Ștefania Mincu,
Cine, cum și ce traduce. Anchetă „Tomis”, „Tomis”, Constanța, XXVI, 261, noiembrie-decembrie 1991, 10-11.
În etapa actuală, datorită izolării de pînă acum a
literaturii noastre față de
Occident (și nu numai), se simte o foame de
traduceri aproape ca pe vremea lui
Kogălniceanu și
Heliade. Ies zilnic „de sub teasc”, cum s-ar zice, traducții, și e firesc, dacă ne gîndim că foarte multe
cărți, ba chiar
domenii întregi au fost prohibite. Nu se poate spune că ne-a lipsit total
literatura bună.
Informația, însă, sau mai precis democrația și
pluralismul acesteia, ne-au lipsit categoric. Unele
traduceri mai vechi nu s-au mai reeditat. Enorm de
mulți autori au fost prohibiți în mod tacit. Foarte multe scrieri au ajuns să fie citate la noi fără ca ele să fi intrat în circuitul publicului cultivat, ajungîndu-se astfel la un „
elitism” cultural inautentic și păgubitor. De aceea, e firesc să asistăm acum la o explozie veritabilă, „revoluționară” (cu rebuturile ei cu tot) a traducerilor. Fenomenul în ansamblu e salutar, deoarece umple niște goluri uriașe și e de așteptat ca el să ducă la
decomplexarea intelectualului român de teama de a nu fi la curent cu ce se scrie în lume. Ne-au rămas netraduse foarte multe
capodopere clasice care se predau totuși de la catedră, precum și cărți de referință ale secolului nostru, fapt ce duce acum la crearea, prin compensație, a unui soi de
piață ilicită sau improvizată, un schimb cultural în care
etaloanele oscilează îngrijorător. Ceea ce se face acum mi se pare pe de o parte inevitabil, pe de altă parte absolut primejdios: introducerea în circuit, fără nici o supraveghere cît de cît sistematică, a unor cărți bune-rele, numai cărți să fie, de parcă cineva ar fi comandat: „Traduceți, băieți!”.
Traducerea unui text (mă refer mai ales la literatură) dintr-o limbă în alta, e în esență o luptă foarte sofisticată între
două limbi, două sisteme semiotice, egal îndreptățite în principiu să exprime un mesaj. Inițial, limba din care se traduce nu vrea să cedeze pasul celeilalte, nu se lasă cu ușurință învinsă și își exhibă propriul arsenal întinzând capcane multiple. Ea încearcă să seducă prin toate mijloacele de care dispune:
semasiologic, sintactic, stilistic și chiar
ortografic. Cealaltă, anume limba în care traducem (limba noastră maternă), luptă la rîndul ei să demonstreze că nu e cu nimic mai prejos în ceea ce privește „valuta”
schimbului semiotic și încet, încet, respinge prin
aglutinare toate fascinațiile care îi vin din partea limbii adverse (provizoriu adverse, deoarece e o întrecere bazată pe o fastuoasă „paradă”) și se impune punct cu punct, „parează” loviturile fără să rănească, se verifică și se autoconfirmă din ce în ce mai ineluctabil. Orice
traducător este, cred, chemat să trăiască această experiență de neuitat atunci cînd se implică profund în procesul respectiv: anume uimirea satisfacția inegalabilă de a constata bogăția și calitatea nuanțelor limbii sale proprii, de a-i descoperi „armele” acolo unde înainte nici nu visa măcar. Încât , rămînînd la imaginea „
războiului” semiotic, se poate spune că
traducerea, cînd e înțeleasă ca act veritabil, are valoarea unei adevărate
inițieri: o inițiere care ar trebui să poată contracara la vigoare, dacă ar fi dusă pînă la capăt, funcția de ucidere a oricărui Război înțeles la propriu. Acest „litigiu” are durata și regulile lui de desfășurare, care nu se învață decît practic: conține provocări „forte” de ambele părți, exhibiții, amenințări ce par anientizante, sfidări și ostentări, tratate și pacturi încheiate și apoi încălcate, dar care în mod normal (în cazul unui „război” reușit) trebuie să se încheie fără învinși, numai cu armistițiu și garantări de frontiere (frontiere ce se lărgesc, rămînînd aceleași, lăsînd loc în continuare negocierilor veritabile și schimbul valutar-semantic ce poate fi oricînd reluat și reevaluat prin „revanșe” nesîngeroase). Un război în care strângerea de mînă este obligatorie la început ca și la sfîrșit.
Aceasta, în general. Dar
traducerea ține, în plus, de fenomenul larg și foarte supus schimbării, a ceea ce se numește receptare.
Calitatea traducerilor măsoară, poate mai bine decît orice,
nivelul receptării de care dă dovadă
cultura unei țări. Iar receptarea, ca
lectură (în sensul de
interpretare, în fond) se încadrează pînă la urmă - e părerea multora - într-o zonă limitrofă
creației înseși. Acest motiv arată singur, credem, că traducerea trebuie făcută de „
literați” (să nu spunem neapărat de „creatori”; deși, în cazul poeziei, de pildă, nu se pot angaja veritabil decît poeții). Se cere, așa cum cerea
Călinescu în cazul criticii literare, măcar să posezi capacitatea să de a „
rata genul” din care traduci (adică să-i deții literalmente „codul genetic”, chiar dacă nu-l poți naște propriu-zis), ba chiar , însăși această ratare, trebuie să fie de un anume calibru, respectabil. Cred că lucrul e valabil nu numai pentru poezie, ci și pentru proză, iar la limită pentru orice „gen de discurs”, deoarece discursul presupune angajarea unei instanțe individuale, chiar cînd aceasta se manifestă sub egida unei forme cît mai obiective. Fiind deci
lectură, receptare, interpretare, traducerea sondează în fond capacitățile de
sincronizare a unei limbi cu marea cultură.
Un fapt ce mi se pare important (dar, repet, aici trebuie să-și spună cuvîntul traducătorii de performanță): abia în procesul traducerii se poate observa pe viu acea dublă calitate și funcție a semnului lingvistic despre care vorbea
Roland Barthes în
Le grain de la voix: anume că, pe de o parte, semnul indică, desemnează, comunică sau exprimă, iar pe de altă parte „ecranează” exact ceea ce exprimă. De aceea, fenomenul cel mai nedorit și cel mai frecvent ce se poate întîmpla este ca
traducătorul (oricare - credem că nimeni nu e scutit) să realizeze o transpunere „corectă” (una ce nu poate fi reproșată din punctul de vedere al competenței de „dicționar”) și totuși efectul de ansamblu să fie stîngace sau minor, să opacizeze
textul original în diverse proporții, făcîndu-l să nu mai aibă „mușcătură”, să ofere doar un palid
identikit al personalității operei, fără a o scoate din plan. Acesta este, cred, cazul multor
traduceri care circulă acum (nici nu mai e cazul să mai vorbim de cele care dovedesc
anacronisme de vocabular sau ortografie).
„Ecranarea” de care vorbeam mai sus nu e un fenomen oarecare, ci unul constitutiv
semiozei înseși, deci trebuie cunoscut și mînuit ca atare, așa încît „ecranul” literei, al formei de expresie a textului să aibă o
transparență foarte bine gîndită și exact dozată; să respecte, cu alte cuvinte, acea cîtime de obscuritate specifică
textului original, dar să nu introducă sau creeze obscurități artificiale. Tocmai aceasta cere, în cazul
traducătorului,
specializări multiple, greu de enumerat. Utilizînd un termen oarecum barbar, el, traducătorul, e un „
operator semiotic” (OS) care poate realiza, pe un simulator, însuși
actul producției. Pentru aceasta există, ca pentru orice activitate, o „
tehnică”, ba chiar o „
tehnologie”, o
tactică și o strategie a limbii și a limbajelor bine motivată în
subtext, o pliere inteligentă pe cerințele intrinseci ale limbii și o opțiune, ba chiar un risc al propunerii de
tendințe (mă gîndesc, de pildă, la necesitatea, pe care o consider foarte acută, de
relatinizare sub toate aspectele a limbii române!), lucruri care nu sînt la îndemîna oricuiiși care-ți pot da frisoane dacă ești conștient de ele. Toate acestea se învață direct la „locul de muncă”, trecînd prin toate furcile caudine ale limbii.
Nu-i întîmplător, de pildă, că textul une capodopere universale rămîne
unic, în timp ce
versiunile lui într-o limbă oarecare sînt de obicei multiple (faptul se întîmplă nu numai în
literatură, ci și în
filosofie etc). Versiunile sînt, evident,
stadii de lectură și totodată de evoluție a limbii. O traducere foarte bună ar trebui să fie, să zicem așa, cît mai „acaparatoare”, să reducă pe cît posibil cît mai multe din lecturile (recte:
litigiile semiotice) ulterioare, să le prevadă și să le elimine, să efectueze un „măcel” lingvistic invizibil la suprafață, un război împotriva războaielor viitoare, tinzînd idealmente către
unicatul specific operei originale (aceasta fiind ea însăși un război anulat, un pact semiotic creat intrinsec de autor, o „boală învinsă”). Războiul acesta este epopeic: la nivelul cuvîntului, la nivel
frastic, textul, discursiv, la nivelul globalității
operei și al
mesajului autorului. E războiul unei limbi cu altele și cu ea însăși; război de limbaje, de ambienturi, de cutume, de „etnii” și indivizi semiotici. Traducătorul bun știe, cred, că războiul fratricid (cel real) trebuie contracarat (e probabil singurul mijloc) prin acest război fictiv din planul paginii. Limba și războiul ei fiind fenomene aflate în mișcare, aceste rațiuni sînt greu de aflat, uneori chinuitoare. Nu se poate spune cît de mare a amărăciunea unui traducător cînd le descoperă abia
după ce textul a fost deja tipărit. Trebuie ținut cont și că trăim într-o epocă în care competența lingvistică a cititorului a crescut enorm și că acesta deține el însuși un instrument maleabil și fluid, o rapiditate a adaptării exigențelor și un cult înclinat din ce în ce mai mult către o adevărată cazuistică a exprimării, pînă la exagerare. Cititiorul e censorul veritabil și nemilos al traducătorului (de fapt, a tot ce este scris); ele este „forul” care trebuie format pas cu pas (trebuie format acest inamic nr. 1!), încît singur să poată dicta pe „piața literei” prin „capitalul” pe care îl deține. El trebuie dezvățat de surogate, dedulcit la valori, perfecționat. Nu vreau să vorbesc de alte „foruri” îndreptățite să controleze piața traducerii (ele există: Ministerul Culturii, care autorizează înființarea de edituri private cu prea mare ușurință - adică autorizează comercianți, nu producători; Uniunea Scriitorilor, prin secția ei de traducători; girul redacțional al oricărei edituri etc); în prezent ele sînt din ce în ce mai inoperante.Trebuie să-și spună cuvîntul cei interesați direct pentru ca acest „comerț” să capete autenticitate: anume
producătorul (aici traducătorul cu state vechi în cîmpul muncii) și
beneficiarul său direct (
cenzorul) și „altul” său, „son sembable, son frere”, prin intermediul presei, factorul cel mai salutar al democrației.
