Pacea este cel mai groaznic război; în timpul ei, trebuie să ai răbdarea de a aştepta să-ţi moară duşmanul. VICTOR MARTIN - ''Carte de citit la volan''
Faceți căutări pe acest blog
marți, 20 septembrie 2016
O școală europeană din India colonială britanică (KIPLING 1900-1)
(...)
Copiii născuți și crescuți în India, au obiceiuri și purtări care nu se aseamănă cu ale nici unui alt copil din altă parte de lume, iar învățătorii se apropie de sufletul lor cu mijloace pe care un profesor venit din Anglia nu le-ar putea înțelege. De aceea nu cred că primele impresii ale lui Kim, în calitate de elev al Institutului St. Xavier*, printre ceilalți două-trei sute de băieți, dintre care cei mai mulți încă nu văzuseră marea, să poată avea un interes deosebit. Fu pedepsit în mai multe rînduri, din cauză că sărise gardul școlii, tocmai într-o vreme cînd în oraș bîntuia holera. Aceasta se întîmplase înainte de a fi învățat să scrie destul de citeț în limba engleză, cînd trebuia să alerge în bazar, ca să găsească un scrib, pentru ca să poată trimite o scrisoare. Fu pedepsit de asemenea pentru că fuma și întrebuința cuvinte care erau mai prejos de obiceiurile institutului St. Xavier. Mai învăță să se spele cu toată atenția levitică** a indigenilor, care consideră pe englezi drept oameni nespălați. Făcuse o mulțime de șotii culacilor***, care agitau punkhase (evantaie) prin dormitoarele înfierbîntate în timpul nopții, cînd băieții stăteau de vorbă povestind fel de fel de întîmplări, pînă cînd se iveau zorile. Uneori se retrăgea într-un colț și compara cunoștințele lui cu cele ale tovarășilor lui de școală.
În institut erau copii ai funcționarilor subalterni din Serviciul Căilor Ferate, de la Telegraf și Serviciul Irigațiilor, ai subofițerilor pensionari, dintre care unii erau comandanți de garnizoană în serviciul cîte unei Rajahle****, ai căpitanilor din marina indiană, ai pensionarilor guvernului, ai plantatorilor și negustorilor, care își aveau magazinele în jurul Președenției sau așezămintelor de misionari. Cîțiva dintre ei erau descendenți ai vechilor familii indigene, care aveau rădăcini adînci în Dhurumtollah (cartier din Calcutta*****), iar unii dintre ei erau Pereiras, De Sousas și D`Silvas (descendenți ai primilor navigatori portughezi, care se stabiliseră în India și s-au căsătorit cu femei indigene******). Părinții lor ar fi putut să-i trimită chiar la o școală din Anglia, pentru a le face educația, dar țineau la școala aceasta, care fusese și leagănul primei lor tinereți și prin care s-au perindat nenumărate generații de copii, cu fața arsă de soare. Casele lor părintești se înșiruiau de la Howrah*******, centrul de căi ferate, pînă departe în cine știe ce canton indian, cum e Monghyr******** sau Chunar*********, pînă la plantațiile pierdute în paraginile din regiunea Shillong**********, sătulețe și așezări unde înaintașii lor fusesă stăpîni pe vaste teritorii în Oudh*********** sau Dekkan************; alții veneau din regiunile misionarilor care locuiau la depărtare de cel puțin o săptămînă de orice linie de comunicație; din porturile de la miazăzi, care erau la o mie de mile și se oglindeau în apele roșcate ca de pară ale Oceanului Indian; din nemăsurata depărtare a plantațiilor din Chinchina*************, pe care nimeni nu le știa unde sînt. Numai ascultîndu-i povestind drumul pe care l-au făcut, și ceea ce au văzut venind sau plecînd de la școală, ar fi făcut pe un băiat occidental să rămînă, cu toate că pentru ei această călătorie trecuse fără nici o emoție. Copiii aceștia erau obișnuiți să facă sute de kilometri singuri prin junglă, mereu cu gîndul că ar putea să fie opriți în drum de apariția neașteptată a unui tigru; cu toate acestea nu puteai spune despre ei că au făcut baie în Canalul Mînecii************** în luna august, cum nu puteai spune nici despre frații lor de dincolo de mări, că ar fi capabili să stea liniștiți în litieră, în timp ce un leopard, apărut din desișul junglei, începe să amușineze în jurul lor. Erau între ei și copii de cincisprezece ani, care petrecuseră o zi și jumătate pe un podeț plutitor în mijlocul unui rîu revărsat, pentru a liniști, cum dealtfel se și cuvenea, un grup de pelerini, care se întorceau de la o mînăstire. Erau între ei și unii mai în vîrstă, care întîlnind odată elefantul unei Rajahle și drumurile fiind spălate de ploi, îl rechiziționaseră în numele Sfîntului Xavier, ca să se poată întoarce acasă și aproape se rătăciseră cu el prin nisipurilor plutitoare, ridicate de vînturi. Era și un băiat care spunea, fără ca cineva să se fi îndoit că spune adevărul, despre tatăl său cum a oprit un asalt al unui grup din tribul Akas***************, care taie capetele, stînd singur pe terasă și trăgînd într-înșii cu carabina. Asta s-a întîmplat pe vremea cînd acest trib ataca, de predilecție, plantațiile izolate.
(...) Agerimea lui ar fi fost o mîndrie pentru un profesor venit din Anglia, dar cu toate acestea, cei din institutul St. Xavier erau de mult obișnuiți cu vioiciunea spiritul indigen, care se datora împrejurărilor și lumina soarelui, și prevedeau moleșeala care urmează la un copil, imediat ce ajunge la vîrsta de douăzeci și doi sau douăzeci și trei de ani.
Cu toate acestea, nu uita niciodată că trebuie să fie cît se poate de modest. Cînd, în timpul nopților calde, ceilalți copii începeau să-și spună pățaniile lor, el asculta, dar nu se amesteca niciodată, deoarece la St. Xavier cei care erau lăudăroși nu erau niciodată binevăzuți. Nu trebuia să uite că el era sahib**************** și odată examenele trecute poate va ajunge să fie mai mare peste indigeni. Căuta să-și aducă întotdeauna aminte de asta, căci începuse să-și dea seama ce vor însemna aceste examene.
>
SURSA
Rudyard Kipling, Kim*****************, vol. I, trad. Jul. Giurgea („Naționala Ciornei”), Casa de Editură și Presă „Viața Românească”, București, 1990, pp. 189-192.
NOTE M. T.
* Institutul St. Xavier din Luknow = Modelul lui Kipling pentru această școală fictivă a fost Colegiul La Martiniere, fondat în același mare oraș (azi în Pakistan) în 1845. (https://books.google.ro/books?id=1a-gm1iwSDAC&pg=PA133&lpg=PA133&dq=St+Xavier+in+partibus+Lucknow&source=bl&ots=6tGpe7nN4q&sig=2An1_HyMLjHMvjqJHE-JQO6cPOI&hl=ro&sa=X&ved=0ahUKEwiL-9n9vZvPAhXKDcAKHYtEA5QQ6AEILDAC#v=onepage&q=St%20Xavier%20in%20partibus%20Lucknow&f=false)
** LEVITICUL (în „Vechiul Testament”), a treia carte din Pentateuh. Atribuită lui Moise, conține legi rituale și continuă nararea întâmplărilor prin care a trecut poporul lui Israel în Sinai. O atenție deosebită este acordată căsătoriei și castității, sfințeniei în viața de fiecare zi și atitudinii poporului lui Israel față de poruncile lui Dumnezeu. Sursa: Dicționar Enciclopedic (1993-2009) (https://dexonline.ro/definitie/levitic)
*** CULÁC, culaci, s. m. Chiabur. – Din rus. kulak. Sursa: DEX '09 (2009) (https://dexonline.ro/definitie/culac/paradigma)
**** RAJÁH, rajahi, s. m. Titlu purtat de conducătorul statului în India antică, devenit mai târziu titlu princiar. ♦ Persoană având acest titlu. – Din fr. rajah. Sursa: DEX '09 (2009) (https://dexonline.ro/definitie/rajah)
***** Calcutta / Kolkata = Mare port pe coasta de est a Indiei. În 1772-1911 a fost reședința Indiei britanice. În prezent este reședința statului federal Bengalul de Vest. (https://www.britannica.com/place/Kolkata)
****** În expediția din 1497-1498 portughezul Vasco da Gama a descoperit drumul maritim spre coasta de vest a Indiei, ocolind Africa. (http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/vasco-da-gama-i-c-l-toria-care-schimbat-lumea)
******* Howrah / Haora = Oraș în statul federal indian Bengalul de Vest. Calea ferată a fost construită în 1854. (http://howrah.gov.in/Templates/Howrah%20history.htm)
******** Monghyr / Munger = Oraș din statul federal Bihar din N Indiei. (http://munger.bih.nic.in/history.html)
********* Chunar = Vechi oraș din statul federal Uttar Pradesh din N Indiei.
(http://varanasi.nic.in/tourist/tourist8.html)
********** Shillong = Oraș din statul federal Meghalaya din E Indiei. (http://www.census2011.co.in/census/city/187-shillong.html)
*********** Oudh = Stat princiar din N Indiei (1732-1858), desprins din Imperiul Marilor Moguli musulmani. (http://www.hubert-herald.nl/BhaAwadh.htm)
************ Dekkan / Deccan / Dakshina = Regiune istorică din centrul și sudul Indiei, în care au existat state hinduse și musulmane până la cucerirea britanică din secolul XIX. (https://www.britannica.com/place/Deccan)
************* Chinchina = Cochinchina (denumirea franceză a sudului Vietnamului)? (https://www.britannica.com/place/Cochinchina)
************** Canalul Mânecii / Marea Mânecii = Strâmtoare între sudul Angliei și NV Franței. (http://www.mediafax.ro/sport/paul-georgescu-a-traversat-canalul-manecii-intr-un-timp-record-15720372)
*************** Aka / Hruso = Populație din statul federal Arunachal Pradesh din NE Indiei, vorbitoare a unei limbi tibeto-birmane. (http://www.webindia123.com/arunachal/people/akas.htm)
**************** SAHIB SA-ÍB/ s. m. (în limbajul colonial britanic) stăpân, domn; (p. ext.) om alb. (< engl. sahib) Sursa: MDN '00 (2000) (https://dexonline.ro/definitie/sahib)
***************** Liliana Negoi, Recomandare de carte: ”Kim” de Rudyard Kipling, „Curcubee în alb și negru”. 18 februarie 2013 (https://curcubeeinalbsinegru.wordpress.com/2013/02/18/recomandare-de-carte-kim-de-rudyard-kipling/)
miercuri, 2 decembrie 1992
„Viața la voia altora” (ROȘIORU 1992)
Ion Roșioru, Viața la voia altora, „Tomis”, Constanța, decembrie 1992, p. 6
Trei sunt șuvițele de in epic din care Elena Siupiur își împletește în desendență malrusian-exuperyană romanul-reportaj intitulat Siberia dus-întors, 73 de ruble (Anima, 1991) și anume: călătoria personajului- narator Maria la rudele rămase în Siberia, deportarea bunicului, cu 30 și ceva ani în urmă, și viața dintr-un sat colectivizat din Moldova așa zis sovietică în momentul relatării faptelor. Începută în mai 1982, cartea era deja terminată în aceeași lună a anului 1989. Dacă mai amintim și faptul că naratoarea aparține unei familii basarabene (sau româno-albaneze) care după cedarea teritoriului de peste Prut s-a refugiat în România, cartea ne apare, pe de o parte, ca una de sertar românesc, și, pe de altă parte, ca efect artistic al transparenței grandilocvente, al cărui suflu de aparență n-a ținut mult, în această privință de granițele marelui imperiu roșu.
Naratoarea, reprezentantă a celei de a patra generație din această familie internaționalizată fără voie, se naște în 1940, chiar în ziua urnirii spre Siberia a trenului cu deportați printre care se aflau ambii ei bunici, fapt nelipsit de semnificație pentru micuța căreia i se inoculează, ca un virus incurabil, o teribilă frică existențială care o urmărește pretutindeni ca un blestem. Drumul ei spre taigaua Alataiului echivalează, așadar, cu un ritual magic, acela al eliberării de sindromul angoasei numită Siberia. Răul nu este însă acolo, nu e de ordin geografic. Văzută de aproape, Siberia se umanizează, se normalizează, ceea ce poate lăsa pentru moment impresia comutării în tristețe, o tristețe imensă și paleativ de moment. Cauzele acestui rău imposibil de exorcizat par să iasă la iveală din confesiunile bunicului dinspre mamă, singurul întors din surghiun, confesiuni sau „spovedanii pentru învinși care constituie” partea cea mai solidă a scrierii în discuție. Unica vină a basarabenilor deportați este una frizând absurdul cel mai tenebros și anume aceea că munciseră o viață întreagă „din zori și până-n seară și că n-au stat la drumul mare ca să prade oamenii”, vina de a fi culaci și de a sta „ca niște viermi în calea colhozului”. O lume care condamnă munca este și ea sortită prăbușirii. „Și o să se dovedească asta”, spune profetic bunicul care acum e orb, adică are asemenea lui Homer, doar lumină interioară. Prima lege a orânduirii comuniste se dovedește a fi tocmai lipsa oricărei legi. Indivizi nevinovați sunt sacrificați la temelia noii orânduiri spre a înfricoșa poporul de care anchetatorii fac atâta caz și care se dovedește astfel o abstracțiune vidată de orice sens. Ba chiar mai mult decât atât, se produce un transfer de ură de la condamnați către anchetatori la condamnați către condamnați. Psihologia colectivă a victimelor din trenul care se târeșște ca un balaur al groazei prin nesfârșita stepă rusească e admirabil surprinsă și despicată în patru în poveștile pe care bătrânul le deapănă în prezența nepoatei venită pentru o vizită de o lună în satul din Basarabia, așa cum cu alt prilej ajunsese și în Siberia.
Înaintarea trenului setei, duhorii și morții e unul din cele mai îngrozitoare pohod na Sibiruri din câte vor fi intrat în literatură vreodată. Noua orânduire a deturnat diabolic lumea de la rosturile ei capitale. O dată ajunși în jalnicele și ticsitele vagoane de vite, oamenii care au fost condamnați pentru că se abătuseră pentru mai binele omenirii, ajung aici să se lupte în mizerie. Ori, pe acest drum al rușinii ei repetă ca viermi lupta pe care au dus-o ca oameni înainte de a fi fost condamnați. Iar din perspectiva viermelui, infernul e mult mai aproape: culpabil nu-ți mai apare sistemul care te-a adus în acest hal, ci aproapele tău care a băuto gură de apă mai mult decât tine ori a apucat un loc de dormit mai departe de hârdăul de făcut lumeștile nevoi fiziologice. Iar când cei din jur se dau cu capul de pereți, înnebunesc ori se sting răpuși de dizenterie sau de inimă rea, sentimente aflate exact la polul opus te fac să te simți vinovat pentru că nu poți face nimic spre a le veni în ajutor să le alini suferințele ori să le pui o cruce la cap atunci când îi îngropi de-a lungul căii ferate, al cărei unic sens este de a lega viața de moarte. A acestei vieți noi de care se face atâta caz în regimurile totalitarismului roșu și, care, după cum afirmă înțeleptul octogenar după o lungă și chibzuită meditație, e la voia altora.
Reîntors în sat - mulți dintre supraviețuitorii incomensurabilului genocid stalinist nu au mai avut nici măcar acest drept - bătrânul devine tacit judecătorul mut al prostiei care mai apoi generează ticăloșie și el conservă în conștiința lui realitatea rurală care mai exista când el vedea.Și după cum nu le răspundea la salut multora, aceștia se apleacă asupra propriului trecut în care nu fuseseră demolate bisericile și în care oamenii ieșeau la muncă nesiliți de nimeni, nu ca acum, goniți cu cravașa de predsedatel (președintele colhozului). Distrugerea cultului muncii i se pare una dintre cele mai odioase crime ale comunismului: „Când s-a mai pomenit una ca asta? Țăranul ăsta de nu-l mai puteai aduce din câmp acasă pe vremuri? Din miezul nopții și până la apusul soarelui era pe câmp. A trebuit să-i pui zile sfinte în calendar ca să-l mai oprești, că numai de sărbătorile sfinte nu se ducea pe câmp, acum i-au luat sărbătorile din calendar, dar el nu iese la muncă, nu mai iese la muncă.” (p. 40)
Discurs argumentativ bine structurat, cartea Elenei Siupiur devine un document despre o realitate social-politică pe care omenirea o vrea din ce în ce mai mult irepetabilă.