< (...) Ransome știa că John Baptistul pusese flautul deoparte, încheiase sporovăitul și acum pregătea cina. Îl vedea umblînd încoace și încolo, tăcut ca o umbră, și cu un ștergar înfășurat pe șolduri, în loc de orice alt veșmînt. Era atît de scund, încît părea miniatura unui om; dar nu aducea ca un pitic, ci cu un atlet perfect format, aidoma unei statui de bronz, însă de proporții reduse. Era slab ca mai toți aceia care au trudit din greu în copilărie, fără să-și fi astâmpărat niciodată foamea. Cînd năvăleau căldurile mari, Ransome îi îngăduia să umble gol prin casă. Era mai firesc și mai curat. De îndată ce îmbrăca haine europene, arăta murdar. În mai puțin de cinci minute își păta hainele albe cu supă sau facea, ori și le întina cu praf ori cenușă. N-avea darul de a purta haine europene. Gol, era curat. De la străbunii lui hinduși păstrase obiceiul de a se îmbăia în fiecare zi. În fiecare dimineață alerga la puțul din capătul grădinii și acolo, în arșiță, se spăla din cap pînă-n picioare. Ransome făcuse o constatare ciudată. De îndată ce treceau la catolicism, indienii din castele* inferioare uitau să se mai spele și se umpleau de jeg. Protestanții erau mai curați. În asta, gîndea el, consta diferența dintre misionarii iezuiți** și protestanți. Protestanții se preocupau de suflete, dar propovăduiau și îngrijirea corpului. Iezuiții nu urmăreau decît să extindă puterea bisericii catolice, fără să se intereseze și de educația sanitară a credincioșilor.
(...)
>
SURSA
Louis Bromfield, Vin ploile. Roman al Indiei moderne, trad. I. Corbul & V. Corbul, ed. Univers, București, 1972, pp. 25-26.
NOTE M. T.
* CÁSTĂ, caste, s. f. (La hinduși, egipteni sau la alte popoare orientale) Grup social închis, endogamic, strict delimitat de altele prin origine comună, ocupații, privilegii; p. ext. grup social închis care își păstrează privilegiile. ◊ Expr. Spirit de castă = spirit îngust, exclusivist. – Din fr.caste.
Sursa: DEX '09 (2009) (https://dexonline.ro/definitie/cast%C4%83) (http://www.descopera.ro/mari-intrebari/14419544-ce-este-un-sistem-de-tip-casta)** iezuit = Ordin călugăresc întemeiat în 1540 de Ignațiu de Loyola prin bula papei Paul III, cu denumirea oficială Societatea lui Isus. (http://www.iezuiti.ro/prezentare/)
Se afișează postările cu eticheta iezuit. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta iezuit. Afișați toate postările
joi, 2 iunie 2016
miercuri, 11 noiembrie 2015
Dilema carieristică a unui preot anglican în perioada interbelică (GALSWORTY 1932)
(...)
Dar Hillary cioplea de zor la corabia lui romană. Studiile astea clasice, pe care le neglijase atît de mult în ultima vreme, îl împinseră să îmbrățișeze cariera preoțească, deși acum numai înțelegea de ce. Ce fel de tînăr o fi fost el de s-a socotit potrivit să fie preot? De ce nu s-o fi ocupat de pădurărit, de ce nu s-o fi făcut cowboy, sau să fi ales orice meserie care l-ar fi obligat să trăiască în aer liber, în loc să-l țină în inima mahalalelor unui oraș mohorît! Hotărîrea lui fusese bazată sau nu pe o revelație? Și dacă nu, pe ce fusese bazată? Proiectînd o punte din acelea cu a căror secret romanii, acești meșteri timpurii, au făcut pe mulți străini să transpire din abundență, Hilary își spuse: „Eu slujesc o cauză a cărei suprastructură nu rezistă la o cercetare mai amănunțită. Totuși binele umanității e o cauză pe care merită să trudești! Un medic o face cu toate șarlataniile și cu întreg ceremonialul. Un om de stat o face, deși știe că acea democrație care l-a ridicat pe el la rangul de om de stat nu e decît ignoranța personificată. Te folosești de forme în care nu crezi, ba chiar ceri altora să creadă în ele. Viața nu e decît pur și simplu o chestiune de compromisuri. Cu toții sîntem niște iezuiți, gîndi Hilary, și ne slujim de mijloace îndoielnice în vederea unor scopuri bune. Eu unul, în locul lui, ar fi trebuit să-mi dau viața apărînd veșminte preoțești, așa cum un ostaș și-o dă apărînd uniforma. Dar asta n-are nici în clin, nici în mînecă cu adevărul.”
(...)
>
SURSA
John Galsworthy, Iubirile lui Dinny Cherell, trad. A. Ralian, vol. I (Pustietate în floare), ed. Miron, 1992, pp. 414-415.
Dar Hillary cioplea de zor la corabia lui romană. Studiile astea clasice, pe care le neglijase atît de mult în ultima vreme, îl împinseră să îmbrățișeze cariera preoțească, deși acum numai înțelegea de ce. Ce fel de tînăr o fi fost el de s-a socotit potrivit să fie preot? De ce nu s-o fi ocupat de pădurărit, de ce nu s-o fi făcut cowboy, sau să fi ales orice meserie care l-ar fi obligat să trăiască în aer liber, în loc să-l țină în inima mahalalelor unui oraș mohorît! Hotărîrea lui fusese bazată sau nu pe o revelație? Și dacă nu, pe ce fusese bazată? Proiectînd o punte din acelea cu a căror secret romanii, acești meșteri timpurii, au făcut pe mulți străini să transpire din abundență, Hilary își spuse: „Eu slujesc o cauză a cărei suprastructură nu rezistă la o cercetare mai amănunțită. Totuși binele umanității e o cauză pe care merită să trudești! Un medic o face cu toate șarlataniile și cu întreg ceremonialul. Un om de stat o face, deși știe că acea democrație care l-a ridicat pe el la rangul de om de stat nu e decît ignoranța personificată. Te folosești de forme în care nu crezi, ba chiar ceri altora să creadă în ele. Viața nu e decît pur și simplu o chestiune de compromisuri. Cu toții sîntem niște iezuiți, gîndi Hilary, și ne slujim de mijloace îndoielnice în vederea unor scopuri bune. Eu unul, în locul lui, ar fi trebuit să-mi dau viața apărînd veșminte preoțești, așa cum un ostaș și-o dă apărînd uniforma. Dar asta n-are nici în clin, nici în mînecă cu adevărul.”
(...)
>
SURSA
John Galsworthy, Iubirile lui Dinny Cherell, trad. A. Ralian, vol. I (Pustietate în floare), ed. Miron, 1992, pp. 414-415.
Spionul catolic care a radiografiat viaţa religioasă în Ţările Române (ADEVĂRUL 11.11.2015)
Corina Slămnoiu, Spionul catolic care a radiografiat viaţa religioasă în Ţările Române. Preoţii ortodocşi, o raritate în Moldova la 1650„, Adevărul”, București, 11 noiembrie 2015 - actualizare 6 august 2022
https://adevarul.ro/stiri-locale/targoviste/spionul-catolic-care-a-radiografiat-viata-1665609.html
marți, 22 mai 2012
Shusaku Endo (Japonia) - „Tăcere” / 1966 (BOXHALL 2006)
<
Tăcere
Shusaku Endo
n. 1923 (Japonia), m. 1996
Prima ediție: 1966
Primul editor: Kodansha (Tokio)
Titlul original: Chimmoku
Romancierul Shusaku Endo a fost o ciudățenie culturală: un japonez catolic. Influențat de romancieri europeni catolici ca Graham Greene și George Bernanos, opera sa este mărturia unei religiozități chinuite, la limita necredinței, precum și a ororii față de șirul de cruzimi din istoria Japoniei.
Tăcere, a cărui acțiune se desfășoară la începutul secolului al XVII lea, este larg recunoscut drept capodopera lui Endo. Șogunatul japonez se angajase în nimicirea fără milă a creștinismului prin torturi și masacre. La Vatican ajunge știrea că un foarte respectat misionar iezuit, părintele Ferreira, a renunțat la credință din cauza torturii. Preotul portughez Sebastian Rodrigues, care îl socotește pe Ferreira mentorul său spiritual, este trimis în Japonia pentru a-l contacta. Este o misiune riscantă care, în scurt timp, ia o turnură nefavorabilă. Trădat autorităților de Kichijiro, un fel de Iuda, Rodrigues este închis și torturat. pentru a se salva el trebuie să renunțe în mod simbolic la credință prin călcarea în picioare a unei imagini a lui Isus. Cînd refuză, autoritățile încep martirizarea altor creștini în fața lui. Ulterior, Rodrigues se întîlnește cu Ferreira care îi cere să facă un act de aparență renunțare publică la credință.
Narațiunea, frustră și dramatică, descrie cu o deosebită expresivitate ororile persecuțiilor, precum și dilema dureroasă a preoților. În Rodrigues, Endo reușește să facă portretul unui om bun, credibil și agreabil, întruchipînd viziunea autorului despre creștinism centrat mai mult pe suferința lui Isus, decît pe gloria sa. RegG
>
SURSA
Peter Boxhall (coord.), 1001 de cărți de citit într-o viață, trad. C. Ion & G. Tănase, ed. Rao, București, 2010, p. ?.
Tăcere
Shusaku Endo
n. 1923 (Japonia), m. 1996
Prima ediție: 1966
Primul editor: Kodansha (Tokio)
Titlul original: Chimmoku
Romancierul Shusaku Endo a fost o ciudățenie culturală: un japonez catolic. Influențat de romancieri europeni catolici ca Graham Greene și George Bernanos, opera sa este mărturia unei religiozități chinuite, la limita necredinței, precum și a ororii față de șirul de cruzimi din istoria Japoniei.
Tăcere, a cărui acțiune se desfășoară la începutul secolului al XVII lea, este larg recunoscut drept capodopera lui Endo. Șogunatul japonez se angajase în nimicirea fără milă a creștinismului prin torturi și masacre. La Vatican ajunge știrea că un foarte respectat misionar iezuit, părintele Ferreira, a renunțat la credință din cauza torturii. Preotul portughez Sebastian Rodrigues, care îl socotește pe Ferreira mentorul său spiritual, este trimis în Japonia pentru a-l contacta. Este o misiune riscantă care, în scurt timp, ia o turnură nefavorabilă. Trădat autorităților de Kichijiro, un fel de Iuda, Rodrigues este închis și torturat. pentru a se salva el trebuie să renunțe în mod simbolic la credință prin călcarea în picioare a unei imagini a lui Isus. Cînd refuză, autoritățile încep martirizarea altor creștini în fața lui. Ulterior, Rodrigues se întîlnește cu Ferreira care îi cere să facă un act de aparență renunțare publică la credință.
Narațiunea, frustră și dramatică, descrie cu o deosebită expresivitate ororile persecuțiilor, precum și dilema dureroasă a preoților. În Rodrigues, Endo reușește să facă portretul unui om bun, credibil și agreabil, întruchipînd viziunea autorului despre creștinism centrat mai mult pe suferința lui Isus, decît pe gloria sa. RegG
>
SURSA
Peter Boxhall (coord.), 1001 de cărți de citit într-o viață, trad. C. Ion & G. Tănase, ed. Rao, București, 2010, p. ?.
marți, 29 noiembrie 2011
Jansenismul catolic în Franța secolelor XVII-XVIII (BALZAC 1832-1833)
<
(...)
Fata făcea parte dintr-o familie cît se poate de evlavioasă, ale cărei convingeri catolice se datorau spiritului unei secte impropriu numită jansenistă, și care, pe vremuri, a provocat tulburări în Franța; știi de ce?
- Nu..., răspunse Genestas.
Jansenius*, episcop de Ypres, a scris o carte în care unora li s-a părut că au descoperit niște afirmații în dezacord cu dogmele Sfîntului Scaun. Mai tîrziu, acele afirmații, luate cuvînt cu cuvînt, nu au mai fost considerate drept eretice, ba, mai mult, unii comentatori au mers pînă la a tăgădui existența materială acelor maxime. Aceste discuții fără importanță au dus la crearea, în biserica galicană**, a două orientări: cea a janseniștilor și cea a iezuiților***. Ambele părți aveau în rîndurile lor oameni de vază. Lupta s-a dat deci în două partide puternice. Janseniștii îi învinovățeau pe iezuiți că profesează o morală prea liberală și afișau o excesivă severitate a moravurilor și a principiilor; janseniștii au fost deci, în Franța, un fel de puritani**** catolici, dacă acești doi termeni se pot alătura. În timpul Revoluției franceze s-a format - în urma schismei fără importanță pe care a produs-o Concordatul (1) - o congregație de catolici puri care refuzau să-i recunoască pe episcopii numiți de puterea revoluționară și de tranzacțiile papei. Această turmă de credincioși a alcătuită ceea ce se numește „mica Biserică”, ai cărei enoriași duceau, ca și janseniștii, un trai exemplar de regulat, ceea ce pare a fi o lege necesară pentru existența sectelor proscrise și prigonite. Mai multe familii de janseniști țineau de „mica Biserică”. Părinții fetei îmbrățișaseră ambele aceste puritanisme, deopotrivă de aspre, care dau fizionomiei și caracterului ceva impunător; căci specificul învățăturilor absolute constă în a da măreție pînă și celor mai simple acțiuni, legîndu-le de viața viitoare: de aici, magnifica și suava puritate a inimii, respectul față de alții și față de sine; de aici un fel de - cum să spun? - un fel de sensibilitate exagerată la dreptate sau nedreptate; apoi o mare caritate, dar și o cinste severă și, ca să spun lucrurilor pe nume, neîndurătoare; în sfîrșit, o oroare profundă pentru vicii, mai ales pentru minciună, care le cuprinde pe toate celelalte.
(1) Care stabilise relațiile dintre Biserică și Stat (1810).
(...)
>
SURSA
Honore de Balzac, Medicul de țară, trad. G. Marcuson, ed. Dacia, Cluj, 1972, pp. 212-213.
NOTE M.T.
* Cornelius Jansenius (1585 Olanda - 1638 Ypres/Belgia) = http://www.newadvent.org/cathen/08285a.htm
** Biserica galicană = Biserica catolică din Franța. Galii au fost populația antică de pe teritoriul Franței, care au fost supuși de Cezar în secolul I î.H., iar din secolul V d.H. populația galo-romană i-a asimilat pe francii germanici cuceritori.
*** Societatea lui Isus (ordinul catolic iezuit) a fost întemeiat în 1540 de Sfântul Ignatius de Loyola. (http://www.iezuiti.ro/prezentare/)
**** Puritanism = Confesiune protestantă din Anglia secolelor XVI-XVII. Era caracterizată printr-o viață și cult simple și prin purificarea Bisericii Anglicane de practicile catolice. (http://www.history.com/topics/puritanism)
(...)
Fata făcea parte dintr-o familie cît se poate de evlavioasă, ale cărei convingeri catolice se datorau spiritului unei secte impropriu numită jansenistă, și care, pe vremuri, a provocat tulburări în Franța; știi de ce?
- Nu..., răspunse Genestas.
Jansenius*, episcop de Ypres, a scris o carte în care unora li s-a părut că au descoperit niște afirmații în dezacord cu dogmele Sfîntului Scaun. Mai tîrziu, acele afirmații, luate cuvînt cu cuvînt, nu au mai fost considerate drept eretice, ba, mai mult, unii comentatori au mers pînă la a tăgădui existența materială acelor maxime. Aceste discuții fără importanță au dus la crearea, în biserica galicană**, a două orientări: cea a janseniștilor și cea a iezuiților***. Ambele părți aveau în rîndurile lor oameni de vază. Lupta s-a dat deci în două partide puternice. Janseniștii îi învinovățeau pe iezuiți că profesează o morală prea liberală și afișau o excesivă severitate a moravurilor și a principiilor; janseniștii au fost deci, în Franța, un fel de puritani**** catolici, dacă acești doi termeni se pot alătura. În timpul Revoluției franceze s-a format - în urma schismei fără importanță pe care a produs-o Concordatul (1) - o congregație de catolici puri care refuzau să-i recunoască pe episcopii numiți de puterea revoluționară și de tranzacțiile papei. Această turmă de credincioși a alcătuită ceea ce se numește „mica Biserică”, ai cărei enoriași duceau, ca și janseniștii, un trai exemplar de regulat, ceea ce pare a fi o lege necesară pentru existența sectelor proscrise și prigonite. Mai multe familii de janseniști țineau de „mica Biserică”. Părinții fetei îmbrățișaseră ambele aceste puritanisme, deopotrivă de aspre, care dau fizionomiei și caracterului ceva impunător; căci specificul învățăturilor absolute constă în a da măreție pînă și celor mai simple acțiuni, legîndu-le de viața viitoare: de aici, magnifica și suava puritate a inimii, respectul față de alții și față de sine; de aici un fel de - cum să spun? - un fel de sensibilitate exagerată la dreptate sau nedreptate; apoi o mare caritate, dar și o cinste severă și, ca să spun lucrurilor pe nume, neîndurătoare; în sfîrșit, o oroare profundă pentru vicii, mai ales pentru minciună, care le cuprinde pe toate celelalte.
(1) Care stabilise relațiile dintre Biserică și Stat (1810).
(...)
>
SURSA
Honore de Balzac, Medicul de țară, trad. G. Marcuson, ed. Dacia, Cluj, 1972, pp. 212-213.
NOTE M.T.
* Cornelius Jansenius (1585 Olanda - 1638 Ypres/Belgia) = http://www.newadvent.org/cathen/08285a.htm
** Biserica galicană = Biserica catolică din Franța. Galii au fost populația antică de pe teritoriul Franței, care au fost supuși de Cezar în secolul I î.H., iar din secolul V d.H. populația galo-romană i-a asimilat pe francii germanici cuceritori.
*** Societatea lui Isus (ordinul catolic iezuit) a fost întemeiat în 1540 de Sfântul Ignatius de Loyola. (http://www.iezuiti.ro/prezentare/)
**** Puritanism = Confesiune protestantă din Anglia secolelor XVI-XVII. Era caracterizată printr-o viață și cult simple și prin purificarea Bisericii Anglicane de practicile catolice. (http://www.history.com/topics/puritanism)
marți, 3 ianuarie 1995
Wojciech Jaruzelski (1923-2014)
A. Axelrod & C. Phllips, Dictatori și tirani, trad. eng. 1995, Lider, București, 2000
În timpul activității ca președinte al Poloniei, din 1981 pînă în 1990, conflictele cu populara mișcare muncitorească Solidaritatea s-au încheiat cu abolirea regimului comunist în 1990.
Născut în Kurow, Polonia, la 6 iulie 1923, într-o familie din clasa de mijloc - tatăl său era ofițer în cavaleria poloneză - J. și-a desăvîrșit educația în școli iezuite. Familia sa fost capturată în timpul invaziei rusești din 1939 și se presupune că pierit în lagărele de muncă staliniste. În schimb, tînărul J. a urmat o școală de ofițeri sovietică, a fost angajat în armata poloneză în 1943 și a luptat cu vitejie împotriva armatelor lui A. Hitler. În 1956, la 33 de ani, a devenit cel mai tânăr general din armata poloneză.
În 1961, J. a fost ales în Seim (parlament) și șapte ani mai târziu a fost numit ministru al apărării. În această calitate a întărit armata, continuînd să mențină legături strînse cu Moscova. În 1971 a devenit membru al Biroului Politic, iar la 11 februarie 1981 a fost ales premier, pentru ca în ziua de 18 octombrie a același an să preia și funcția de secretar al partidului comunist.
Ca șef al statului și comandant suprem al forțelor armate, J. a înfruntat Solidaritatea, mișcarea muncitorească ce căpăta o amploare tot mai mare. La începutul lui 1981, el a încercat să ajungă la un compromis cu mișcarea și cu liderul ei, Lech Walesa, dar în decembrie convorbirile au fost întrerupte și J. a decretat legea marțială. Susținut de URSS, care mobilizase 265 (?) de divizii în vecinătatea Poloniei, J. a masat trupe în peste 1000 de orașe. Această acțiune i-a iritat pe liderii din Occident, inclusiv pe președintele SUA, R. Reagan, și Papa Ioan Paul II, el însuși un stîlp al anticomunismului. În 1983, după ce a reprimat Solidaritatea prin arestări în masă, J. a cedat sub presiunea sancțiunilor morale și economice internaținale și a anulat legea marțială.
Ca în toate țările comuniste în anii 80, economia Poloniei era în pragul colapsului. O criză economică survenită în 1988 a dus la reînființarea Solidarității - în ciuda arestării multor membri de bază - și J. a fost nevoit să înceapă iarăși negocieri. printre concesiile făcute de J. s-a numărat legalizarea Solidarități ca partid politic și autorizarea desfășurării unor alegeri libere. parlamenul l-a ales pe J. ca președinte în iulie 1989, dar în decembrie 1990 Walesa a devenit președinte în urma unor alegeri populare, iar J. a demisionat. Odată cu demisia sa, îndelungatul regim a comunist a luat sfîrșit.
La 12 decembrie 1990, în cuvîntul de rămas bun, J. și-a cerut iertare pentru nedreptățile comise pe timpul regimului său. „Cuvîntul regret poate suna mult prea lipsit de solemnitate, dar nu reușesc să găsec altul”. (...)
În timpul activității ca președinte al Poloniei, din 1981 pînă în 1990, conflictele cu populara mișcare muncitorească Solidaritatea s-au încheiat cu abolirea regimului comunist în 1990.
Născut în Kurow, Polonia, la 6 iulie 1923, într-o familie din clasa de mijloc - tatăl său era ofițer în cavaleria poloneză - J. și-a desăvîrșit educația în școli iezuite. Familia sa fost capturată în timpul invaziei rusești din 1939 și se presupune că pierit în lagărele de muncă staliniste. În schimb, tînărul J. a urmat o școală de ofițeri sovietică, a fost angajat în armata poloneză în 1943 și a luptat cu vitejie împotriva armatelor lui A. Hitler. În 1956, la 33 de ani, a devenit cel mai tânăr general din armata poloneză.
În 1961, J. a fost ales în Seim (parlament) și șapte ani mai târziu a fost numit ministru al apărării. În această calitate a întărit armata, continuînd să mențină legături strînse cu Moscova. În 1971 a devenit membru al Biroului Politic, iar la 11 februarie 1981 a fost ales premier, pentru ca în ziua de 18 octombrie a același an să preia și funcția de secretar al partidului comunist.
Ca șef al statului și comandant suprem al forțelor armate, J. a înfruntat Solidaritatea, mișcarea muncitorească ce căpăta o amploare tot mai mare. La începutul lui 1981, el a încercat să ajungă la un compromis cu mișcarea și cu liderul ei, Lech Walesa, dar în decembrie convorbirile au fost întrerupte și J. a decretat legea marțială. Susținut de URSS, care mobilizase 265 (?) de divizii în vecinătatea Poloniei, J. a masat trupe în peste 1000 de orașe. Această acțiune i-a iritat pe liderii din Occident, inclusiv pe președintele SUA, R. Reagan, și Papa Ioan Paul II, el însuși un stîlp al anticomunismului. În 1983, după ce a reprimat Solidaritatea prin arestări în masă, J. a cedat sub presiunea sancțiunilor morale și economice internaținale și a anulat legea marțială.
Ca în toate țările comuniste în anii 80, economia Poloniei era în pragul colapsului. O criză economică survenită în 1988 a dus la reînființarea Solidarității - în ciuda arestării multor membri de bază - și J. a fost nevoit să înceapă iarăși negocieri. printre concesiile făcute de J. s-a numărat legalizarea Solidarități ca partid politic și autorizarea desfășurării unor alegeri libere. parlamenul l-a ales pe J. ca președinte în iulie 1989, dar în decembrie 1990 Walesa a devenit președinte în urma unor alegeri populare, iar J. a demisionat. Odată cu demisia sa, îndelungatul regim a comunist a luat sfîrșit.
La 12 decembrie 1990, în cuvîntul de rămas bun, J. și-a cerut iertare pentru nedreptățile comise pe timpul regimului său. „Cuvîntul regret poate suna mult prea lipsit de solemnitate, dar nu reușesc să găsec altul”. (...)
Abonați-vă la:
Postări (Atom)