<
Timp de mii de ani, oamenii au trăit aproape de natură și au folosit resursele sale într-o manieră durabilă. Ei au gestionat și au folosit mediul lor înconjurător pentru a-și întreține comunitățile fără a altera natura.
Culturile tradiționale conțin vaste cunoștințe, acumulate de-a lungul secolelor, despre potențialul unor resurse naturale unice, a propriului lor mediu. De exemplu, parametrii culturali și religioși dezvoltați în baza hinduismului* și budismului** au profunde implicații ecologice și conțin elementele relațiilor culturale om-natură.
Modelul durabil de utilizare al mediului și respectul pentru acesta al comunităților ancestrale a demonstrat că o societate tradițională co-există mai bine cu natura, și practicile lor culturale și religioase pot deveni baza unui trai durabil.
Există locuri în lume în care nu se promovează principiile "educației ecologice", dar unde multe din principalele obiective ale acesteia sunt deja larg practicate, ca un rezultat al unor credințe culturale sau religioase păstrate de-a lungul generațiilor.
Eticul poate fi gândit ca un ideal comportamentului uman, iar un etic ecologic ca un ideal de comportament uman cu respect pentru mediu și natură. Una dintre direcțiile noi ale eco-eticii este creșterea respectului pentru natură, în intenția de a stimula acțiunile de conservare a capitalului natural, încurajând legi și reguli naționale și internaționale. Se știe deja, că în contextul familiar al interacțiilor sociale, respectarea strictă a literei legii trebuie completată de morală individuală și de conștiințã, de idealul comportamentului uman, ca un ultim scop al educației pentru mediu.
Multe comunități au stabilit reguli care să preîntâmpine degradarea mediului. Aceste tipuri de reguli și legi reflectă o nouă morală colectivă în ceea ce privește mediul. O eco-etică, creată sau inoculată, va descuraja practicile negative față de natură. Se poate ca niciodată să nu ajungem să fim într-o armonie perfectă cu natura, dar existența unei eco-etici, parțial tradusă în legi, dar integrată în conștiință și sensibilitate, poate conduce individualitățile în acea direcție considerată a fi scop ultim al educației pentru mediu, și anume comportamentul care respectă natura.
(...)
Trecând în revistă culturile și religiile tradiționale, pentru a vedea ce au în comun cu privire la relația umanității și a responsabilității acesteia vis-a-vis de mediu, cu alte cuvinte elementele eco-eticii universale, se evidențiază rolul istoric al educației pentru mediu. O atitudine etică față de mediu, personală și profesională, individuală și colectivă, universal valabilă, este scopul acestui nou teren al educației, făcând din educația pentru mediu un instrument indispensabil pentru dezvoltarea durabilă.
Eco-etica demonstrată în diferite credințe poate fi dezvoltată în două direcții complementare. În primul rând, în interiorul sau în exteriorul sistemului educațional de către preoți, rabini și alți clerici care cunosc problemele de mediu.
În al doilea rând, pot fi dezvoltate în alianță cu conceptele și direcțiile de cercetare contemporane și ale ecologiei. Câțiva cercetători moderni chiar demonstrează că se pot descoperi intuitiv valori tradiționale. De exemplu, Taoismul*** pare să fi înțeles natura ciclică a proceselor biologice, Hinduismul și Jainismul**** continuitatea vieții etc. Atitudinile ecologice tradiționale, bazate pe astfel de idei, pot fi frecvent întărite, îmbogățite și dezvoltate prin mijloace ale detaliatelor științe contemporane.
Educația pentru mediu și a sa componentă etica nu doar își găsește rădăcinile în lumea acestor culturi și religii, dar progresul cere ca acestea să fie solid ancorate în ele.
Religia este de asemenea un concept dificil de definit. O simplă definiție ar fi: set de credințe personale și sociale care presupune și o identificare cu o forță supranaturală în afara lumii naturale sau umane. Religia are în general următoarele caracteristici:
- O credință într-o ființă supranaturală;
- Un cod al moralei;
- O distincție între sacru și profan;
- Acte ceremoniale sau rituale care se desfășoară în jurul unor obiecte sacre sau simbolice;
- Rugăciuni, comunicări cu ființa supranaturală;
- O viziune particulară asupra vieții sau o idee generală a universului și a locului sinelui în univers.
Religiile pot fi grupate în trei categorii: Monoteism: credința într-un singur Dumnezeu suprem - Creștinism*****, Iudaism******, Islamism*******; Politeism: credința în mai mulți zei - Hinduism; Animism********: tradiții religioase care cred că puterea divină este deținută de aspecte fizice ale lumii cum ar fi: flora, fauna etc.
>
Sursa
Carmen Bucovală & Mihaela Cândea, Metode moderne de educație pentru mediu, Constanța, 2003, pp. 35-36, 41.
Note M. T.
* hinduism = Religie apărută în mileniul II î. H. în valea Indusului, prin combinarea credinței autohtonilor cu a arienilor invadatori. (www.historia.ro - "Hinduismul, o parte a farmecului oriental")
** budism = Religie propăvăduită în secolul VI î. H., în nordul Indiei, de fostul prinț Siddharta Gautama, care a devenit ascet și a atins iluminarea prin meditație sub copacul boddhi. (www.mixdecultură.ro -"Budismul, religia fără zei" - 17 iulie 2013)
*** taoism = Religie apărută în China în mileniul I î. H. și propăvăduită de Lao Tzu prin cartea "Tao te-ching". (www.taoismonline.org)
**** jainism = Jain Dharma estw o religie apărută în India în mileniul I î. H. Are asemănări și deosebiri cu hibduismul, alături de care este printre cele mai vechi și vii religii din lume. (www.hinduwebsite.com/jainism)
***** creștinism = Conform Noului Testament din Biblie, religie propăvăduită în secolul I d. H. de Isus Hristos printre evreii din Palestina romană și devenită unversală după judecareea, executarea și învierea sa. (crestinortodox.ro - "Întemeierea Bisericii" - 06.07.2012)
****** iudaism= Conform Vechiului Testament din Biblie, religia iudaică are la bază legământul dintre Dumnezeu/ Yahve și patriarhul Avraam, primul evreu. (crestinortodox.ro - "Poporul ales" - 19.07.2012)
******* islam = Religie propăvăduită printre arabi de profetul Muhammad în sec. VII. El a unificat Peninsula Arabică în jurul orașelor sfinte Mecca și Medina. În timpul califilor succesori s-a redactat cartea sfântă Coran. (crestinortodox.ro - "Stâlpii religiei islamice" 17.07.2012)
******** anima (latină) = spirit, suflet. Termenul "animism" a fost introdus în 1871 de etnograful englez Edward Taylor în studiul Primitive Culture, pentru a desemna credința prereligioasă. (www.britannica.com)
Se afișează postările cu eticheta morală. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta morală. Afișați toate postările
miercuri, 24 ianuarie 2018
luni, 1 ianuarie 2018
„Situațiile limită la Karl Jaspers” (SPĂTARU 2018)
Cătălin Spătaru, Situațiile limită la Karl Jaspers, Institutul European/Academica 303/Filosofie, Iași, 2018, 242 p.,
(2) C. S.. este profesor la Liceul „Nicolae Rotaru” din Constanța. A fost bursier la Institut fur Philosophie, Humboldt Universitat zu Berlin (2004), obținând diploma de doctor în filosofie cu teza Omul și existența sa în cultură la Karl Jaspers (2010). Colaborator al revistei „Tomis” (2008-2009), apublicat articole în reviste și pe bloguri, precum și romanul Ponce, cuceritorul nemuririi (2014). Este câștigător al unor concursuri literare (2013, 2104). Domeniile de interes sunt filosofia existenței, relațiile internaționale postbelice și filosofia religiei.
(4) Cuvinte cheie: filosofi germani, situații-limită, politică, filosofia existenței, rațiune, democrație, totalitarism, relații internaționale postbelice
9 Ioan Alexandru Tofan, Prefață
13 Introducere
17 I.Situații și situații-limită
17 I.1.Structura antinomică a situației
20 I.2.Raportări la structura antinomică
21 I.3.Situația și saltul în situația de graniță
24 I.4.Sistematica situațiilor-limită
25 I.5.Determinarea situație ca situație de graniță în care se află existența omului
29 I.6.Hazardul
31 I.7.Suferința
34 I.8.Moartea
41 I.9.Lupta
49 I.10.Vina
17 I.1.Structura antinomică a situației
20 I.2.Raportări la structura antinomică
21 I.3.Situația și saltul în situația de graniță
24 I.4.Sistematica situațiilor-limită
25 I.5.Determinarea situație ca situație de graniță în care se află existența omului
29 I.6.Hazardul
31 I.7.Suferința
34 I.8.Moartea
41 I.9.Lupta
49 I.10.Vina
53 II.Cvadrupla culpă și cotitura spre o nouă politică
56 II.1.Cele patru culpe
II.1.1.Culpa criminală
II.1.2.Culpa politică
II.1.3.Culpa morală
II.1.4.Culpa metafizică
II.1.5.Limite ale celor patru culpe și vina colectivă
68 II.2.Nu există uitare și iertare pentru crimele împotriva umanității
72 II.2. Portretul politicianului (vest) german vs. politicianul potrivit
56 II.1.Cele patru culpe
II.1.1.Culpa criminală
II.1.2.Culpa politică
II.1.3.Culpa morală
II.1.4.Culpa metafizică
II.1.5.Limite ale celor patru culpe și vina colectivă
68 II.2.Nu există uitare și iertare pentru crimele împotriva umanității
72 II.2. Portretul politicianului (vest) german vs. politicianul potrivit
75 III.Situația politică a lumii postbelice și situațiile-limită
75 III.1.Perspectiva morții prin războiul atomic și pacea mondială
79 III.2.Suprapoliticul și politicu. Gandhi, pacifismul și posibilitatea jertfei
93 III.3.Situația politică după al Doilea Război Mondial și lupta împotriva totalitarismului
94 III.3.1.Renunțarea la colonii și înfruntarea totalitarismului
101 III.3.2.Lupta spirituală și relațiile politice
106 III.3.3.ONU: Speranțe și deziluzii
110 III.4.Omul în fața dublei amenințări a totalitarismului și a bombei atomice
119 III.4.1.Posibilitatea unei cotituri în modul de a gândi, rațiunea și intelectul
119 III.4.2.Libertatea politică, existențială și rațiunea ca gândire care transcede
124 III.4.3.Rațiunea ca putere suprapolitică și comunitatea oamenilor raționali
133 III.4.4.Rațiunea ca mijloc de transformare în fața amenințării totalitarismului și a bombei atomice
137 III.4.5.Omul de stat rațional
142 III.5.Evitarea căutării salvării omului prin rațiune, antiraționalul și utopia rațiunii
142 III.5.1.Rațiunea și înlocuitorii săi
149 III.5.2.Rațiune și antirațiune, utopia rațiunii și posibilitatea transformării
157 III.6.Democrația ca mijloc de a asigura pacea în lume
157 III.6.1.Democrație și rațiune
161 III.6.2.Rațiunea, posibilitatea credinței și sarcinile omului în fața viitorului
75 III.1.Perspectiva morții prin războiul atomic și pacea mondială
79 III.2.Suprapoliticul și politicu. Gandhi, pacifismul și posibilitatea jertfei
93 III.3.Situația politică după al Doilea Război Mondial și lupta împotriva totalitarismului
94 III.3.1.Renunțarea la colonii și înfruntarea totalitarismului
101 III.3.2.Lupta spirituală și relațiile politice
106 III.3.3.ONU: Speranțe și deziluzii
110 III.4.Omul în fața dublei amenințări a totalitarismului și a bombei atomice
119 III.4.1.Posibilitatea unei cotituri în modul de a gândi, rațiunea și intelectul
119 III.4.2.Libertatea politică, existențială și rațiunea ca gândire care transcede
124 III.4.3.Rațiunea ca putere suprapolitică și comunitatea oamenilor raționali
133 III.4.4.Rațiunea ca mijloc de transformare în fața amenințării totalitarismului și a bombei atomice
137 III.4.5.Omul de stat rațional
142 III.5.Evitarea căutării salvării omului prin rațiune, antiraționalul și utopia rațiunii
142 III.5.1.Rațiunea și înlocuitorii săi
149 III.5.2.Rațiune și antirațiune, utopia rațiunii și posibilitatea transformării
157 III.6.Democrația ca mijloc de a asigura pacea în lume
157 III.6.1.Democrație și rațiune
161 III.6.2.Rațiunea, posibilitatea credinței și sarcinile omului în fața viitorului
171 IV.Lupta pentru democrație, libertate și pace
171 IV.1.Oligarhia partidelor
175 IV.2.De la oligarhie la dictatură
178 IV.3.Revoluția legală
180 IV.4.Educația politică
183 IV.5.Democrația din RFG fără o cotitură decisivă două decenii de la prăbușirea dictaturii
185 IV.6.Kiesinger, alegerile și lipsa cotiturii
187 IV.7.Politica externă alături de statele libere
193 IV.8.Libertatea, pacea și adevărul
195 IV.9.Relația cu RDG, prietenia cu un stat totalitar
199 IV.10.Filozofia politică și știința politicii
202 IV.11.Scrierile politicii ale lui Jaspers: observații și critici
171 IV.1.Oligarhia partidelor
175 IV.2.De la oligarhie la dictatură
178 IV.3.Revoluția legală
180 IV.4.Educația politică
183 IV.5.Democrația din RFG fără o cotitură decisivă două decenii de la prăbușirea dictaturii
185 IV.6.Kiesinger, alegerile și lipsa cotiturii
187 IV.7.Politica externă alături de statele libere
193 IV.8.Libertatea, pacea și adevărul
195 IV.9.Relația cu RDG, prietenia cu un stat totalitar
199 IV.10.Filozofia politică și știința politicii
202 IV.11.Scrierile politicii ale lui Jaspers: observații și critici
213 V.Împătrita culpă la români pentru Holocaust și pentru regimul comunist
213 V.1.Culpa pentru Holocaust
215 V.2.Vinovăția în privința regimului comunist
213 V.1.Culpa pentru Holocaust
215 V.2.Vinovăția în privința regimului comunist
223 Trei concluzii
223 1.Transformări și probleme asemănătoare în tranziția de la dictatură spre democrație în Germania Federală și în România
226 2.Probleme ale democrației
228 3.Situațiile-limită încă și mereu în politică
223 1.Transformări și probleme asemănătoare în tranziția de la dictatură spre democrație în Germania Federală și în România
226 2.Probleme ale democrației
228 3.Situațiile-limită încă și mereu în politică
231 Bibliografie
235 Abstract
239 Zusammenfassung
coperta 4: Volumul are ca temă modul cum Jaspers folosește situațiile-limită (moartea, lupta, culpa) în analiza politicii și a relațiilor internaționale postbelice din primele decenii, situațiile-limită găsindu-se și în politica și relațiile internaționale contemporane. Este recuperat pentru cultura română un filosof al secolului XX prin folosirea analizei culpei germanilor pentru Holocaust și război, în cazul românilor pentru Holocaust și efectele regimului comunist. Plecând de la analiza politicii din Germania Federală postbelică au fost identificate asemănări între statul vest-german și statul român postdecembrist în ce privește tranziția de la dictatură la democrație. Din anii 70, când a fost publicată prima și ultima carte despre Jespers la noi, aceasta este următoarea. Volumul se adresează nu numai studenților, profesorilor sau celor interesați de filosofie sau politică, ci și oricărui cititor ce vrea să arunce o privire asupra unui trecut dureros de care societatea noastră nu s-a distanțat, pentru că nu l-a înțeles și nu l-a asumat.
marți, 21 iunie 2016
Islam versus creștinism în India colonială britanică (BLOMFIELD 1933-7)
<
(...)
Pe Ransome îl atrăsese încă de la început capacitatea lui Rașid de a urî. Mahomedanul acesta viguros cobora dintr-o stirpe care refuza să identifice credința cu blîndețea supusă și cu renunțarea la orice rezistență. Ura și zelul său pentru reforme nu degeneraseră, ca la creștini, în controverse teologice și opreliști în domniul moralei individuale. Rașid, potrivit credinței sale islamice, socotea lăcomia, ipocrizia și înșelătoria drept păcate mult mai grele decît adulterul, poligamia sau perversiunile. Biserica creștină, gîndea Ransome, după ce profitase în repetate rînduri de pe urma crimelor săvîrșite împotriva umanității, se dezinteresa acum de acestea și se preocupa mai mult de chestiuni sexuale și morbide. Rașid era puternic fiindcă avea un crez. El personifica noul islam, izvorât din concepția lui Mahomed. Ransome nu credea în nimic, fiind că în lumea creștină nu mai exista credință. Însă începuse să cunoască ura și își închipuia că în felul acesta putea să fie salvat.
(...)
>
SURSA
Louis Bromfield, Vin ploile. Roman al Indiei moderne*, trad. I. Corbul & V. Corbul, ed. Univers, București, 1972, p. 119.
NOTĂ M. T.
* Cristina Teodorescu, 21 februarie 2007 (http://www.bookblog.ro/x-woodisor/vin-ploile/)
(...)
Pe Ransome îl atrăsese încă de la început capacitatea lui Rașid de a urî. Mahomedanul acesta viguros cobora dintr-o stirpe care refuza să identifice credința cu blîndețea supusă și cu renunțarea la orice rezistență. Ura și zelul său pentru reforme nu degeneraseră, ca la creștini, în controverse teologice și opreliști în domniul moralei individuale. Rașid, potrivit credinței sale islamice, socotea lăcomia, ipocrizia și înșelătoria drept păcate mult mai grele decît adulterul, poligamia sau perversiunile. Biserica creștină, gîndea Ransome, după ce profitase în repetate rînduri de pe urma crimelor săvîrșite împotriva umanității, se dezinteresa acum de acestea și se preocupa mai mult de chestiuni sexuale și morbide. Rașid era puternic fiindcă avea un crez. El personifica noul islam, izvorât din concepția lui Mahomed. Ransome nu credea în nimic, fiind că în lumea creștină nu mai exista credință. Însă începuse să cunoască ura și își închipuia că în felul acesta putea să fie salvat.
(...)
>
SURSA
Louis Bromfield, Vin ploile. Roman al Indiei moderne*, trad. I. Corbul & V. Corbul, ed. Univers, București, 1972, p. 119.
NOTĂ M. T.
* Cristina Teodorescu, 21 februarie 2007 (http://www.bookblog.ro/x-woodisor/vin-ploile/)
duminică, 15 noiembrie 2015
Urâțenie modernă versus frumusețe tradițională în Europa interbelică (GALSWORTHY 1932)
<
(...)
- Îmi cerea, Dinny, cinci sute de lire pe un craniu Cromagnon* găsit în Suffolk**. Părea absolut autentic. Dar, din întîmplare, l-am întîlnit pe arheologul districtului. „Ah! mi-a zis, va să zică a încercat să ți-l bage dumitale pe gît? Asta-i o găselniță ajunsă de pomină. L-a dezgropat de cel puțin trei ori pînă acum. Individul ar trebui băgat la închisoare. Ține craniul într-un dulap și la fiecare cinci-șase ani sapă o groapă, vîră craniul în ea, apoi îl dezgroapă și încearcă să-l vîndă. E posibil să fie un craniu Cromagnon, l-a cules acum vreo douăzeci de ani din Franța. Ca produs britanic ar fi, desigur, unic”. Pe chestia asta, m-am dus să mă mai uit odată la locul unde-l găsise ultima oară. Și, din moment ce erai pus la curent, îți dădeai limpede seama că îngropase craniul. Antichitățile au ceva care-ți subminează ceea ce americanii numesc „morală”.
(...)
- Criza financiară îi stă împotrivă, draga mea. Osemintele și edițiile prime sînt extrem de sensibile. Trebuie să mai treacă zece ani buni pînă să poată obține ceva care să semene a preț.
- Există mulți care încearcă să-ți vîre cîte ceva pe gît, unchiule?
- Unii reușesc, Dinny. Totuși, regret „găselnița”; era un craniu frumos. Nu găsești multe ca ăsta, azi.
- Fără îndoială, noi englezii ne-am urîțit.
- Să nu crezi una ca asta. Ia oamenii pe care-i întîlnești prin saloane și prin magazine și îmbracă-i în sutane cu glugi, în armuri și pieptare de piele, și o să ai exect chipurile din secolele al paisprezecelea și al cincisprezecelea.
- Dar noi, astăzi, disprețuim frumusețea, unchiule. O asociem cu moliciunea și imoralitatea.
- Mă rog, se pare că oamenilor le place să disprețuiască ceea ce n-au. Noi deținem locul al treilea, ba nu, al patrulea, în urîțenie, după popoarele din Europa. Dar dacă ai înlătura influențele celtice***, sînt de acord că am deține primul loc.
>
SURSA
John Galsworthy, Iubirile lui Dinny Cherrell, trad. A. Ralian, vol. II (Pustietate în floare), ed. Miron, 1992, pp. 63-64.
NOTE
* Cromagnon = Cro -Magnon este o localitate în sud-vestul Franței. În 1868, geologul francez E. Lartet a descoperit într-o peșteră oseminte umane datate în perioada 40.000 î. H.-10.000 î. H., respectiv paleoliticul superior. (http://www.britannica.com/topic/Cro-Magnon)
** Suffolk = Comitat în estul Angliei. (https://www.suffolk.gov.uk/culture-heritage-and-leisure/suffolk-archaeological-service//)
*** celți = Popor indo-european așezat pe teritoriile de azi ale Irlandei, Marii Britanii, Franței, Belgiei, Spaniei, Portugaliei, Elveției, nordului Italiei, sudului Germaniei și Cehiei. (http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/top-10-lucruri-stiut-celti)
(...)
- Îmi cerea, Dinny, cinci sute de lire pe un craniu Cromagnon* găsit în Suffolk**. Părea absolut autentic. Dar, din întîmplare, l-am întîlnit pe arheologul districtului. „Ah! mi-a zis, va să zică a încercat să ți-l bage dumitale pe gît? Asta-i o găselniță ajunsă de pomină. L-a dezgropat de cel puțin trei ori pînă acum. Individul ar trebui băgat la închisoare. Ține craniul într-un dulap și la fiecare cinci-șase ani sapă o groapă, vîră craniul în ea, apoi îl dezgroapă și încearcă să-l vîndă. E posibil să fie un craniu Cromagnon, l-a cules acum vreo douăzeci de ani din Franța. Ca produs britanic ar fi, desigur, unic”. Pe chestia asta, m-am dus să mă mai uit odată la locul unde-l găsise ultima oară. Și, din moment ce erai pus la curent, îți dădeai limpede seama că îngropase craniul. Antichitățile au ceva care-ți subminează ceea ce americanii numesc „morală”.
(...)
- Criza financiară îi stă împotrivă, draga mea. Osemintele și edițiile prime sînt extrem de sensibile. Trebuie să mai treacă zece ani buni pînă să poată obține ceva care să semene a preț.
- Există mulți care încearcă să-ți vîre cîte ceva pe gît, unchiule?
- Unii reușesc, Dinny. Totuși, regret „găselnița”; era un craniu frumos. Nu găsești multe ca ăsta, azi.
- Fără îndoială, noi englezii ne-am urîțit.
- Să nu crezi una ca asta. Ia oamenii pe care-i întîlnești prin saloane și prin magazine și îmbracă-i în sutane cu glugi, în armuri și pieptare de piele, și o să ai exect chipurile din secolele al paisprezecelea și al cincisprezecelea.
- Dar noi, astăzi, disprețuim frumusețea, unchiule. O asociem cu moliciunea și imoralitatea.
- Mă rog, se pare că oamenilor le place să disprețuiască ceea ce n-au. Noi deținem locul al treilea, ba nu, al patrulea, în urîțenie, după popoarele din Europa. Dar dacă ai înlătura influențele celtice***, sînt de acord că am deține primul loc.
>
SURSA
John Galsworthy, Iubirile lui Dinny Cherrell, trad. A. Ralian, vol. II (Pustietate în floare), ed. Miron, 1992, pp. 63-64.
NOTE
* Cromagnon = Cro -Magnon este o localitate în sud-vestul Franței. În 1868, geologul francez E. Lartet a descoperit într-o peșteră oseminte umane datate în perioada 40.000 î. H.-10.000 î. H., respectiv paleoliticul superior. (http://www.britannica.com/topic/Cro-Magnon)
** Suffolk = Comitat în estul Angliei. (https://www.suffolk.gov.uk/culture-heritage-and-leisure/suffolk-archaeological-service//)
*** celți = Popor indo-european așezat pe teritoriile de azi ale Irlandei, Marii Britanii, Franței, Belgiei, Spaniei, Portugaliei, Elveției, nordului Italiei, sudului Germaniei și Cehiei. (http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/top-10-lucruri-stiut-celti)
vineri, 24 iulie 2015
Poetul antic Orfeu versus Isus Hristos (ELIADE 1977)
<
(...)
- Dacă nici poezia nu reușește, nu mai e nimic de făcut. Am încercat tot: religie, morală, profetism, revoluție, știință, tehnologie. Am încercat, pe rînd sau împreună, toate aceste metode, și nici una n-a reușit. N-am putut schimba omul. Mai precis, nu l-am putut transforma în om adevărat. Dintr-un anumit punct de vedere - și este singurul punct de vedere care mă interesează - am rămas așa cum eram cînd Orfeu* încă nu venise printre noi, printre lupi, mistreți și traci**.
- Orfeu? se miră încruntîndu-se Orlando. Orfeu din Infern?
- Trebuie să precizez că nu mă refer atît la traci, cît la fiarele sălbatice. Vă aduceți aminte cum le-a îmblînzit Orfeu, cîntîndu-le și acompaniindu-le din harfă. Că a civilizat pe traci nu e atît de important. Mult mai important este faptul că a îmblînzit lupii, urșii și mistreții prin muzică și poezie. Mai ales prin poezie, pentru că magia supremă o constituie verbul.
- Vino la subiect! îl întrerupse Orlando.
- Înțelegeți la ce fac aluzie: fiarele sălbatice sînt oamenii în starea lor naturală și, puteți adăuga, vă invit chiar să adăugați, chiar și oamenii în condiția lor culturală. Tot sălbateci sînt, dacă n-au acces la logos, dacă, adică, n-au fost confruntați cu singura magie susceptibilă de a le schimba radical modul lor de a fi: magia verbului, poezia...
- Dar ce facem cu politica ? îl întrerupse din nou Orlando.
- Trebuie să-i îmblînzim. Și traduc imediat: așteptăm pe Orfeu, așteptăm pe acel poet de geniu al cărui verb va sili omul să se deschidă către spirit: cu alte cuvinte, va precipita mutația pe care au rîvnit-o toate religiile și toate filozofiile din lume.Cine îi va mai putea rezista, lui, poetului? Vă întreb: ce mistreț a mai putut rămîne el însusi, mistreț în toată firea, ascultîndu-l pe Orfeu?
- Dar atunci, îl întrerupse Orlando, întinznd mîna pe deasupra mesei și apucîndu-l de braț, atunci ce căuta el, Orfeu, în Infern?
Adrian nu-și putu ascunde un zîmbet de secretă satisfacție.
- Mă așteptam la întrebarea asta, o simțeam de mult apropiindu-se, pregătindu-se să-mi frîngă aripile. Pentru că, îngăduiți-mi să fiu sincer, o asemenea întrebare e făcută să mă descurajeze, cum spuneam: să-mi frîngă aripile. Și, din nefericire, nu sînteți singurul: chiar și poeții sînt obsedați de acest episod. Dar, credeți-mă, este vorba de un singur episod, e adevărat, patetic, dar și destul de banal, un episod care, în orice caz, nu poate deveni exemplar pentru noi, cei din ziua de azi.
- Mă rog, îl întrerupse din nou Orlando, a fost sau n-a fost în Infern?
- Evident c-a fost, dar de ce? Ca să-și salveze soția, pe Euridice. E foarte frumos, e cum spuneam, patetic, dar este doar o dovadă dragoste conjugală. Cîți din noi n-am face același lucru dacă am avea prestigiile lui la dispoziție? Dar, recunoașteți, Orfeu a coborît în Infern ca să salveze o singură ființă, și încă o ființă mult iubită, pe propria lui soție. Nici măcar n-a coborît pentru o necunoscută sau un ins oarecare, un bătrîn, sau un copil, căci în primul rînd copiii mor mușcați de șerpi. Dar Christos a coborît în Infern pentru toți oamenii, pentru toți cei care muriseră de la Adam încoace, milioane și milioane de necunoscuți și de necunoscute, a coborît în Infern să-i mîntuiască. Și cu toate acestea, adăugă cu gravitate și melancolie, nici creștinismul, Biserica lui Christos, n-a izbutit să schimbe oamenii. De ce să mai vorbim, atunci, de Orfeu în Infern? E un simplu episod care nu-mi revelează nimic. Și știu de ce nu-mi revelează nimic: pentru că poetul nu e implicat în acest descensus ad Inferos. În timp ce Orfeu în Tracia, Orfeu printre lupi, urși mistreți...
- Unde vrei să ajungi? îl întrebă Orlando bănuitor, aproape cu teamă.
- Mă întorc de unde am plecat. Vă spuneam că așteptam poetul, că asta e ultima noastră speranța. Poetul, repetă Adrian cu fervoare, mai mare decît Eschil***, și Shakespeare, și toți ceilalți laolaltă. Profet și taumaturg în adevăratul sens al acestor cuvinte, adică în sensul lor politic.
(...)
>
SURSA
Mircea Eliade, În curte la Dionis: Mircea Eliade, Proză fantastică - Pe strada Mântuleasa..., vol. III, ed. de E. Simion, Editura Fundației Culturale Române, București, 1991, pp. 195-196.
NOTE M.T.
* Tracii = Popor din grupul indo-european, așezat în centrul, sudul și estul Peninsulei Balcanice. (http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/stramosii-traci-asceza-exces)
** Orfeu (Orpheu în greacă) = Cântăreț din mitologia greacă. Fiu al regelui trac Oegrus și al muzei Calliope. S-a îndrăgostit de nimfa Euridice, care a murit mușcată de un șarpe. Orfeu s-a dus cu lira sa în lumea subpământeană pentru a o aduce înapoi pe soția sa. (http://www.diane.ro/2013/06/mit-orfeu-euridice-legenda-dragoste.html)
*** Eschil (525 î.H. - 456 î.H.) = Părintele tragediei clasice grecești antice. (https://istoriiregasite.wordpress.com/2011/11/11/eschil-parintele-tragediei-i/#more-19888)
(...)
- Dacă nici poezia nu reușește, nu mai e nimic de făcut. Am încercat tot: religie, morală, profetism, revoluție, știință, tehnologie. Am încercat, pe rînd sau împreună, toate aceste metode, și nici una n-a reușit. N-am putut schimba omul. Mai precis, nu l-am putut transforma în om adevărat. Dintr-un anumit punct de vedere - și este singurul punct de vedere care mă interesează - am rămas așa cum eram cînd Orfeu* încă nu venise printre noi, printre lupi, mistreți și traci**.
- Orfeu? se miră încruntîndu-se Orlando. Orfeu din Infern?
- Trebuie să precizez că nu mă refer atît la traci, cît la fiarele sălbatice. Vă aduceți aminte cum le-a îmblînzit Orfeu, cîntîndu-le și acompaniindu-le din harfă. Că a civilizat pe traci nu e atît de important. Mult mai important este faptul că a îmblînzit lupii, urșii și mistreții prin muzică și poezie. Mai ales prin poezie, pentru că magia supremă o constituie verbul.
- Vino la subiect! îl întrerupse Orlando.
- Înțelegeți la ce fac aluzie: fiarele sălbatice sînt oamenii în starea lor naturală și, puteți adăuga, vă invit chiar să adăugați, chiar și oamenii în condiția lor culturală. Tot sălbateci sînt, dacă n-au acces la logos, dacă, adică, n-au fost confruntați cu singura magie susceptibilă de a le schimba radical modul lor de a fi: magia verbului, poezia...
- Dar ce facem cu politica ? îl întrerupse din nou Orlando.
- Trebuie să-i îmblînzim. Și traduc imediat: așteptăm pe Orfeu, așteptăm pe acel poet de geniu al cărui verb va sili omul să se deschidă către spirit: cu alte cuvinte, va precipita mutația pe care au rîvnit-o toate religiile și toate filozofiile din lume.Cine îi va mai putea rezista, lui, poetului? Vă întreb: ce mistreț a mai putut rămîne el însusi, mistreț în toată firea, ascultîndu-l pe Orfeu?
- Dar atunci, îl întrerupse Orlando, întinznd mîna pe deasupra mesei și apucîndu-l de braț, atunci ce căuta el, Orfeu, în Infern?
Adrian nu-și putu ascunde un zîmbet de secretă satisfacție.
- Mă așteptam la întrebarea asta, o simțeam de mult apropiindu-se, pregătindu-se să-mi frîngă aripile. Pentru că, îngăduiți-mi să fiu sincer, o asemenea întrebare e făcută să mă descurajeze, cum spuneam: să-mi frîngă aripile. Și, din nefericire, nu sînteți singurul: chiar și poeții sînt obsedați de acest episod. Dar, credeți-mă, este vorba de un singur episod, e adevărat, patetic, dar și destul de banal, un episod care, în orice caz, nu poate deveni exemplar pentru noi, cei din ziua de azi.
- Mă rog, îl întrerupse din nou Orlando, a fost sau n-a fost în Infern?
- Evident c-a fost, dar de ce? Ca să-și salveze soția, pe Euridice. E foarte frumos, e cum spuneam, patetic, dar este doar o dovadă dragoste conjugală. Cîți din noi n-am face același lucru dacă am avea prestigiile lui la dispoziție? Dar, recunoașteți, Orfeu a coborît în Infern ca să salveze o singură ființă, și încă o ființă mult iubită, pe propria lui soție. Nici măcar n-a coborît pentru o necunoscută sau un ins oarecare, un bătrîn, sau un copil, căci în primul rînd copiii mor mușcați de șerpi. Dar Christos a coborît în Infern pentru toți oamenii, pentru toți cei care muriseră de la Adam încoace, milioane și milioane de necunoscuți și de necunoscute, a coborît în Infern să-i mîntuiască. Și cu toate acestea, adăugă cu gravitate și melancolie, nici creștinismul, Biserica lui Christos, n-a izbutit să schimbe oamenii. De ce să mai vorbim, atunci, de Orfeu în Infern? E un simplu episod care nu-mi revelează nimic. Și știu de ce nu-mi revelează nimic: pentru că poetul nu e implicat în acest descensus ad Inferos. În timp ce Orfeu în Tracia, Orfeu printre lupi, urși mistreți...
- Unde vrei să ajungi? îl întrebă Orlando bănuitor, aproape cu teamă.
- Mă întorc de unde am plecat. Vă spuneam că așteptam poetul, că asta e ultima noastră speranța. Poetul, repetă Adrian cu fervoare, mai mare decît Eschil***, și Shakespeare, și toți ceilalți laolaltă. Profet și taumaturg în adevăratul sens al acestor cuvinte, adică în sensul lor politic.
(...)
>
SURSA
Mircea Eliade, În curte la Dionis: Mircea Eliade, Proză fantastică - Pe strada Mântuleasa..., vol. III, ed. de E. Simion, Editura Fundației Culturale Române, București, 1991, pp. 195-196.
NOTE M.T.
* Tracii = Popor din grupul indo-european, așezat în centrul, sudul și estul Peninsulei Balcanice. (http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/stramosii-traci-asceza-exces)
** Orfeu (Orpheu în greacă) = Cântăreț din mitologia greacă. Fiu al regelui trac Oegrus și al muzei Calliope. S-a îndrăgostit de nimfa Euridice, care a murit mușcată de un șarpe. Orfeu s-a dus cu lira sa în lumea subpământeană pentru a o aduce înapoi pe soția sa. (http://www.diane.ro/2013/06/mit-orfeu-euridice-legenda-dragoste.html)
*** Eschil (525 î.H. - 456 î.H.) = Părintele tragediei clasice grecești antice. (https://istoriiregasite.wordpress.com/2011/11/11/eschil-parintele-tragediei-i/#more-19888)
luni, 11 mai 2015
Sat de munte versus sat de cîmpie în Franța în 1829 (BALZAC 1832-1833)
<
(...)
- Mai întîi de toate, spuse Benassis oaspetelui său cînd ieșiră din sufragerie, să vizităm doi morți. Deși medicii rareori acceptă să dea ochii cu pretinsele lor victime, eu vă voi conduce în două case unde veți putea observa un lucru destul de straniu cu privire la natura umană. Veți vedea două scene care vă vor dovedi cît de mult se deosebesc locuitorii de la munte de cei de la cîmp atunci cînd își exprimă sentimentele. O parte a cantonului nostru cuprinde munți înalți; acolo se păstrează niște datini purtînd pecetea unor vremi străvechi și care amintesc de departe de unele scene biblice. De-a lungul munților noștri există o linie pe care natura însăși a trasat-o și care desparte două lumi: mai sus, puterea; mai devale, îndemînarea; mai sus, sentimente largi; mai devale, o neîncetată preocupare pentru interesele vieții materiale. Cu excepția depresiunii d'Ajou care, în partea ei dinspre miazănoapte e populată de imbecili, iar în cea dispre miazăzi de oameni inteligenți. - două neamuri pe care doar un pîrîiaș le desparte, dar sînt asemănătoare în toate privințele: statură, umblet, înfățișare, datini, ocupații - n-am văzut nicăieri deosebiri atît de mari ca la noi. Situația asta ar trebui să-i facă pe conducătorii unei țări să întreprindă vaste cercetări cu caracter local relativ la aplicarea legilor în popor...
(...)
- Vedeți, spuse medicul, aici moartea e văzută ca un accident prevăzut, care nu oprește în loc viața de toate zilele a familiilor; nici nu se va ține doliu. de altă parte, doliul nu este nici datină, nici lege, ci mai mult decît atîta; e o instituție care decurge din toate legile, a căror respectare purcede dintr-un principi unic: morala. Aflați că, în ciuda strădaniilor noastre, nici eu, nici domnul Janvier n-am reușit să-i facem pe țărani să înțeleagă cît de importante sînt ceremoniile publice pentru apărarea ordinii morale. Oamenii noștri, care abia de curînd au obținut drepturi, încît nu-s în stare să priceapă noile relații care trebuie să-i facă a prețui aceste idei generale; pînă acum, ei nu cunosc decît ideea de ordine și de bunăstare fizică; cu vremea, dacă se va găsi cine să-mi continuie opera, vom ajunge la principiile care servesc la conservarea drepturilor publice. În adevăr, nu-i de ajuns să fii om cumsecade, trebuie să și pari. Societatea nu trăiește numai prin idei morale; pentru a dăinui ea are nevoie de fapte corespunzătoare acestor idei. În cele mai multe comune rurale, dintr-o sută de familii cărora moartea le-a răpit șeful, numai cîțiva indivizi, dintre cei înzestrați cu o sensibilitate vie, vor păstra îndelung amintirea defunctului; toți ceilalți, pînă-ntr-un an, îl vor uita cu totul. Această uitare nu este o mare plagă? Credința este sufletul unui popor, prin ea oamenii își exprimă sentimentele și le înalță dîndu-le un țel; dar fără niște ceremonii vizibile în cinstea unui principiu, nu poate fi credință, prin urmare nici legile umane nu au nici o putere. Conștiința aparține numai divinității, dar trupul e supus legii sociale; iată de ce a renunța la manifestarea durerii, a nu-i învăța pe copii, care încă nu gîndesc, și pe toți cei ce au nevoie de exemple bune, necesitatea de a te supune legilor printr-o răbdătoare resemnare la poruncile sorții care lovește și alină, care dă și răpește bunurile lumești, e un început de necredință. Mărturisesc că, după ce am trăit zile de batjocoritoare nepăsare, am înțeles prețul ceremoniilor și al datinilor, acela al sărbătorilor familiale, însemnătatea tradițiilor și a solemnităților domestice. Temelia societății omenești va fi întotdeauna familia. În familie se manifestă puterea și legea; în orice caz, acolo trebuie să se deprindă supunerea. Dacă ne gîndim la toate consecințele lor, spiritul de familie și autoritate pămîntească sînt două principii încă prea puțin dezvoltate în noul nostru sistem legislativ. Familia, comuna, departamentul, toată țara noastră depind totuși de ele. Așadar, legile ar trebui să se întemeieze pe aceste trei mari unități. După opinia mea, căsătoria soților, nașterea copiilor, moartea părinților n-ar trebui să prilejuiască prea multe ceremonii. Creștinismul e atît de influent, e atît de adînc înrădăcinat în moravuri tocmai pentru strălucirea cu care apare în împrejurările grave ale vieții pentru ale însoți cu ceremonialul atît de naiv-înduioșător, atît de pompos atunci cînd preotul se ridică la înălțimea venirii lui și cînd știe să slujească potrivit cu sublimul moralei creștine. Odinioară, îmi ziceam că religia catolică nu e decît o adunătură de prejudecăți și de superstiții abil folosite, cu care orice civilizație inteligentă trebuie să termine o dată pentru totdeauna. Aici însă, mi-am dat seama de necesitatea ei politică și de utilitate ei morală; aici am înțeles cît e de puternică prin chiar prețul cuvîntului care o denumește. Religia înseamnă legătură, iar cultul său, cu alte cuvinte religia exprimată, constituie, fără îndoială, singura forță care ar putea lega între ele păturile sociale pentru a le da o așezare statornică. În sfîrșit, aici am respirat balsamul cu care credința unge rănile vieții; fără a discuta, am simțit că ea se acordă admirabil cu moravurile pasionate ale națiunilor meridionale. (...) De la o înălțime de vreo trei mii de picioare peste nivelul Mediteranei, vom vedea Savoia și Dauphine-ul, munții din regiunea Lyon și Ronul. Vom fi pe teritoriul altei comune, al unui sat de munte; acolo veți afla, într-o fermă a domnului Gravier, spectacolul de care v-am vorbit, acel alai natural care concretizează ideea mea despre marile evenimente ale vieții. În acea comună, doliul se poartă cu evlavie. Cei săraci umblă cu cheta ca să-și poată cumpăra haine negre. Într-o asemenea împrejurare, nimeni nu le refuză obolul. Nu trece nici o zi fără ca văduva să nu vorbească de cel pierdut - și întotdeauna plîngînd.; și, zece ani după ce a lovit-o nenorocirea, la fel ca doua zi, sentimentele ei sînt deopotrivă de adînci. Acolo obiceiurile sînt patriarhale: autoritatea tatălui este fără limite, cuvîntul lui e lege; mănîncă singur, așezat în capul mesei, soția și copii îl servesc; cei din jur nu cutează a-i vorbi fără a folosi anumite formule de respect, în fața lui toți stau în picioare și cu capul descoperit. Astfel crescuți, oamenii au instinctul măreției lor. Aceste datini constituie, după părerea mea, o nobilă educație. Drept pentru care, în comuna asta, cu toții sînt, în general, drepți, strîngători și harnici. Fiecare cap de familie obișnuiește să, de asemenea, să-și împartă averea copiilor, cînd simte că l-a ajuns vîrsta și nu mai poate munci; iar copiii îl hrănesc. În secolul trecut, un bătrîn de nouăzeci de ani, după ce și-a împărțit averea agonisită celor patru copii ai săi, obișnuia să trăiască trei luni pe an la fiecare dintre ei. După ce aplecat de la feciorul cel mai mare cu gîndul să se ducă la cel mic, un prieten de-al său l-a întrebat; „Ei, ce spui, ești mulțumit? - Zău, sînt mulțumit, domnule, îi răspunse moșneagul, m-au ținut ca pe copilul lor”. Vorba asta, domnule, a părut atît de remarcabilă unui ofițer, pe nume Vauvenargues*, vestit moralist, care pe atunci se afla în garnizoană la Grenoble, încît a vînturat-o în mai multe saloane din Paris**, unde a fost culeasă de un scriitor, Chamfort***.
(...)
>
SURSA
Honore de Balzac, Medicul de țară, trad. G. Marcuson, ed. Dacia, Cluj, 1972, p. 79, 81-84.
NOTE M.T.
* Luc de Clapiers, marchiz de Vauvenargues (1715-1745) = Scriitor moralist francez. (http://www.britannica.com/EBchecked/topic/624191/Luc-de-Clapiers-marquis-de-Vauvenargues)
** Saloanele pariziene din secolele XVIII și XIX erau găzduite de personalități ale zilei, aici discutîndu-se probele politice, sociale, culturale. (https://www.mtholyoke.edu/courses/rschwart/hist255-s01/paris_homework/welcome_to_salons.html)
*** Nicolas Chamfort (1740-1794) = Scriitor francez critic față de moravurile societății și a Terorii revoluției. (http://www.britannica.com/EBchecked/topic/105063/Sebastien-Roch-Nicolas-Chamfort)
(...)
- Mai întîi de toate, spuse Benassis oaspetelui său cînd ieșiră din sufragerie, să vizităm doi morți. Deși medicii rareori acceptă să dea ochii cu pretinsele lor victime, eu vă voi conduce în două case unde veți putea observa un lucru destul de straniu cu privire la natura umană. Veți vedea două scene care vă vor dovedi cît de mult se deosebesc locuitorii de la munte de cei de la cîmp atunci cînd își exprimă sentimentele. O parte a cantonului nostru cuprinde munți înalți; acolo se păstrează niște datini purtînd pecetea unor vremi străvechi și care amintesc de departe de unele scene biblice. De-a lungul munților noștri există o linie pe care natura însăși a trasat-o și care desparte două lumi: mai sus, puterea; mai devale, îndemînarea; mai sus, sentimente largi; mai devale, o neîncetată preocupare pentru interesele vieții materiale. Cu excepția depresiunii d'Ajou care, în partea ei dinspre miazănoapte e populată de imbecili, iar în cea dispre miazăzi de oameni inteligenți. - două neamuri pe care doar un pîrîiaș le desparte, dar sînt asemănătoare în toate privințele: statură, umblet, înfățișare, datini, ocupații - n-am văzut nicăieri deosebiri atît de mari ca la noi. Situația asta ar trebui să-i facă pe conducătorii unei țări să întreprindă vaste cercetări cu caracter local relativ la aplicarea legilor în popor...
(...)
- Vedeți, spuse medicul, aici moartea e văzută ca un accident prevăzut, care nu oprește în loc viața de toate zilele a familiilor; nici nu se va ține doliu. de altă parte, doliul nu este nici datină, nici lege, ci mai mult decît atîta; e o instituție care decurge din toate legile, a căror respectare purcede dintr-un principi unic: morala. Aflați că, în ciuda strădaniilor noastre, nici eu, nici domnul Janvier n-am reușit să-i facem pe țărani să înțeleagă cît de importante sînt ceremoniile publice pentru apărarea ordinii morale. Oamenii noștri, care abia de curînd au obținut drepturi, încît nu-s în stare să priceapă noile relații care trebuie să-i facă a prețui aceste idei generale; pînă acum, ei nu cunosc decît ideea de ordine și de bunăstare fizică; cu vremea, dacă se va găsi cine să-mi continuie opera, vom ajunge la principiile care servesc la conservarea drepturilor publice. În adevăr, nu-i de ajuns să fii om cumsecade, trebuie să și pari. Societatea nu trăiește numai prin idei morale; pentru a dăinui ea are nevoie de fapte corespunzătoare acestor idei. În cele mai multe comune rurale, dintr-o sută de familii cărora moartea le-a răpit șeful, numai cîțiva indivizi, dintre cei înzestrați cu o sensibilitate vie, vor păstra îndelung amintirea defunctului; toți ceilalți, pînă-ntr-un an, îl vor uita cu totul. Această uitare nu este o mare plagă? Credința este sufletul unui popor, prin ea oamenii își exprimă sentimentele și le înalță dîndu-le un țel; dar fără niște ceremonii vizibile în cinstea unui principiu, nu poate fi credință, prin urmare nici legile umane nu au nici o putere. Conștiința aparține numai divinității, dar trupul e supus legii sociale; iată de ce a renunța la manifestarea durerii, a nu-i învăța pe copii, care încă nu gîndesc, și pe toți cei ce au nevoie de exemple bune, necesitatea de a te supune legilor printr-o răbdătoare resemnare la poruncile sorții care lovește și alină, care dă și răpește bunurile lumești, e un început de necredință. Mărturisesc că, după ce am trăit zile de batjocoritoare nepăsare, am înțeles prețul ceremoniilor și al datinilor, acela al sărbătorilor familiale, însemnătatea tradițiilor și a solemnităților domestice. Temelia societății omenești va fi întotdeauna familia. În familie se manifestă puterea și legea; în orice caz, acolo trebuie să se deprindă supunerea. Dacă ne gîndim la toate consecințele lor, spiritul de familie și autoritate pămîntească sînt două principii încă prea puțin dezvoltate în noul nostru sistem legislativ. Familia, comuna, departamentul, toată țara noastră depind totuși de ele. Așadar, legile ar trebui să se întemeieze pe aceste trei mari unități. După opinia mea, căsătoria soților, nașterea copiilor, moartea părinților n-ar trebui să prilejuiască prea multe ceremonii. Creștinismul e atît de influent, e atît de adînc înrădăcinat în moravuri tocmai pentru strălucirea cu care apare în împrejurările grave ale vieții pentru ale însoți cu ceremonialul atît de naiv-înduioșător, atît de pompos atunci cînd preotul se ridică la înălțimea venirii lui și cînd știe să slujească potrivit cu sublimul moralei creștine. Odinioară, îmi ziceam că religia catolică nu e decît o adunătură de prejudecăți și de superstiții abil folosite, cu care orice civilizație inteligentă trebuie să termine o dată pentru totdeauna. Aici însă, mi-am dat seama de necesitatea ei politică și de utilitate ei morală; aici am înțeles cît e de puternică prin chiar prețul cuvîntului care o denumește. Religia înseamnă legătură, iar cultul său, cu alte cuvinte religia exprimată, constituie, fără îndoială, singura forță care ar putea lega între ele păturile sociale pentru a le da o așezare statornică. În sfîrșit, aici am respirat balsamul cu care credința unge rănile vieții; fără a discuta, am simțit că ea se acordă admirabil cu moravurile pasionate ale națiunilor meridionale. (...) De la o înălțime de vreo trei mii de picioare peste nivelul Mediteranei, vom vedea Savoia și Dauphine-ul, munții din regiunea Lyon și Ronul. Vom fi pe teritoriul altei comune, al unui sat de munte; acolo veți afla, într-o fermă a domnului Gravier, spectacolul de care v-am vorbit, acel alai natural care concretizează ideea mea despre marile evenimente ale vieții. În acea comună, doliul se poartă cu evlavie. Cei săraci umblă cu cheta ca să-și poată cumpăra haine negre. Într-o asemenea împrejurare, nimeni nu le refuză obolul. Nu trece nici o zi fără ca văduva să nu vorbească de cel pierdut - și întotdeauna plîngînd.; și, zece ani după ce a lovit-o nenorocirea, la fel ca doua zi, sentimentele ei sînt deopotrivă de adînci. Acolo obiceiurile sînt patriarhale: autoritatea tatălui este fără limite, cuvîntul lui e lege; mănîncă singur, așezat în capul mesei, soția și copii îl servesc; cei din jur nu cutează a-i vorbi fără a folosi anumite formule de respect, în fața lui toți stau în picioare și cu capul descoperit. Astfel crescuți, oamenii au instinctul măreției lor. Aceste datini constituie, după părerea mea, o nobilă educație. Drept pentru care, în comuna asta, cu toții sînt, în general, drepți, strîngători și harnici. Fiecare cap de familie obișnuiește să, de asemenea, să-și împartă averea copiilor, cînd simte că l-a ajuns vîrsta și nu mai poate munci; iar copiii îl hrănesc. În secolul trecut, un bătrîn de nouăzeci de ani, după ce și-a împărțit averea agonisită celor patru copii ai săi, obișnuia să trăiască trei luni pe an la fiecare dintre ei. După ce aplecat de la feciorul cel mai mare cu gîndul să se ducă la cel mic, un prieten de-al său l-a întrebat; „Ei, ce spui, ești mulțumit? - Zău, sînt mulțumit, domnule, îi răspunse moșneagul, m-au ținut ca pe copilul lor”. Vorba asta, domnule, a părut atît de remarcabilă unui ofițer, pe nume Vauvenargues*, vestit moralist, care pe atunci se afla în garnizoană la Grenoble, încît a vînturat-o în mai multe saloane din Paris**, unde a fost culeasă de un scriitor, Chamfort***.
(...)
>
SURSA
Honore de Balzac, Medicul de țară, trad. G. Marcuson, ed. Dacia, Cluj, 1972, p. 79, 81-84.
NOTE M.T.
* Luc de Clapiers, marchiz de Vauvenargues (1715-1745) = Scriitor moralist francez. (http://www.britannica.com/EBchecked/topic/624191/Luc-de-Clapiers-marquis-de-Vauvenargues)
** Saloanele pariziene din secolele XVIII și XIX erau găzduite de personalități ale zilei, aici discutîndu-se probele politice, sociale, culturale. (https://www.mtholyoke.edu/courses/rschwart/hist255-s01/paris_homework/welcome_to_salons.html)
*** Nicolas Chamfort (1740-1794) = Scriitor francez critic față de moravurile societății și a Terorii revoluției. (http://www.britannica.com/EBchecked/topic/105063/Sebastien-Roch-Nicolas-Chamfort)
luni, 10 noiembrie 2014
Gentleman versus minciună în Anglia secolului XIX (THACKERAY 1862)
<(...) Ce se întîmplase oare cu acea biată creatură creatură din cauza căreia se făcuse de rîs? Oh, murise la puțin timp după aceea. Îi oferise o rentă viageră. Se măritase și murise în Canada, da, în Canada. Biata făptură! Da, era o ființă cu suflet bun și, cîndva, fusese îndrăgostit de ea. Îmi pare rău cînd trebuie să afirm că un gentleman respectabil obișnuiește să spună minciuni, și încă cu ușurință. Dar, vedeți, cînd comiți o crimă și încalci porunca a șaptea să zicem, sau a opta, sau oricare alta*, va trebui probabil să ascunzi fapta printr-o minciună; atunci te pui bine în gardă și nu pot să te mai ajut. Dacă omor un om și polițistul mă întreabă: „Fiți amabil, domnule, dumneavoastră i-ați tăiat beregata acestui gentleman?”, trebuie să dau o mărturie falsă, pentru a mă apăra, deși poate că sînt un om cinstit și de încredere. Tot așa, cînd vine vorba de crimele comise de gentlemeni - ce greu îmi vine să afirm că gentlemeni respectabili devin nici mai mult nici mai puțin decît niște mincinoși comuni care trebuie să spună minciuni toată viața lor mie, dumitale, servitorilor lor, soțiilor lor, copiilor lor... Oh, ce cuvînt îngrozitor! Mă înclin supus. Să îngenunchem, să îngenunchem în fața ta, și să nu ne mai străduim să debităm minciuni!
Așadar, dragă domnule, văzînd că după ce comiți o abatere de la legile morale, trebuie să spui minciuni ca să te poți apăra și să ieși din încurcătură, dă-mi voie să te întreb, ca om de onoare și gentleman, nu era mai bine să preîntîmpini crima ca să eviți inevitabilul și neplăcutul și să nu mai trrbuiască să recurgi zilnic la sperjur? O biată fată tînără, de condiție modestă, ademenită sau ruinată, mai mult sau mai puțin, nu reprezintă desigur mare lucru. Micuțul bagaj este aruncat afară, în stradă - ghinionul ei! -, iar ea își caută o slujbă sau se mărită cu un bărbat de aceeași condiție, care desigur nu are distincția „sîngelui nobil” și așa se încheie povestea ei. Dar dacă te însori într-ascuns și ilegal, iar apoi te descotorosești de ea și te însori cu altcineva, devii personaj negativ de roman.
(...)
>
SURSA
William Thackeray, Peripețiile lui Philip..., ed. Univers / colecția Clasicii literaturii universale, București, 1986, p. 131.
NOTĂ M.T.
* Cele 10 porunci - Decalogul (Biblia)
1. Eu sunt Domnul Dumnezeul Tau; sa nu ai alti dumnezei afara de Mine.
2. Sa nu-ti faci chip cioplit, nici alta asemanare, nici sa te inchini lor.
3. Sa nu iei numele Domnului Dumnezeului tau in desert.
4. Adu-ti aminte de ziua Domnului si o cinsteste.
5. Cinsteste pa tatal tau si pe mama ta, ca bine sa-ti fie si multi ani sa traiesti pe pamant.
6. Sa nu ucizi.
7. Sa nu fii desfranat.
8. Sa nu furi.
9. Sa nu ridici marturie mincinoasa impotriva aproapelui tau.
10. Sa nu poftesti nimic din ce este al aproapelui tau.
(http://www.crestinortodox.ro/rugaciuni/cele-10-porunci-dumnezeiesti-72538.html)
Așadar, dragă domnule, văzînd că după ce comiți o abatere de la legile morale, trebuie să spui minciuni ca să te poți apăra și să ieși din încurcătură, dă-mi voie să te întreb, ca om de onoare și gentleman, nu era mai bine să preîntîmpini crima ca să eviți inevitabilul și neplăcutul și să nu mai trrbuiască să recurgi zilnic la sperjur? O biată fată tînără, de condiție modestă, ademenită sau ruinată, mai mult sau mai puțin, nu reprezintă desigur mare lucru. Micuțul bagaj este aruncat afară, în stradă - ghinionul ei! -, iar ea își caută o slujbă sau se mărită cu un bărbat de aceeași condiție, care desigur nu are distincția „sîngelui nobil” și așa se încheie povestea ei. Dar dacă te însori într-ascuns și ilegal, iar apoi te descotorosești de ea și te însori cu altcineva, devii personaj negativ de roman.
(...)
>
SURSA
William Thackeray, Peripețiile lui Philip..., ed. Univers / colecția Clasicii literaturii universale, București, 1986, p. 131.
NOTĂ M.T.
* Cele 10 porunci - Decalogul (Biblia)
1. Eu sunt Domnul Dumnezeul Tau; sa nu ai alti dumnezei afara de Mine.
2. Sa nu-ti faci chip cioplit, nici alta asemanare, nici sa te inchini lor.
3. Sa nu iei numele Domnului Dumnezeului tau in desert.
4. Adu-ti aminte de ziua Domnului si o cinsteste.
5. Cinsteste pa tatal tau si pe mama ta, ca bine sa-ti fie si multi ani sa traiesti pe pamant.
6. Sa nu ucizi.
7. Sa nu fii desfranat.
8. Sa nu furi.
9. Sa nu ridici marturie mincinoasa impotriva aproapelui tau.
10. Sa nu poftesti nimic din ce este al aproapelui tau.
(http://www.crestinortodox.ro/rugaciuni/cele-10-porunci-dumnezeiesti-72538.html)
luni, 30 iunie 2014
Tânăr intelectual autodidact versus burghezie în SUA la începutul secolului XX (LONDON 1909)
<
(...)
- Știi, iată cum văd eu lucrurile, continuă Martin. Pe vremea cînd eram exact ceea ce sînt și astăzi, nimeni dintre cei situați în afara clasei mele sociale nu părea să-mi dea vreo atenție. În vremea cînd cărțile mele erau scrise, nici unul dintre cei care le-au citit în manuscris nu mi-a părut că le acordă vreo importanță. Ba, mai mult decît atît, s-ar fi zis că din pricina lucrurilor pe care le scriam considerația lor pentru mine scădea și mai mult. Scriind acele lucruri se părea că făptuisem niște acte cel puțin reprobabile. „Caută-ți o slujbă!” - asta îmi spuneau toți.
Ruth schiță un gest care voia să spună că nu e așa.
- Da, da, întări Martin; excepție ai făcut numai tu... Tu mi-ai cerut să-mi găsesc o „situație”. Un cuvînt atît de
nevinovat cum este cuvîntul slujbă, ca de altminteri multe dintre cuvintele scrise de mine, te supără. E brutal. Te asigur însă că pentru mine a fost la fel de brutal acest cuvînt pe vremea cînd toți cunoscuții îmi recomandau să-mi caut slujbă, așa cum unei făpturi certate cu morala i se recomandă buna-purtare. Dar să revenim. Publicarea lucrurilor pe care le-am scris și consacrarea publică pe care am primit-o au reușit să producă o transformare în esența dragostei tale. Cu Martin Eden, cel ale cărui scrieri erau toate lucru împlinit nu erai dispusă să te căsătorești. Dragostea ta pentru el nu era îndeajuns de puternică ca să-ți dea putința de a-l accepta ca soț. Astăzi însă, dragostea ta e destul de puternică și mi-e cu neputință să ocolesc concluzia că puterea ei se trage din publicarea manuscriselor și din succesul pe care l-au avut. În cazul tău nu pomenesc despre drepturile de autor, deși sînt sigur că că nu au rămas străine de schimbarea petrecută în sufletul tatălui și mamei tale. E de la sine înțeles că toate acestea nu au darul de a mă încînta. Dar lucrul cel mai dureros dintre toate este că am ajuns să mă îndoiesc de dragoste, de Dragostea care-i darul dumnezeirii. Este oare dragostea un lucru atît de netrebnic încît trebuie hrănit cu laurii consacrării publice? Așa s-ar părea. (...)
- (...) Ştiu c-am fost slabă atunci cînd m-am supus voinţei mamei. (...) Am mers pe un drum greşit. Iartă-mă.
- (...) Nimic din ce-ai făcut tu nu are nevoie de iertare. Fiecare se poartă cum îl duce capul şi nimeni nu poate face mai mult decît atît. Tot aşa te-aş putea eu ruga să mă ierţi pentru că nu mi-am căutat o slujbă.
- Dar eu nu ţi-am vrut binele, protestă Ruth. (...)
- E adevărat; dar m-ai fi putut distruge voindu-mi binele. Da, da, zise el repede, pentru a-i preveni obiecţiile. Mi-ai fi distrus vocaţia scriitoricească şi mi-ai fi distrus cariera. Realismul este marea a spiritului meu, iar spiritul burghez urăşte realismul. Burghezia e laşă. Se teme de viaţă. Şi toate strădaniile tale ţinteau să mă facă din mine un om care se teme de viaţă. M-ai fi împins către convenţionalism. M-ai fi silit să duc o viaţă banală, meschină, ale cărei valori sînt înşelătoare, false şi vulgare. Îşi dădu seama că Ruth se zbuciumă şi vrea să protesteze. Vulgaritatea - o vulgaritate sufletească sînt de acord - stă la baza rafinamentului şi culturii burgheze. După cum ţi-am spus, ai încercat să faci din mine un om convenţional, să mă transformi într-un specimen din propria ta clasă, să-mi impui idealurile clasei tale, valorile clasei tale şi prejudecăţile clasei din care faci parte. Clătină trist din cap. Şi nici măcar în clipa de faţă nu înţelegi ce-ţi spun. Pentru tine cuvintele mele nu au înţelesul pe care mă străduiesc eu să li-l dau. Pentru tine tot ce spun este un produs al fanteziei. Dar pentru mine este o realitate vitală. Tu eşti în cel mai bun caz capabilă să te miri puţin şi să te înveseleşti totodată din pricină că acest copil prost-crescut, care de-abia s-a tîrît în patru labe din mocirla abisului, îndrăzneşte să cheme la judecată clasa căreia-i aparţii şi s-o acuze de vulgaritate.
(...) Rămaseră multă vreme tăcuţi, ea gîndind cu înfrigurare, iar el cercetîndu-şi cu mintea dragostea care-i pierise din suflet. Acum ştia că nu o iubise cu adevărat. Ceea ce iubise el fusese o Ruth idealizată, o fiinţă vaporoasă creată de el însăşi, înflăcăratul şi luminosul spirit care plutea în poemele lui dragoste. Pe adevărata Ruth, burgheza, împovărată de păcatele burgheziei şi cu mintea încleştată în toate idioatele tipare ale burgheziei, n-o iubise niciodată.
(...)
>
SURSA
Jack London, Martin Eden, trad. D. Mazilu, ed. Cartea Românească, București, 1984, p. 485-.488.
(...)
- Știi, iată cum văd eu lucrurile, continuă Martin. Pe vremea cînd eram exact ceea ce sînt și astăzi, nimeni dintre cei situați în afara clasei mele sociale nu părea să-mi dea vreo atenție. În vremea cînd cărțile mele erau scrise, nici unul dintre cei care le-au citit în manuscris nu mi-a părut că le acordă vreo importanță. Ba, mai mult decît atît, s-ar fi zis că din pricina lucrurilor pe care le scriam considerația lor pentru mine scădea și mai mult. Scriind acele lucruri se părea că făptuisem niște acte cel puțin reprobabile. „Caută-ți o slujbă!” - asta îmi spuneau toți.
Ruth schiță un gest care voia să spună că nu e așa.
- Da, da, întări Martin; excepție ai făcut numai tu... Tu mi-ai cerut să-mi găsesc o „situație”. Un cuvînt atît de
nevinovat cum este cuvîntul slujbă, ca de altminteri multe dintre cuvintele scrise de mine, te supără. E brutal. Te asigur însă că pentru mine a fost la fel de brutal acest cuvînt pe vremea cînd toți cunoscuții îmi recomandau să-mi caut slujbă, așa cum unei făpturi certate cu morala i se recomandă buna-purtare. Dar să revenim. Publicarea lucrurilor pe care le-am scris și consacrarea publică pe care am primit-o au reușit să producă o transformare în esența dragostei tale. Cu Martin Eden, cel ale cărui scrieri erau toate lucru împlinit nu erai dispusă să te căsătorești. Dragostea ta pentru el nu era îndeajuns de puternică ca să-ți dea putința de a-l accepta ca soț. Astăzi însă, dragostea ta e destul de puternică și mi-e cu neputință să ocolesc concluzia că puterea ei se trage din publicarea manuscriselor și din succesul pe care l-au avut. În cazul tău nu pomenesc despre drepturile de autor, deși sînt sigur că că nu au rămas străine de schimbarea petrecută în sufletul tatălui și mamei tale. E de la sine înțeles că toate acestea nu au darul de a mă încînta. Dar lucrul cel mai dureros dintre toate este că am ajuns să mă îndoiesc de dragoste, de Dragostea care-i darul dumnezeirii. Este oare dragostea un lucru atît de netrebnic încît trebuie hrănit cu laurii consacrării publice? Așa s-ar părea. (...)
- (...) Ştiu c-am fost slabă atunci cînd m-am supus voinţei mamei. (...) Am mers pe un drum greşit. Iartă-mă.
- (...) Nimic din ce-ai făcut tu nu are nevoie de iertare. Fiecare se poartă cum îl duce capul şi nimeni nu poate face mai mult decît atît. Tot aşa te-aş putea eu ruga să mă ierţi pentru că nu mi-am căutat o slujbă.
- Dar eu nu ţi-am vrut binele, protestă Ruth. (...)
- E adevărat; dar m-ai fi putut distruge voindu-mi binele. Da, da, zise el repede, pentru a-i preveni obiecţiile. Mi-ai fi distrus vocaţia scriitoricească şi mi-ai fi distrus cariera. Realismul este marea a spiritului meu, iar spiritul burghez urăşte realismul. Burghezia e laşă. Se teme de viaţă. Şi toate strădaniile tale ţinteau să mă facă din mine un om care se teme de viaţă. M-ai fi împins către convenţionalism. M-ai fi silit să duc o viaţă banală, meschină, ale cărei valori sînt înşelătoare, false şi vulgare. Îşi dădu seama că Ruth se zbuciumă şi vrea să protesteze. Vulgaritatea - o vulgaritate sufletească sînt de acord - stă la baza rafinamentului şi culturii burgheze. După cum ţi-am spus, ai încercat să faci din mine un om convenţional, să mă transformi într-un specimen din propria ta clasă, să-mi impui idealurile clasei tale, valorile clasei tale şi prejudecăţile clasei din care faci parte. Clătină trist din cap. Şi nici măcar în clipa de faţă nu înţelegi ce-ţi spun. Pentru tine cuvintele mele nu au înţelesul pe care mă străduiesc eu să li-l dau. Pentru tine tot ce spun este un produs al fanteziei. Dar pentru mine este o realitate vitală. Tu eşti în cel mai bun caz capabilă să te miri puţin şi să te înveseleşti totodată din pricină că acest copil prost-crescut, care de-abia s-a tîrît în patru labe din mocirla abisului, îndrăzneşte să cheme la judecată clasa căreia-i aparţii şi s-o acuze de vulgaritate.
(...) Rămaseră multă vreme tăcuţi, ea gîndind cu înfrigurare, iar el cercetîndu-şi cu mintea dragostea care-i pierise din suflet. Acum ştia că nu o iubise cu adevărat. Ceea ce iubise el fusese o Ruth idealizată, o fiinţă vaporoasă creată de el însăşi, înflăcăratul şi luminosul spirit care plutea în poemele lui dragoste. Pe adevărata Ruth, burgheza, împovărată de păcatele burgheziei şi cu mintea încleştată în toate idioatele tipare ale burgheziei, n-o iubise niciodată.
(...)
>
SURSA
Jack London, Martin Eden, trad. D. Mazilu, ed. Cartea Românească, București, 1984, p. 485-.488.
vineri, 27 iunie 2014
Tânăr intelectual autodidact versus clasa muncitoare în SUA la începutul secolului XX (LONDON 1909)
<
(...)
Într-o zi Martin* se întîlni la Oakland**, pe stradă, cu Gertrude și află de la ea un lucru pe care-l bănuise - anume că Bernard Higginbotham*** era furios pe el fiindcă-l făcuse de rîsul lumii și interzisese să le mai calce vreodată pragul.
- De ce nu pleci undeva, Martin? îl implorase Gertrude. Du-te undeva mai departe, găsește-ți o slujbă și apucă-te serios de treabă. Mai tîrziu cînd o trece toată zarva, ai să poți veni înapoi.
Martin clătină din cap, dar nu-i dădu nici o explicație. Ce i-ar fi putut explica? Îl înspăimînta adînca prăpastie intelectuală ce se căscase între el și ai lui. Niciodată nu va putea trece peste această prăpastie ca să le explice atitudinea lui - atitudinea nietzscheeană**** - față de socialism*****. Nu existau destule cuvinte în limba engleză și în nici o altă limbă, cu ajutorul căreia să-i poată face pe oamenii aceștia să înțeleagă atitudinea și purtarea lui. Cea mai înaltă idee la care se puteau ridica ei cu privire la o purtare recomandabilă, în cazul lui, era aceea de a-și găsi o slujbă. Acesta era primul și ultimul lor cuvînt. La asta se reducea bagajul lor intelectual. Ia-ți o slujbă! Apucă-te de muncă! Sclavi, sărmani și mărginiți, se gîndea el în vreme ce soră-sa vorbea. Nu-i nici o mirare că lumea aparține celor puternici. Sclavii sînt obsedați de propria lor servitute. Slujba era pentru ei un idol de aur în fața căruia se prosternau și se închinau.
Clătină din nou din cap cînd Gertrude îi oferi niște bani, deși știa bine că în aceeași zi trebuia să facă un drum pînă la muntele de pietate******.
(...)
Gertrude plecă plîngînd zgomotos, iar Martin simți cum durerea i se revarsă în toată ființa, la vederea trupului mătăhălos și dizgrațios al surorii lui. Pe cînd o priveacum se îndepărtează, i se păru că edificiul nietzscheean se clatină și troznește din încheieturi. Luată în abstract, noțiunea de clasă a sclavilor nu-l impresiona de loc, dar cînd era vorba de propria lui familie lucrurile nu mai stăteau chiar așa. Și cu toate astea, dacă a existat vreodată sclav strivit de cei puternici, acela era sora lui, Gertrude. În fața acestui paradox zîmbi cu amărăciune. Teribil nietzscheean mai era și el, dacă îngăduia ca concepțiile intelectuale fundmentale să-i fie zdruncinate de cel dintîi sentiment ori de prima emoție ce i se trezea în suflet - ba mai mult decît atît, să fie zdruncinate de însăși concepțiile morale ale sclavilor, căci mila lui față de sora lui nu era decît un sentimentalism de sclav. Adevărații oameni aleși sînt mai presus de milă și sentimentalisme. Mila și compasiunea s-au zămislit în bordeiele subpămîntene ale sclavilor și nu erau nimic altceva decît rezultatul spaimei și sudorii nenorociților, slăbănogilor și neputincioșilor.
>
SURSA
Jack London, Martin Eden, trad. D. Mazilu, ed. Cartea Românească, București, 1984, p. 418-419.
NOTE M.T.
* Martin Eden = Tânăr marinar care, stimulat de dragostea pentru o studentă la literatură din burghezia urbană americană, se transformă într-un intelectual autodidact, marcat însă de faptul că scrierile sale literare nu erau încă publicate de presă și edituri și recunoscute de critică. La o reuniune publică a socialiștilor combate ideile acestora de pe pozițiile filozofilor F. Nietzsche și H. Spencer, dar un reporter lipsit de evenimente și cultură politică denaturează în articolul său discursul lui Martin, prezentîndu-l ca un socialist, fapt ce-i va aduce oprobiul social.
** Oakland = Oakland și Berkeley sînt două orașe astăzi aproape contopite, separate de San Francisco doar prin golful cu același nume, pe țărmul căruia sunt așezate toate trei. (n.1 / p. 38)
*** Soțul surorii lui Martin.
**** Friederich Nietzsche (1844 - 1900) = Filozof german care a opus creștinismului ideea „afirmării vieții” (http://plato.stanford.edu/entries/nietzsche/).
***** Socialism = Doctrină politică de stînga din secolul XIX (http://www.britannica.com/EBchecked/topic/551569/socialism).
****** Casă de amanet.
(...)
Într-o zi Martin* se întîlni la Oakland**, pe stradă, cu Gertrude și află de la ea un lucru pe care-l bănuise - anume că Bernard Higginbotham*** era furios pe el fiindcă-l făcuse de rîsul lumii și interzisese să le mai calce vreodată pragul.
- De ce nu pleci undeva, Martin? îl implorase Gertrude. Du-te undeva mai departe, găsește-ți o slujbă și apucă-te serios de treabă. Mai tîrziu cînd o trece toată zarva, ai să poți veni înapoi.
Martin clătină din cap, dar nu-i dădu nici o explicație. Ce i-ar fi putut explica? Îl înspăimînta adînca prăpastie intelectuală ce se căscase între el și ai lui. Niciodată nu va putea trece peste această prăpastie ca să le explice atitudinea lui - atitudinea nietzscheeană**** - față de socialism*****. Nu existau destule cuvinte în limba engleză și în nici o altă limbă, cu ajutorul căreia să-i poată face pe oamenii aceștia să înțeleagă atitudinea și purtarea lui. Cea mai înaltă idee la care se puteau ridica ei cu privire la o purtare recomandabilă, în cazul lui, era aceea de a-și găsi o slujbă. Acesta era primul și ultimul lor cuvînt. La asta se reducea bagajul lor intelectual. Ia-ți o slujbă! Apucă-te de muncă! Sclavi, sărmani și mărginiți, se gîndea el în vreme ce soră-sa vorbea. Nu-i nici o mirare că lumea aparține celor puternici. Sclavii sînt obsedați de propria lor servitute. Slujba era pentru ei un idol de aur în fața căruia se prosternau și se închinau.
Clătină din nou din cap cînd Gertrude îi oferi niște bani, deși știa bine că în aceeași zi trebuia să facă un drum pînă la muntele de pietate******.
(...)
Gertrude plecă plîngînd zgomotos, iar Martin simți cum durerea i se revarsă în toată ființa, la vederea trupului mătăhălos și dizgrațios al surorii lui. Pe cînd o priveacum se îndepărtează, i se păru că edificiul nietzscheean se clatină și troznește din încheieturi. Luată în abstract, noțiunea de clasă a sclavilor nu-l impresiona de loc, dar cînd era vorba de propria lui familie lucrurile nu mai stăteau chiar așa. Și cu toate astea, dacă a existat vreodată sclav strivit de cei puternici, acela era sora lui, Gertrude. În fața acestui paradox zîmbi cu amărăciune. Teribil nietzscheean mai era și el, dacă îngăduia ca concepțiile intelectuale fundmentale să-i fie zdruncinate de cel dintîi sentiment ori de prima emoție ce i se trezea în suflet - ba mai mult decît atît, să fie zdruncinate de însăși concepțiile morale ale sclavilor, căci mila lui față de sora lui nu era decît un sentimentalism de sclav. Adevărații oameni aleși sînt mai presus de milă și sentimentalisme. Mila și compasiunea s-au zămislit în bordeiele subpămîntene ale sclavilor și nu erau nimic altceva decît rezultatul spaimei și sudorii nenorociților, slăbănogilor și neputincioșilor.
>
SURSA
Jack London, Martin Eden, trad. D. Mazilu, ed. Cartea Românească, București, 1984, p. 418-419.
NOTE M.T.
* Martin Eden = Tânăr marinar care, stimulat de dragostea pentru o studentă la literatură din burghezia urbană americană, se transformă într-un intelectual autodidact, marcat însă de faptul că scrierile sale literare nu erau încă publicate de presă și edituri și recunoscute de critică. La o reuniune publică a socialiștilor combate ideile acestora de pe pozițiile filozofilor F. Nietzsche și H. Spencer, dar un reporter lipsit de evenimente și cultură politică denaturează în articolul său discursul lui Martin, prezentîndu-l ca un socialist, fapt ce-i va aduce oprobiul social.
** Oakland = Oakland și Berkeley sînt două orașe astăzi aproape contopite, separate de San Francisco doar prin golful cu același nume, pe țărmul căruia sunt așezate toate trei. (n.1 / p. 38)
*** Soțul surorii lui Martin.
**** Friederich Nietzsche (1844 - 1900) = Filozof german care a opus creștinismului ideea „afirmării vieții” (http://plato.stanford.edu/entries/nietzsche/).
***** Socialism = Doctrină politică de stînga din secolul XIX (http://www.britannica.com/EBchecked/topic/551569/socialism).
****** Casă de amanet.
joi, 26 iunie 2014
Evoluție biologică versus socialism reflectate în presa din SUA la începutul secolului XX (LONDON 1909)
<
- Haide! Hai să mergem la sindicat.
Așa vorbi Brissenden, sleit de puteri din pricina hemoptiziei avute cu o jumătate de oră mai înainte - a doua în ultimele trei zile. Ținea în mînă nelipsitul pahar de whisky și-l ducea la gură cu degete tremurătoare.
- Ce am eu cu socialismul*? întrebă Martin.
- Străinilor li se îngăduie să vorbească cinci minute, insistă bolnavul. Scoal” de-aici și hai să le vorbești. Spune-le de ce n-ai nevoie de socialism. Spune-le ce părere ai de ei și despre etica lor de ghetou. Dă-le la cap cu Nietzsche** și pentru osteneala asta fii gata să încasezi cît îți poate duce pielea. Fă tămbălău mare. nO să le prindă foarte bine. Discuția este un lucru de care au nevoie și de care ști tu duci lipsă. Știi, aș vrea să te văd socialist înainte de-a apuca să dau ortul popii. În felul acesta existența ar căpăta un sens. Este singurul lucru care te-ar putea scăpa de dezamăgirile crunte care te așteaptă.
- Pentru mine are să rămînă totdeauna un mister cum de tocmai tu poți să fii socialist, zise Martin cu mirare. Urăști atît de mult gloata. Nu încape îndoială că gloata ticăloasă nu poate avea nici o trăsătură care s-o recomande sufletului tău prin excelență îndrăgostit de frumos. Cu un gest acuzator îndreptă arătătorul către paharul cu whisky pe care celălalt tocmai îl umplea, și adăugă: Nu s-ar spune că că socialismul te salvează.
- Sînt tare bolnav, răspunse celălalt. Cu tine este altceva. Tu ești sănătos și ai o mie de motive pentru care să trăiești, așa că într-un fel oarecare trebuie să fii legat de viață. În ceea ce mă privește, zici că nu poți înțelege de ce sînt socialist. Am să-ți spun. Sînt socialist pentru că socialismul este inevitabil: pentru că putreda și iraționala orînduire prezentă numai poate dăinui; pentru că vremea cavalerului tău fără teamă și fără prihană a trecut de mult. Sclavii nu vor îngădui un asemenea lucru. Sînt prea mulți și vrînd-nevrînd ți-l vor lua pe sus pe presupusul cavaler, mai înainte ca el să se poată ridica în șa. Nu te poți feri din calea lor și vei fi silit să accepți o întreagă mentalitate, specifică sclavilor moderni. Nu este ceva foarte plăcut, recunosc. Dar asta este realitatea și va trebui să o accepți. În orice caz să știi că ești antedeluvian cu ideile tale nitezscheene. Trecutul a apus, iar cine spune că istoria se repetă este mincinos. Ai dreptate, nu iubesc gloatele, dar ce poate face un biet om singur? Cavalerul fără teamă și fără prihană este o imposibilitate și orice soluție este mai bună decît domnia acestor rîmători sperioși care ne cîrmuiesc acum. (...)
Era duminică seara și găsiră mica sală ticsită de socialiștii din Oakland***, cei mai mulți dintre ei fiind muncitori. Vorbitorul, un evreu deștept, trezi admirația lui Martin, dar în același timp și dorința de a-l contrazice. Umerii înguști și aduși ai vorbitorului, pieptul lui scofîlcit arătau fără greș că este odrasla ghetoului suprapopulat și în el Martin vedea limpede lupta milenară a robilor slabi și nenorociți împotriva unui pumn de stăpîni care îl împilaseră și voiau să-i asuprească pînă în veacul veacurilor. Pentru Martin, ființa aceasta firavă și ofilită era un simbol. În fața lui stătea un exemplar reprezentativ al întregii mase mizerabile de slăbănogi și neputincioși care pier la hotarele spinoase ale vieții, supunîndu-se legilor biologice. Era niște inadaptabili. În ciuda filozofiei lor subtile și a tendinței lor de a coopera care îi aducea la nivelul furnicilor. Natura însăși îi dădea la o parte ca să deschidă calea omului excepțional. Din mulțimea germenilor de viață pe care îi aruncau brațele ei mănoase, Natura alegea numai lamura. În exact același fel, maimuțărind Natura, omul creștea cai de rasă și cultiva castraveți. Fără îndoială că alt creator al Cosmosului ar fi putut născoci o metodă mai fericită; dar creaturile Cosmosului nostru trebuie să se împace cu metoda existentă. Desigur că, înainte de a pieri, creaturile acestea pot să se zbată și să urle, așa cum se zbăteau socialiștii, așa cums e zbuciuma oratorul de la tribună și cum se zbuciuma mulțimea înădușită în clipa aceasta, cînd se sfătuiau ca să găsească o nouă stratagemă spre a micșora neplăcerile vieții și a eluda astfel legile Cosmosului.
Așa gîndea Martin și așa le vorbi atunci cînd Brissenden îl îndemnă să le tragăo săpuneală. Se supuse dorințeei celuilalt înaintînd pînă la tribună, cum era obiceiul, și adresîndu-se președintelui. Începu să vorbească cu glas domol și oprindu-se din cînd în cînd ca să-și pună în ordine ideile ce-i veniseră în minteîn vreme ce vorbise celălalt. La astfel de întruniri fiecărui vorbitor i se acordau cinci minute; dar cînd se împliniră cele cinci minute ale lui Martin, el se afla în plin avînt și atacul împotriva concepțiilor celorlalți era pe jumătate schițat. Le trezise interesul, așa că auditoriul ceru prin aclamații președintelui să-l lase să continue. Îl socoteau un adversar demn de forțele lor intelectuale și-l ascultau cu pasiune, sorbindu-i fiecare cuvînt. Martin vorbea cu aprindere și nestrămutată convingere, neîncercînd în nici un fel să folosească vorbe blajine în atacul pornit împotriva moralei și tacticii de luptă a sclavilor, lăsînd să se înțeleagă limpede că ascultătorii săi erau sclaviila care se referea. Îi cită pe Spencer**** și pe Malthus (1) și enunță legea evoluției biologice (2).
- Și iată de ce - conchise el într-un scurt rezumat - nici un stat alcătuit din sclavi nu poate dăinui. Străvechea lege a dezvoltării încă mai e în vigoare. În lupta pentru existență, cei puternici și progeniturile lor tind să supraviețuiască, în vreme ce slăbănogii și progenitura lor sînt striviți și tind să dispară. Rezultatul este că cei puternici și progenitura lor supraviețuiesc și, pe măsură ce lupta se întețește, forța fiecărei noi generații crește. Aceasta este legea evoluției. Dar voi, sclavilor - și este foarte trist să fii sclav, recunosc - dar voi, sclavilor, visați o societate în care legea evoluției să fie anihilată, în care slăbănogii și neputincioșii să nu piară, în care fiecare neputincios va avea să mănănce cît poftește și de cîte ori pe zi dorește și în care toți se vor căsători și vor avea copii - cei puternici ca și cei slăbănogi. Unde se va ajunge atunci? Puterea și forța vitală a fiecărei generații nu va mai crește. Dimpotrivă, va scădea. Iată deci ce înfățișare ia Nemesis***** în cadrul filzofiei voastre de sclavi. Societatea voastră de sclavi - a sclavilor, prin sclavi și pentru sclavi - va slăbi și se va descompune în mod inevitabil, pe măsură ce forța vitală care îi stă la bază va slăbi și se va descompune. Nu uitați că eu vorbesc de legi biologice și nu fac aici etică sentimentală. Nici un stat de sclavi nu poate dura...
- Ce părere ai despre Statele Unite? strigă un glas din sală.
- Ce cred despre Statele Unite? repetă Martin întrebarea. Cele treisprezece colonii (1) i-au dat jos pe stăpîni și au alcătuit o așa-zisă republică. Sclavii au ajuns proprii lor stăpîni. Nu mai existau stăpîni care să se sprijine pe puterea săbiei. Dar voi, sclavii, nu vă puteați descurca fără stăpîni de un soi sau altul, așa că s-a ridicat atunci o nouă tagmă de stăpîni - nu falnicii oameni, puternici, virili și nobili, ci șireții și meșterii în sforării, oameni de afaceri și cămătarii. Iar aceștia v-au redus din nou la sclavie - dar nu pe față, cumar fi făcut oamenii sinceri și nobili, care v-ar fi silit să vă plecați sub apăsarea brațului lor drept, ci în ascuns, cu ajutorul unor complicate rețele de combinații, prin amăgeli, vorbe mieroase și minciuni sfruntate. I-au cumpărat pe judecătorii voștri sclavi, au denaturat legiurile voastre de sclavi și i-au silit pe flăcăii și fetele voastre, sclavi și ei, să se supună unei împilări mult mai rele decît sclavia trupească. Două milioane de copii de-ai voștri trudesc astăzi sub călcîiul acestei oligarhii a negustorilor care s-a înstăpînit în Statele Unite. Zece milioane de sclavi dintre voi n-au un adăpost omenesc și nu se pot hrăni ca oamenii.
Dar să revin la subiect. Am arătat că nici o societate de sclavi nu poate dăinui, fiindcă prin însăși structura ei o astfel de scoietate tinde să anuleze efectele legilor evoluției. O societate de sclavi începe să se descompună din chiar clipa în care începe să se organizeze. Vă vine foarte ușor să vorbiți despre anularea legii evoluției, dar unde este noua lege a evoluției care va veni să susțină puterea voastră. Formulați-o. A și fost formulată? Atunci proclamați-o.
Martin se întoarse la locul lui și se așeză, în vreme ce sala era stăpînită de vacarm. Vreo douăzeci de oameni se ridicaseră și cereau cuvîntul. Apoi, unul cîte unul, încurajați de strigătele aprobatoare ale asistenței, vorbind cu patos și entuziasm și făcînd gesturi energice, răspundeau atacului. Seara aceea se dovedea a fi o seară furtunoasă - dar furtuna era intelectuală, o luptă de idei. Cîțiva se mai abătură de la problema în discuție, dar cei mai mulți îi răspunseră direct lui Martin. Spre marea lui mirare, veniră cu idei absolut noi pentru el; îi deschiseră orizonturi noi, nu în privința unei noi legi biologice, ci cu privire la noi aplicații ale celor vechi. Erau prea porniți casă poată fi întotdeauna politicoși și, în mai multe rînduri, președintele se văzu nevoit să folosească ciocănelul și să-i cheme la ordine.
Din întîmplare se afla acolo și un tînăr reporter, trimis acolo pentru că era o zi săracă în evenimente și pentru că presa este totdeauna setoasă de senzații. Era un începător nu prea dotat. N-avea decît o oarecare ușurință la scris și ceva imaginație. Era prea tont ca să poată urmări discuția. Adevărul este că îl stăpînea un simțămînt foarte plăcut, care-l încredința că e cu mult superior acestor flecari maniaci din clasa muncitoare. De asemenea purta un deosebit respect celor așezați în locuri sus-puseși care dictau politica țărilor și ziarelor. Afară de asta, avea și el un ideal și anume să se poată ridica la măiestria reporterului perfect, care și din nimic este în stare să scoată ceva - și cîteodată chiar foarte mult.
Nu știa despre ce se discută. Nici n-avea nevoie să știe. Cuvinte cum ar fi revoluție îl lămureau pe deplin. Ca un paleontolog în stare să recoonstituie un întreg schelet pornind de la un oscior fosilizat, reporterul nostru era capabil să reconstituie un întreg discurs pornind de la unicul cuvînt revoluție. Așa procedă în seara aceea și cu foarte mult succes; iar cum Martin fusese vorbitorul care stîrnise cea mai mare fierbere în sală, reproterul puse tot ce avea de spus în gura lui, transformîndu-l astfel în cel mai înverșunat și incendiar anarhist ****** dintre toți participanții la ședință și transformînd individualismul lui reacționar într-un extremism revoluționar înfricoșător și fanatic. Reporterul nostru avînd un temperament de artist, reuși să imprime din belșug articolului culoare locală - oameni cu ochi dilatați și plete lungi, tipuri de degenerați și neurastenici, glasuri sugrumate de ură, pumni încleștați ridicați deasupra capului, toate acestea proiectate pe un fond de înjurături, blesteme, urlete și sunete guturale emise de gîtlejurile unor oameni furioși.
(1) Thomas Robert Malthus (1766-1834), economist englez reacționar. A încercat să „demonstreze” că mizeria maselor muncitoare își are principala cauză nu în condițiile economice create de capitalism, ci în faptul că resursele materiale pe care natura le pune la dispoziția omului ar fi insuficiente.
(2) După cum se vede, ca și în discuția cu judecătorul Blount din capitolul precedent, Martin expune aici în linii mari concepțiile „darwinismului social”, curentul reacționar din sociologia burgheză despre care s-a mai vorbit.
(1) Referire la cele treisprezece colonii britanice din America de Nord care s-au răsculat împotriva Angliei și s-au declarat independente în anul 1776.
>
SURSA
Jack London, Martin Eden, trad. D. Mazilu, ed. Cartea Românească, București, 1984, p. 403-409
NOTE M.T.
* Socialism = Doctrină politică din secolul XIX.
** Friderich Nietzsche (1844 - 1900) = Filozof german (http://plato.stanford.edu/entries/nietzsche/)
*** Oakland = Oraș pe coasta pacifică a SUA, despărțit de golful San Francisco de marele oraș cu acelaș nume.
**** Herbert Spencer (1820-1903) = Filozof și sociolog englez. Ca filozof, Spencer este un idealist de orientare pozitivistă și un agnostic militant. În sociologie este unul dintre creatorii „teoriei organiciste a societății”, potrivit căreia societatea omenească ar fi supusă legilor biologice, iar relațiile dintre clase ar fi în orînduirea capitalistă doar relații de „echilibru”, cu un caracter „natural” și de nezdruncinat. Legînd aceste teorii cu cele biologice darwiniste, Spencer devine un adept al „darwinismului social”și afirmă că viața socială s-ar baza și ea, la fel ca cea a plantelor și animalelor, pe lupta pentru existență și pe selecția naturală, ajungînd chiar să afirme că desființarea luptei pentru existență în societatea umană, deci realizarea societății fără clase antagoniste, va provoca o decădere intelectuală și fizică generală a omenirii. (n. 1 / p. 133)
***** Nemesis = Fiica lui Nyx (Noaptea), era, în mitologia greacă, una dintre divinităţile infernale. Slujitoare a echilibrului şi a ordinii din univers, ea cântărea fericirea şi nenorocirile oamenilor, faptele lor bune şi fărădelegile săvârşite şi abătea asupra lor pedeapsa cuvenită, călăuzindu-le soarta. Mai târziu, datorită acestui atribut, Nemesis devine personificarea răzbunării divine. Ea îi urmăreşte şi-i pedepseşte pe muritori, ca şi eriniile, pentru crimele săvârşite. (http://www.samaelwings.com/grecorom/n.html)
****** Anarhism = Doctrină politică din secolul XIX. ( http://www.universulromanesc.com/ginta/threads/1269-Anarhismul-Doctrine-politice-contemporane-cap-7)
- Haide! Hai să mergem la sindicat.
Așa vorbi Brissenden, sleit de puteri din pricina hemoptiziei avute cu o jumătate de oră mai înainte - a doua în ultimele trei zile. Ținea în mînă nelipsitul pahar de whisky și-l ducea la gură cu degete tremurătoare.
- Ce am eu cu socialismul*? întrebă Martin.
- Străinilor li se îngăduie să vorbească cinci minute, insistă bolnavul. Scoal” de-aici și hai să le vorbești. Spune-le de ce n-ai nevoie de socialism. Spune-le ce părere ai de ei și despre etica lor de ghetou. Dă-le la cap cu Nietzsche** și pentru osteneala asta fii gata să încasezi cît îți poate duce pielea. Fă tămbălău mare. nO să le prindă foarte bine. Discuția este un lucru de care au nevoie și de care ști tu duci lipsă. Știi, aș vrea să te văd socialist înainte de-a apuca să dau ortul popii. În felul acesta existența ar căpăta un sens. Este singurul lucru care te-ar putea scăpa de dezamăgirile crunte care te așteaptă.
- Pentru mine are să rămînă totdeauna un mister cum de tocmai tu poți să fii socialist, zise Martin cu mirare. Urăști atît de mult gloata. Nu încape îndoială că gloata ticăloasă nu poate avea nici o trăsătură care s-o recomande sufletului tău prin excelență îndrăgostit de frumos. Cu un gest acuzator îndreptă arătătorul către paharul cu whisky pe care celălalt tocmai îl umplea, și adăugă: Nu s-ar spune că că socialismul te salvează.
- Sînt tare bolnav, răspunse celălalt. Cu tine este altceva. Tu ești sănătos și ai o mie de motive pentru care să trăiești, așa că într-un fel oarecare trebuie să fii legat de viață. În ceea ce mă privește, zici că nu poți înțelege de ce sînt socialist. Am să-ți spun. Sînt socialist pentru că socialismul este inevitabil: pentru că putreda și iraționala orînduire prezentă numai poate dăinui; pentru că vremea cavalerului tău fără teamă și fără prihană a trecut de mult. Sclavii nu vor îngădui un asemenea lucru. Sînt prea mulți și vrînd-nevrînd ți-l vor lua pe sus pe presupusul cavaler, mai înainte ca el să se poată ridica în șa. Nu te poți feri din calea lor și vei fi silit să accepți o întreagă mentalitate, specifică sclavilor moderni. Nu este ceva foarte plăcut, recunosc. Dar asta este realitatea și va trebui să o accepți. În orice caz să știi că ești antedeluvian cu ideile tale nitezscheene. Trecutul a apus, iar cine spune că istoria se repetă este mincinos. Ai dreptate, nu iubesc gloatele, dar ce poate face un biet om singur? Cavalerul fără teamă și fără prihană este o imposibilitate și orice soluție este mai bună decît domnia acestor rîmători sperioși care ne cîrmuiesc acum. (...)
Era duminică seara și găsiră mica sală ticsită de socialiștii din Oakland***, cei mai mulți dintre ei fiind muncitori. Vorbitorul, un evreu deștept, trezi admirația lui Martin, dar în același timp și dorința de a-l contrazice. Umerii înguști și aduși ai vorbitorului, pieptul lui scofîlcit arătau fără greș că este odrasla ghetoului suprapopulat și în el Martin vedea limpede lupta milenară a robilor slabi și nenorociți împotriva unui pumn de stăpîni care îl împilaseră și voiau să-i asuprească pînă în veacul veacurilor. Pentru Martin, ființa aceasta firavă și ofilită era un simbol. În fața lui stătea un exemplar reprezentativ al întregii mase mizerabile de slăbănogi și neputincioși care pier la hotarele spinoase ale vieții, supunîndu-se legilor biologice. Era niște inadaptabili. În ciuda filozofiei lor subtile și a tendinței lor de a coopera care îi aducea la nivelul furnicilor. Natura însăși îi dădea la o parte ca să deschidă calea omului excepțional. Din mulțimea germenilor de viață pe care îi aruncau brațele ei mănoase, Natura alegea numai lamura. În exact același fel, maimuțărind Natura, omul creștea cai de rasă și cultiva castraveți. Fără îndoială că alt creator al Cosmosului ar fi putut născoci o metodă mai fericită; dar creaturile Cosmosului nostru trebuie să se împace cu metoda existentă. Desigur că, înainte de a pieri, creaturile acestea pot să se zbată și să urle, așa cum se zbăteau socialiștii, așa cums e zbuciuma oratorul de la tribună și cum se zbuciuma mulțimea înădușită în clipa aceasta, cînd se sfătuiau ca să găsească o nouă stratagemă spre a micșora neplăcerile vieții și a eluda astfel legile Cosmosului.
Așa gîndea Martin și așa le vorbi atunci cînd Brissenden îl îndemnă să le tragăo săpuneală. Se supuse dorințeei celuilalt înaintînd pînă la tribună, cum era obiceiul, și adresîndu-se președintelui. Începu să vorbească cu glas domol și oprindu-se din cînd în cînd ca să-și pună în ordine ideile ce-i veniseră în minteîn vreme ce vorbise celălalt. La astfel de întruniri fiecărui vorbitor i se acordau cinci minute; dar cînd se împliniră cele cinci minute ale lui Martin, el se afla în plin avînt și atacul împotriva concepțiilor celorlalți era pe jumătate schițat. Le trezise interesul, așa că auditoriul ceru prin aclamații președintelui să-l lase să continue. Îl socoteau un adversar demn de forțele lor intelectuale și-l ascultau cu pasiune, sorbindu-i fiecare cuvînt. Martin vorbea cu aprindere și nestrămutată convingere, neîncercînd în nici un fel să folosească vorbe blajine în atacul pornit împotriva moralei și tacticii de luptă a sclavilor, lăsînd să se înțeleagă limpede că ascultătorii săi erau sclaviila care se referea. Îi cită pe Spencer**** și pe Malthus (1) și enunță legea evoluției biologice (2).
- Și iată de ce - conchise el într-un scurt rezumat - nici un stat alcătuit din sclavi nu poate dăinui. Străvechea lege a dezvoltării încă mai e în vigoare. În lupta pentru existență, cei puternici și progeniturile lor tind să supraviețuiască, în vreme ce slăbănogii și progenitura lor sînt striviți și tind să dispară. Rezultatul este că cei puternici și progenitura lor supraviețuiesc și, pe măsură ce lupta se întețește, forța fiecărei noi generații crește. Aceasta este legea evoluției. Dar voi, sclavilor - și este foarte trist să fii sclav, recunosc - dar voi, sclavilor, visați o societate în care legea evoluției să fie anihilată, în care slăbănogii și neputincioșii să nu piară, în care fiecare neputincios va avea să mănănce cît poftește și de cîte ori pe zi dorește și în care toți se vor căsători și vor avea copii - cei puternici ca și cei slăbănogi. Unde se va ajunge atunci? Puterea și forța vitală a fiecărei generații nu va mai crește. Dimpotrivă, va scădea. Iată deci ce înfățișare ia Nemesis***** în cadrul filzofiei voastre de sclavi. Societatea voastră de sclavi - a sclavilor, prin sclavi și pentru sclavi - va slăbi și se va descompune în mod inevitabil, pe măsură ce forța vitală care îi stă la bază va slăbi și se va descompune. Nu uitați că eu vorbesc de legi biologice și nu fac aici etică sentimentală. Nici un stat de sclavi nu poate dura...
- Ce părere ai despre Statele Unite? strigă un glas din sală.
- Ce cred despre Statele Unite? repetă Martin întrebarea. Cele treisprezece colonii (1) i-au dat jos pe stăpîni și au alcătuit o așa-zisă republică. Sclavii au ajuns proprii lor stăpîni. Nu mai existau stăpîni care să se sprijine pe puterea săbiei. Dar voi, sclavii, nu vă puteați descurca fără stăpîni de un soi sau altul, așa că s-a ridicat atunci o nouă tagmă de stăpîni - nu falnicii oameni, puternici, virili și nobili, ci șireții și meșterii în sforării, oameni de afaceri și cămătarii. Iar aceștia v-au redus din nou la sclavie - dar nu pe față, cumar fi făcut oamenii sinceri și nobili, care v-ar fi silit să vă plecați sub apăsarea brațului lor drept, ci în ascuns, cu ajutorul unor complicate rețele de combinații, prin amăgeli, vorbe mieroase și minciuni sfruntate. I-au cumpărat pe judecătorii voștri sclavi, au denaturat legiurile voastre de sclavi și i-au silit pe flăcăii și fetele voastre, sclavi și ei, să se supună unei împilări mult mai rele decît sclavia trupească. Două milioane de copii de-ai voștri trudesc astăzi sub călcîiul acestei oligarhii a negustorilor care s-a înstăpînit în Statele Unite. Zece milioane de sclavi dintre voi n-au un adăpost omenesc și nu se pot hrăni ca oamenii.
Dar să revin la subiect. Am arătat că nici o societate de sclavi nu poate dăinui, fiindcă prin însăși structura ei o astfel de scoietate tinde să anuleze efectele legilor evoluției. O societate de sclavi începe să se descompună din chiar clipa în care începe să se organizeze. Vă vine foarte ușor să vorbiți despre anularea legii evoluției, dar unde este noua lege a evoluției care va veni să susțină puterea voastră. Formulați-o. A și fost formulată? Atunci proclamați-o.
Martin se întoarse la locul lui și se așeză, în vreme ce sala era stăpînită de vacarm. Vreo douăzeci de oameni se ridicaseră și cereau cuvîntul. Apoi, unul cîte unul, încurajați de strigătele aprobatoare ale asistenței, vorbind cu patos și entuziasm și făcînd gesturi energice, răspundeau atacului. Seara aceea se dovedea a fi o seară furtunoasă - dar furtuna era intelectuală, o luptă de idei. Cîțiva se mai abătură de la problema în discuție, dar cei mai mulți îi răspunseră direct lui Martin. Spre marea lui mirare, veniră cu idei absolut noi pentru el; îi deschiseră orizonturi noi, nu în privința unei noi legi biologice, ci cu privire la noi aplicații ale celor vechi. Erau prea porniți casă poată fi întotdeauna politicoși și, în mai multe rînduri, președintele se văzu nevoit să folosească ciocănelul și să-i cheme la ordine.
Din întîmplare se afla acolo și un tînăr reporter, trimis acolo pentru că era o zi săracă în evenimente și pentru că presa este totdeauna setoasă de senzații. Era un începător nu prea dotat. N-avea decît o oarecare ușurință la scris și ceva imaginație. Era prea tont ca să poată urmări discuția. Adevărul este că îl stăpînea un simțămînt foarte plăcut, care-l încredința că e cu mult superior acestor flecari maniaci din clasa muncitoare. De asemenea purta un deosebit respect celor așezați în locuri sus-puseși care dictau politica țărilor și ziarelor. Afară de asta, avea și el un ideal și anume să se poată ridica la măiestria reporterului perfect, care și din nimic este în stare să scoată ceva - și cîteodată chiar foarte mult.
Nu știa despre ce se discută. Nici n-avea nevoie să știe. Cuvinte cum ar fi revoluție îl lămureau pe deplin. Ca un paleontolog în stare să recoonstituie un întreg schelet pornind de la un oscior fosilizat, reporterul nostru era capabil să reconstituie un întreg discurs pornind de la unicul cuvînt revoluție. Așa procedă în seara aceea și cu foarte mult succes; iar cum Martin fusese vorbitorul care stîrnise cea mai mare fierbere în sală, reproterul puse tot ce avea de spus în gura lui, transformîndu-l astfel în cel mai înverșunat și incendiar anarhist ****** dintre toți participanții la ședință și transformînd individualismul lui reacționar într-un extremism revoluționar înfricoșător și fanatic. Reporterul nostru avînd un temperament de artist, reuși să imprime din belșug articolului culoare locală - oameni cu ochi dilatați și plete lungi, tipuri de degenerați și neurastenici, glasuri sugrumate de ură, pumni încleștați ridicați deasupra capului, toate acestea proiectate pe un fond de înjurături, blesteme, urlete și sunete guturale emise de gîtlejurile unor oameni furioși.
(1) Thomas Robert Malthus (1766-1834), economist englez reacționar. A încercat să „demonstreze” că mizeria maselor muncitoare își are principala cauză nu în condițiile economice create de capitalism, ci în faptul că resursele materiale pe care natura le pune la dispoziția omului ar fi insuficiente.
(2) După cum se vede, ca și în discuția cu judecătorul Blount din capitolul precedent, Martin expune aici în linii mari concepțiile „darwinismului social”, curentul reacționar din sociologia burgheză despre care s-a mai vorbit.
(1) Referire la cele treisprezece colonii britanice din America de Nord care s-au răsculat împotriva Angliei și s-au declarat independente în anul 1776.
>
SURSA
Jack London, Martin Eden, trad. D. Mazilu, ed. Cartea Românească, București, 1984, p. 403-409
NOTE M.T.
* Socialism = Doctrină politică din secolul XIX.
** Friderich Nietzsche (1844 - 1900) = Filozof german (http://plato.stanford.edu/entries/nietzsche/)
*** Oakland = Oraș pe coasta pacifică a SUA, despărțit de golful San Francisco de marele oraș cu acelaș nume.
**** Herbert Spencer (1820-1903) = Filozof și sociolog englez. Ca filozof, Spencer este un idealist de orientare pozitivistă și un agnostic militant. În sociologie este unul dintre creatorii „teoriei organiciste a societății”, potrivit căreia societatea omenească ar fi supusă legilor biologice, iar relațiile dintre clase ar fi în orînduirea capitalistă doar relații de „echilibru”, cu un caracter „natural” și de nezdruncinat. Legînd aceste teorii cu cele biologice darwiniste, Spencer devine un adept al „darwinismului social”și afirmă că viața socială s-ar baza și ea, la fel ca cea a plantelor și animalelor, pe lupta pentru existență și pe selecția naturală, ajungînd chiar să afirme că desființarea luptei pentru existență în societatea umană, deci realizarea societății fără clase antagoniste, va provoca o decădere intelectuală și fizică generală a omenirii. (n. 1 / p. 133)
***** Nemesis = Fiica lui Nyx (Noaptea), era, în mitologia greacă, una dintre divinităţile infernale. Slujitoare a echilibrului şi a ordinii din univers, ea cântărea fericirea şi nenorocirile oamenilor, faptele lor bune şi fărădelegile săvârşite şi abătea asupra lor pedeapsa cuvenită, călăuzindu-le soarta. Mai târziu, datorită acestui atribut, Nemesis devine personificarea răzbunării divine. Ea îi urmăreşte şi-i pedepseşte pe muritori, ca şi eriniile, pentru crimele săvârşite. (http://www.samaelwings.com/grecorom/n.html)
****** Anarhism = Doctrină politică din secolul XIX. ( http://www.universulromanesc.com/ginta/threads/1269-Anarhismul-Doctrine-politice-contemporane-cap-7)
sâmbătă, 23 noiembrie 2013
marți, 22 octombrie 2013
joi, 18 iulie 2013
Pace, inteligență, conștiință, crimă și morală creștină în cel de-al doilea război mondial (GREENE 1943)
În 1943, scriitorul englez Graham Greene a publicat romanul de spionaj Ministry of Fear. Acțiunea se petrece în Marea Britanie, chiar în timpul celui de-al doilea război mondial (1939-1945), după ce resturile înfrânte ale armatei britanice fuseseră evacuate din portul francez Dunkerque și Franța capitulase (iunie 1940). Arthur Rowe, personajul principal, este implicat din întâmplare în destructurarea unei rețele de spionaj progermane. El câștigase, apparent întâmplător, un cozonac la o tombolă organizată de asociația refugiatelor din Europa ocupată de naziști, dar la sfârșitul evenimentului organizatorii insistaseră în fel și chip să returneze cozonacul, ceea ce el refuzase ferm, partial și pentru că alimentele erau raționalizate. În imobilul în care era găzduit Rowe apare imediat un nou chiriaș, care îl vizitează sub pretextul de a asculta știrile la radio, dar la un moment dat individul impinge discuția într-o direcție bizară.
<(...)
În clipa aceea începu buletinul de știri, cu obișnuita formulă: „..Spicherul* de astă-seară este Joseph Mcleod”.
Străinul se ghemui în fotoliu, ascultînd într-o atitudine arogantă, ca și cum auzea niște povești al căror substrat real ar fi fost singurul în măsură să-l cunoască.
-Știrile de astă-seară sînt ceva mai îmbucurătoare, observă Rowe.
-Propagandă! replica individul.
(...)
-Sîntem amîndoi oameni inteligenți, auzi Rowe vocea străinului.Putem vorbi deschis... despre unele lucruri.
Rowe nu pricepea ce voia celălalt. Undeva, la vreo două mile deasupra capetelor lor, huruia un bombardier inamic, care zbura de-a lungul estuarului.
(...)
-N-are rost ca niște oameni ca noi să se certe pentru un fleac, spuse străinul așezîndu-se pe marginea fotoliului, ca să fie mai aproape de Rowe și punîndu-și astfel în lumină umărul diform. Ce război stupid! urmă el. Ce rost are ca eu și cu dumneata... oameni inteligenți... Ni se tot vorbește de democrație. Dar eu și cu dumneata nu înghițim chestii dintr-astea. Dacă vrei democrație - nu spun că vrei, dar să zicem că vrei - atunci du-te în Germania, căci numai acolo o poți găsi. Dumneata ce vrei de fapt? adăugă el brusc.
-Vreau pace, răspunse Rowe.
-Exact același lucru îl vrem și noi.
-N-aș crede că doresc aceeași pace.
Străinul nu-l auzi, căci se asculta numai pe sine:
-Îți putem oferi pacea. Noi luptăm pentru pace.
-Cine „noi”?
-Prietenii mei și cu mine.
-Adversari ai războiului pe temeiuri de conștiință?
Umărul diform avu o tresărire nervoasă.
-Conștiința asta poate fi uneori o povară.
-Ce-am fi putut face altceva? Să-i fi lăsat să ocupe și Polonia**, fără să protestăm măcar?
-Dumneata și cu mine cunoaștem bine lumea, și știm că Polonia era una din cele mai corupte țări din Europa***, rosti individual, aplecîndu-se și deplasînd puțin fotoliul, astfel încît părea să se îndrepte spre Rowe printr-un soi de mecanism.
-Cine sîntem noi să judecăm?
Fotoliul se apropie și mai mult, scîrțiind.
-Exact! Un guvern ca acela pe care l-am avut atunci***...și pe care-l mai avem...
-E o crimă ca oricare alta, spuse Rowe cu glas șoptit. Implică atîția nevinovați... Nu-i nici o scuză că prima victim e... necinstită, sau că judecătorul e bețiv...
Străinul îl întrerupse, cu o insuportabilă aroganță:
-Greșești, domnule! Uneori, chiar și o crimă e scuzabilă. Doar s-au văzut destule cazuri, le cunoaștem cu toții, nu-i așa?...
-O crimă, repeat Rowe cu amărăciune; nu se simțise niciodată sigur de ceva, ca omul acesta. Doar stă scris că răul nu poate adduce nimic bun.
-Baliverne! rînji omulețul. Morala creștină! Dumneata ești inteligent. De aceea, te întreb: ai respectat vreodată întocmai această poruncă*****?
-Nu... nu...******
-Firește că nu! Am luat noi informații despre dumneata, dar chiar și fără ele aș fi putut să-mi dau seama că... ești un om intelligent.
S-ar fi zis că „inteligența”este parola ce deschidea porțile unei elite restrînse și exclusiviste.
-Am știut din clipa în care te-am văzut că n-ai spirit de turmă.
(...)
Individul avea un fel ciudat de a fărîmița bucata de cozonac, pesemne din pricina nervozității. „Trebuie să fie groaznic să fii infirm în timp de război”, își spuse Rowe, simțindu-se răscolit pînă-n adîncul finite de primejdioasa lui milă.
-Spuneai că ați luat informații despre mine, dar cine sînteți voi?
Tăie și pentru sine o felie de cozonac, dar se simți iscodit de ochii individului, care-l privea ca un flămînd ce se uită rînjind prin vitrina unui restaurant la masa vreunui gurmand.
(...)
Individul îl întrerupse, apucîndu-l nervos de încheietură cu o mînă osoasă, prinsă de un brat enorm.
-Știi prea bine căa fost o greșeală.Cozonacul ăsta nu-ți era destinat.
-Ce vrei să spui? Doar l-am cîștigat eu!
-Nu dumneata trebuia să-l cîștigi. Nici n-ai indicat greutatea exacta.
-Acum e cam tîrziu să ne mai facem scrupule, nu crezi? Doar am și mîncat aproape o jumătate din el!
Fără să ia seama argumentul, infirmul spuse:
-Ei m-au trimis aici să-l iau înapoi. Îți plătim un preț rezonabil.
-Cine sînt „ei”?
Știa însă bine despre cine era vorba. Îi venea să rîdă gîndindu-se la grupul acela caraghios - parcă-i vedea cum vin, pe gazon, spre el: bătrîna cu pălăria pleoștită (negreșit că picta acuarele în orele libere), cucoana aceea bizară care condusese licitația și uluitoarea doamnă Bellairs*******. Își trase mina din strînsoarea celuilalt, zîmbind:
-Ce fel de joc e ăsta? La ce vă mai poate folosi acum cozonacul?
Își spunea că nici o licitație nu fusese privită vreodată cu atîta seriozitate.
(...)
Cînd Rowe se întoarse cu ceainicul, văzu că străinul turna lapte în cesti și își tăiase încă o bucată de cozonac. Părea să se simtă la el acasă; trăsese și mai aproape radiatorul cu gaz. Îi făcu lui Rowe semn să se așeze, ca și cum el ar fi fost gazda; de altfel, parcă și uitase disputa de adineauri.
-În lipsa dumitale, m-am gîndit că numai niște intelectuali ca noi******** pot fi oameni într-adevăr liberi, dezbărați de convenții, de prejudecata patriotismului, de orice sentimentalism... Nu avem ceea ce se cheamă interese special. Adică, nu sîntem acționari ai vreunei societăți și puțin de pasă dacă se duce de rîpă. Iată o imagine potrivită, nu găsești?
-De ce folosești mereu pluralul?
-Uite de ce, zise schilodul: pentru că nimic nu dovedește că ai fi un participant activ. Iar noi, firește, știm de ce, nu-i așa?
Și clipi din ochi cu subînțeles
(...)
De data asta nu auziseră avionul.
(...)
Zidul din față și întreg acoperișul se năruiseră, iar schilodul zăcea lîngă fotoliu, cu un brat atîrnîndu-i slobod; lăsase să cadă la picioarele lui Rowe o bucățică de cozonac, neatinsă.
(...)
>
SURSA
Graham Greene, Ministerul groazei, ediția II revizuită, traducere Petre Solomon, editura Sirius, București, 1991, paginile 16-21.
NOTE M.T.
*Speaker=Vorbitor (engleză)
**Atacarea Poloniei de către Germania nazistă la 1 septembrie 1939 a constituit momentul de început al celui de-al doilea război mondial. La 3 septembrie, ca urmare a garanțiilor de securitate acordate Poloniei în aprilie, Franța și Marea Britanie au declarat război Germaniei.
***Statul polonez refăcut în 1918, la sfârșitul Primului Război Mondial, a fost o democrație. Lovitura de stat militară din 1926 a dus la putere pe mareșalul J. Pilsudski, artizanul militar al recuceririi independenței față de Rusia, Austria și Germania. Regimul autoritar a continuat și după moartea lui Pilsudki în 1936.
****Aluzie la guvernul conservator condus de Neville Chamberlain în perioada 1937-10 mai 1940, care a dus o politică conciliatoare față de politica tot mai agresivă a liderului nazist Adolf Hitler.
*****Să nu ucizi=A șasea poruncă din Vechiul Testament.
******Rowe își eutanasiase soția pe care o iubea, dar care suferea de o boală incurabilă.
*******Participanți la evenimentul tombolei.
********Rowe fusese ziarist.
<(...)
În clipa aceea începu buletinul de știri, cu obișnuita formulă: „..Spicherul* de astă-seară este Joseph Mcleod”.
Străinul se ghemui în fotoliu, ascultînd într-o atitudine arogantă, ca și cum auzea niște povești al căror substrat real ar fi fost singurul în măsură să-l cunoască.
-Știrile de astă-seară sînt ceva mai îmbucurătoare, observă Rowe.
-Propagandă! replica individul.
(...)
-Sîntem amîndoi oameni inteligenți, auzi Rowe vocea străinului.Putem vorbi deschis... despre unele lucruri.
Rowe nu pricepea ce voia celălalt. Undeva, la vreo două mile deasupra capetelor lor, huruia un bombardier inamic, care zbura de-a lungul estuarului.
(...)
-N-are rost ca niște oameni ca noi să se certe pentru un fleac, spuse străinul așezîndu-se pe marginea fotoliului, ca să fie mai aproape de Rowe și punîndu-și astfel în lumină umărul diform. Ce război stupid! urmă el. Ce rost are ca eu și cu dumneata... oameni inteligenți... Ni se tot vorbește de democrație. Dar eu și cu dumneata nu înghițim chestii dintr-astea. Dacă vrei democrație - nu spun că vrei, dar să zicem că vrei - atunci du-te în Germania, căci numai acolo o poți găsi. Dumneata ce vrei de fapt? adăugă el brusc.
-Vreau pace, răspunse Rowe.
-Exact același lucru îl vrem și noi.
-N-aș crede că doresc aceeași pace.
Străinul nu-l auzi, căci se asculta numai pe sine:
-Îți putem oferi pacea. Noi luptăm pentru pace.
-Cine „noi”?
-Prietenii mei și cu mine.
-Adversari ai războiului pe temeiuri de conștiință?
Umărul diform avu o tresărire nervoasă.
-Conștiința asta poate fi uneori o povară.
-Ce-am fi putut face altceva? Să-i fi lăsat să ocupe și Polonia**, fără să protestăm măcar?
-Dumneata și cu mine cunoaștem bine lumea, și știm că Polonia era una din cele mai corupte țări din Europa***, rosti individual, aplecîndu-se și deplasînd puțin fotoliul, astfel încît părea să se îndrepte spre Rowe printr-un soi de mecanism.
-Cine sîntem noi să judecăm?
Fotoliul se apropie și mai mult, scîrțiind.
-Exact! Un guvern ca acela pe care l-am avut atunci***...și pe care-l mai avem...
-E o crimă ca oricare alta, spuse Rowe cu glas șoptit. Implică atîția nevinovați... Nu-i nici o scuză că prima victim e... necinstită, sau că judecătorul e bețiv...
Străinul îl întrerupse, cu o insuportabilă aroganță:
-Greșești, domnule! Uneori, chiar și o crimă e scuzabilă. Doar s-au văzut destule cazuri, le cunoaștem cu toții, nu-i așa?...
-O crimă, repeat Rowe cu amărăciune; nu se simțise niciodată sigur de ceva, ca omul acesta. Doar stă scris că răul nu poate adduce nimic bun.
-Baliverne! rînji omulețul. Morala creștină! Dumneata ești inteligent. De aceea, te întreb: ai respectat vreodată întocmai această poruncă*****?
-Nu... nu...******
-Firește că nu! Am luat noi informații despre dumneata, dar chiar și fără ele aș fi putut să-mi dau seama că... ești un om intelligent.
S-ar fi zis că „inteligența”este parola ce deschidea porțile unei elite restrînse și exclusiviste.
-Am știut din clipa în care te-am văzut că n-ai spirit de turmă.
(...)
Individul avea un fel ciudat de a fărîmița bucata de cozonac, pesemne din pricina nervozității. „Trebuie să fie groaznic să fii infirm în timp de război”, își spuse Rowe, simțindu-se răscolit pînă-n adîncul finite de primejdioasa lui milă.
-Spuneai că ați luat informații despre mine, dar cine sînteți voi?
Tăie și pentru sine o felie de cozonac, dar se simți iscodit de ochii individului, care-l privea ca un flămînd ce se uită rînjind prin vitrina unui restaurant la masa vreunui gurmand.
(...)
Individul îl întrerupse, apucîndu-l nervos de încheietură cu o mînă osoasă, prinsă de un brat enorm.
-Știi prea bine căa fost o greșeală.Cozonacul ăsta nu-ți era destinat.
-Ce vrei să spui? Doar l-am cîștigat eu!
-Nu dumneata trebuia să-l cîștigi. Nici n-ai indicat greutatea exacta.
-Acum e cam tîrziu să ne mai facem scrupule, nu crezi? Doar am și mîncat aproape o jumătate din el!
Fără să ia seama argumentul, infirmul spuse:
-Ei m-au trimis aici să-l iau înapoi. Îți plătim un preț rezonabil.
-Cine sînt „ei”?
Știa însă bine despre cine era vorba. Îi venea să rîdă gîndindu-se la grupul acela caraghios - parcă-i vedea cum vin, pe gazon, spre el: bătrîna cu pălăria pleoștită (negreșit că picta acuarele în orele libere), cucoana aceea bizară care condusese licitația și uluitoarea doamnă Bellairs*******. Își trase mina din strînsoarea celuilalt, zîmbind:
-Ce fel de joc e ăsta? La ce vă mai poate folosi acum cozonacul?
Își spunea că nici o licitație nu fusese privită vreodată cu atîta seriozitate.
(...)
Cînd Rowe se întoarse cu ceainicul, văzu că străinul turna lapte în cesti și își tăiase încă o bucată de cozonac. Părea să se simtă la el acasă; trăsese și mai aproape radiatorul cu gaz. Îi făcu lui Rowe semn să se așeze, ca și cum el ar fi fost gazda; de altfel, parcă și uitase disputa de adineauri.
-În lipsa dumitale, m-am gîndit că numai niște intelectuali ca noi******** pot fi oameni într-adevăr liberi, dezbărați de convenții, de prejudecata patriotismului, de orice sentimentalism... Nu avem ceea ce se cheamă interese special. Adică, nu sîntem acționari ai vreunei societăți și puțin de pasă dacă se duce de rîpă. Iată o imagine potrivită, nu găsești?
-De ce folosești mereu pluralul?
-Uite de ce, zise schilodul: pentru că nimic nu dovedește că ai fi un participant activ. Iar noi, firește, știm de ce, nu-i așa?
Și clipi din ochi cu subînțeles
(...)
De data asta nu auziseră avionul.
(...)
Zidul din față și întreg acoperișul se năruiseră, iar schilodul zăcea lîngă fotoliu, cu un brat atîrnîndu-i slobod; lăsase să cadă la picioarele lui Rowe o bucățică de cozonac, neatinsă.
(...)
>
SURSA
Graham Greene, Ministerul groazei, ediția II revizuită, traducere Petre Solomon, editura Sirius, București, 1991, paginile 16-21.
NOTE M.T.
*Speaker=Vorbitor (engleză)
**Atacarea Poloniei de către Germania nazistă la 1 septembrie 1939 a constituit momentul de început al celui de-al doilea război mondial. La 3 septembrie, ca urmare a garanțiilor de securitate acordate Poloniei în aprilie, Franța și Marea Britanie au declarat război Germaniei.
***Statul polonez refăcut în 1918, la sfârșitul Primului Război Mondial, a fost o democrație. Lovitura de stat militară din 1926 a dus la putere pe mareșalul J. Pilsudski, artizanul militar al recuceririi independenței față de Rusia, Austria și Germania. Regimul autoritar a continuat și după moartea lui Pilsudki în 1936.
****Aluzie la guvernul conservator condus de Neville Chamberlain în perioada 1937-10 mai 1940, care a dus o politică conciliatoare față de politica tot mai agresivă a liderului nazist Adolf Hitler.
*****Să nu ucizi=A șasea poruncă din Vechiul Testament.
******Rowe își eutanasiase soția pe care o iubea, dar care suferea de o boală incurabilă.
*******Participanți la evenimentul tombolei.
********Rowe fusese ziarist.
luni, 7 mai 2012
Biografia președintelui ecuadorian J.M. Velasco Ibarra (1893-1979) (AXELROD & PHILLIPS 1995)
<
De cinci ori președinte al Ecuadorului, Velasco Ibarra nu a reușit să mențină o organizație politică permanentă, lucru reprezentativ pentru instabilitatea politicii latino-americane.
Născut într-o familie bogată la 19 martie 1893, J. V. I. a primit o educație serioasă, făcînd și studii postdoctorat la Sorbonna. Liberal convins, el a fost preocupat mai mult de reforma morală și eliminarea fraudelor din politică decît de loialitatea față de partid. În 1933 a obținut un mandat în congres, apoi a devenit președinte al Camerei deputaților. În această calitate a condus lupta împotriva președintelui Juan Mera, care fusese ales în mod fraudulos. Congresul a declarat postul vacant în 1934, iar V. I. , sprijinit de o coaliție formată atît din liberali, cît și din conservatori, a devenit președinte.
Coaliția s-a dizolvat însă repede și V. I. a fost înlăturat din funcție după numai unsprezece luni. El a plecat în exil în Columbia, dar curînd poporul i-a cerut să se întoarcă. Președintele din acel moment, Carlos Aroyo, a încercat să înăbușe în sînge demonstrațiile pro-V., dar a fost înlăturat de la putere. V. I. a redevenit președinte în mai 1944, sprijinit de o coaliție, de astă dată fără liberali. După ce a convocat alegeri generale în 1946, V. I. , ales în mod legal, a fost imediat înlăturat de ministrul Apărării. El aplecat în exil în Argentina.
V. I. s-a întors în 1952 pentru a participa din nou la alegeri, pe care le-a cîștigat cu ajutorul liberalilor și al conservatorilor. El a reușit să-și exercite în întregime mandatul de patru ani pe parcursul cărora a înfăptuit cîteva reforme de durată. A reorganizat corpul diplomatic și a redus aparatul administrativ, a instituit controlul prețurilor pentru a stabiliza economia și a subvenționat agricultura și industria, sperînd să obțină o producție internă mai mare. V. I, a instituit de asemena un modest program de lucrări publice.
Legea ecudoriană interzicea mandate consecutive, dar V. I. s-a întors în 1960, cîștigînd alegerile cu o majoritate covîrșitoare. El și-a menținut sprijinul liberalilor, dar cînd s-a îndepărtat de Castro și de Cuba, liberalii și conservatori s-au aliat împotriva lui. Armata l-a înlăturat, ca de altfel și pe succesorul său, la putere instalîndu-se o juntă militară.
V. I.. a revenit în 1968 pentru mandatul său final de președinte. În 1970, cînd Congresul i s-a opus, el l-a dizolvat și a înlocuit constituția aflată în vigoare cu cea din 1946. Armata l-a susținut timp de opt luni, apoi au devenit tot mai insistente cererile militarilor de a li se face concesii speciale. renunțînd să le slujească drept marionetă militarilor, V. I. a demisionat în februarie 1972, cu șase luni înainte de sfîrșitul mandatului. A murit la 30 martie 1979.
>
SURSA
A. Axelrod & C. Phillips, Dictatori și tirani, trad. I. Aramă, ed. Lider, 1995, p. 501/ VELASCO IBARRA, JOSE MARIA (1893-1979).
De cinci ori președinte al Ecuadorului, Velasco Ibarra nu a reușit să mențină o organizație politică permanentă, lucru reprezentativ pentru instabilitatea politicii latino-americane.
Născut într-o familie bogată la 19 martie 1893, J. V. I. a primit o educație serioasă, făcînd și studii postdoctorat la Sorbonna. Liberal convins, el a fost preocupat mai mult de reforma morală și eliminarea fraudelor din politică decît de loialitatea față de partid. În 1933 a obținut un mandat în congres, apoi a devenit președinte al Camerei deputaților. În această calitate a condus lupta împotriva președintelui Juan Mera, care fusese ales în mod fraudulos. Congresul a declarat postul vacant în 1934, iar V. I. , sprijinit de o coaliție formată atît din liberali, cît și din conservatori, a devenit președinte.
Coaliția s-a dizolvat însă repede și V. I. a fost înlăturat din funcție după numai unsprezece luni. El a plecat în exil în Columbia, dar curînd poporul i-a cerut să se întoarcă. Președintele din acel moment, Carlos Aroyo, a încercat să înăbușe în sînge demonstrațiile pro-V., dar a fost înlăturat de la putere. V. I. a redevenit președinte în mai 1944, sprijinit de o coaliție, de astă dată fără liberali. După ce a convocat alegeri generale în 1946, V. I. , ales în mod legal, a fost imediat înlăturat de ministrul Apărării. El aplecat în exil în Argentina.
V. I. s-a întors în 1952 pentru a participa din nou la alegeri, pe care le-a cîștigat cu ajutorul liberalilor și al conservatorilor. El a reușit să-și exercite în întregime mandatul de patru ani pe parcursul cărora a înfăptuit cîteva reforme de durată. A reorganizat corpul diplomatic și a redus aparatul administrativ, a instituit controlul prețurilor pentru a stabiliza economia și a subvenționat agricultura și industria, sperînd să obțină o producție internă mai mare. V. I, a instituit de asemena un modest program de lucrări publice.
Legea ecudoriană interzicea mandate consecutive, dar V. I. s-a întors în 1960, cîștigînd alegerile cu o majoritate covîrșitoare. El și-a menținut sprijinul liberalilor, dar cînd s-a îndepărtat de Castro și de Cuba, liberalii și conservatori s-au aliat împotriva lui. Armata l-a înlăturat, ca de altfel și pe succesorul său, la putere instalîndu-se o juntă militară.
V. I.. a revenit în 1968 pentru mandatul său final de președinte. În 1970, cînd Congresul i s-a opus, el l-a dizolvat și a înlocuit constituția aflată în vigoare cu cea din 1946. Armata l-a susținut timp de opt luni, apoi au devenit tot mai insistente cererile militarilor de a li se face concesii speciale. renunțînd să le slujească drept marionetă militarilor, V. I. a demisionat în februarie 1972, cu șase luni înainte de sfîrșitul mandatului. A murit la 30 martie 1979.
>
SURSA
A. Axelrod & C. Phillips, Dictatori și tirani, trad. I. Aramă, ed. Lider, 1995, p. 501/ VELASCO IBARRA, JOSE MARIA (1893-1979).
duminică, 8 aprilie 2012
Bret Easton Ellis / SUA - „American Psycho” / 1991 (BOXALL 2006)
<
American Psycho
Bret Easton Elis
n. 1964 (SUA)
Prima ediție 1991
Primul editor Vintage (New York)
Titlul original American Psycho
American Psycho este, mai ales, o carte urâtă. Se instituie într-o extraordinar de expresivă descriere a violenței obscene, presărată cu recenzii obscene despre muzica lui Phill Collins și Whitney Houston, și cu nesfârșite și repetate descrieri ale modei anilor 1980. Protagonistul romanului, Patrick Bateman, este un psihopat care lucrează pe Wall Street. El prezidează întîlniri de afaceri, merge la restaurante de lux și comite violuri și crime. Romanul nu face diferență între aceste acțiuni. Depravarea, ni se sugerează, este atît de bine inculcată în tapiseria vieții contemporane, încît nu mai este posibil să o depistezi, să distingi unde se oprește capitalismul și unde începe brutalitatea.
Nu se face nici o încercare de adopta o poziție morală față de Bateman sau față de cultura căreia îi aparține. Dar violența extremă, cuplată cu maniera inflexibilă în care este descrisă, imprimă scrisului o dimensiune eterală, ieșită din comun, prin care romanul se apropie cât de cât de o atitudine etică sau estetică. În timp ce Bateman se străduiește să înțeleagă de ce a fost condamnat la această osândă deosebită, ele este incapabil să-și exprime propria mizerie sau propria stare de confuzie. Drept rezultat, romanul inspiră o dorință de certitudine pe plan etic, de a avea o perspectivă clară asupra unei culturi care a devenit ceva de necitit sau de neconceput. Aceasta este o dorință care relevă un fel de inocență, chiar în mijlocul depravării, și chiar numai și pentru acest motiv American Psycho trebuie să fie citit în continuare. PB
>
SURSA
Peter Boxall (coord.), 1001 de cărți de citit într-o viață, trad. C. Ion & G. Tănase, ed. RAO, 2007,
p. 811.
American Psycho
Bret Easton Elis
n. 1964 (SUA)
Prima ediție 1991
Primul editor Vintage (New York)
Titlul original American Psycho
American Psycho este, mai ales, o carte urâtă. Se instituie într-o extraordinar de expresivă descriere a violenței obscene, presărată cu recenzii obscene despre muzica lui Phill Collins și Whitney Houston, și cu nesfârșite și repetate descrieri ale modei anilor 1980. Protagonistul romanului, Patrick Bateman, este un psihopat care lucrează pe Wall Street. El prezidează întîlniri de afaceri, merge la restaurante de lux și comite violuri și crime. Romanul nu face diferență între aceste acțiuni. Depravarea, ni se sugerează, este atît de bine inculcată în tapiseria vieții contemporane, încît nu mai este posibil să o depistezi, să distingi unde se oprește capitalismul și unde începe brutalitatea.
Nu se face nici o încercare de adopta o poziție morală față de Bateman sau față de cultura căreia îi aparține. Dar violența extremă, cuplată cu maniera inflexibilă în care este descrisă, imprimă scrisului o dimensiune eterală, ieșită din comun, prin care romanul se apropie cât de cât de o atitudine etică sau estetică. În timp ce Bateman se străduiește să înțeleagă de ce a fost condamnat la această osândă deosebită, ele este incapabil să-și exprime propria mizerie sau propria stare de confuzie. Drept rezultat, romanul inspiră o dorință de certitudine pe plan etic, de a avea o perspectivă clară asupra unei culturi care a devenit ceva de necitit sau de neconceput. Aceasta este o dorință care relevă un fel de inocență, chiar în mijlocul depravării, și chiar numai și pentru acest motiv American Psycho trebuie să fie citit în continuare. PB
>
SURSA
Peter Boxall (coord.), 1001 de cărți de citit într-o viață, trad. C. Ion & G. Tănase, ed. RAO, 2007,
p. 811.
marți, 13 martie 2012
Universitatea populară din Constanța în 1972 („Litoral” în 1972)
<
Așa cum mai subliniam și în cazul altor cursuri din tematica foarte bogată a Universității populare, un mare număr din ele au ca adresă precisă - tineretul, problemele sale specifice.
Iată-ne din nou în fața unui curs, intitulat „Tineretul și viața”, care încearcă prin tematica sa, să răspundă la cîteva probleme fundamentale ale acestuia. Este interesant, așa cum se va vedea și din temele propuse.
Ne exprimăm convingerea că organizațiile U.T.C. din marile unități industriale de pe teritoriul municipiului vor opta ca o asemenea tematică să fie inclusă în calendarul lor de activitate educativă.
dar să subliniem cele mai importante teme incluse în cadrul cursului „Tineretul și viața”: „Viața ideală este călăuzită de un mare țel”, „Tinerețea, vîrsta faptelor mari”, „Dragoste, răspundere”, „Locul prieteniei pe scara valorilor morale”, „Cum ne comportăm: modă, politețe”, „A ne orienta, a alege”, „Muncă, succes, reușită în viață”, „A fi și a-ți defini personalitatea”, „Dragostea fierbinte pentru patria socialistă”, „Despre egoism, parazitism și imitație”, „Căsătoria, familia, și legea”, „Legalitatea socialistă”, „Cunoscînd, înțelegem necesitatea respectării legilor”, „Reguli de conviețuire socială”, „Carențe în procesul de educație a copiilor”, „Copil, familie, muncă”, „Despre divorț, relațiile dintre soți, probleme ale copiilor”, „Valoarea incomensurabilă a timpului. Cum și-l folosesc tinerii”, „ Calificarea de bază - om” etc.
>
SURSA
Z. E., Tribuna Universității populare, „Litoral”, Constanța, 21 octombrie 1972, p. ?.
Așa cum mai subliniam și în cazul altor cursuri din tematica foarte bogată a Universității populare, un mare număr din ele au ca adresă precisă - tineretul, problemele sale specifice.
Iată-ne din nou în fața unui curs, intitulat „Tineretul și viața”, care încearcă prin tematica sa, să răspundă la cîteva probleme fundamentale ale acestuia. Este interesant, așa cum se va vedea și din temele propuse.
Ne exprimăm convingerea că organizațiile U.T.C. din marile unități industriale de pe teritoriul municipiului vor opta ca o asemenea tematică să fie inclusă în calendarul lor de activitate educativă.
dar să subliniem cele mai importante teme incluse în cadrul cursului „Tineretul și viața”: „Viața ideală este călăuzită de un mare țel”, „Tinerețea, vîrsta faptelor mari”, „Dragoste, răspundere”, „Locul prieteniei pe scara valorilor morale”, „Cum ne comportăm: modă, politețe”, „A ne orienta, a alege”, „Muncă, succes, reușită în viață”, „A fi și a-ți defini personalitatea”, „Dragostea fierbinte pentru patria socialistă”, „Despre egoism, parazitism și imitație”, „Căsătoria, familia, și legea”, „Legalitatea socialistă”, „Cunoscînd, înțelegem necesitatea respectării legilor”, „Reguli de conviețuire socială”, „Carențe în procesul de educație a copiilor”, „Copil, familie, muncă”, „Despre divorț, relațiile dintre soți, probleme ale copiilor”, „Valoarea incomensurabilă a timpului. Cum și-l folosesc tinerii”, „ Calificarea de bază - om” etc.
>
SURSA
Z. E., Tribuna Universității populare, „Litoral”, Constanța, 21 octombrie 1972, p. ?.
marți, 29 noiembrie 2011
Jansenismul catolic în Franța secolelor XVII-XVIII (BALZAC 1832-1833)
<
(...)
Fata făcea parte dintr-o familie cît se poate de evlavioasă, ale cărei convingeri catolice se datorau spiritului unei secte impropriu numită jansenistă, și care, pe vremuri, a provocat tulburări în Franța; știi de ce?
- Nu..., răspunse Genestas.
Jansenius*, episcop de Ypres, a scris o carte în care unora li s-a părut că au descoperit niște afirmații în dezacord cu dogmele Sfîntului Scaun. Mai tîrziu, acele afirmații, luate cuvînt cu cuvînt, nu au mai fost considerate drept eretice, ba, mai mult, unii comentatori au mers pînă la a tăgădui existența materială acelor maxime. Aceste discuții fără importanță au dus la crearea, în biserica galicană**, a două orientări: cea a janseniștilor și cea a iezuiților***. Ambele părți aveau în rîndurile lor oameni de vază. Lupta s-a dat deci în două partide puternice. Janseniștii îi învinovățeau pe iezuiți că profesează o morală prea liberală și afișau o excesivă severitate a moravurilor și a principiilor; janseniștii au fost deci, în Franța, un fel de puritani**** catolici, dacă acești doi termeni se pot alătura. În timpul Revoluției franceze s-a format - în urma schismei fără importanță pe care a produs-o Concordatul (1) - o congregație de catolici puri care refuzau să-i recunoască pe episcopii numiți de puterea revoluționară și de tranzacțiile papei. Această turmă de credincioși a alcătuită ceea ce se numește „mica Biserică”, ai cărei enoriași duceau, ca și janseniștii, un trai exemplar de regulat, ceea ce pare a fi o lege necesară pentru existența sectelor proscrise și prigonite. Mai multe familii de janseniști țineau de „mica Biserică”. Părinții fetei îmbrățișaseră ambele aceste puritanisme, deopotrivă de aspre, care dau fizionomiei și caracterului ceva impunător; căci specificul învățăturilor absolute constă în a da măreție pînă și celor mai simple acțiuni, legîndu-le de viața viitoare: de aici, magnifica și suava puritate a inimii, respectul față de alții și față de sine; de aici un fel de - cum să spun? - un fel de sensibilitate exagerată la dreptate sau nedreptate; apoi o mare caritate, dar și o cinste severă și, ca să spun lucrurilor pe nume, neîndurătoare; în sfîrșit, o oroare profundă pentru vicii, mai ales pentru minciună, care le cuprinde pe toate celelalte.
(1) Care stabilise relațiile dintre Biserică și Stat (1810).
(...)
>
SURSA
Honore de Balzac, Medicul de țară, trad. G. Marcuson, ed. Dacia, Cluj, 1972, pp. 212-213.
NOTE M.T.
* Cornelius Jansenius (1585 Olanda - 1638 Ypres/Belgia) = http://www.newadvent.org/cathen/08285a.htm
** Biserica galicană = Biserica catolică din Franța. Galii au fost populația antică de pe teritoriul Franței, care au fost supuși de Cezar în secolul I î.H., iar din secolul V d.H. populația galo-romană i-a asimilat pe francii germanici cuceritori.
*** Societatea lui Isus (ordinul catolic iezuit) a fost întemeiat în 1540 de Sfântul Ignatius de Loyola. (http://www.iezuiti.ro/prezentare/)
**** Puritanism = Confesiune protestantă din Anglia secolelor XVI-XVII. Era caracterizată printr-o viață și cult simple și prin purificarea Bisericii Anglicane de practicile catolice. (http://www.history.com/topics/puritanism)
(...)
Fata făcea parte dintr-o familie cît se poate de evlavioasă, ale cărei convingeri catolice se datorau spiritului unei secte impropriu numită jansenistă, și care, pe vremuri, a provocat tulburări în Franța; știi de ce?
- Nu..., răspunse Genestas.
Jansenius*, episcop de Ypres, a scris o carte în care unora li s-a părut că au descoperit niște afirmații în dezacord cu dogmele Sfîntului Scaun. Mai tîrziu, acele afirmații, luate cuvînt cu cuvînt, nu au mai fost considerate drept eretice, ba, mai mult, unii comentatori au mers pînă la a tăgădui existența materială acelor maxime. Aceste discuții fără importanță au dus la crearea, în biserica galicană**, a două orientări: cea a janseniștilor și cea a iezuiților***. Ambele părți aveau în rîndurile lor oameni de vază. Lupta s-a dat deci în două partide puternice. Janseniștii îi învinovățeau pe iezuiți că profesează o morală prea liberală și afișau o excesivă severitate a moravurilor și a principiilor; janseniștii au fost deci, în Franța, un fel de puritani**** catolici, dacă acești doi termeni se pot alătura. În timpul Revoluției franceze s-a format - în urma schismei fără importanță pe care a produs-o Concordatul (1) - o congregație de catolici puri care refuzau să-i recunoască pe episcopii numiți de puterea revoluționară și de tranzacțiile papei. Această turmă de credincioși a alcătuită ceea ce se numește „mica Biserică”, ai cărei enoriași duceau, ca și janseniștii, un trai exemplar de regulat, ceea ce pare a fi o lege necesară pentru existența sectelor proscrise și prigonite. Mai multe familii de janseniști țineau de „mica Biserică”. Părinții fetei îmbrățișaseră ambele aceste puritanisme, deopotrivă de aspre, care dau fizionomiei și caracterului ceva impunător; căci specificul învățăturilor absolute constă în a da măreție pînă și celor mai simple acțiuni, legîndu-le de viața viitoare: de aici, magnifica și suava puritate a inimii, respectul față de alții și față de sine; de aici un fel de - cum să spun? - un fel de sensibilitate exagerată la dreptate sau nedreptate; apoi o mare caritate, dar și o cinste severă și, ca să spun lucrurilor pe nume, neîndurătoare; în sfîrșit, o oroare profundă pentru vicii, mai ales pentru minciună, care le cuprinde pe toate celelalte.
(1) Care stabilise relațiile dintre Biserică și Stat (1810).
(...)
>
SURSA
Honore de Balzac, Medicul de țară, trad. G. Marcuson, ed. Dacia, Cluj, 1972, pp. 212-213.
NOTE M.T.
* Cornelius Jansenius (1585 Olanda - 1638 Ypres/Belgia) = http://www.newadvent.org/cathen/08285a.htm
** Biserica galicană = Biserica catolică din Franța. Galii au fost populația antică de pe teritoriul Franței, care au fost supuși de Cezar în secolul I î.H., iar din secolul V d.H. populația galo-romană i-a asimilat pe francii germanici cuceritori.
*** Societatea lui Isus (ordinul catolic iezuit) a fost întemeiat în 1540 de Sfântul Ignatius de Loyola. (http://www.iezuiti.ro/prezentare/)
**** Puritanism = Confesiune protestantă din Anglia secolelor XVI-XVII. Era caracterizată printr-o viață și cult simple și prin purificarea Bisericii Anglicane de practicile catolice. (http://www.history.com/topics/puritanism)
sâmbătă, 2 iunie 2007
Cenzura comunistă în Dobrogea (V - 1971) (COMAN 2007)
Virgil Coman*, Cenzura în Dobrogea (V), „Tomis”, Constanța, XLII, 447, iunie 2007, p. 91-92
Călăuziți de principiile desprinse din expunerea lui N. Ceaușescu la Consfătuirea de lucru a activului de partid din domeniul ideologiei și al activității politice și cultural-educative, împuternicții Direcției Generale a Presei și Tipăriturilor Constanța au controlat în 1971 peste 4300 de pagini. Potrivit aprecierilor acestora, volumul de muncă s-a datorat în primul rând, vastei activități de propagandă desfășurată de organul județean de partid, cele mai multe lucrări având caracter politico-ideologic , economic, social, literar și artistic. Firesc, toate acestea trebuie văzute prin prisma evenimentelor desfășurate în 1917, cel mai important fiind sărbătorirea împlinirii a 50 de ani de la crearea PCR.
În acest context „Conștiința noastră de comuniști ne-a obligat să ne consacrăm cu toată răspunderea misiunii de cenzor și să servim instituția cu întreg devotamentul nostru. Rezultatele muncii noastre sunt caracterizate prin spiritul partinic, ferm și combativ, în care a acționat fiecare dintre noi, oprind de la publicare sau solicitând redacțiilor și colaboratorilor noștri unele modificări de structură în materialele ce contraveneau, sub o formă sau alta, liniei politice a partidului nostru. De asemenea, am barat căile de propagare a concepțiilor ideologice străine marxism-leninismului”. (DJAN Constanța, fond Comitetul pentru Presă și Tipărituri Constanța, dosar 9/1969-1971, f. 2-3). Aceste opinii ne scutesc de orice comentariu, deoarece redau clar, atât „devotamentul” cenzorilor constănțeni, cât și nodul în care au acționat în vederea obținerii rezultatelor dorite.
După cum precizau în Raportul privind activitatea colectivului de împuterniciți pe anul 1971, intervențiile cenzorilor au avut în vedere, între altele, materiale literare cu conținut denigrator sau nonconformist, de generalizare a unor aspecte negative, de prezentare a unei atmosfere morbide, apăsătoare sau plină de vulgarități a literaturii absurde, confuze, apocaliptice ori religioase ș. a. Alte au avut menirea de a preîntâmpina divulgarea secretului de stat și militar sau accesului la unele lucrări care oglindeau un mod de viață străin societății socialiste, a materialelor de cult religios sau a unor poezii de inspirație biblică, toate având drept scop „apărarea purității liniei politice a partidului”. (DJAN Constanța, fond Comitetul pentru Presă și Tipărituri Constanța, dosar 9/1969-1971, f. 12).
Prin urmare, având în vedere faptul că ne aflăm la începutul sezonului estival, ne-am gândit că ar fi interesant să vă prezentăm în acest număr câteva materiale cenzurate ce urmau a fi difuzate la Radio -Vacanța.
1971 iulie 25, Constanța.
Extras din Nota de sesizări a împuterniciților DGPT Constanța din perioada 19-25 iulie 1971
Radio-vacanța
În emisiunea din 21 iulie urma să se difuzeze o fabulă a lui Aurel Baranga „Fabula orgoliului” în care „un fabulist trist adresându-se propriilor sale animale” le critică și le consideră nerecunoscătoare pentru că „Sunteți niște ființe profund imorale, / Lei, tigri, oi sau zebre, / V-am scos din tenebre, / V-am făcut celebre, /și voi nici mersi”.
Dintre toți aceștia „are curajul” iepurașul „lașul” să ridice glasul și să ceară „reducerea din nou la anonimat”. Întrucât și morala este echivocă iar textul dă loc, evident, la interpretări, s-a cerut scoaterea ei.
După două zile urma să se difuzeze o altă fabulă tot de același autor „Microfabula disperării” pe care o cităm în întregime:
„Plânge salcia plângătoare:
Noaptea lună, ziua soare,
Vara cald, toamna răcoare,
Asta-i climă
De creat”
Originală această condiție
Să faci din disperare
MORALA
și o poziție.
Tendința de a critica ultimele măsuri luate de partid în domeniul artei și literaturii este deosebit de evidentă, fapt pentru care a fost scos de la difuzat. pentru ambele fabule s-a discutat cu conducerea postului care a fost de acord cu observația noastră.
Tov. Clara
DJAN Constanța, fond Comitetul pentru Presă și Tipărituri Constanța, dosar 8/1971, f. 40.
1971 august, Constanța.
Extras din Nota de sesizări a împuterniciților DGPT Constanța din perioada 26 iulie-8 august 1971
Radio-vacanța
S-a adus la viză „Fabula carității” ce urma să intre în emisie pe data de 6 august , autor fiind A. Baranga. Fabula avea un caracter aluziv prin „gestul inutil de protest” al unui „biet miel” care a fost „înghițit de lup”. Morala e de asemenea semnificativă: „morala a divulgat-o mielul cu glas tare / Degeaba orișice ai face / Nu poți mulțumi pe fiecare”.
Tov. Peteanu T.
În interviul cu dl. Sam Yorty, primarul orașului Los Angeles ce s-a difuzat pe dat de 8 august, s-a intervenit asupra unei declarații făcute de acesta. la întrebarea pusă de reporter privind proiectele de dezvoltare ale relațiilor prietenești dintre orașele Los Angeles și Constanța, dl. Sam Yorty a spus: „În jurul lui 1 octombrie voi trimite o misiune comercială în România pentru a purta discuții cu omologii români despre dezvoltarea comerțului și a investițiilor americane în România”. Partea subliniată a fost sesizată redactorului șef care a dispus scoaterea întregului paragraf.
Tov. Peteanu T.
DJAN Constanța, fond Comitetul pentru Presă și Tipărituri Constanța, dosar 8/1971, f. 43-44.
*Virgil Coman (1973-2016) = Absolvent al Facultății de Istorie al Universității Ovidius Constanța. Director al Direcției Județene Constanța a Arhivelor Naționale.
Călăuziți de principiile desprinse din expunerea lui N. Ceaușescu la Consfătuirea de lucru a activului de partid din domeniul ideologiei și al activității politice și cultural-educative, împuternicții Direcției Generale a Presei și Tipăriturilor Constanța au controlat în 1971 peste 4300 de pagini. Potrivit aprecierilor acestora, volumul de muncă s-a datorat în primul rând, vastei activități de propagandă desfășurată de organul județean de partid, cele mai multe lucrări având caracter politico-ideologic , economic, social, literar și artistic. Firesc, toate acestea trebuie văzute prin prisma evenimentelor desfășurate în 1917, cel mai important fiind sărbătorirea împlinirii a 50 de ani de la crearea PCR.
În acest context „Conștiința noastră de comuniști ne-a obligat să ne consacrăm cu toată răspunderea misiunii de cenzor și să servim instituția cu întreg devotamentul nostru. Rezultatele muncii noastre sunt caracterizate prin spiritul partinic, ferm și combativ, în care a acționat fiecare dintre noi, oprind de la publicare sau solicitând redacțiilor și colaboratorilor noștri unele modificări de structură în materialele ce contraveneau, sub o formă sau alta, liniei politice a partidului nostru. De asemenea, am barat căile de propagare a concepțiilor ideologice străine marxism-leninismului”. (DJAN Constanța, fond Comitetul pentru Presă și Tipărituri Constanța, dosar 9/1969-1971, f. 2-3). Aceste opinii ne scutesc de orice comentariu, deoarece redau clar, atât „devotamentul” cenzorilor constănțeni, cât și nodul în care au acționat în vederea obținerii rezultatelor dorite.
După cum precizau în Raportul privind activitatea colectivului de împuterniciți pe anul 1971, intervențiile cenzorilor au avut în vedere, între altele, materiale literare cu conținut denigrator sau nonconformist, de generalizare a unor aspecte negative, de prezentare a unei atmosfere morbide, apăsătoare sau plină de vulgarități a literaturii absurde, confuze, apocaliptice ori religioase ș. a. Alte au avut menirea de a preîntâmpina divulgarea secretului de stat și militar sau accesului la unele lucrări care oglindeau un mod de viață străin societății socialiste, a materialelor de cult religios sau a unor poezii de inspirație biblică, toate având drept scop „apărarea purității liniei politice a partidului”. (DJAN Constanța, fond Comitetul pentru Presă și Tipărituri Constanța, dosar 9/1969-1971, f. 12).
Prin urmare, având în vedere faptul că ne aflăm la începutul sezonului estival, ne-am gândit că ar fi interesant să vă prezentăm în acest număr câteva materiale cenzurate ce urmau a fi difuzate la Radio -Vacanța.
1971 iulie 25, Constanța.
Extras din Nota de sesizări a împuterniciților DGPT Constanța din perioada 19-25 iulie 1971
Radio-vacanța
În emisiunea din 21 iulie urma să se difuzeze o fabulă a lui Aurel Baranga „Fabula orgoliului” în care „un fabulist trist adresându-se propriilor sale animale” le critică și le consideră nerecunoscătoare pentru că „Sunteți niște ființe profund imorale, / Lei, tigri, oi sau zebre, / V-am scos din tenebre, / V-am făcut celebre, /și voi nici mersi”.
Dintre toți aceștia „are curajul” iepurașul „lașul” să ridice glasul și să ceară „reducerea din nou la anonimat”. Întrucât și morala este echivocă iar textul dă loc, evident, la interpretări, s-a cerut scoaterea ei.
După două zile urma să se difuzeze o altă fabulă tot de același autor „Microfabula disperării” pe care o cităm în întregime:
„Plânge salcia plângătoare:
Noaptea lună, ziua soare,
Vara cald, toamna răcoare,
Asta-i climă
De creat”
Originală această condiție
Să faci din disperare
MORALA
și o poziție.
Tendința de a critica ultimele măsuri luate de partid în domeniul artei și literaturii este deosebit de evidentă, fapt pentru care a fost scos de la difuzat. pentru ambele fabule s-a discutat cu conducerea postului care a fost de acord cu observația noastră.
Tov. Clara
DJAN Constanța, fond Comitetul pentru Presă și Tipărituri Constanța, dosar 8/1971, f. 40.
1971 august, Constanța.
Extras din Nota de sesizări a împuterniciților DGPT Constanța din perioada 26 iulie-8 august 1971
Radio-vacanța
S-a adus la viză „Fabula carității” ce urma să intre în emisie pe data de 6 august , autor fiind A. Baranga. Fabula avea un caracter aluziv prin „gestul inutil de protest” al unui „biet miel” care a fost „înghițit de lup”. Morala e de asemenea semnificativă: „morala a divulgat-o mielul cu glas tare / Degeaba orișice ai face / Nu poți mulțumi pe fiecare”.
Tov. Peteanu T.
În interviul cu dl. Sam Yorty, primarul orașului Los Angeles ce s-a difuzat pe dat de 8 august, s-a intervenit asupra unei declarații făcute de acesta. la întrebarea pusă de reporter privind proiectele de dezvoltare ale relațiilor prietenești dintre orașele Los Angeles și Constanța, dl. Sam Yorty a spus: „În jurul lui 1 octombrie voi trimite o misiune comercială în România pentru a purta discuții cu omologii români despre dezvoltarea comerțului și a investițiilor americane în România”. Partea subliniată a fost sesizată redactorului șef care a dispus scoaterea întregului paragraf.
Tov. Peteanu T.
DJAN Constanța, fond Comitetul pentru Presă și Tipărituri Constanța, dosar 8/1971, f. 43-44.
*Virgil Coman (1973-2016) = Absolvent al Facultății de Istorie al Universității Ovidius Constanța. Director al Direcției Județene Constanța a Arhivelor Naționale.
sâmbătă, 7 ianuarie 2006
„Înaintea căderii nopții - Reinaldo Arenas” (BOXALL 2006)
Peter Boxall, 1001 de cărți de citit într-o viață - Reinaldo Arenas, 2006,
n. 1943 (Cuba), m. 1990 (SUA)
Prima ediție: 1992
Primul editor: Tusquets (Barcelona)
Titlu original: Antes que anocheza
Prima ediție: 1992
Primul editor: Tusquets (Barcelona)
Titlu original: Antes que anocheza
Scrisă contracronometru și publicată postum, autobiografia lui Arenas este o denunțare plină de furie a regimului lui Castro, dar, mai ales, o relatare a circumstanțelor unui intelectual homosexual, într-o lume marcată de oprimare. Sex, politică și scris sunt legate într-o poveste lineară, spusă cu o franchețe răsunătoare și un dinamism uimitor. De la copilăria petrecută în Cuba până la refugierea sa la New York, unde știe că este pe cale să moară, homosexualitatea stă la baza tuturor experiențelor sale. Recunoașterea ei este aproape simultană cu pierderea iluziilor create de revoluție; ea relevă perversitatea morală sistemului politic; este văzută ca un mecanism de rebeliune colectivă; este pretextul care face ca protagonistul să fie aruncat în închisoare; și, ca o ironie, îi deschide calea spre libertate (ca unul dintre „indezirabili”), autorul numărându-se printre cei care au plecat în exod din portul Mariel.
Arenas relatează detenția sa, fuga, timpul petrecut ascuns într-un parc, aproape ca într-un vis, teribila încarcerare, înfrângerea sa, criticile aduse în public operelor sale, viața sub supraveghere care a urmat și fuga sa, în final. Totul a mers din rău în mai rău, din cauză că scrisul a fost viața lui Arenas. Această călătorie secretă îl duce de la copilărie, în care are contact cu literatura, fără a ști să citească, la conferințe internaționale, primele triumfuri înregistrate într-o atmosferă revoluționară, relația sa cu Virgilio Pinera, Lezama Lima și tovarășii săi din „generația pierdută”, până la efortul său permanent de a-și salva textele, înainte de a-și trăi sfârșitul.
luni, 3 ianuarie 2000
„Cultură și sexualitate. De la Carol cel Mare la Ludovic cel Sfânt” („TOMIS” 2000)
G. M. T., Cultură și sexualitate. De la Carol cel Mare la Ludovic cel Sfânt, „Tomis”, Constanța
Lumea nu s-a schimbat dintr-o dată, numai pentru că s-a impus creștinismul ca religie de stat. După migrația popoarelor s-au menținut anumite detalii ale stilului de viață roman. Atât în Bizanț, cât și în vechiul Lutetia Parisorum (Paris) se făceau eforturi de a trăi după modelul romanilor. Merovingii au adunat în palatele lor comori de artă romană și și-au adus din războaie sclave încântătoare. Petrecerile sălbatice și crâncenele excese de la curțile lor sunt cunoscute din firave relatări ale cronicarilor. Mai exagerat, se pare, a dus-o „frumoasa, blonda, groaznica” Fredegunda, soția regelui Chilperic (+597), un fel de Messalină germanică, numită de evlaviosul scrib „nesfânta Marie a diavolului”. Întrucâțt sclavele și slujnicele trebuiau să se supună poftelor stăpânilor, nu erau necesare stabilimente publice. Abia dup ce puținele orașe mai mari prosperau, se dezvoltă prostituția ca meserie în evul mediu timpuriu.
La Roma, prostituția a continuat să existe deoarece biserica profita de impozitul pus pe practicarea ei. Când au început pelerinajele, această meserie a cunoscut un nou avânt economic. Pare o ironie a istoriei că drumul crucii era însoțit de bordeluri: cu cât erau mai severe cerințele morale și mai mari aglomerările de oameni pe suprafețe mici, cu atât era mai stringentă necesitatea unor astfel de stabilimente-ventil, împotriva cărora biserica pornise un război dinainte pierdut.
După încoronarea lui Carol cel Mare, în anul 800, ca împărat al Sfântului Imperiu Roman, unul din primele sale acte oficiale (el însuși avusese numeroase concubine și numeroși copii în afara căsniciei), a fost un decret sever împotriva adulterului, curvărăsiei și prostituției. Aceste trei păcate se rosteau întotdeauna dintr-o suflare și constituiau „păcătoasa treime”. Bineînțeles că decretul nu se îndrepta împotriva bărbaților, ci împotriva păcatului, și pedepsite erau doar femeile. Lista pedepselor aplicat era variată ca un catalog de pedepse medievale. Nu există vreo brutalitate care, conform moravurilor vremii, să nu se fi aplicat fără ezitare. Femeile erau legate la stâlpul infamiei, batjocorite, bătute, tunse, pe jumătate înecate, târâte pe străzi și obligate să care piatra rușinii, justițiarii rămânând convinși că l-au păgubit pe diavol și au ajutat virtutea. Fetele câștigau bine, deoarece nu plăteau impozite. dacă erau tinere și drăguțe,își puteau permite îmbrăcăminte luxoasă și întreaga lor ambiție era să surclaseze în această privință femeile onorabile.
Asta nu se sfârșea întotdeauna cu bine, cum o dovedește istoria lui Ludovic cel Sfânt (1225-1270), care a purtat trei cruciade, două împotriva turcilor și una împotriva prostituției. Toate trei fără vreun succes notabil. Avusese ghinionul să fie însurat cu o nobilă cu simțul rangului și fără pic de umor. Când, într-o duminică a anului 1254, soția sa, Marguerite de Provence, a mers la biserică, însoțită ca întotdeauna de o damă de curte, și nu departe de ea se așeză o parisiană elegantă cu trenă și cordon de aur. Cum era obiceiul atunci, după binecuvântare, i-a aplicat un sărut pe obraz. După ce părăsi biserica, află cu indignare că aceea nu fusese o doamnă o doamnă de rang, ci o prostituată. Marguerite se înfățișă soțului ei, regele, și îi ceru să pună capăt acestor stări inadmisibile. Ludovic era întotdeauna împotriva cavalerilor săi când aceștia frecventau bordelurile orientale în timpul cruciadelor și îi povesti - în replică - că atunci când a surprins pe unul la Caesarea, l-a pus să opteze pentru una din două pedepse: ori să fie legat de bărbăție cu o funie și târât prin campus ori să renunțe la cal și la arme și să părăsească tabăra. Păcătosul cavaler a preferat să renunțe la cal și arme în favoarea regelui. La un astfel de rege moralist ( a fost sanctificat în 1297) regina a găsit ascultare.
Cercetându-se în amănunt viața acestor prostituate s-a constatat că trăiau într-o oarecare bunăstare sub ocrotirea unui „Rois des Ribauds”, adică rege al târfelor, o adorau pe Maria Magdalena și se rugau într-o capelă ce avea un vitraliu cu imaginea Mariei Egiptica, în care sfânta, bronzată de soare, tocmai își sufleca poalele, cu un gest considerat indecent, să urce într-o barcă. Sub vitraliu era scris: „Cum sfânta își oferă trupul drept plată unui barcagiu”.
Regele s-a revoltat și a încercat să rezolve problema prostituției, ca Theodora, cu blândețe. A înființat cămine unde acestea erau ferite de racolaj, primeau rentă anuală corespunzătoare veniturilor anterioare și erau îndemnate să ducă o viață cuvioasă. Cu toate că sumele plătite din visteria regală erau însemnate, nu au urmat îndemnul decât 2100 din 12000 active în oraș.
Administrația „Casei fiicelor Domnului” era asigurată de preotul Robert de Sorbon, care a fondat în 1253 și un internat pentru studenții săraci la teologie, același al cărui nume îl poartă Universitatea din Paris.
Dar tot efortul a fost zadarnic. Ludovic a trebuit să ia măsuri mai dure. După ce interdicția ca proprietarii să nu mai închirieze case prostituatelor nu a avut nici un rezultat, le-a izgonit din oraș, piosul rege neavând alt țel decât să vadă Parisul „curat”.
Prostituatele părăsiră Parisul și trăiau acum în afara zidurilor cetății în case mici numite „bordes”, din care s-a născut diminutivul „bourdeau”, apoi „bordel”. Parisul era deja pe atunci orașul școlarilor, având, pe lângă Bologna, una din cele mai vechi înalte școli din Europa. Nici o mirare că Parisul era celebru și pentru prostituatele sale. Predicatorul Jacques de Vittri se zburlea la colegii săi: „Curvărăsia merge mână în mână cu știința. Studenții audiază la etaj prelegeri de teologie și la parter iau parte la cursuri de plăceri trupești”.
Curând se etalară bordeluri chiar în oraș. Într-o nouă ediție „Ars Amatoria” a lui Ovidiu, în prefață se scria că pentru a găsi o iubită amuzantă, nu exista loc mai indicat decât Parisul.
Contemporanii râdeau de ambițioasele curtezane care, fără să știe să citească, împopoțonate ca ducesele, pășeau spre biserică punând să li se care cărți de rugăciuni uriașe. Dacă erau deranjate de funcționarii de la moravuri, se măritau cu meseriași onorabili și-și continuau meseria. De-acum nederanjate. Apărură astfel porecle bizare: „Piept tare”, „Croitoreasă de glugi”, „Fierărița de coifuri”. Pe „Fierărița de coifuri” o cunoscuse și Francois Villon (1431-1463) ca o hoașcă bătrână și care, într-una din baladele sale, a imortalizat-o lăsând-o să deplângă trecerea de neoprit a timpului și a tuturor plăcerilor.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)