea pentru războiul electronic. Bucla clientului. Blitzkrieg în afaceri. Ascensiunea info-monopolurilor?
133 12. Războiul lărgit
Miza de o jumătate de trilion de dolari. Standarde strategice. Plecăciunea principală. Democrația computerelor. Paradoxul normelor. Berea și menuetul cârnatului
144 13. Poliția executivă a gândului
Niveluri de luptă. Campania cu două tabere. Retragerea strategică. Era creierului gigant. Etica informației. Bomba paradoxului
156 14. Războiul total al informațiilor
Căi ferate ruginite și sunete sexuale în hotel. IM-uri și OUT-uri. Spionaj completist. O eroare de 75%
167 Partea a Patra - Puterea în flex-firmă
169 15. Catastrofa boxei
Distrugătorii birocrației. O infinitate de boxe. Putere contra rațiune. Cămilelefanți și cartofi fierbinți. Canale înfundate. Cunoașterea în curgere liberă. Cunoașterea e putere e cunoaștere
Distrugătorii birocrației. O infinitate de boxe. Putere contra rațiune. Cămilelefanți și cartofi fierbinți. Canale înfundate. Cunoașterea în curgere liberă. Cunoașterea e putere e cunoaștere
183 16. Flex-firma
Sfârșitul companiei de tăiat fursecuri. Decolonizarea afacerilor. Dansând pe mese. Firme familiale ale viitorului
Sfârșitul companiei de tăiat fursecuri. Decolonizarea afacerilor. Dansând pe mese. Firme familiale ale viitorului
193 17. Șefi de trib și comisari de corporație
Organizație pulsatilă. Organizația cu două fețe. Organizația tablei de șah. Organizația comisarilor. Organizația biro-baronească. Organizația sconcșilor. Echipa cu auto-start. O diversitate de puteri. Panaceul lipsă. Limitele controlului
207 18. Angajatul autonom
Minți care se deblochează. Fermierul neeficace. Noile lanțuri. Proletariatul electronic. Regimul de muncă al zilei de mâine. Persoana non-interșanjabilă. Două imperative. Cererea de acces
220 19. Mozaicul puterii
De la monoliți la mozaicuri. Administrația satârului de carne. Monopoliștii interiori. În burta behemoth-ului. Bogăția relațională. Putere în mozaicuri. Dincolo de corporație
234 CODA: Noul sistem de crearea a averii
Noul metabolism electronic. O grindină de pretexte. Bogăția zilei de mâine
243 Partea a Cincea - Politica de powershift
245 20. Deceniile decisive
Dinastii și democrații. Niveluri de comutare. Politici mondiale. O explozie de etnici. Democrație în mozaic. Minorități-pivot
Dinastii și democrații. Niveluri de comutare. Politici mondiale. O explozie de etnici. Democrație în mozaic. Minorități-pivot
258 21. Partidul invizibil
Ministerul secolului XXI. Cuvântul de ordine global. Despuiere pentru acțiune. Dispariția ierarhiilor. Instalatori și echipe secrete
Ministerul secolului XXI. Cuvântul de ordine global. Despuiere pentru acțiune. Dispariția ierarhiilor. Instalatori și echipe secrete
267 22. Info-tactici
Secrete ale lucernei și scurgeri dirijate de informații. Sursa mascată. Pumnale în spate și canale prin spate. Complotul pe dublu-canal. La celălalt capăt al firului. Masaje la mesaje. Luptători lăuntrici și șefi atotștiutori
279 23. Meta-tactici
Eschimoși și muncitori-mintali. Adevăr contra putere. Degetul răpit. Cernobâl în urna de votare. Dă-mi-un număr. Înșelăciuni la baza de date. Oameni-fantomă
295 24. O piață pentru spioni
Fluturi și bombe. Limuzinele Kremlinului. Principalii competitori. Troc de secrete. Giganții atot-dominatori. Avioane militare și liste de supraveghere. Linia X contra James Bond. Eco-războaiele care urmează. Privatizarea spionajului
319 25. Info-agenda
Foamea de a ști Bombe teroriste și victime SIDA. Noul fedback global. Codul Indiana Jones
331 26. Creatorii de imagini
Societatea multi-canalizată. Sosirea opțiunii. Euroviziunea de după colț. Vânzarea globală. Noii baroni. Făurirea opiniei globale
346 27. Mass-media subversive
Piticul cel rău de la televizor. Trei moduri mass-media. Media-fuziune. Văile ignoranței. Strategia mass-media a revoluționarilor. Sindromul chinez
358 28. Generația „televizomanilor”
Sclavul jucător de golf. Un lux decadent. Mai mult decât compasiune. Activism electronic. Divizarea informațiilor. Noua alianță
371 CODA: Dorul de un nou ev întunecat
Sfânta frenezie. Eco-teocrația. Noii xenofobi
387 Partea a Șasea - Powersfhiftul planetar
389 29. „Factorul K” global
Piramide și lansări spre lună. Economia hainelor-de-gata
Piramide și lansări spre lună. Economia hainelor-de-gata
394 30. Rapidul și lentul
Întoarcerea acasă. Proprietatea funciară strategică. Dincolo de materiile prime. Costisitoarea muncă ieftină. Hiper-viteze. Goluri electronice și minorități dinamice
Întoarcerea acasă. Proprietatea funciară strategică. Dincolo de materiile prime. Costisitoarea muncă ieftină. Hiper-viteze. Goluri electronice și minorități dinamice
410 31. Coliziunea socialismului cu viitorul
Punctul de fracturare. Mașina pre-cibernetică. Paradoxul proprietății. Cât de multe șurubelnițe „de mâna stângă”. Lada de gunoi a istoriei
Punctul de fracturare. Mașina pre-cibernetică. Paradoxul proprietății. Cât de multe șurubelnițe „de mâna stângă”. Lada de gunoi a istoriei
420 32. Puterea balanței
Democratizarea morții. Oceanul de capital. Noua arhitectură a cunoașterii. Sovietul cu un picior
Democratizarea morții. Oceanul de capital. Noua arhitectură a cunoașterii. Sovietul cu un picior
426 33. Triade: Tokyo - Berlin - Washington
Pușca japoneză. Godzila economică. Cursa Juku. Dimineața următoare a Europei. De la stângism la semiologie. Gigantul rănit. Germanii în declin. Impactul Woody Allen O alegere de parteneri
Pușca japoneză. Godzila economică. Cursa Juku. Dimineața următoare a Europei. De la stângism la semiologie. Gigantul rănit. Germanii în declin. Impactul Woody Allen O alegere de parteneri
453 34. Gladiatorii globali
Resurecția religiei. Imperiul cocainei. „Opresorul” disperat. Condotierii corporatiști. ONU - plus. Organizații globale de stil nou
464 Coda - Libertate, ordine și șansă
471 Ipoteze
475 Mulțumiri
Coperta IV
„Șocul viitorului” și „Al treilea val” de Alvin Toffler se numără printre cele mai influente cărți ale vremurilor noastre. Acum, în „Puterea în mișcare”, autorul aduce la punctul culminant ideile avansate în operele anterioare, pentru a oferi o viziune cutremurătoare asupra viitorului, care vă va schimba viața.
În lucrarea „Power shift”, Toffler argumentează că, în vreme ce titlurile de prima pagină ale ziarelor se concentrează asupra comutărilor de putere la nivel global, permutări la fel de semnificative au loc în lumea cotidiană pe care o locuim cu toții - lumea magazinelor universale și a spitalelor, a băncilor și instituțiilor administrative, a televiziunii și a telefoanelor, a vieții politice și personale. Însăși natura puterii se schimbă, chiar sub ochii noștri.
„Powersshift” cartografiază „onfo-war”-urile de mâine și conturează un nou sistem de producție a averilor bazat pe individualism, inovație și informație. Pe măsură ce vechile antagonisme politice se sting, Toffler identifică zona unde vor apărea următoarele diviziuni, incomparabil mai importante - nu între Est și Vest, sau între Nord și Sud, ci între „rapid” și „încet”.
În „Puterea în mișcare”, Alvin Toffler a formulat cea mai profundă și mai inteligibilă sinteză scrisă vreodată, despre civilizația în apropiere rapidă a secolului douăzeci și unu. Este una din cele mai importante cărți pe care le veți fi citit vreodată.
„Șocul viitorului” și „Al treilea val” de Alvin Toffler se numără printre cele mai influente cărți ale vremurilor noastre. Acum, în „Puterea în mișcare”, autorul aduce la punctul culminant ideile avansate în operele anterioare, pentru a oferi o viziune cutremurătoare asupra viitorului, care vă va schimba viața.
În lucrarea „Power shift”, Toffler argumentează că, în vreme ce titlurile de prima pagină ale ziarelor se concentrează asupra comutărilor de putere la nivel global, permutări la fel de semnificative au loc în lumea cotidiană pe care o locuim cu toții - lumea magazinelor universale și a spitalelor, a băncilor și instituțiilor administrative, a televiziunii și a telefoanelor, a vieții politice și personale. Însăși natura puterii se schimbă, chiar sub ochii noștri.
„Powersshift” cartografiază „onfo-war”-urile de mâine și conturează un nou sistem de producție a averilor bazat pe individualism, inovație și informație. Pe măsură ce vechile antagonisme politice se sting, Toffler identifică zona unde vor apărea următoarele diviziuni, incomparabil mai importante - nu între Est și Vest, sau între Nord și Sud, ci între „rapid” și „încet”.
În „Puterea în mișcare”, Alvin Toffler a formulat cea mai profundă și mai inteligibilă sinteză scrisă vreodată, despre civilizația în apropiere rapidă a secolului douăzeci și unu. Este una din cele mai importante cărți pe care le veți fi citit vreodată.
duminică, 1 mai 1983
Previziuni și premise (TOFFLER 1983)
Alvin Toffler, Previziuni și premise,
trad. M. Columbeanu, Antet, București, 1996 (eng. 1983), 274 p.
5 Cum și de ce
Partea Întâi: Previziuni
12 1. Frământări economice
Hornul-de-fum ca relicvă
Producătorii invizibili
Industrii vârf-de-lance
Regiuni versus națiuni
Impactul informației
Mișcarea Întoarcerii acasă
Hornul-de-fum ca relicvă
Producătorii invizibili
Industrii vârf-de-lance
Regiuni versus națiuni
Impactul informației
Mișcarea Întoarcerii acasă
31 2. Viitorul muncii
Stiluri de muncă creatoare
Noul muncitor
Despre recompense și asistență socială
Cele șapte curente ale șomajului
Reinstrumentarea minții
Euthanasie pentru industriile muribunde?
Roboți salvatori?
Locul de muncă anacronic
Stiluri de muncă creatoare
Noul muncitor
Despre recompense și asistență socială
Cele șapte curente ale șomajului
Reinstrumentarea minții
Euthanasie pentru industriile muribunde?
Roboți salvatori?
Locul de muncă anacronic
62 3. Mitul japonez (și altele)
Cultura lui mămica-și-tăticu
Nostalgia - boală engleză
Deconectarea franceză
Tehnofobia din Germania
Avantajul american
Dincolo de Shoji
Impulsul spre reînarmare
Deja vu în Pacific
Cultura lui mămica-și-tăticu
Nostalgia - boală engleză
Deconectarea franceză
Tehnofobia din Germania
Avantajul american
Dincolo de Shoji
Impulsul spre reînarmare
Deja vu în Pacific
83 4. Dincolo de capitalism și socialism
Forțe în conflict
Nostalgicii
Poate socialismul să supraviețuiască planificării centralizate?
Proprietatea: o obsesie de stânga
Forțe în conflict
Nostalgicii
Poate socialismul să supraviețuiască planificării centralizate?
Proprietatea: o obsesie de stânga
196 5. Info-politica
Cine va condcue societatea informațională?
Mediul decizional
Răspândirea sarcinii de decizie
Computerul în politică
Cine va condcue societatea informațională?
Mediul decizional
Răspândirea sarcinii de decizie
Computerul în politică
123 6. Revoluția rolurilor
Originile segregației sexuale
Feminismul la ordinea zilei
Femeile și sfârșitul industrialismului
O diversitate de roluri
Originile segregației sexuale
Feminismul la ordinea zilei
Femeile și sfârșitul industrialismului
O diversitate de roluri
138 7. Rasă, putere, cultură
Interludiul alb
Problema tehnicolor
Straturi ale identității
Primatul culturii
Interludiul alb
Problema tehnicolor
Straturi ale identității
Primatul culturii
Partea a Doua: Premise
161 8. Note despre premise
Un forjor la Casa Albă
Radiouri în junglă
Mediul televiziunii
Un forjor la Casa Albă
Radiouri în junglă
Mediul televiziunii
179 9. Departe de Delphi
Fondatorii futurismului
Gânditori în linie dreaptă
Fondatorii futurismului
Gânditori în linie dreaptă
188 10. Despre instrumentele intelectuale
Fluctuații și revoluții
Marx-ul unidimensional
Modelul celui de-Al Treilea Val
O teorie a conflictelor
Fluctuații și revoluții
Marx-ul unidimensional
Modelul celui de-Al Treilea Val
O teorie a conflictelor
206 11. Rădăcinile schimbării
Șansă și schimbare
Individul în cadrul istoriei (din nou)
Apetit pentru suprarealism
Șansă și schimbare
Individul în cadrul istoriei (din nou)
Apetit pentru suprarealism
215 Index
Abonați-vă la:
Postări (Atom)