O școală europeană din India colonială britanică (KIPLING 1900-1)

<
(...)
Copiii născuți și crescuți în India, au obiceiuri și purtări care nu se aseamănă cu ale nici unui alt copil din altă parte de lume, iar învățătorii se apropie de sufletul lor cu mijloace pe care un profesor venit din Anglia nu le-ar putea înțelege. De aceea nu cred că primele impresii ale lui Kim, în calitate de elev al Institutului St. Xavier*, printre ceilalți două-trei sute de băieți, dintre care cei mai mulți încă nu văzuseră marea, să poată avea un interes deosebit. Fu pedepsit în mai multe rînduri, din cauză că sărise gardul școlii, tocmai într-o vreme cînd în oraș bîntuia holera. Aceasta se întîmplase înainte de a fi învățat să scrie destul de citeț în limba engleză, cînd trebuia să alerge în bazar, ca să găsească un scrib, pentru ca să poată trimite o scrisoare. Fu pedepsit de asemenea pentru că fuma și întrebuința cuvinte care erau mai prejos de obiceiurile institutului St. Xavier. Mai învăță să se spele cu toată atenția levitică** a indigenilor, care consideră pe englezi drept oameni nespălați. Făcuse o mulțime de șotii culacilor***, care agitau punkhase (evantaie) prin dormitoarele înfierbîntate în timpul nopții, cînd băieții stăteau de vorbă povestind fel de fel de întîmplări, pînă cînd se iveau zorile. Uneori se retrăgea într-un colț și compara cunoștințele lui cu cele ale tovarășilor lui de școală.
În institut erau copii ai funcționarilor subalterni din Serviciul Căilor Ferate, de la Telegraf și Serviciul Irigațiilor, ai subofițerilor pensionari, dintre care unii erau comandanți de garnizoană în serviciul cîte unei Rajahle****, ai căpitanilor din marina indiană, ai pensionarilor guvernului, ai plantatorilor și negustorilor, care își aveau magazinele în jurul Președenției sau așezămintelor de misionari. Cîțiva dintre ei erau descendenți ai vechilor familii indigene, care aveau rădăcini adînci în Dhurumtollah (cartier din Calcutta*****), iar unii dintre ei erau Pereiras, De Sousas și D`Silvas (descendenți ai primilor navigatori portughezi, care se stabiliseră în India și s-au căsătorit cu femei indigene******). Părinții lor ar fi putut să-i trimită chiar la o școală din Anglia, pentru a le face educația, dar țineau la școala aceasta, care fusese și leagănul primei lor tinereți și prin care s-au perindat nenumărate generații de copii, cu fața arsă de soare. Casele lor părintești se înșiruiau de la Howrah*******, centrul de căi ferate, pînă departe în cine știe ce canton indian, cum e Monghyr******** sau Chunar*********, pînă la plantațiile pierdute în paraginile din regiunea Shillong**********, sătulețe și așezări unde înaintașii lor fusesă stăpîni pe vaste teritorii în Oudh*********** sau Dekkan************; alții veneau din regiunile misionarilor care locuiau la depărtare de cel puțin o săptămînă de orice linie de comunicație; din porturile de la miazăzi, care erau la o mie de mile și se oglindeau în apele roșcate ca de pară ale Oceanului Indian; din nemăsurata depărtare a plantațiilor din Chinchina*************, pe care nimeni nu le știa unde sînt. Numai ascultîndu-i povestind drumul pe care l-au făcut, și ceea ce au văzut venind sau plecînd de la școală, ar fi făcut pe un băiat occidental să rămînă, cu toate că pentru ei această călătorie trecuse fără nici o emoție. Copiii aceștia erau obișnuiți să facă sute de kilometri singuri prin junglă, mereu cu gîndul că ar putea să fie opriți în drum de apariția neașteptată a unui tigru; cu toate acestea nu puteai spune despre ei că au făcut baie în Canalul Mînecii************** în luna august, cum nu puteai spune nici despre frații lor de dincolo de mări, că ar fi capabili să stea liniștiți în litieră, în timp ce un leopard, apărut din desișul junglei, începe să amușineze în jurul lor. Erau între ei și copii de cincisprezece ani, care petrecuseră o zi și jumătate pe un podeț plutitor în mijlocul unui rîu revărsat, pentru a liniști, cum dealtfel se și cuvenea, un grup de pelerini, care se întorceau de la o mînăstire. Erau între ei și unii mai în vîrstă, care întîlnind odată elefantul unei Rajahle și drumurile fiind spălate de ploi, îl rechiziționaseră în numele Sfîntului Xavier, ca să se poată întoarce acasă și aproape se rătăciseră cu el prin nisipurilor plutitoare, ridicate de vînturi. Era și un băiat care spunea, fără ca cineva să se fi îndoit că spune adevărul, despre tatăl său cum a oprit un asalt al unui grup din tribul Akas***************, care taie capetele, stînd singur pe terasă și trăgînd într-înșii cu carabina. Asta s-a întîmplat pe vremea cînd acest trib ataca, de predilecție, plantațiile izolate.
(...) Agerimea lui ar fi fost o mîndrie pentru un profesor venit din Anglia, dar cu toate acestea, cei din institutul St. Xavier erau de mult obișnuiți cu vioiciunea spiritul indigen, care se datora împrejurărilor și lumina soarelui, și prevedeau moleșeala care urmează la un copil, imediat ce ajunge la vîrsta de douăzeci și doi sau douăzeci și trei de ani.
Cu toate acestea, nu uita niciodată că trebuie să fie cît se poate de modest. Cînd, în timpul nopților calde, ceilalți copii începeau să-și spună pățaniile lor, el asculta, dar nu se amesteca niciodată, deoarece la St. Xavier cei care erau lăudăroși nu erau niciodată binevăzuți. Nu trebuia să uite că el era sahib**************** și odată examenele trecute poate va ajunge să fie mai mare peste indigeni. Căuta să-și aducă întotdeauna aminte de asta, căci începuse să-și dea seama ce vor însemna aceste examene.
>

SURSA
Rudyard Kipling, Kim*****************, vol. I, trad. Jul. Giurgea („Naționala Ciornei”), Casa de Editură și Presă „Viața Românească”, București, 1990, pp. 189-192.

NOTE M. T.
* Institutul St. Xavier din Luknow = Modelul lui Kipling pentru această școală fictivă a fost Colegiul La Martiniere, fondat în același mare oraș (azi în Pakistan) în 1845. (https://books.google.ro/books?id=1a-gm1iwSDAC&pg=PA133&lpg=PA133&dq=St+Xavier+in+partibus+Lucknow&source=bl&ots=6tGpe7nN4q&sig=2An1_HyMLjHMvjqJHE-JQO6cPOI&hl=ro&sa=X&ved=0ahUKEwiL-9n9vZvPAhXKDcAKHYtEA5QQ6AEILDAC#v=onepage&q=St%20Xavier%20in%20partibus%20Lucknow&f=false)
** LEVITICUL (în „Vechiul Testament”), a treia carte din Pentateuh. Atribuită lui Moise, conține legi rituale și continuă nararea întâmplărilor prin care a trecut poporul lui Israel în Sinai. O atenție deosebită este acordată căsătoriei și castității, sfințeniei în viața de fiecare zi și atitudinii poporului lui Israel față de poruncile lui Dumnezeu. Sursa: Dicționar Enciclopedic (1993-2009) (https://dexonline.ro/definitie/levitic)
*** CULÁC, culaci, s. m. Chiabur. – Din rus. kulak. Sursa: DEX '09 (2009) (https://dexonline.ro/definitie/culac/paradigma)
**** RAJÁH, rajahi, s. m. Titlu purtat de conducătorul statului în India antică, devenit mai târziu titlu princiar. ♦ Persoană având acest titlu. – Din fr. rajah. Sursa: DEX '09 (2009) (https://dexonline.ro/definitie/rajah)
***** Calcutta / Kolkata = Mare port pe coasta de est a Indiei. În 1772-1911 a fost reședința Indiei britanice. În prezent este reședința statului federal Bengalul de Vest. (https://www.britannica.com/place/Kolkata)
****** În expediția din 1497-1498 portughezul Vasco da Gama a descoperit drumul maritim spre coasta de vest a Indiei, ocolind Africa. (http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/vasco-da-gama-i-c-l-toria-care-schimbat-lumea)
******* Howrah / Haora = Oraș în statul federal indian Bengalul de Vest. Calea ferată a fost construită în 1854. (http://howrah.gov.in/Templates/Howrah%20history.htm)
******** Monghyr / Munger = Oraș din statul federal Bihar din N Indiei. (http://munger.bih.nic.in/history.html)
********* Chunar = Vechi oraș din statul federal Uttar Pradesh din N Indiei. 
(http://varanasi.nic.in/tourist/tourist8.html)
********** Shillong = Oraș din statul federal Meghalaya din E Indiei. (http://www.census2011.co.in/census/city/187-shillong.html)
*********** Oudh = Stat princiar din N Indiei (1732-1858), desprins din Imperiul Marilor Moguli musulmani. (http://www.hubert-herald.nl/BhaAwadh.htm)
************ Dekkan / Deccan / Dakshina = Regiune istorică din centrul și sudul Indiei, în care au existat state hinduse și musulmane până la cucerirea britanică din secolul XIX. (https://www.britannica.com/place/Deccan)
************* Chinchina = Cochinchina (denumirea franceză a sudului Vietnamului)? (https://www.britannica.com/place/Cochinchina)
************** Canalul Mânecii / Marea Mânecii = Strâmtoare între sudul Angliei și NV Franței. (http://www.mediafax.ro/sport/paul-georgescu-a-traversat-canalul-manecii-intr-un-timp-record-15720372)
*************** Aka / Hruso = Populație din statul federal Arunachal Pradesh din NE Indiei, vorbitoare a unei limbi tibeto-birmane. (http://www.webindia123.com/arunachal/people/akas.htm)
**************** SAHIB SA-ÍB/ s. m. (în limbajul colonial britanic) stăpân, domn; (p. ext.) om alb. (< engl. sahib) Sursa: MDN '00 (2000) (https://dexonline.ro/definitie/sahib)
***************** Liliana Negoi, Recomandare de carte: ”Kim” de Rudyard Kipling, „Curcubee în alb și negru”. 18 februarie 2013 (https://curcubeeinalbsinegru.wordpress.com/2013/02/18/recomandare-de-carte-kim-de-rudyard-kipling/)

Igiena în India colonială britanică (BROMFIELD 1933-7)

< (...) Ransome știa că John Baptistul pusese flautul deoparte, încheiase sporovăitul  și acum pregătea cina. Îl vedea umblînd încoace și încolo, tăcut ca o umbră, și cu un ștergar înfășurat pe șolduri, în loc de orice alt veșmînt. Era atît de scund, încît părea miniatura unui om; dar nu aducea ca un pitic, ci cu un atlet perfect format, aidoma unei statui de bronz, însă de proporții reduse. Era slab ca mai toți aceia care au trudit din greu în copilărie, fără să-și fi astâmpărat niciodată foamea. Cînd năvăleau căldurile mari, Ransome îi îngăduia să umble gol prin casă. Era mai firesc și mai curat. De îndată ce îmbrăca haine europene, arăta murdar. În mai puțin de cinci minute își păta hainele albe cu supă sau facea, ori și le întina cu praf ori cenușă. N-avea darul de a purta haine europene. Gol, era curat. De la străbunii lui hinduși păstrase obiceiul de a se îmbăia în fiecare zi. În fiecare dimineață alerga la puțul din capătul grădinii și acolo, în arșiță, se spăla din cap pînă-n picioare.  Ransome făcuse o constatare ciudată. De îndată ce treceau la catolicism, indienii din castele* inferioare uitau să se mai spele și se umpleau de jeg. Protestanții erau mai curați. În asta, gîndea el, consta diferența dintre misionarii iezuiți** și protestanți. Protestanții se preocupau de suflete, dar propovăduiau și îngrijirea corpului. Iezuiții nu urmăreau decît să extindă puterea bisericii catolice, fără să se intereseze și de educația sanitară a credincioșilor.
(...)
>

SURSA
Louis Bromfield, Vin ploile. Roman al Indiei moderne, trad. I. Corbul & V. Corbul, ed. Univers, București, 1972, pp. 25-26.

NOTE M. T.
* CÁSTĂ, caste, s. f. (La hinduși, egipteni sau la alte popoare orientale) Grup social închis, endogamic, strict delimitat de altele prin origine comună, ocupații, privilegii; p. ext. grup social închis care își păstrează privilegiile. ◊ Expr. Spirit de castă = spirit îngust, exclusivist. – Din fr.caste. 
Sursa: DEX '09 (2009) (https://dexonline.ro/definitie/cast%C4%83) (http://www.descopera.ro/mari-intrebari/14419544-ce-este-un-sistem-de-tip-casta)** iezuit = Ordin călugăresc întemeiat în 1540 de Ignațiu de Loyola prin bula papei Paul III, cu denumirea oficială Societatea lui Isus. (http://www.iezuiti.ro/prezentare/)

Ortodoxie versus catolicism și protestantism în problema misionarismului (ELIADE 1940)

<
(...) Mai ales că Van Manen încerca să-l convingă pe Bogdanof că buddhismul nu este o doctrină chiar așa de ușor de combătut, și că în orice caz el, ca savant, nu-și poate îngădui să judece o religie străină ca un misionar. Controversa aceasta o purtau ei, cu pauze variabile, de vreo cinci ani. Și Bogdanof se indigna întotdeauna auzind cuvîntul „misionar”.
- Noi, ortodocșii, nu avem misionari, se apăra el. Nu cunosc mentalitatea misionară. Asta e treaba voastră, a protestanților.
Și se întorcea spre mine știind că am să-i dau dreptate. Dar Van Manen nu se lăsa intimidat.
- În primul rînd că nu sînt protestant decît după tată, preciză el. După mamă sînt catolic. Și, după cîte știu eu, și catolicii au misiuni, și încă misiuni milenare. Ce spui tinere? întrebă adresîndu-mi-se.
(...)
>

SURSA
Mircea Eliade, Nopți la Serampore, ed. VVpress, post 1989, pp. 26-27.

Rolul religiei în societate de-a lungul istoriei (BALZAC 1832-1833)

<
(...)
- Domnilor, spuse domnule Janvier, religia se simte, nu se definește. Noi nu sîntem chemați a judeca nici mijloacele, nici țelurile Atotputernicului.
- Așadar trebuie să credem în genoflexiunile dumneavoastră? spuse Genestas, cu bonomia militarului care niciodată nu s-a gîndit la Dumnezeu.
- Domnule, răspunse grav preotul, religia catolică alină mai bine decît celelalte neliniștile omenești, dar chiar dacă n-ar fi astfel, vă-ntreb: ce-ați pierde crezînd  în adevărurile sale?
- Nu mare lucru, spuse Genestas.
- În schimb, cît nu riscați  a pierde dacă nu credeți în ele!  Da, domnule, să vorbim despre interesele pămîntești care vă sînt mai apropiate. Gîndiți-vă că degetul lui Dumnezeu se imprimă  pe toate lucrurile omenești de care se atinge prin mîna vicarului său. Mult au pierdut oamenii părăsind calea credinței noastre. Biserica - a cărei istorie puțini au avut curiozitatea s-o citească, și pe care lumea o judecă după anumite păreri greșite răspîndite cu intenție în popor - oferă modelul desăvîrșit al stăpînirii pe care oamenii se străduiesc astăzi s-o statornicească. Principiul elecțiunii a făcut din ea, de multă vreme, o mare putere politică. Odinioară nu exista nici o singură instituție religioasă caresă nu se întemeieze pe libertate, pe egalitate. Toți factorii cooperau la lucrare. Starețul, abatele, episcopul, generalul ordinului religios, papa erau pe atunci aleși cu grijă, după nevoile Bisericii a cărei gîndire o exprimau: iată de ce aveau drept la supunerea cea mai oarbă. Voi trece sub tăcere binefacerile sociale ale acestei gîndiri care a făurit națiunile moderne, a inspirat atîtea poeme, catedrale, statui, tablouri și lucrări muzicale, pentru a vă atrage atenția că alegerile dumneavostră plebee, juriul și sistemul bicameral s-au zămislit în consiliile provinciale și ecumenice, în episcopat și în colegiile cardinalilor; cu această deosebire că ideile filozofice actuale asupra civilizației îmi par a păli în fața  sublimei și divinei comunități sociale universale, înfăptuite prin Cuvânt și prin faptă,  reunite în dogma religioasă. Va fi greu pentru noile sisteme politice, oricît de desăvîrșite am presupune că sînt, să repete minunile datorate epocii cînd Biserica sprijinea inteligența umană.
- De ce? întreebă Genestas.
- Mai întîi, pentru că elecțiunea, pentru a fi un principiu,  cere o egalitate absolută a electorilor: trebuie să fie cantități egale, ca să mă servesc de o expresie din geometrie, lucru pe care politica modernă nu-l va obține niciodată. Apoi, marile înfăptuiri sociale nu se fac decît prin puterea sentimentelor, singura care-i poate uni pe oameni, în timp ce filozofismul modern și-a fondat legile pe interesul personal, care tinde a-i dezbina. Odinioară se întîlneau,  mai des decît astăzi, la diferitele națiuni, oameni generoși, însuflețiți de o dragoste maternă pentru drepturile nesocotite, pentru suferințele celor mulți. Iar preotul, copil al clasei mijlocii, se opunea forței brutale și apăra popoarele împotriva vrăjmașilor lor. Biserica a avut posesiuni teritoriale și interesele sale temporale, care păreau că trebuie să-o consolideze, pînă la urmă i-au slăbit influența. În adevăr, dacă preotul posedă o proprietate privilegiată, apare ca opresor; dacă statul îl plătește, este un funcționar care-i dator cu timpul său, cu inima și cu viața sa; cetățenii consideră  virtutea sa drept o datorie și filantropia sa, lipsită de principiul liberului-arbitru, i se ofilește în inimă. Dar dacă preotul e sărac, dacă preotul e voluntar, fără alt sprijin decît Dumnezeu, fără altă avere decît inimile credincioșilor, atunci devine din nou misionarul Americii, se numește apostol, principe al binelui. Cu un cuvînt, domnește prin sărăcie lucie și sucombă prin opulență.
(...)
>

SURSA
Honore de Balzac, Medicul de țară, trad. G. Marcuson, ed. Dacia, Cluj, 1972, pp. 149-15 .

Tânăr autodidact versus critici literari de renume în SUA la începutul secolului XX (LONDON 1909)

<
(...)
-Te închini în fața adevărurilor dinainte stabilite, servite de-a gata, îi spuse el într-o zi, cu prilejul unei discuții despre Praps și Vanderwater. Recunosc că atunci când vrei să folosești un citat care să se bucure de înaltă autoritate, cei doi sînt cum nu se poate mai potriviți -cei mai de seamă critici literari din Statele Unite. Orice profesoraș din țara asta îl socotește pe Vanderwater pontiful criticii literare americane. Cu toate acestea eu i-am citit cărțile și mi se pare cea mai desăvîrșită expresie elegată a mediocrității. Da, nu-i altceva decît un puternic somnifer, cum spune și Gelett Burgess (1). Iar Praps nu-i cu nimic mai breaz. „Hemlock Mosses” al lui Praps, de pildă, e frumos scris. Nu există o virgulă care să nu fie la locul ei, iar tonul - o! - tonul e atît de nobil, atît de ales. E criticul cel mai plătit din Statele Unite. Cu toate astea - Dumnezeu să mă ierte! - nu-i critic nici cît negru sub unghie.
Ceea ce contează însă e că ei dau tonul pentru toată lumea, iar tonul ăsta e atît de frumos, atît de moral și atît de senin! Cronicele lor îmi amintesc totdeauna de o duminică englezească, așa-s de cuminți și de manierate. Domnii aceștia sînt purtătorii de cuvînt ai norodului. Ei îi susțin pe belferii voștri de engleză, iat belferii îi susțin pe ei. Și în căpățînile lor nu există nici măcar o singură idee originală. Nu știu decît ce este dinainte acceptat - de fapt ei sînt „adevărul acceptat”. Sînt slabi de minte și adevărurile acceptate se întipăresc în mintea lor așa cum se stanțează numele fabricii pe sticlele de bere. Iar treaba lor e să-i strângă pe toți tinerii care se duc la universitate, să le alunge din minte orice sclipire de originalitate s-ar afla din întîmplare acolo și să le aplice în schimb, ca pe-o pecete, adevărurile luate de-a gata.
-Cu toate acestea, răspunse Ruth, eu cred că atunci cînd îmbrățișez un adevăr acceptat mă găsesc mai aproape de adevărul adevărat decît te afli tu, cînd spumegi de furie iconoclastă, ca un sălbatic din mările Sudului.
-Totuși misionarii, și nu sălbaticii au sfărîmat icoanele, observă Martin rîzînd. și, din nefericire, acum toți misionarii sînt printre sălbatici și n-a mai rămas acasă nici unul care să sfarme  și asemenea venerabile icoane cum sînt domnii Vanderwater și Praps.
-Nu numai ei, ci și pe profesorii de la universitate.
Martin clătină din cap cu tărie.
-Nu, zise el repede, profesorii de la discipinele științifice trebuie să rămână. Ăștia sînt într-adevăr oameni deosebiți. Dar ar fi o faptă foarte bună dacă s-ar găsi cineva să le sucească gîtul la vreo nouă din fiecare zece profesori de engleză - bieți papagali cu creiere microscopice!
Cuvintele acestea erau cam severe, dar pentru Ruth ele constituiau o adevărată blasfemie. Nu puteau să nu facă o comparație între profesori solemni, eruduți, îmbrăcați elegant, care vorbeau cu voci melodioase și modulate cu artă, răspîndind în jur o atmosferă de cultură și rafinament - și acest tînăr ciudat, pe care într-un fel îl iubea, pe trupul căruia hainele nu aveau să cadă niciodată cum trebuie, ai căror mușchi voluminoși aminteau de munci istovitoare, care se aprindea în discuție, înlocuind argumentarea calmă cu insultele și augusta stăpînire de sine cu izbucnirile pătimașe. Aceia cel puțin aveau lefuri bune și - da! trebuia să privească adevărul în față - erau oameni subțiri; iar el nu se arăta în stare să cîștige un gologan și nici nu aducea cu ei.
Nu cîntărea cuvintele lui Martin și nu-i cerceta argumentele ca atare. La concluzia că argumentele lui erau neîntemeiate ajungea - e-adevărat, în mod inconștient - printr-o comparație a aspectelor exterioare. Opiniile literare ale acelora, ale profesorilor, nu puteau fi decît întemeiate, fiindcă profesorii erau oameni cu vază. Opiniile lui Martin erau greșite pentru că el nu era în stare să-și publice scrierile. Pentru a folosi propria lui expresie, aceia „o scoteau la capăt”, pe cîtă vreme el nu. Și, de alminteri, nici nu părea cu putință ca el să aibă dreptate - el care cu atît de puțin timp în urmă stătea chiar în salonul acesta, fîstîcit și roșu ca un rac, dînd din cap cînd era prezentat, uitîndu-se înspăimîntat la obiectele gingașe din jur, de teamă să nu le fărîme cu umerii lui în veșnică legănare, întrebînd de cîtă vreme murise Swinburne* și anunțînd cu mare fală că citise „Excelsior” și „Psalmul vieții”.
Fără să vrea, Ruth însăși divedi temeinicia afirmației lui Martin cu privire la prosternarea ei în fașa adevărurilor acceptate. Martin îi urmărea înlănțuirea gîndurilor, dar refuza să meargă mai departe. N-o iubea pentru părerile ei despre Praps, Vanderwater și profesorii de engleză, ba chiar începea să-și dea seama și să fie din ce în ce mai convins că are anumite facultăți intelectuale și că poate pătrunde în unele domenii ale cunoașterii pe care ea n-avea să le înțeleagă niciodată, a căror existență nici nu o bănuia.

(1) Umorist american (1866-1951).
(...)
>

SURSA
Jack London, Martin Eden, trad. D. Mazilu, ed. Cartea Românească, București, 1984, p. 249-251.

NOTA M.T.
* Algernon Charles Swinburne (1837 -1909) = Poet englez ( http://www.poetryfoundation.org/bio/algernon-charles-swinburne)

Coșul milosteniei în societatea engleză a secolului XIX (C. BRONTE)

În 1849, tânăra scriitoare englezoaică Charlotte Bronte a publicat romanul social Shirley, a cărui acțiune se petrece în 1811-1812, în regiunea nordică Yorkshire. Tânăra Caroline Helstone, nepoata parohului anglican local, primește vizita domnei Sykes și a celor trei fiice nemăritate ale sale.

<(...)
Acum nu-i mai rămânea Carolinei decît să le invite sus, să le ajute să-și scoată șalurile, să-și netezească părul și să-și împrospăteze ținuta; să le conducă îndărăt în salon, să le împartă niște cărți cu gravuri sau diverse lucruri ciudate cumpărate de la coșul milosteniei; era obligată să cumpere, deși decontribuit la înzestrarea lui contribuia foarte puțin; iar dacă ar fi avut bani mai mulți, mai degrabă l-ar fi cumpărat în întregime, chiar în clipa cînd era adus la casa parohială - cumplită pacoste! - decît să contribuie fie și numai cu o perniță de ace.

Poate că ar trebui explicat în fugă, pentru folosul celor care nu sînt ou fait (1) cu misterele „coșului milosteniei” și ”coșului misionarilor”, că asemenea meubles (2) sînt un fel de cufere de răchită, cam de mărimea unui încăpător coș de rufe, destinate să poarte de la casă la casă o uriașă adunătură de pernițe de ace, săculețe pentru bolduri, suporturi pentru cărți de vizită, coșulețe de lucru, îmbrăcăminte pentru copii mici, etc. etc. etc., făcute de mîinile mai harnice ori mai pregetătoare ale cuvioaselor doamne dintr-o parohie și vîndute mai mult cu sila păgînilor gentlemeni tot de pe-acolo, la niște prețuri nerușinat de piperate. Roadele unor astfel de vînzări impuse sînt folosite pentru convertirea evreilor, pentru căutarea celor zece triburi rătăcite și pentru regenerarea atît de interesantelor populații de culoare de pe glob. Fiecărei doamne participante îi vine cîte o dată pe lună rîndul să păstreze coșul, să lucreze pentru el, și să vîre conținutul lui pe gîtul unei clientele bărbătești din ce în ce mai reduse la număr. Lucrările încep să devină pasionante cînd sosește vremea ca șirul să fie luat de la capăt: unor femei cu minte întreprinzătoare, cu spirit negustoresc viu, le face plăcere și se distrează copios cînd îi silesc pe cei mai înăcriți zgîrîie-brînză de postăvari să scoată banii și să plătească pe loc sume cam cu patru-cinci sute la sută mai mari decît prețul de cost, pentru obiecte care nu le fac nici o trebuință; alte doamne - firi mai slabe - protestează, și ar fi mai bucuroase să-l vadă dimineață după dimineață pe însuși prințul întunericului în pragul casei, decît acel coș-fantomă dimpreună cu mesajul: „Doamna Rouse vă trimite complimente și - vă rog, doamnă - zice că a venit rîndul dumneavoastră”.

(1) La curent (fr.)
(2) Mobile (fr.)
>


SURSA
Charlotte Bronte, Shirley, vol. I, trad. de D. Mazilu, edit. Clip Impex, București, 1993, pp. 117-118.

Biografia împăratului vietnamez Minh Mang (1792-1841) (AXELROD & PHILLIPS 1995)

<
Ming Mang, împăratul Vietnamului, și-a cîștigat o tristă reputație prin persecutarea misionarilor creștini.
Născut Chi Dam în 24 mai 1792, M. M. era al patrulea fiu al împăratului Gia Lang, dar a fost ales ca succesor din cauza antipatiei sale nedisimulate pentru europeni. El a adoptat numele de M. M. la urcarea pe tron, în 1821.
M. M. a fost un confucianist înflăcărat, fapt care a dominat politica sa mai mult ca orice alt aspect. El credea că toate celelalte religii, inclusiv budismul și taoismul, dar mai ales creștinismul, veneau în contradicție cu principiile de bază ale vieții culturale, politice și teologice vietnameze. După părerea lui, credința non-confucianistă reprezinta o amenințare directă la adresa esenței divine a împăratului și a nevoii de supunere absolută față de împărat.
Disprețul lui M. M. față de străini s-a manifestat mai întîi atunci cînd i-a trimis o scrisoare personală lui Ludovic al XVIII lea al Franței, declarînd în termeni lipsiți de echivoc că nu va îngădui nici un comerț între Franța și Vietnam. De asemenea, nu a fost de acord ca în guvern să fie înființat un oficiu care să se ocupe de afacerile externe, numindu-i pe europeni „barbari” și declarîndu-i nedemni de atenția guvernului său. Din dorința de a-i supraveghea pe misionarii francezi aflați în număr mare în sudul Vietnamului, el i-a chemat în capitala Hue, pretinzînd că avea nevoie de interpreți. M. M. a interzis intrarea tuturor misionarilor în 1825. Suspectîndu-i pe catolici de implicare în revolta condusă de Le Van Khoi în 1833 (lucru confirmat ulterior), M. M. a scos în afara legii propovăduirea creștinismului în țară. El i-a închis pe toți preoții, nu numai pe cei francezi, ci pe toți catolicii. Cîțiva misionari au evadat, dar unul dintre ei, reverendul Francois Gagelin, a fost capturat și adus la Hue înlănțuit ca un animal. Judecat pentru „predicarea religiei lui Isus”, el avea să fie executat prin strangulare în octombrie 1833. În următorii șapte ani, M. a mai omorît zece misionari cu o cruzime asemănătoare.
M. M. a făcut prea puțin pentru îmbunătățirea soartei poporului său. El nu a inițiat nici un program de lucrări publice și nici nu a introdus vreo reformă socială sau agrară. Sprijinul de care se bucura a început să se erodeze pe cînd el continua să-i îndepărteze pe străini, iar în clipa morții, în ianuarie 1841, avea motive întemeiate să se îndoiască de loialitatea propriului popor. Persecutarea creștinilor a reprezentat o cauză directă a invaziei franceze în Vietnam în 1858, ocupația străină prelungindu-se pînă în 1954, cînd francezii au fost învinși la Dien Bien Phu.
>

SURSA
A. Axelrod & C. Phillips, Dictatori și tirani, trad. I. Aramă, ed. Lider, 1995, pp. 332-333/MINH MANG [Chi Dam] (1792-1841).

Shusaku Endo (Japonia) - „Tăcere” / 1966 (BOXHALL 2006)

<
Tăcere
Shusaku Endo

n. 1923 (Japonia), m. 1996
Prima ediție: 1966
Primul editor: Kodansha (Tokio)
Titlul original: Chimmoku

Romancierul Shusaku Endo a fost o ciudățenie culturală: un japonez catolic. Influențat de romancieri europeni catolici ca Graham Greene și George Bernanos, opera sa este mărturia unei religiozități chinuite, la limita necredinței, precum și a ororii față de șirul de cruzimi din istoria Japoniei.
Tăcere, a cărui acțiune se desfășoară la începutul secolului al XVII lea, este larg recunoscut drept capodopera lui Endo. Șogunatul japonez se angajase în nimicirea fără milă a creștinismului prin torturi și masacre. La Vatican ajunge știrea că un foarte respectat misionar iezuit, părintele Ferreira, a renunțat la credință din cauza torturii. Preotul portughez Sebastian Rodrigues, care îl socotește pe Ferreira mentorul său spiritual, este trimis în Japonia pentru a-l contacta. Este o misiune riscantă care, în scurt timp, ia o turnură nefavorabilă. Trădat autorităților de Kichijiro, un fel de Iuda, Rodrigues este închis și torturat. pentru a se salva el trebuie să renunțe în mod simbolic la credință prin călcarea în picioare a unei imagini a lui Isus. Cînd refuză, autoritățile încep martirizarea altor creștini în fața lui. Ulterior, Rodrigues se întîlnește cu Ferreira care îi cere să facă un act de aparență renunțare publică la credință.
Narațiunea, frustră și dramatică, descrie cu o deosebită expresivitate ororile persecuțiilor, precum și dilema dureroasă a preoților. În Rodrigues, Endo reușește să facă portretul unui om bun, credibil și agreabil, întruchipînd viziunea autorului despre creștinism centrat mai mult pe suferința lui Isus, decît pe gloria sa. RegG
>

SURSA
Peter Boxhall (coord.), 1001 de cărți de citit într-o viață, trad. C. Ion & G. Tănase, ed. Rao, București, 2010, p. ?.

„România de astăzi” (RAȚIU 1975)

Ion Rațiu, România  de astăzi. Comunism sau independență?, ediția 2, Expres, 1991, 196 p.

Cuprins

V Prefață la ediția 2
VI Explicație
VIII Cuvântul autorului
IX Prefața ediției românești

Partea întâi - Comunismul la putere

1 I. PCR - o notă falsă a „Rapsodiei române”

4 II. Un mit  - trecutul de luptă al comuniștilor români

9 III. Gheorghe Gheorghiu Dej

13 IV. Canalul morții

17 V. În vârful piramidei

21 VI. Și a fost ziua a doua : industrializarea

24 VII. Lumina vine de la răsărit

Partea a doua: Pe panta naționalismului

29 I. Gura păcătosului adevăr grăiește

33 II. Prima confruntare

36 III. Duelul

40 IV. Șansă și abilitate

48 V. Naționalismul - aliatul uitat

56 VI. Chinezerii

60 VII. Incidentul Valev

64 VIII. Reconcilierea

67 IX. Ruptura

Partea a treia: Ceaușescu

75 I. Regele a murit! Trăiască regele!

77 II. Hai să dăm mînă cu mînă

81 III. Toate drumurile duc spre Vest

91 IV. Minirevoluția culturală

97 V. O atmosferă apăsătoare

103 VI. Cultul personalității

107 VII. Recuperări istorice

111 VIII. Exilații - o primejdie

119 IX. Misionarii partidului

122 X. Tribuna ipocriziei

124 XI. Reevaluări reciproce

130 XII. Întoarcerea fiului rătăcitor

136 XIII. Comis-voiajorul comunismului mondial

141 XIV. „Independența”: o afacere profitabilă

147 XV. Lozinci și spionaj

Partea a patra: Un stat totalitar

151 I. Vasalitate

156 II. Cezarul

164 III. Noua oligarhie: ștabii

169 IV. Tehnocrații

175 V. Supușii

181 VI. Geniul românesc

185 VII. Concluzii

coperta 4: I. R. aparține unei familii care a dat diplomați, oameni politici, prelați și cărturari. 

S-a născut la Turda în 1917 și a studiat la universitățile din Cluj, Munchen și Cambridge, dobândind două licențe, în drept și științe economice, precum și un doctorat în științe politice.

Diplomat, gazetar, activ în transporturi maritime și constrcuții imobiliare, președinte al Asociației Culturale a Românilor din Anglia ( 1965-1985), președinte al Uniuni Mondiale a Românilor Liberi de la înființare în 1984, I. R. este și autorul unor lucrări cu caracter juridic, politic și literar.

„România de astăzi”, apărută în engleză, franceză și poloneză în 1975, este o analiză obiectivă a regimului comunist instaurat în România după al doilea război mondial, până la data publicării cărții.

Nici o etapă sau fapt semnificativ din istoria acelor trei decenii - industrializarea, lupta pentru putere în sânul conducerii PCR, aservirea rusească, minirevoluția culturală, cultul personalității lui Ceaușescu - nici un aspect pregnant al politicii externe a guvernului dela București nu este neglijat.

Problema principală în dezbatere este „independența” României comuniste. A existat ea cu adevărat?  Dacă da, cum s-a explicat reintegrarea progresivă a țării în CAER și în Pactul de la  Varșovia din acei ani? Și dacă nu a existat, cum a fost posibil ca România să întrețină strînse relații economice și chiar politice cu Occidentul? Este tocmai ce încearcă să explice volumul de față.