O zi de lacrimi ne istovește mai mult decît o zi de muncă.
(Lamartine)
SURSA
„Litoral”, Constanța, 197?.
NOTĂ M.T.
* Alphonse de Lamartine (1790-1869) = Scriitor și politician francez. Inițiator al curentului literar romantic. Membru a Academiei din 1829. (http://www.lamartine.com/)
Se afișează postările cu eticheta muncă. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta muncă. Afișați toate postările
duminică, 4 august 2019
luni, 7 decembrie 2015
Simțul datoriei sociale de la vechile familii nobiliare la națiunea modernă din Anglia (GALSWORTHY 1933)
<
(...)
Polițistul își schimbă direcția manșetelor, iar Sir Lawrence traversă continuîndu-și drumul spre Berkeley Street. Aici se petrecuseră destule schimbări! Casele măreției de odinioară dispăreau văzînd cu ochii. Bucată cu bucată, fără vreun țel vizibil, aproape cu nerușinare, așa cum se pricep englezii adevărați să facă, Londra se reconstruise. Epoca dinastică apusese, odată cu dependințele ei și feudalismul și Biserica. Pînă și războaiele se purtau acum pentru popoare și pentru piețele lor. Numai existau războaie dinastice sau religioase. Mă rog, asta era ceva! ”Pe zi ce trece, căpătăm tot mai multe asemănări cu gîngăniile, își zise Sir Lawrence. Și ce interesant e! Religia aproape că și-a dat duhul pentru că a murit credința într-o viață viitoare; și totuși, ceva se căznește să-i ia locul, munca obștească, munca socială, crezul furnicilor, crezul albinelor! Drumul cel mai rapid, fără îndoială, dar oare și cel mai sigur? Nu! Sistemul convingerii rămâne cel mai bun, pentru că odată înstăpînit ține, numai că-i al naibii de lent. Da, și al naibii de ironic! Pînă acum, simțul muncii sociale era apanajul familiilor de viță veche, care-și băgaseră în cap că trebuie să realizeze ceva util pentru a-și plăti rangul obținut în societate.
Acum, cînd aceste familii se stingeau, simțul datoriei sociale va persista oare? Și pe ce cale o să-l ”preia” poporul? ”Mă rog, își zise Sir Lawrence, în fond muncă utilă face și conducătorul de autobuz, și vînzătorul de prăvălie care-și dă atîta osteneală ca să-ți asorteze culoarea ciorapilor, și femeia care are grijă de copilul vecinului, sau care adună pomeni pentru oamenii fără căpătîi ori copiii de pripas, și motociclistul care se oprește și se uită la tine cum meșterești la mașină, și poștașul și care-ți poartă recunoștință cînd îi strecori un bacșiș; și oricine-ți întinde o mînă să te scoată din mocirlă cînd își dă seama că te înfunzi cu adevăratelea. Singurul lucru de care-i nevoie e sloganul: „Aer curat și exercițiu, pentru făurirea instinctelor sănătoase”. Asta ar trebui afișat pe toate ferestrele autobuzelor, în locul anunțurilor de tot felul: ”Colosala crimă săvîrșită de un preot” sau ”Escrocherie la loto-pronosport”. (...)
>
SURSA
John Galsworthy, Iubirile lui Dinny Cherrell*, trad. A. Ralian, vol. II (Dincolo de rîu), ed. Miron, 1992, pp. 177-178.
NOTĂ M. T.
* ed. Miron - Clasici vechi și noi - Iubirile lui Dinny Cherrell 2 vol (http://www.miron.ro/anticariat/clasici-vechi-si-noi/iubirile-lui-dinny-cherrell-2-vol)
(...)
Polițistul își schimbă direcția manșetelor, iar Sir Lawrence traversă continuîndu-și drumul spre Berkeley Street. Aici se petrecuseră destule schimbări! Casele măreției de odinioară dispăreau văzînd cu ochii. Bucată cu bucată, fără vreun țel vizibil, aproape cu nerușinare, așa cum se pricep englezii adevărați să facă, Londra se reconstruise. Epoca dinastică apusese, odată cu dependințele ei și feudalismul și Biserica. Pînă și războaiele se purtau acum pentru popoare și pentru piețele lor. Numai existau războaie dinastice sau religioase. Mă rog, asta era ceva! ”Pe zi ce trece, căpătăm tot mai multe asemănări cu gîngăniile, își zise Sir Lawrence. Și ce interesant e! Religia aproape că și-a dat duhul pentru că a murit credința într-o viață viitoare; și totuși, ceva se căznește să-i ia locul, munca obștească, munca socială, crezul furnicilor, crezul albinelor! Drumul cel mai rapid, fără îndoială, dar oare și cel mai sigur? Nu! Sistemul convingerii rămâne cel mai bun, pentru că odată înstăpînit ține, numai că-i al naibii de lent. Da, și al naibii de ironic! Pînă acum, simțul muncii sociale era apanajul familiilor de viță veche, care-și băgaseră în cap că trebuie să realizeze ceva util pentru a-și plăti rangul obținut în societate.
Acum, cînd aceste familii se stingeau, simțul datoriei sociale va persista oare? Și pe ce cale o să-l ”preia” poporul? ”Mă rog, își zise Sir Lawrence, în fond muncă utilă face și conducătorul de autobuz, și vînzătorul de prăvălie care-și dă atîta osteneală ca să-ți asorteze culoarea ciorapilor, și femeia care are grijă de copilul vecinului, sau care adună pomeni pentru oamenii fără căpătîi ori copiii de pripas, și motociclistul care se oprește și se uită la tine cum meșterești la mașină, și poștașul și care-ți poartă recunoștință cînd îi strecori un bacșiș; și oricine-ți întinde o mînă să te scoată din mocirlă cînd își dă seama că te înfunzi cu adevăratelea. Singurul lucru de care-i nevoie e sloganul: „Aer curat și exercițiu, pentru făurirea instinctelor sănătoase”. Asta ar trebui afișat pe toate ferestrele autobuzelor, în locul anunțurilor de tot felul: ”Colosala crimă săvîrșită de un preot” sau ”Escrocherie la loto-pronosport”. (...)
>
SURSA
John Galsworthy, Iubirile lui Dinny Cherrell*, trad. A. Ralian, vol. II (Dincolo de rîu), ed. Miron, 1992, pp. 177-178.
NOTĂ M. T.
* ed. Miron - Clasici vechi și noi - Iubirile lui Dinny Cherrell 2 vol (http://www.miron.ro/anticariat/clasici-vechi-si-noi/iubirile-lui-dinny-cherrell-2-vol)
sâmbătă, 11 aprilie 2015
Aristocrație și burghezie versus comunism (SERGHI 1958)
<
(...)
„ (...) Oare copilul* ăsta își dă seama de sacrificiile mele**? Știe cît m-am zbătut ca să-l primească la liceu? Cum s-o fi zvonit că sîntem moșieri***? A trebuit să dovedească, pledînd zile în șir, că moșia a fost în realitate un proces pentru o moștenire la care ar fi avut dreptul străbunica lui Victor, apoi fiicele ei****. Artemiza a renunțat, Clemansa***** a cîștigat procesul în ultima zi a lui '47. Ghinion!****** Dar nu-i nimic, vremurile se schimbă, și moșia, care nu a fost a bunicii, nici a Clemansei, nici a mea, va fi a lui Victor. Degeaba rîde Mișa cu poftă și-și izbește fruntea: << Asta moșie, fetițo, uite moșia mea! Inteligența, talentul, munca, astea-s moșii! Pune-l pe Victor să-nvețe. Nu-i băga în cap gărgăuni. Nae Mîndru, bunică-tu, a vîndut lumînări în Piața de Flori, bomboane pentru colivă și o aristocrată scăpătată l-a luat fiindcă avea bani. Asta a fost revoluția burgheză. Burghezia pornită de la opinci a vrut să aibă blazoane*******. Cererea a fost așa de mare că au început să se importe blazoanele din Fanar******** și de la Roma. >>”
(...)
>
SURSA
Cella Serghi, Iubiri paralele, ed. III., ed. Pontus, 1991, p. 166-167.
NOTE M.T.
* Victor
** Elena, mama lui Victor.
*** Persoanele cu origini sociale „nesănătoase”, adică boierești și bugheze, nu erau admise de noul regimul comunist în structurile sociale.
**** Artemiza și Clemansa,
***** Mama Elenei
****** La 30 decembrie 1947 regele Mihai a fost forțat să abdice de către guvernul comunist, încheindu-se partea politică a comunizării României.
******* Blazon = Ansamblu de semne convenționale care constituie emblema unui stat, a unei provincii, a unui oraș, a unei familii nobile, a unei bresle etc.; armoarii. – Din fr. blason.
Sursa: DEX '09 (2009) ******** Fanar = Cartier al Constantinopolului, unde, după cucerirea de către sultanul otoman Mehmed II în 1453, s-au retras aristocrația și patriahia greacă. În perioada 1711-1821 au fost numiți de către sultani ca domni ai Moldovei și Țării Românești dintre rezidenții acestui cartier. (http://istorie-edu.ro/istoria-romanilor/ist_ro_025abs1.html)
(...)
„ (...) Oare copilul* ăsta își dă seama de sacrificiile mele**? Știe cît m-am zbătut ca să-l primească la liceu? Cum s-o fi zvonit că sîntem moșieri***? A trebuit să dovedească, pledînd zile în șir, că moșia a fost în realitate un proces pentru o moștenire la care ar fi avut dreptul străbunica lui Victor, apoi fiicele ei****. Artemiza a renunțat, Clemansa***** a cîștigat procesul în ultima zi a lui '47. Ghinion!****** Dar nu-i nimic, vremurile se schimbă, și moșia, care nu a fost a bunicii, nici a Clemansei, nici a mea, va fi a lui Victor. Degeaba rîde Mișa cu poftă și-și izbește fruntea: << Asta moșie, fetițo, uite moșia mea! Inteligența, talentul, munca, astea-s moșii! Pune-l pe Victor să-nvețe. Nu-i băga în cap gărgăuni. Nae Mîndru, bunică-tu, a vîndut lumînări în Piața de Flori, bomboane pentru colivă și o aristocrată scăpătată l-a luat fiindcă avea bani. Asta a fost revoluția burgheză. Burghezia pornită de la opinci a vrut să aibă blazoane*******. Cererea a fost așa de mare că au început să se importe blazoanele din Fanar******** și de la Roma. >>”
(...)
>
SURSA
Cella Serghi, Iubiri paralele, ed. III., ed. Pontus, 1991, p. 166-167.
NOTE M.T.
* Victor
** Elena, mama lui Victor.
*** Persoanele cu origini sociale „nesănătoase”, adică boierești și bugheze, nu erau admise de noul regimul comunist în structurile sociale.
**** Artemiza și Clemansa,
***** Mama Elenei
****** La 30 decembrie 1947 regele Mihai a fost forțat să abdice de către guvernul comunist, încheindu-se partea politică a comunizării României.
******* Blazon = Ansamblu de semne convenționale care constituie emblema unui stat, a unei provincii, a unui oraș, a unei familii nobile, a unei bresle etc.; armoarii. – Din fr. blason.
Sursa: DEX '09 (2009) ******** Fanar = Cartier al Constantinopolului, unde, după cucerirea de către sultanul otoman Mehmed II în 1453, s-au retras aristocrația și patriahia greacă. În perioada 1711-1821 au fost numiți de către sultani ca domni ai Moldovei și Țării Românești dintre rezidenții acestui cartier. (http://istorie-edu.ro/istoria-romanilor/ist_ro_025abs1.html)
marți, 17 februarie 2015
„Comuna Crucea, județul Constanța” (GROSU & GHEORGHE & MIU 2015)
Ion Grosu & Mirabela Gheorghe & Petrică Miu, Comuna Crucea, județul Constanța. Schiță monografică, Ex Ponto, Constanța, 2015, 234 p.
5 Valentin Ciorbea - Cuvânt înainte
9 1.Poziționare geografică. Elemente de cadru natural
I.1.Poziționare geografică
I.2.Elemente de relief
I.3.Flora și fauna
I.4.Regim hidrologic
I.5.Clima
I.1.Poziționare geografică
I.2.Elemente de relief
I.3.Flora și fauna
I.4.Regim hidrologic
I.5.Clima
25 2.Istoria
II.1.Zona în context istoric din antichitate până în epoca modernă
II.2.Așezări pe hărți medievale și moderne
II.1.Zona în context istoric din antichitate până în epoca modernă
II.2.Așezări pe hărți medievale și moderne
65 3.Evoluția demografică
99 4.Aspecte economice
IV.1.Agricultura
IV.2.Creșterea animalelor
IV.3.Forța de muncă
IV.4.Activitatea industrială și comercială
IV.5.Transporturi
IV.6.Turismul
IV.1.Agricultura
IV.2.Creșterea animalelor
IV.3.Forța de muncă
IV.4.Activitatea industrială și comercială
IV.5.Transporturi
IV.6.Turismul
135 5.Viața social politică
V.1.Administrație
V.1.1.Organizarea administrativ teritorială a comunei Crucea în contextul organizării administrativ-teritoriale a României și a județului Constanța
V.1.2.Administrația publică
V.1.3.Utilități publice
a)Alimentarea cu apă potabilă
b)Alimentarea cu energie electrică
V.1.4.Infrastructura de sănătate și asistență socială
V.2.Învățământ
V.3.Culte
V.4.Cultură și sport
V.1.Administrație
V.1.1.Organizarea administrativ teritorială a comunei Crucea în contextul organizării administrativ-teritoriale a României și a județului Constanța
V.1.2.Administrația publică
V.1.3.Utilități publice
a)Alimentarea cu apă potabilă
b)Alimentarea cu energie electrică
V.1.4.Infrastructura de sănătate și asistență socială
V.2.Învățământ
V.3.Culte
V.4.Cultură și sport
195 Anexe
231 Bibliografie (46 tipărituri și 26 adrese web)
coperta IV: Încercarea de a schița trecutul istoric al comunei Crucea și de a-i descifra coordonatele și principalele elemente componente cere - înainte de toate - pentru oricare loc și pentru oricare timp, analiza a cât mai multor evenimente și fapte concrete, cât mai semnificative, care să poată ajuta istoricul la rânduirea selectivă a unui material vast.
Nu stă în intenția noastră să prezentăm în lucrarea de față tabloul complet al istoricului localității. Ne-am îndreptat atenția, nu întâmplător, asupra evenimentelor din secolul XX, privindu-le ca o moștenire a perioadelor anterioare, cu consecințe pozitive pentru evoluția istorico-economică, socială, politică și culturală a acestei comune, așezată în zona centrală a Dobrogei. Dorința autorilor a fost de a îmbunătăți zestrea istorică a vechii provincii românești.
În preajma sărbătoririi a 100 de ani de la intrarea României în primul război mondial, lucrarea reprezintă și un semn de prețuire a generațiilor actuale pentru lupta și jertfa celor de la Crucea, în marile confruntări desfășurate în războiul pentru întregirea neamului.
Volumul cuprinde documente de arhivă și mărturii publicate în paginile unor periodice și lucrări științifice cu profil geografic și istoric despre localitățile comunei Crucea. Am încercat să prezentăm documentele reprezentative existente în arhivă, care vorbesc despre evoluția și schimbările pe care le-a suferit de-a lungul timpului comuna, conviețuirea pașnică a oamenilor locului (români, turci și tătari), lupta lor comună comună pentru dezvoltarea și apărarea bunurilor în perioada războaielor mondiale. Ne exprimăm considerația pentru reprezentanții Consiliului Local Crucea și pentru interesul pe care aceștia îl manifestă față de istoria locală.
miercuri, 26 noiembrie 2014
Administraţia unei moşii din Romania la sfarşitul secolului XIX (ZAMFIRESCU 1894)
<
(...)
- Să lăsăm trecutul; ce-a fost s-a dus. Cît a trăit mama, l-a lăsat să facă ce a vrut. Unchiu-meu de asemenea, fiindcă e rudă cu mătuşe-mea. De-acum încolo ce-i de făcut...
- Eu nu ştiu care sunt intenţiile dumitale în privinţa lui Eftimiu; fiindcă altfel ar trebui să începi prin a-l da afară.
- Aşa este. Dar la ideea asta iar trebuie să nu ne oprim - cel putin deocamdată.
- Atunci sa-i iei administraţia din mînă.
- Da.
- Ai să vezi însă ca o să fii silit să te ocupi şi de socotelile lui, fiindcă ai să găsesti contracte făcute, bani daţi pe muncă, datorii la ţărani.
- O să închid ochii.
- Dacă e aşa, cel mai cuminte lucru e să chemi pe oameni într-o dimineaţă la dumneata, să le spui că te-ai hotărit să-ţi îngrijeşti singur de treburi; că, după dorinţa răposatei, ierţi toate datoriile, rupi toate contractele, dezlegi toate învoielile; că ai să faci contracte noi (şi să le faci in regulă, fiindcă azi nu mai merge ca in trecut); ca oricine ar avea ceva de cerut sau de spus te găseşte gata de vorbă. Apoi să le dai de băut dacă vrei, să le pui lăutari...
- Cam greu, acuma.
- Si după toate astea să nu te aştepţi la lucru mare. Tăranul are să-ţi bea vinul, să joace la horă, să nu-ţi plătească datoria, şi cînd îl vei chema la muncă, să nu vie.
- Pentru ce?
- Pentru că aşa sunt lucrurile la noi. Cauzele sunt foarte multe. Mai întîi modul în care a fost tratat ţăranul pînă acuma; toţi din toate părţile l-au mîncat şi l-au înşelat cît au putut. Arendaşul, fie grec, fie bulgar, fie roman, e acelaşi peste tot: el nu caută decît să se îmbogăţească; dovadă Scatiu şi cîţi ca el. Aşa că boierul este socotit de ţăran ca duşmanul lui firesc. Mai pune opoziţia naturală a intereselor: cind se coace grîul nostru, se coace şi al lui, şi, cu toate că a primit bani ca să vie la seceră la cea dintîi chemare, el se duce la grîul lui. In fine, disproporţia dintre sol şi populaţie: noi n-avem decit 40 de indivizi pe kilometru pătrat, pe cind raportul firesc e de 70...
- A!... zise el, zîmbind.
- De ce rîzi? întrebă ea.
- Vorbesti ca o carte.
Saşa îşi întoarse încet privirile către mîinile ei. Apoi cu greutate, adaugă:
- Ai dreptate: e prost şi pedant ceea ce spun: dar cum să explici asemenea lucruri fără să întrebuintezi vorba de ``kilometru pătrat`` şi alte expresii tehnice, care ar unge la inima pe Turică dacă ar putea să le rostească? Căci, în realitate, aşa e: plugăria se întinde pe fiecare zi mai mult, iar populaţia nu creşte, aşa ca acelaşi număr de braţe trebuie să producă îndoit.
- Dar maşinile?
- Tocmai asta vream să spui, dacă nu rîzi de mine. Vream să spun că, pentru a nu se expune cineva să piarză prea mult şi spre a nu jefui pe ţăran, nu-i rămine decît: pe de o parte să se poarte bine cu el, iar pe de alta să aibe la îndemină maşini, şi să ştie să lucreze cu ele, la vreme de nevoie.
(...)
>
SURSA
Duiliu Zamfirescu, Viata la tara, ed. Eminescu / colectia Biblioteca Eminescu nr. 51, Bucuresti, 1985, p. 41 .
(...)
- Să lăsăm trecutul; ce-a fost s-a dus. Cît a trăit mama, l-a lăsat să facă ce a vrut. Unchiu-meu de asemenea, fiindcă e rudă cu mătuşe-mea. De-acum încolo ce-i de făcut...
- Eu nu ştiu care sunt intenţiile dumitale în privinţa lui Eftimiu; fiindcă altfel ar trebui să începi prin a-l da afară.
- Aşa este. Dar la ideea asta iar trebuie să nu ne oprim - cel putin deocamdată.
- Atunci sa-i iei administraţia din mînă.
- Da.
- Ai să vezi însă ca o să fii silit să te ocupi şi de socotelile lui, fiindcă ai să găsesti contracte făcute, bani daţi pe muncă, datorii la ţărani.
- O să închid ochii.
- Dacă e aşa, cel mai cuminte lucru e să chemi pe oameni într-o dimineaţă la dumneata, să le spui că te-ai hotărit să-ţi îngrijeşti singur de treburi; că, după dorinţa răposatei, ierţi toate datoriile, rupi toate contractele, dezlegi toate învoielile; că ai să faci contracte noi (şi să le faci in regulă, fiindcă azi nu mai merge ca in trecut); ca oricine ar avea ceva de cerut sau de spus te găseşte gata de vorbă. Apoi să le dai de băut dacă vrei, să le pui lăutari...
- Cam greu, acuma.
- Si după toate astea să nu te aştepţi la lucru mare. Tăranul are să-ţi bea vinul, să joace la horă, să nu-ţi plătească datoria, şi cînd îl vei chema la muncă, să nu vie.
- Pentru ce?
- Pentru că aşa sunt lucrurile la noi. Cauzele sunt foarte multe. Mai întîi modul în care a fost tratat ţăranul pînă acuma; toţi din toate părţile l-au mîncat şi l-au înşelat cît au putut. Arendaşul, fie grec, fie bulgar, fie roman, e acelaşi peste tot: el nu caută decît să se îmbogăţească; dovadă Scatiu şi cîţi ca el. Aşa că boierul este socotit de ţăran ca duşmanul lui firesc. Mai pune opoziţia naturală a intereselor: cind se coace grîul nostru, se coace şi al lui, şi, cu toate că a primit bani ca să vie la seceră la cea dintîi chemare, el se duce la grîul lui. In fine, disproporţia dintre sol şi populaţie: noi n-avem decit 40 de indivizi pe kilometru pătrat, pe cind raportul firesc e de 70...
- A!... zise el, zîmbind.
- De ce rîzi? întrebă ea.
- Vorbesti ca o carte.
Saşa îşi întoarse încet privirile către mîinile ei. Apoi cu greutate, adaugă:
- Ai dreptate: e prost şi pedant ceea ce spun: dar cum să explici asemenea lucruri fără să întrebuintezi vorba de ``kilometru pătrat`` şi alte expresii tehnice, care ar unge la inima pe Turică dacă ar putea să le rostească? Căci, în realitate, aşa e: plugăria se întinde pe fiecare zi mai mult, iar populaţia nu creşte, aşa ca acelaşi număr de braţe trebuie să producă îndoit.
- Dar maşinile?
- Tocmai asta vream să spui, dacă nu rîzi de mine. Vream să spun că, pentru a nu se expune cineva să piarză prea mult şi spre a nu jefui pe ţăran, nu-i rămine decît: pe de o parte să se poarte bine cu el, iar pe de alta să aibe la îndemină maşini, şi să ştie să lucreze cu ele, la vreme de nevoie.
(...)
>
SURSA
Duiliu Zamfirescu, Viata la tara, ed. Eminescu / colectia Biblioteca Eminescu nr. 51, Bucuresti, 1985, p. 41 .
luni, 16 decembrie 2013
UMOR - Legile psihologiei
- Orice lucru îţi ia mai mult timp decât crezi.
- Fiecare are câte o idee grozavă, dar inaplicabilă.
- Dacă faci ceva care poate fi pe placul tuturor, se va găsi cineva căruia să nu-i placă.
- Prietenii vin şi pleacă, dar duşmanii rămân şi se acumu-lează.
- Cel ce ţipă mai tare primeşte microfonul.
- Coşurile apar pe faţă numai cu o oră înainte de întâlnire.
- Probabilitatea să întâlneşti pe cineva cunoscut creşte atunci când eşti cu cineva cu care nu trebuie să fii văzut.
- Când nu ştii la ce lucrezi, lucrează îngrijit.
- Munca în echipa este esenţială. Ea îţi permite întotdeauna să dai vina pe altcineva.
- Nu ştii niciodată cine are dreptate, dar ştii cine decide.
- Când vremea este frumoasă, prezenţa la biserică este slabă. Când vremea este foarte urâtă, prezenţa la biserica este slabă. Când buletinul meteo este neclar, prezenţa la biserică întrece toate aşteptările.
- Nu dori moartea şefului; fă-l să şi-o dorească singur.
- Dacă faci ceva care poate fi pe placul tuturor, se va găsi cineva căruia să nu-i placă.
- Prietenii vin şi pleacă, dar duşmanii rămân şi se acumu-lează.
- Cel ce ţipă mai tare primeşte microfonul.
- Coşurile apar pe faţă numai cu o oră înainte de întâlnire.
- Probabilitatea să întâlneşti pe cineva cunoscut creşte atunci când eşti cu cineva cu care nu trebuie să fii văzut.
- Când nu ştii la ce lucrezi, lucrează îngrijit.
- Munca în echipa este esenţială. Ea îţi permite întotdeauna să dai vina pe altcineva.
- Nu ştii niciodată cine are dreptate, dar ştii cine decide.
- Când vremea este frumoasă, prezenţa la biserică este slabă. Când vremea este foarte urâtă, prezenţa la biserica este slabă. Când buletinul meteo este neclar, prezenţa la biserică întrece toate aşteptările.
- Nu dori moartea şefului; fă-l să şi-o dorească singur.
***, Fun, CUGET LIBER”, Constanța, 16 decembrie 2013
joi, 16 mai 2013
Citate despre muncă
„Cel mai bun mod de a-ţi aprecia munca este să-ţi imaginezi cum e fără ea.”
OSCAR WILDE (1854-1900), scriitor irlandez.
„Îţi urăşti locul de muncă? De ce nu ai spus aşa? Există un grup de suport pentru asta. Se numeşte «toată lumea» şi se întâlnesc la bar”
DREW CAREY (1958-), comedian american.
„Toate locurile de muncă plătite îţi degradează mintea”
ARISTOTEL (384 î.H.-322 î.H.), filozof din Grecia antică
SURSA
Citate celebre despre muncă, ''Cuget Liber'', Constanţa, 16 mai 2013
OSCAR WILDE (1854-1900), scriitor irlandez.
„Îţi urăşti locul de muncă? De ce nu ai spus aşa? Există un grup de suport pentru asta. Se numeşte «toată lumea» şi se întâlnesc la bar”
DREW CAREY (1958-), comedian american.
„Toate locurile de muncă plătite îţi degradează mintea”
ARISTOTEL (384 î.H.-322 î.H.), filozof din Grecia antică
SURSA
Citate celebre despre muncă, ''Cuget Liber'', Constanţa, 16 mai 2013
joi, 7 februarie 2013
Anii europeni (Biroul de Informare al P. E. în România)
În fiecare an, Uniunea Europeană alege o temă de campanie, pentru a sensibiliza publicul și a atrage atenția guvernelor asupra unei probleme specifice. Deși aceste teme sunt numeroase și variate, toate sunt tratate cu prioritate de către instituțiile europene și statele membre.
Astfel, fiecare an european face obiectul unei campanii de sensibilizare a publicului la nivel de european și național. Temele se aleg cu câțiva ani înainte pentru a se putea realiza pregătirile necesare în vederea garantării succesului fiecărei campanii.
1983 - Anul european al IMM-urilor și al industriei artizanale.
1984 - Anul european al cetățenilor europeni
1985 - Anul european al muzicii.
1986 - Anul european al siguranței rutiere.
1987 - Anul european al mediului.
1988 - Anul european al cinematografului și televiziunii.
1989 - Anul european al informării asupra cancerului.
1990 - Anul european al turismului.
1992 - Anul european al al sănătății și al siguranței la locul de muncă.
1993 - Anul european al vârstnicilor și al solidarității între generații.
1994 - Anul european al al alimentației și al sănătății.
1995 - Anul european al al siguranței rutiere și al tinerilor șoferi.
1996 - Anul european al formării continue.
1997 - Anul european pentru combaterea rasismului și xenofobiei.
1998 - Anul european al democrației locale și regionale.
1999 - Anul european pentru combaterea violenței împotriva femeilor.
2001 - Anul european al limbilor.
2003 - Anul european al persoanelor cu handicap.
2004 - Anul european al educației prin sport.
2005 - Anul european al cetățeniei prin educație.
2006 - Anul european al mobilității lucrătorilor.
2007 - Anul european al egalității de șanse pentru toți.
2008 - Anul european al dialogului intercultural
Biroul de Informare al Parlamentului European în România, Parlamentul European: Anii Europeni și Capitalele Culturale.
Astfel, fiecare an european face obiectul unei campanii de sensibilizare a publicului la nivel de european și național. Temele se aleg cu câțiva ani înainte pentru a se putea realiza pregătirile necesare în vederea garantării succesului fiecărei campanii.
1983 - Anul european al IMM-urilor și al industriei artizanale.
1984 - Anul european al cetățenilor europeni
1985 - Anul european al muzicii.
1986 - Anul european al siguranței rutiere.
1987 - Anul european al mediului.
1988 - Anul european al cinematografului și televiziunii.
1989 - Anul european al informării asupra cancerului.
1990 - Anul european al turismului.
1992 - Anul european al al sănătății și al siguranței la locul de muncă.
1993 - Anul european al vârstnicilor și al solidarității între generații.
1994 - Anul european al al alimentației și al sănătății.
1995 - Anul european al al siguranței rutiere și al tinerilor șoferi.
1996 - Anul european al formării continue.
1997 - Anul european pentru combaterea rasismului și xenofobiei.
1998 - Anul european al democrației locale și regionale.
1999 - Anul european pentru combaterea violenței împotriva femeilor.
2001 - Anul european al limbilor.
2003 - Anul european al persoanelor cu handicap.
2004 - Anul european al educației prin sport.
2005 - Anul european al cetățeniei prin educație.
2006 - Anul european al mobilității lucrătorilor.
2007 - Anul european al egalității de șanse pentru toți.
2008 - Anul european al dialogului intercultural
Biroul de Informare al Parlamentului European în România, Parlamentul European: Anii Europeni și Capitalele Culturale.
joi, 1 noiembrie 2012
UMOR - scriitorul francez T. Bernard (1866-1947)
Un curios l-a întrebat pe scriitorul umorist francez Tristan Bernard (1866-1947) care este deosebirea între capital și muncă.
-Asta-i foarte simplu - a răspuns umoristul. Împrumut de la dumneata o mie de franci, acesta este un capital, iar munca va fi atunci când vei dori să capeți banii înapoi!
SURSA
Gheorghe Brașoveanu, Anecdote cu și despre oameni celebri, ”Rebus”, București, 2012.
-Asta-i foarte simplu - a răspuns umoristul. Împrumut de la dumneata o mie de franci, acesta este un capital, iar munca va fi atunci când vei dori să capeți banii înapoi!
SURSA
Gheorghe Brașoveanu, Anecdote cu și despre oameni celebri, ”Rebus”, București, 2012.
marți, 13 martie 2012
Universitatea populară din Constanța în 1972 („Litoral” în 1972)
<
Așa cum mai subliniam și în cazul altor cursuri din tematica foarte bogată a Universității populare, un mare număr din ele au ca adresă precisă - tineretul, problemele sale specifice.
Iată-ne din nou în fața unui curs, intitulat „Tineretul și viața”, care încearcă prin tematica sa, să răspundă la cîteva probleme fundamentale ale acestuia. Este interesant, așa cum se va vedea și din temele propuse.
Ne exprimăm convingerea că organizațiile U.T.C. din marile unități industriale de pe teritoriul municipiului vor opta ca o asemenea tematică să fie inclusă în calendarul lor de activitate educativă.
dar să subliniem cele mai importante teme incluse în cadrul cursului „Tineretul și viața”: „Viața ideală este călăuzită de un mare țel”, „Tinerețea, vîrsta faptelor mari”, „Dragoste, răspundere”, „Locul prieteniei pe scara valorilor morale”, „Cum ne comportăm: modă, politețe”, „A ne orienta, a alege”, „Muncă, succes, reușită în viață”, „A fi și a-ți defini personalitatea”, „Dragostea fierbinte pentru patria socialistă”, „Despre egoism, parazitism și imitație”, „Căsătoria, familia, și legea”, „Legalitatea socialistă”, „Cunoscînd, înțelegem necesitatea respectării legilor”, „Reguli de conviețuire socială”, „Carențe în procesul de educație a copiilor”, „Copil, familie, muncă”, „Despre divorț, relațiile dintre soți, probleme ale copiilor”, „Valoarea incomensurabilă a timpului. Cum și-l folosesc tinerii”, „ Calificarea de bază - om” etc.
>
SURSA
Z. E., Tribuna Universității populare, „Litoral”, Constanța, 21 octombrie 1972, p. ?.
Așa cum mai subliniam și în cazul altor cursuri din tematica foarte bogată a Universității populare, un mare număr din ele au ca adresă precisă - tineretul, problemele sale specifice.
Iată-ne din nou în fața unui curs, intitulat „Tineretul și viața”, care încearcă prin tematica sa, să răspundă la cîteva probleme fundamentale ale acestuia. Este interesant, așa cum se va vedea și din temele propuse.
Ne exprimăm convingerea că organizațiile U.T.C. din marile unități industriale de pe teritoriul municipiului vor opta ca o asemenea tematică să fie inclusă în calendarul lor de activitate educativă.
dar să subliniem cele mai importante teme incluse în cadrul cursului „Tineretul și viața”: „Viața ideală este călăuzită de un mare țel”, „Tinerețea, vîrsta faptelor mari”, „Dragoste, răspundere”, „Locul prieteniei pe scara valorilor morale”, „Cum ne comportăm: modă, politețe”, „A ne orienta, a alege”, „Muncă, succes, reușită în viață”, „A fi și a-ți defini personalitatea”, „Dragostea fierbinte pentru patria socialistă”, „Despre egoism, parazitism și imitație”, „Căsătoria, familia, și legea”, „Legalitatea socialistă”, „Cunoscînd, înțelegem necesitatea respectării legilor”, „Reguli de conviețuire socială”, „Carențe în procesul de educație a copiilor”, „Copil, familie, muncă”, „Despre divorț, relațiile dintre soți, probleme ale copiilor”, „Valoarea incomensurabilă a timpului. Cum și-l folosesc tinerii”, „ Calificarea de bază - om” etc.
>
SURSA
Z. E., Tribuna Universității populare, „Litoral”, Constanța, 21 octombrie 1972, p. ?.
vineri, 2 decembrie 2011
Aforisme ale scriitorului Arthur Porumboiu (1935 jud. Buzău - 2 decembrie 2011 Constanța) (TOMIS)
Arthur Porumboiu, Aforisme, „Tomis”, Constanța
Gândeam : norii se duc fără noi. Ploile cad fără să ne întrebe.
Iarba îmi povestea prin semințe viitorul. Iarba își continua viața care nu poate fi închisă în țarcurile morții.
Cerul era palatul meu de cleștar. Și nu-i putea dărâma mâna stelară a morții.
Vreau să mă vindec prin Cuvânt. Și nu mă vindec!
Sunt un om, dar puteam fi o mireasmă. Sunt un om, și-mi împart viața între muncă și durere.
O fructă căzută îmi spune: „Pe toți ne cheamă pământul”.
Totul s-a spus. Nimic nu-i nou, însă pentru fiecare moartea constituie o noutate inconstestabilă, de care e firesc să se teamă. Sufletul omului nu-i pregătit să-nfrunte acest mister.
Ar trebui să-nvățăm de la albine: ele nu știu decât să lucreze și să producă bucurie.
Eroarea trăiește-n sufletul fiecăruia. Nu există ființă umană perfectă. Nic chiar moartea nu cunoaște perfecțiunea. Dovadă este modul ei de acțiune: de fiecare dată altfel. Ea se dovedește a fi suprema eroare pentru că oprește drumul omului spre perfecțiune. De ce Dumnezeu nu-i abate mâna? E o enigmă pe care n-o vom putea dezlega niciodată!
Cel care gândește o crimă poate să o și săvârșească, dar nu-i mai puțin adevărat că el poate trăi cu ea în simbioză întreaga viață, fără însă a reuși s-o concretizeze. Refularea este preludiul crimei, însă dacă nu i s-a oferit mediul prielnic (tensiunea maximă) ea rămâne în domeniul intenției. Asta nu înseamnă că sufletul nu va fi torturat continuu, ci dimpotrivă.
Iubirea este singura când omul muritor se crede o ființă eternă. pentru că el, în acele clipe de beatitudine, uită că (mai) există și moarte.
miercuri, 3 ianuarie 2007
Documentare în munca intelectuală (TÎRZIMAN & ERICH 2007)
Elena Tîrziman & Agnes Erich, Informare și documentare în context tradițional și electronic - metode specifice de muncă intelectuală, Editura Universității din București, 2007
Introducere
1. Cultură informațională - abordări conceptuale și modele specifice
1.1. Cultura informațională
1.1.1. Abordări conceptuale
1.1.2. Termeni înrudiți. Delimitări terminologice
1.1.3. Evoluația semantică a conceputlui de cultură informațională
1.1.4. Cultura informațională. Conținut. Caracteristici
1.2. Cultura informațională: modele, referențiale, standarde
1.2.1. Modelul Marland
1.2.2. Modelul Irving
1.2.3. Modelul Big Six Skils
1.2.4. Modelul Kuhlthau
1.2.5. Referențialul FABDEN
1.2.6. Standardele AASL
1.2.7. Analiza critică a modelelor prezentate
1.3. Cultura informațională
2. Informare și documentare în biblioteci
2.1. Rolul bibliotecii în formarea culturii informaționale
2.2.1. Rolul educativ al bibliotecilor
2.2.2. Rolul bibliotecii de manageri ai resurselor cunoașterii
2.2. Relația utilizator - bibliotecă
2.2.1. Drepturile și obligațiile utilizatorului unei biblioteci
2.2.2. Cataloagele de bibliotecă - constituire și consultare
3. Informare și documentare în rețeaua Internet
3.1. Documente electronice disponbile în rețeaua Internet
3.2. Browsere
(...)
1. Cultură informațională - abordări conceptuale și modele specifice
1.1. Cultura informațională
1.1.1. Abordări conceptuale
1.1.2. Termeni înrudiți. Delimitări terminologice
1.1.3. Evoluația semantică a conceputlui de cultură informațională
1.1.4. Cultura informațională. Conținut. Caracteristici
1.2. Cultura informațională: modele, referențiale, standarde
1.2.1. Modelul Marland
1.2.2. Modelul Irving
1.2.3. Modelul Big Six Skils
1.2.4. Modelul Kuhlthau
1.2.5. Referențialul FABDEN
1.2.6. Standardele AASL
1.2.7. Analiza critică a modelelor prezentate
1.3. Cultura informațională
2. Informare și documentare în biblioteci
2.1. Rolul bibliotecii în formarea culturii informaționale
2.2.1. Rolul educativ al bibliotecilor
2.2.2. Rolul bibliotecii de manageri ai resurselor cunoașterii
2.2. Relația utilizator - bibliotecă
2.2.1. Drepturile și obligațiile utilizatorului unei biblioteci
2.2.2. Cataloagele de bibliotecă - constituire și consultare
3. Informare și documentare în rețeaua Internet
3.1. Documente electronice disponbile în rețeaua Internet
3.2. Browsere
(...)
Introducere
(9) (...) Cum în perioadele anterioare, cititul, scrisul, socotitul erau considerate abilități de bază ce contribuie la integrarea socială a individului, în perioada actuală, alfabetizarea și instruirea informațională se adaugă abilităților enumerate și chiar tind să devină esențiale în competiția socială.
programele universitare, prouectele de cercetare ale universităților (2), indiferent de mărimea lor și de localizarea geografică arată că mediul universitar este din ce în ce mai preocupat de coroborarea activităților sale didactice și științifice cu solicitările mediului socio-economic, de integrare a absolvenților, de furnizare a unor competențe informaționale în acord cu cerințele impuse de Tehonologiile Informației și Comunicării. (...)
(151) (...) TCI au schimbat instrumentele de lucru, au dus la crearea de noi servicii și produse, au determinat o nouă abordare a domeniului și a conținutului său informațional. Scopul cercetării rămâne însă același: construirea de sens pornind de la sursele identificate și crearea de produse ce exprimă și comunică eficient acel sens, acea semnificație.
Pentru îndeplinirea acestui scop este nevoie ca fiecare individ să fie capabil:
- să determine și să definească precis nevoia informațională;
- să localizeze eficient sursele de informare;
- să evalueze critic elementele informative și sursele de informare
- să integreze informațiile selectate în cunoștințele sale de bază
- să utilizeze efectiv informația pentru realizarea activității propuse;
- să înțeleagă probleme economice, sociale și legale ce însoțesc informațiile și să folosească informația în mod etic și legal.
Este necesar să fie cunoscute metodele de producere, prelucrare și regăsire a informației, la care se adaugă metodele și tehnicile de bază pentu controlul și utilizarea informației. Am urmărit aceste aspecte în prezentarea modului de realizare a unei lucrări științifice, dorind să oferim un ghid minimal studenților și tuturor celor interesați de informarea și documentarea în context tradițional și electronic în vederea realizării unei astfel de lucrări.
joi, 3 octombrie 2002
„Despre globalizare” (SOROS 2002)
George Soros, Despre globalizare, trad. S. Lupescu (eng. 2002), Polirom/Economie și Societate, Iași, 2000
7 Cuvânt înainte - Daniel Dăianu
13 Prefață la ediția în limba română
15 Prefață
19 Mulțumiri
21 Introducere - Deficiențele capitalismului global
41 1.Comerțul internațional: Organizația Mondială a Comerțului
48 Drepturile muncii
50 Mediul, sănătatea și securitatea
52 Drepturile de proprietate intelectuală
54 Măsurile cu privire la protejarea investițiilor și anticorupție
56 Concurența și politica fiscală
57 Probleme organizaționale
48 Drepturile muncii
50 Mediul, sănătatea și securitatea
52 Drepturile de proprietate intelectuală
54 Măsurile cu privire la protejarea investițiilor și anticorupție
56 Concurența și politica fiscală
57 Probleme organizaționale
59 2.Ajutorul internațional: Componenta absentă
69 Taxa Tobin
70 Propunerea privind Drepturile Speciale de Tragere (DST)
72 Explicații cu privire la Drepturile Speciale de Tragere
80 Aspecte de ordin legal
82 Avantajele propunerii
69 Taxa Tobin
70 Propunerea privind Drepturile Speciale de Tragere (DST)
72 Explicații cu privire la Drepturile Speciale de Tragere
80 Aspecte de ordin legal
82 Avantajele propunerii
87 3.Reforma structurală: Băncile multilaterale pentru dezvoltare
97 4.Stabilitatea financiară: Fondul Monetar Internațional
103 O foarte succintă istorie a FMI
106 Cum stau lucrurile astăzi
112 Nu există soluții miraculoase
114 Câteva propuneri cu caracter practic
103 O foarte succintă istorie a FMI
106 Cum stau lucrurile astăzi
112 Nu există soluții miraculoase
114 Câteva propuneri cu caracter practic
125 Concluzii: Către o Societate Deschisă Globală
147 Apendice: Propunere privind Drepturile Speciale de Tragere (DST)
153 Addenda
155 Finanțarea furnizării bunurilor publice la scară globală. O propunere de reformare și dezvoltare a asistenței internaționale pentru dezvoltare . Cuvântare la Conferința ONU privind Finanțarea Dezvoltării, Monterey, Mexic, 18 martie 2002
159 Conferința de la London Business School, 27 iunie 2002
171 Index
miercuri, 4 martie 1998
Justiție și injustiții. Alibi (RUSU 1998 )
Titus Rusu, Justiție și injustiții. Alibi, „Tomis”, Constanța, martie 1998
Pe Procurorul General Gheorghe Bobocea nu l-am cunoscut personal. L-am văzut la două ședințe la București și una la Constanța. Se spunea despre el că a fost trimis să aplice linia partidului în procuratură. Urmase câteva clase primare, Școala juridică de un an și Facultatea de Drept la fără frecvență. Făcea parte dintre cei despre care colegul Aurică Taină spunea că sunt cu „liceul pauză” sau că au absolvit școala de dans. Deși semianalfabet, a obținut titlul de doctor în drept.
Nu auzisem de el până a fost numit Procuror General. Era privit cu teamă fiindcă venea din necunoscut. Se spunea că a fost recomandat de Emil Bobu, cu care era prieten de pe vremea când au fost colegi la Școala juridică. Într-o zi, am găsit în biblioteca din sala de Consiliu a Procuraturii Județene Constanța volumul „Administrația de Stat în Republica Socialistă România”, de mai mulți autori, dintre care îi menționez pe „dr.” Gheorghe Bobocea și Emil Georgescu, fost procuror, apoi avocat, iar la data despre care scriu era redactor la Europa Liberă, unde făcea emisiunea Realitatea Românească, deosebit de apreciată de ascultători. Mă umfla râsul de câte ori răsfoiam opul respectiv. L-am arătat câtorva colegi din Constanța și din Procuratura Generală și am făcut haz de omul de știință Gheorghe Bobocea.
Bobocea a dispus ca fiecare procuror să-și facă într-un caiet programul de lucru de luni până sâmbătă. Lucrările trebuiau repartizate pe zile și ore. Munca procurorului este plină de neprevăzut și era imposibil să-și faci un plan pe care să-l respecți riguros.
Pierdere de timp și consum de nervi. Dar caietul era cel mai ușor de controlat. La altceva Bobocea nu se pricepea.
Șeful Biroului de Anchete Speciale din Procuratura Generală era Virgil Romeci, fiu de învățători din satul Strachina de lângă Țăndărei. Este tatăl tinerei muzicolog Anca Romeci de la Radiodifuziunea Română. Romeci era un bun meseriaș, excepțional coleg, cu o inteligență sclipitoare, spontan, ironic, bășcălios. Folosind expresii colorate, unele țigănești, chiar și în cele mai sobre ședințe. Nu știu prin ce împrejurări Romeci a ajuns unul din favoriții lui Bobocea. Prin cuvinte meșteșugite, își bătea joc de Procurorul General, lăudându-i ordinele aberante. Romeci era unul din susținătorii utilității planului de muncă săptămânal. Mai greu era pentru procurorii care asistau la discuțiile dintre cei doi și făceau eforturi pentru a nu izbucni în râs.
Ulciorul nu merge de multe ori la apă. Într-o zi, lui Romeci i s-a înfundat. Bobocea l-a prins că nu întocmește planul de muncă săptămânal. Nu s-a așteptat ca tocmai favoritul lui să-i creeze o asemenea decepție. După o izbucnire de furie, Bobocea a convocat staff-ul Procuraturii Generale. S-a creat un cadru oficial pentru criticarea lui Romeci. Unul din cei de față mi-a spus că se aștepta la acest scandal, mai ales că Virgil Romeci întinsese prea mult coarda. , bătându-și joc pe față prin ședințe de Bobocea.
În timp ce era criticat, Romeci a luat o figură spășită, a ascultat cu smerenie observațiile ce i s-au făcut, după care a început să-l laude pe Bobocea, insistând asupra necesității planului de muncă săptămânal. Și-a pus cenușă în cap, a vorbit în jargon golănesc, țigănesc, aproape că-i curgeau lacrimile de părere de rău. Cei de față își încleștaseră fălcile să nu izbucnească în râs.
În București se comisese o crimă atroce, cu larg ecou în rândurile populației. Anchetatorii din procuratură și miliție lucrau zi și noapte, fără a reuși să descopere făptuitorul. Despre caz a auzit și Ceaușescu, care a fixat un termen pentru a prinde criminalul. Într-o seară, s-au adunat la Procuratura Generală criminaliști din miliție și procuratură să discute cazul. Ședința era condusă de procurorul general Bobocea. Au fost examinate toate variantele posibile. S-a discutat lista persoanelor suspecte, pe larg. Cuvântul alibi a fost folosit de mai multe ori. La un moment dat, Bobocea enervat, țâfnos, a întrebat: „dar de ce pe alibi ăsta nu-l prindeți?” Bineînțeles că cei de față au tresărit, s-au uitat speriați unii la alții și nu au știut ce să răspundă. La terminarea ședinței, un general de miliție, specialist cu vechi state de serviciu în urmărirea și prinderea criminalilor, i-a spus în șoaptă lui Nicolae Bracaciu, șeful Direcției de Urmărire Penală și Criminalistică din Procuratura Generală, și el un expert în crime, inteligent și cu umor: „mulți boi sunt și la noi, dar parcă n-avem nici unul ca Bobocea”.
Bobocea ajunsese de râsul procurorilor, care, totuși, se temeau de el. Era rău și vindicativ. A fost schimbat din funcție în noiembrie 1977 și s-a pierdut în anonimat.
(fragment)
(Din volumul Confesiunile unui magistrat imperfect)
joi, 2 ianuarie 1997
„Politica națională a cărții” (GARZON 1997)
Alvaro Garzon, Politica națională a cărții. Un ghid pentru munca pe teren, trad. (fr. 1997) S. Craia, pref. lect. univ. dr. Gh. Buluță, Univers Enciclopedic, București, 1999.
Prefață (5-12)
Autorul acestei lucrări este șeful Secției carte și industrii culturale din UNESCO și lucrează în domeniu de mai multe decenii. Columbian, născut și crescut într-o zonă cu numeroase probleme, implicat în dezvoltarea culturală a țării sale, creatorul unui organism original și viabil - Centrul regional pentru promovarea cărții în America Latină și Caraibe (CERLALC) - A. G. este o personalitate plină de energie și un profesionist al diagnosticării fenomenelor ce se circumscriu culturii scrise. Calitatea sa oficială a făcut ca expertul UNESCO să străbată planeta în nenumărate rânduri, pentru a identifica problematica lumii cărții, pentru a reuni factorii responsabili, pentru a incita la dialog în căutarea soluțiilor. Dispunând de o experiență bogată, și de un profesionalism de înaltă clasă, de avantajele muncii în echipe formate de specialiști din diverse țări, el a elaborat principiile generale ale unei politici naționale în favoarea cărții și lecturii, pe care le prezintă într-o o modalitate concentrată, reducând totul la esențial și luând în calcul toate elementele. Nimic în plus, nimic în minus - aceasta este formula unui demers de sistematizare a tot ce ține de „lanțul cărții”, de profesiile implicate, de relațiile sector public-sector privat.
Autorul pornește de la premisa că soluțiile sunt condiționate de perfecta înțelegere a realităților, ceea ce presupune observarea componentelor psiho-sociale, economice, politice și culturale ale universului cărții, de la autor până la cititor. El a și realizat un prim raport asupra stării de lucruri în acest domeniu, în România, după ce a avut întâlniri cu autori, editori, difuzori, bibliotecari, dar și cu reprezentanți ai ministerelor (Culturii, Educației, Finanțelor, Justiției). Raportul, prezentat celor în cauză, a impresionat prin acuratețe și profesionalism, arătând în mod concret valoarea unui bun diagnostic.
Lucrarea Politica națională a cărții, prezentată acum în traducere românească, oferă un remarcabil model de analiză și de acțiune în domeniul politicii culturale, de mare utilitate în prezent, când societatea românească se află în căutarea unor căi de dezvoltare. Experiența personală a autorului și experiența UNESCO pot oferi în acest moment nu numai principii clare și perfect articulate, dar și sugestii de ordin practic, precum și un excelent exemplu de structurare cât mai inteligentă și eficientă a voinței politice.
În Țările Române primul „model editorial” se prefigurase în liniile sale principale înainte de introducerea tiparului, care este relativ timpurie. Civilizația cărții manuscrise produsese o structură editorială coerentă, pe care arta tiparului se va grefa, la început ca o noutate de ordin tehnic, pentru a genera fenomene socio-culturale mai complexe, cu implicații politice.
Imprimeria și-a făcut apariția pe pământ românesc în primul deceniu al sec. XVI, prima carte fiind tipărită în 1508 în limba slavă, limba oficială a bisericii și cancelariei domnești. Prima carte în limba română a fost tipărită la Sibiu , în 1544. Până în sec. XVIII s-au publicat mai ales cărți de cult, laicizarea cărții și a tiparului fiind târzie.
La începutul sec. XIX au apărut și în Moldova și Țara Românească tipografii laice, particulare, precum și edituri care au jucat un rol esențial pentru cultura românească. Acestea au fost create de intelectuali cu orizont european, oameni care s-au remarcat prin multiple inițiative culturale.
Intelectuali și scriitori de la jumătatea veacului trecut au imprimat cartea diversă, laică și de activitatea lor editorială, desfășurată cu multe sacrificii, se leagă și istoria literaturii naționale, precum și difuzarea prin prin traduceri a literaturii universale.
Diversificarea producției editoriale a coincis cu afirmarea gândirii și creativității românești în domeniile științific, artistic și tehnic. Industria poligrafică a luat avânt, înmulțindu-se tipografiile și editurile, majoritatea inițiative particulare, dar și unele susținute de stat prin intermediul unor fundații (Casa Școalelor).
Cartea românească a cunoscut în această epocă o modernizare cu totul remarcabilă, prin conținut, calitate tipografică și aspect grafic, acesta din urmă fiind în acord cu stilul „1900” răspândit în Europa.
După primul război mondial, în România a început o etapă de avânt economic ce s-a ilustrat și în lumea cărții și editurii.
Au apărut edituri noi: Cartea Românească, înființată în 1919, Cultura Națională, 1921, Scrisul Românesc, 1922, Editura Fundațiilor Regale pentru Literatură și Artă, 1933. Asemenea edituri, cu programe culturale de anvergură, cu serii și colecții de real prestigiu, au marcat o perioadă dintre cele mai productive sub aspectul marilor valori ale culturii românești.
După al doilea război mondial, în România a avut loc o radicală schimbare de regim politic și a început o altă vârstă și pentru o societatea românească și pentru lumea editorială. Perioada 1944-1948 a fost o etapă de tranziție. Ca urmare a naționalizării tuturor tipografiilor, editurilor și librăriilor, statul finanța și controla integral producția, editarea și difuzarea cărții. S-a constituit un sistem editorial,în subordinea Ministerului Culturii și a unor organisme de stat. Acesta cuprindea un număr de edituri cu profil distinct, pe domenii (științific, tehnic, literar ș. a.). De-a lungul câtorva decenii ele au suferit unele schimbări, unele fiind comasate, apărând altele noi, fiindu-le schimbate și numele. În 1969 a avut loc reformă editorială. Au luat ființă Editura Cartea Românească a Uniunii Scriitorilor și Editura Kriterion - pentru publicarea cărților în limbile minorităților naționale. S-au creat noi edituri și în provincie: Dacia la Cluj Napoca, Junimea la Iași, în 1969, Scrisul Românesc la Craiova și Facla la Timișoara, în 1972. Astfel, în 1989 - 17 edituri funcționau într-un sistem unic, coordonat de Centrala Editorială a Consiliului Culturii, dar în subordinea unor instituții diferite mai funcționau și alte case de editură.
Centralizarea producției editoriale și a difuzării cărții, precum și cenzura sunt caracteristici proprii etapei încheiate în decembrie 1989, după care urmează, pentru societatea românească și pentru lumea cărții și editurii, o perioadă cu totul diferită sub toate aspectele și care se definește prin căutarea unei noi identități.
Ca urmare a revoluției din decembrie 1989 a devenit posibilă înființarea de edituri și tipografii particulare. Condițiile unui început de economie de piață au bulversat deopotrivă cererea și oferta de carte, mentalitatea publicului și a editorului.
Sub aspectul tehnicii poligrafice ai apărut înnoirile.
Nu au întârziat să apară noile procedee de procesare computerizată a textelor, care au schimbat aspectul cărților, au modificat organizarea muncii în edituri și tipografii.
Cenzura a fost desființată, cererea și oferta s-au diversificat și s-au conturat, pentru prima oară după o jumătate de secol, noi categorii ale publicului, cu niveluri și exigențe variate.
Prețul cărți a înregistrat creșteri galopante, ceea ce a modificat obișnuința românilor de a cumpăra carte.Ca urmare, tirajele anumitor genuri s-au redus drastic punând în dificultate editurile care nu produc carte de consum.
Conform statisticilor au fost înregistrate peste 4.000 de edituri, dar multe dintre ele nu au activat niciodată ori și-au încetat activitatea după două-trei apariții.
În prezent, circa 20 de edituri domină în producția de carte (ele realizând mai multe zeci de titluri pe an).
Culegerea și paginația pe calculator și nevoile financiare au avut ca urmare pe de o parte reducerea, pe de altă parte reprofilarea resurselor umane din edituri. Nemaifiind instituții bugetare, acestea au început să lucreze conform criteriilor de performanță.
S-au produs mari schimbări și în aspectul și în calitatea tipografică a cărții. Concurența a impus oferta de carte cu coperți atrăgătoare sau incitante, o nouă calitate a hârtiei și cartonului, dezvoltarea cărții industriale.
Unele edituri au început să imprime în străinătate. A crescut importul de hârtie și s-a informatizat aproape integral activitatea internă.
În domeniul poligrafic au apărut numeroase tipografii particulare, iar cele existente s-au privatizat. Ele au fost dotate cu echipamente performante, și-au diversificat serviciile și s-au restructurat. Personalul s-a redus și s-a recalificat, dobândind noi competențe.
În domeniul difuzării s-au produs de asemenea mari schimbări. Vechile rețele de librării s-au privatizat și s-au modificat. Au apărut rețele particulare de difuzare, angrosiști de carte, firme specializate în distribuție, librării și rețele de librării private.
Unele edituri și-au creat și rețele proprii de difuzare. A devenit ofensivă activitatea promoțională, iar sistemele de comerț s-au diversificat. Au înflorit comerțul stradal și comerțul prin poștă.
Se observă dinamismul unor edituri tinere, conduse de oameni tineri, viu o mentalitate diferită de aceea a editorilor din generațiile vârstnice. Acești manageri i-au hotărâri și acționează repede, neconvențional, în editurile lor munca se desfășoară în ritm accelerat,cu personal puțin, dar eficient și interesat direct de prosperitatea editurii. Sunt întreprinzători ce urmăresc un model occidental, ale căror produse, imprimate uneori în străinătate, au o calitate poligrafică și un aspect comparabil cu acela din alte țări. Ei nu depind de subvenții și pun un preț deosebit pe difuzarea proprie.
Au apărut și asociații profesionale de editori: Asociația Editorilor din România, Societatea Patronilor de Edituri din România, Asociația Editorilor cu Profil Pedagogic și Breasla Cărții Maghiare.
Un sondaj sociologic, efectuat în mai 1998, pentru a analiza „consumul cultural” a indicat faptul că 29% din populație a cumpărat cel puțin o carte în ultimele 3 luni, ceea ce înseamnă că pe piața cărții au intrat circa 2 milioane de exemplare lunar, estimate la 6 milioane dolari pe lună.
Pentru a sprijini editarea cărții de cultură și literaturii naționale, Ministerul Culturii dezvoltă un program de subvenții destinat anumitor genuri de carte, asigurând prețuri accesibile, inclusiv pentru achiziționarea de către biblioteci. Pentru literatura științifică și tehnică, un demers similar este dezvoltat de Ministerul Cercetării și Tehnologiei.
Politica M. C. în privința cărții trebuie să aibă ca obiectiv general asigurarea unui cadru juridic favorabil dezvoltării cărții, stimularea inițiativei particulare în domeniul editării și difuzării cărții, promovarea cărții românești în interiorul și exteriorul țării, stimularea creativității autorilor naționali.
Politica culturală creează și ameliorează continuu structuri viabile, logice, adaptate la realizarea socială, asigură necesarul minim în materie de fonduri și veghează ca acestea să fie bine folosite. Proiectele subvenționate trebuie să se încadreze în anumite norme al căror rost este acela de a evita risipa sau utilizarea nerațională. Se are în vedere nu numi ansamblul, dar și detaliul. Politica culturală nu se adresează unui cetățean ideal, ci fiecărei categorii în parte. Ea evaluează cu luciditate realitatea și se adaptează.
Lucrarea distinsului expert care este A. G., publicată de UNESCO, vine să ne demonstreze cum ne putem integra mai bine, sub aspect cultural, într-o lume în care fiecare națiune vine cu valorile ei.
Într-o perioadă ca aceasta, pe care o traversează România, sprijinul pe care îl oferă UNESCO, acordând dreptul de traducere pentru acest model de gândire și acțiune, care este Politica națională a cărții, devine salutar și merită apreciat ca atare.
Prefață la ediția românească - A. G. (15-16)
Această lucrare, care nu are altă pretenție decât să servească drept ghid pentru lucrul pe teren, rezumă experiența dobândită la UNESCO de-a lungul multor ani, în privința dezvoltării cărții și lecturii.
Traducerea în limba română a acestei cărți nu urmărește să propună României să adopte un model, chiar dacă acesta a dat bune rezultate în alte țări. Suntem foarte conștienți de faptul că fiecare țară are specificul ei, o problematică proprie și, în consecință, are nevoie de soluții adaptate cazului ei particular.
Difuzând acest experiențe ale UNESCO ne gândim că, în formularea unei politici de dezvoltare a sectorului editorial: structura sectorului este aceeași pretutindeni în lume. Compus din scriitori, traducători, editori, tipografi, librari și bibliotecari acesta implică peste tot comportamente similare în dinamicile create în interiorul acestui „lanț al cărții”. Dacă este plasat în contextul unei economii de piață,el reacționează la fel față de acțiunile concepute de sectorul public în materie de politici culturale, de fiscalitate, de investiții ș. a.
În procesul de globalizare pe care îl traversăm, cultura se află, ca niciodată până acum, legată de economie: mondializarea culturii se confundă cu difuzarea internațională a produselor culturale (cărți, muzică, audiovizual). Suntem convinși că o țară având forța culturală a României poate juca un rol activ în acest flux planetar, pentru că „globalizarea” nu trebuie să însemne „uniformizarea” comportamentele culturale.
Dezvoltarea editării cărții în România (sub aspect cultural ca și sub aspect economic) depinde de acțiunea concertată a celor doi mari protagoniști: statul și sectorul particular.
Dacă lectura paginilor ce urmează poate contribui la o mai bună înțelegere a problemelor sectorului editorial și la o mai bună precizare a mizelor strategice ale culturii scrise, această lucrare modestă își va atins scopul.
Introducere (17-22)
În cursul anilor 70, UNESCO a încurajat crearea unor organisme special însărcinate să coordoneze dezvoltarea cărții și lecturii în diferite regiuni geografice ale lumii. Înainte de a ocupa un post în cadrul Diviziunii cărții și dreptului de autor la UNESCO, am avut privilegiul de a face parte din echipa care a creat Centrul regional pentru promovarea cărții în America Latină și Caraibe (CERALC) - situat în Columbia - și de a fi ulterior, timp de 7 ani, secretarul general al acestuia.
Mandatul CERALC era în acea perioadă de o simplitate de-a dreptul lapidară; era vorba numa de „a dezvolta cartea”. Dar cum, în absența oricărui model? Un examen foarte minuțios a evidențiat marea complexitate a sectorului cărții, datorită confluenței aspectelor culturale și economice, a divergențelor de interese ale diferitelor profesii implicate și complementare și, în sfârșit, din cauza relațiilor când armonioase, când conflictuale dintre stat și întreprinderile particulare.
Pe atunci exista o concepție asupra culturii care din fericire acum tinde să dispară; în cadrul planificării globale a dezvoltării, cultura era considerată importantă în măsura în care vehicula expresiile autohtone, dar era cu ușurință împinsă pe un plan secundar în raport cu prioritățile economice ale dezvoltării. Altfel spus, cultura era ruda săracă în bugetul statului. În prezent se știe că, alături de exportul tradițional de materii prime și produse naturale, creativitatea țărilor în curs de dezvoltare poate să le aducă acestora resurse economice considerabile, cu condiția ca ele să reușească să joace un rol activ pe piața mondială a industriilor culturale.
Țările industrializate oferă un exemplu în acest sens, pentru că ele obțin sume foarte mari, mai mari uneori decât cele provenite din vânzarea produselor manufacturate, din produsele protejate prin drepturile de autor (carte, film, disc, audiovizual).
Astfel un număr considerabil de conducători ai lumii în curs de dezvoltare a început să perceapă cultura într-o altă lumină, văzând în manifestările culturale pe de o parte, forme de răspândire a valorilor locale în exterior,iar pe de altă parte, surse de locuri de muncă, mai ales în cadrul întreprinderilor mici și mijlocii, care constituie baza în sectorul industriilor culturale.
În asemenea condiții s-au desfășurat, începând din anii 70 până acum, numeroase experiențe d dezvoltare națională a cărții, având rezultate diferite în diverse locuri de pe glob. Numeroase țări au reușit să creeze un mediu macroeconomic favorabil industriei cărții.
Datorită unei voințe politice la cel mai înalt nivel și unui dialog constructiv între sectorul public și cel particular, creația literară națională a fost stimulată printr-o legislație care protejează dreptul de autor; activitatea de editare a beneficiat de o politică fiscală favorabilă industriei cărții, de un acces privilegiat la creditele bancare, de o participare sporită la piața manualelor școlare, de tarife poștale preferențiale, de încurajare pentru export ș. a. Tipografiile au putut adopta noi tehnologii datorită politicilor de liberalizare a importurilor de echipamente și materii prime. Dezvoltarea comerțului de carte a fost susținută prin politici vamale și politici de schimb adaptate specificității cărții, prin aplicarea sistemului ISBN și a codului de bare, prin întărirea mecanismelor de difuzare și modernizarea librăriilor. Promovarea lecturii s-a tradus prin coordonarea sistemelor naționale de biblioteci, organizarea unor campanii de lectură în mediul rural, cercetări și anchete asupra obișnuințelor de lectură, publicitate instituțională etc.
Experiențele încununate de succes au în comun faptul că sectorul cărții a fost tratat ca un tot și că au fost evitate abordările parțiale (numai lectura, doar tipografia etc). Succesul s-a bazat tocmai pe promovarea simultană a tuturor componentelor sectorului.
Lumea cărții nu și-a dezvăluit încă toate secretele, dar în urma acestor eforturi am învățat să înțelegem mai bine comportamentele universului editorial și să interpretăm, până la un anumit punct, dinamicile subterane în scopul definirii unei politici de dezvoltare.
Paginile ce urmează conțin o sinteză acestei experiențe. Cititorul va constata că au fost evitate, pe cât posibil, abordările istorice, analizele socio-culturale ale cărții și orice încercare de prospectare în legătură cu cu industria editurii. Aceasta ar fi putut face obiectul unor dezvoltări ample și interesante, dar nu intrau în obiectivul volumului de față, care se adresează în principal persoanelor însărcinate ori interesate să aplice o politică a cărții după ce s-a luat o decizie la cel mai înalt nivel.
Am căutat nu atât să demonstrăm avantajele unei asemenea politici, cât să concepem un fel de „vade-mecum” care să permită o mai bună înțelegere a elementelor constitutive ale sectorului și a dinamicilor lui interne, intensificând punctele nevralgice pe care orice diagnostic trebuie să le examineze și să sugereze măsurile concrete ce trebuie luate pentru realizarea unei politici de dezvoltare a sectorului cărții.
Aceasta explică structura liniară și în mod necesar enumerativă textului. Poate că specialiștii obișnuiți cu limbajul cărții vor considera că definițiile privesc aspecte elementare, dar nu trebuie pierdut din vedere că, în multe țări, cei care aplică politica în favoarea cărții nu sunt neapărat specialiști în domenii.
Trebuie subliniat, pe de altă parte, că pentru a concretiza în mod eficient și durabil măsurile de promovare a cărții, cel mai bun lucru este materializarea lor într-un corpus juridic apt să le includă pe toate. Iată de ce am considerat oportun să reproduc în anexă textul unei „legi tip” referitoare la carte. Acest model, din care s-au inspirat numeroși legislatori din țările Americii Latine, a fost adoptat de specialiștii din regiune în cadrul programului UNESCO-CERLALC; el este recunoscut și sub numele „legea tip de la Guayaquail”, deoarece în acest oraș i-a fost definitivată redactarea. Este posibil ca, prin unele aspecte, această lege tip să nu se adapteze tuturor tradițiilor juridice, dar legislatorii și toate celelalte organisme responsabile vor găsi în acest model un text de referință.
În orice caz, în formularea unor politici naționale a cărții, este necesar să se aibă în vedere toate măsurile ce par a oportune, în lumina angajamentelor multilaterale luate de stat la nivel subregional, regional sau internațional.
Această lucrare nu și-ar atinge scopul dacă lectura ei n-ar provoca reacții, comentarii și un schimb, salutar, de date și de experiențe. În contextul în care se dezvoltă noi tehnologii media și rețele electronice de informare, ce nu vor întârzia să influențeze structura sectorului cărții, este limpede că orice politică de dezvoltare a sectorului trebuie să fie evolutivă. Împărtășirea experienței dobândite, studiul conjugat al succeselor și eșecurilor este cel mai bun mijloc de a favoriza dezvoltarea cărții. Fidel misiunii sale, UNESCO înțelege să rămână un centru al schimbului de informații și un loc de analiză în slujba unei cooperări tehnice tinzând spre o dezvoltare a valorilor spirituale și culturale ale ființei umane.
Cartea un lanț articulat (23)
S-a constatat că cele mai multe inițiative de dezvoltare a producției și difuzării cărții în țările în curs de dezvoltare au eșuat. Explicațiile acestor fenomene sunt numeroase și cele mai multe sunt legate de situația generală a economiei acestor țări, de izolarea lor față de axele industriilor culturale și de fragilitatea endemică a planificărilor de stat.
Totuși, examinarea atentă a diferitelor proiecte de dezvoltare a cărții arată că preocuparea autorităților în acest domeniu se traduce mai mult prin editarea de carte în sectorul guvernamental sau prin importul masiv de lucrări distribuite la prețuri mici sau gratuit. Oricât de lăudabilă ar fi ea, o asemenea acțiune nu se poate dezvolta la infinit.
În alte cazuri se dezvoltă unul dintre diferitele aspecte ale cărții și lecturii: organizarea de biblioteci, campanii în favoarea lecturii, înființarea unor premii literare destinate încurajării autorilor.
(...)
Prefață (5-12)
Autorul acestei lucrări este șeful Secției carte și industrii culturale din UNESCO și lucrează în domeniu de mai multe decenii. Columbian, născut și crescut într-o zonă cu numeroase probleme, implicat în dezvoltarea culturală a țării sale, creatorul unui organism original și viabil - Centrul regional pentru promovarea cărții în America Latină și Caraibe (CERLALC) - A. G. este o personalitate plină de energie și un profesionist al diagnosticării fenomenelor ce se circumscriu culturii scrise. Calitatea sa oficială a făcut ca expertul UNESCO să străbată planeta în nenumărate rânduri, pentru a identifica problematica lumii cărții, pentru a reuni factorii responsabili, pentru a incita la dialog în căutarea soluțiilor. Dispunând de o experiență bogată, și de un profesionalism de înaltă clasă, de avantajele muncii în echipe formate de specialiști din diverse țări, el a elaborat principiile generale ale unei politici naționale în favoarea cărții și lecturii, pe care le prezintă într-o o modalitate concentrată, reducând totul la esențial și luând în calcul toate elementele. Nimic în plus, nimic în minus - aceasta este formula unui demers de sistematizare a tot ce ține de „lanțul cărții”, de profesiile implicate, de relațiile sector public-sector privat.
Autorul pornește de la premisa că soluțiile sunt condiționate de perfecta înțelegere a realităților, ceea ce presupune observarea componentelor psiho-sociale, economice, politice și culturale ale universului cărții, de la autor până la cititor. El a și realizat un prim raport asupra stării de lucruri în acest domeniu, în România, după ce a avut întâlniri cu autori, editori, difuzori, bibliotecari, dar și cu reprezentanți ai ministerelor (Culturii, Educației, Finanțelor, Justiției). Raportul, prezentat celor în cauză, a impresionat prin acuratețe și profesionalism, arătând în mod concret valoarea unui bun diagnostic.
Lucrarea Politica națională a cărții, prezentată acum în traducere românească, oferă un remarcabil model de analiză și de acțiune în domeniul politicii culturale, de mare utilitate în prezent, când societatea românească se află în căutarea unor căi de dezvoltare. Experiența personală a autorului și experiența UNESCO pot oferi în acest moment nu numai principii clare și perfect articulate, dar și sugestii de ordin practic, precum și un excelent exemplu de structurare cât mai inteligentă și eficientă a voinței politice.
În Țările Române primul „model editorial” se prefigurase în liniile sale principale înainte de introducerea tiparului, care este relativ timpurie. Civilizația cărții manuscrise produsese o structură editorială coerentă, pe care arta tiparului se va grefa, la început ca o noutate de ordin tehnic, pentru a genera fenomene socio-culturale mai complexe, cu implicații politice.
Imprimeria și-a făcut apariția pe pământ românesc în primul deceniu al sec. XVI, prima carte fiind tipărită în 1508 în limba slavă, limba oficială a bisericii și cancelariei domnești. Prima carte în limba română a fost tipărită la Sibiu , în 1544. Până în sec. XVIII s-au publicat mai ales cărți de cult, laicizarea cărții și a tiparului fiind târzie.
La începutul sec. XIX au apărut și în Moldova și Țara Românească tipografii laice, particulare, precum și edituri care au jucat un rol esențial pentru cultura românească. Acestea au fost create de intelectuali cu orizont european, oameni care s-au remarcat prin multiple inițiative culturale.
Intelectuali și scriitori de la jumătatea veacului trecut au imprimat cartea diversă, laică și de activitatea lor editorială, desfășurată cu multe sacrificii, se leagă și istoria literaturii naționale, precum și difuzarea prin prin traduceri a literaturii universale.
Diversificarea producției editoriale a coincis cu afirmarea gândirii și creativității românești în domeniile științific, artistic și tehnic. Industria poligrafică a luat avânt, înmulțindu-se tipografiile și editurile, majoritatea inițiative particulare, dar și unele susținute de stat prin intermediul unor fundații (Casa Școalelor).
Cartea românească a cunoscut în această epocă o modernizare cu totul remarcabilă, prin conținut, calitate tipografică și aspect grafic, acesta din urmă fiind în acord cu stilul „1900” răspândit în Europa.
După primul război mondial, în România a început o etapă de avânt economic ce s-a ilustrat și în lumea cărții și editurii.
Au apărut edituri noi: Cartea Românească, înființată în 1919, Cultura Națională, 1921, Scrisul Românesc, 1922, Editura Fundațiilor Regale pentru Literatură și Artă, 1933. Asemenea edituri, cu programe culturale de anvergură, cu serii și colecții de real prestigiu, au marcat o perioadă dintre cele mai productive sub aspectul marilor valori ale culturii românești.
După al doilea război mondial, în România a avut loc o radicală schimbare de regim politic și a început o altă vârstă și pentru o societatea românească și pentru lumea editorială. Perioada 1944-1948 a fost o etapă de tranziție. Ca urmare a naționalizării tuturor tipografiilor, editurilor și librăriilor, statul finanța și controla integral producția, editarea și difuzarea cărții. S-a constituit un sistem editorial,în subordinea Ministerului Culturii și a unor organisme de stat. Acesta cuprindea un număr de edituri cu profil distinct, pe domenii (științific, tehnic, literar ș. a.). De-a lungul câtorva decenii ele au suferit unele schimbări, unele fiind comasate, apărând altele noi, fiindu-le schimbate și numele. În 1969 a avut loc reformă editorială. Au luat ființă Editura Cartea Românească a Uniunii Scriitorilor și Editura Kriterion - pentru publicarea cărților în limbile minorităților naționale. S-au creat noi edituri și în provincie: Dacia la Cluj Napoca, Junimea la Iași, în 1969, Scrisul Românesc la Craiova și Facla la Timișoara, în 1972. Astfel, în 1989 - 17 edituri funcționau într-un sistem unic, coordonat de Centrala Editorială a Consiliului Culturii, dar în subordinea unor instituții diferite mai funcționau și alte case de editură.
Centralizarea producției editoriale și a difuzării cărții, precum și cenzura sunt caracteristici proprii etapei încheiate în decembrie 1989, după care urmează, pentru societatea românească și pentru lumea cărții și editurii, o perioadă cu totul diferită sub toate aspectele și care se definește prin căutarea unei noi identități.
Ca urmare a revoluției din decembrie 1989 a devenit posibilă înființarea de edituri și tipografii particulare. Condițiile unui început de economie de piață au bulversat deopotrivă cererea și oferta de carte, mentalitatea publicului și a editorului.
Sub aspectul tehnicii poligrafice ai apărut înnoirile.
Nu au întârziat să apară noile procedee de procesare computerizată a textelor, care au schimbat aspectul cărților, au modificat organizarea muncii în edituri și tipografii.
Cenzura a fost desființată, cererea și oferta s-au diversificat și s-au conturat, pentru prima oară după o jumătate de secol, noi categorii ale publicului, cu niveluri și exigențe variate.
Prețul cărți a înregistrat creșteri galopante, ceea ce a modificat obișnuința românilor de a cumpăra carte.Ca urmare, tirajele anumitor genuri s-au redus drastic punând în dificultate editurile care nu produc carte de consum.
Conform statisticilor au fost înregistrate peste 4.000 de edituri, dar multe dintre ele nu au activat niciodată ori și-au încetat activitatea după două-trei apariții.
În prezent, circa 20 de edituri domină în producția de carte (ele realizând mai multe zeci de titluri pe an).
Culegerea și paginația pe calculator și nevoile financiare au avut ca urmare pe de o parte reducerea, pe de altă parte reprofilarea resurselor umane din edituri. Nemaifiind instituții bugetare, acestea au început să lucreze conform criteriilor de performanță.
S-au produs mari schimbări și în aspectul și în calitatea tipografică a cărții. Concurența a impus oferta de carte cu coperți atrăgătoare sau incitante, o nouă calitate a hârtiei și cartonului, dezvoltarea cărții industriale.
Unele edituri au început să imprime în străinătate. A crescut importul de hârtie și s-a informatizat aproape integral activitatea internă.
În domeniul poligrafic au apărut numeroase tipografii particulare, iar cele existente s-au privatizat. Ele au fost dotate cu echipamente performante, și-au diversificat serviciile și s-au restructurat. Personalul s-a redus și s-a recalificat, dobândind noi competențe.
În domeniul difuzării s-au produs de asemenea mari schimbări. Vechile rețele de librării s-au privatizat și s-au modificat. Au apărut rețele particulare de difuzare, angrosiști de carte, firme specializate în distribuție, librării și rețele de librării private.
Unele edituri și-au creat și rețele proprii de difuzare. A devenit ofensivă activitatea promoțională, iar sistemele de comerț s-au diversificat. Au înflorit comerțul stradal și comerțul prin poștă.
Se observă dinamismul unor edituri tinere, conduse de oameni tineri, viu o mentalitate diferită de aceea a editorilor din generațiile vârstnice. Acești manageri i-au hotărâri și acționează repede, neconvențional, în editurile lor munca se desfășoară în ritm accelerat,cu personal puțin, dar eficient și interesat direct de prosperitatea editurii. Sunt întreprinzători ce urmăresc un model occidental, ale căror produse, imprimate uneori în străinătate, au o calitate poligrafică și un aspect comparabil cu acela din alte țări. Ei nu depind de subvenții și pun un preț deosebit pe difuzarea proprie.
Au apărut și asociații profesionale de editori: Asociația Editorilor din România, Societatea Patronilor de Edituri din România, Asociația Editorilor cu Profil Pedagogic și Breasla Cărții Maghiare.
Un sondaj sociologic, efectuat în mai 1998, pentru a analiza „consumul cultural” a indicat faptul că 29% din populație a cumpărat cel puțin o carte în ultimele 3 luni, ceea ce înseamnă că pe piața cărții au intrat circa 2 milioane de exemplare lunar, estimate la 6 milioane dolari pe lună.
Pentru a sprijini editarea cărții de cultură și literaturii naționale, Ministerul Culturii dezvoltă un program de subvenții destinat anumitor genuri de carte, asigurând prețuri accesibile, inclusiv pentru achiziționarea de către biblioteci. Pentru literatura științifică și tehnică, un demers similar este dezvoltat de Ministerul Cercetării și Tehnologiei.
Politica M. C. în privința cărții trebuie să aibă ca obiectiv general asigurarea unui cadru juridic favorabil dezvoltării cărții, stimularea inițiativei particulare în domeniul editării și difuzării cărții, promovarea cărții românești în interiorul și exteriorul țării, stimularea creativității autorilor naționali.
Politica culturală creează și ameliorează continuu structuri viabile, logice, adaptate la realizarea socială, asigură necesarul minim în materie de fonduri și veghează ca acestea să fie bine folosite. Proiectele subvenționate trebuie să se încadreze în anumite norme al căror rost este acela de a evita risipa sau utilizarea nerațională. Se are în vedere nu numi ansamblul, dar și detaliul. Politica culturală nu se adresează unui cetățean ideal, ci fiecărei categorii în parte. Ea evaluează cu luciditate realitatea și se adaptează.
Lucrarea distinsului expert care este A. G., publicată de UNESCO, vine să ne demonstreze cum ne putem integra mai bine, sub aspect cultural, într-o lume în care fiecare națiune vine cu valorile ei.
Într-o perioadă ca aceasta, pe care o traversează România, sprijinul pe care îl oferă UNESCO, acordând dreptul de traducere pentru acest model de gândire și acțiune, care este Politica națională a cărții, devine salutar și merită apreciat ca atare.
Prefață la ediția românească - A. G. (15-16)
Această lucrare, care nu are altă pretenție decât să servească drept ghid pentru lucrul pe teren, rezumă experiența dobândită la UNESCO de-a lungul multor ani, în privința dezvoltării cărții și lecturii.
Traducerea în limba română a acestei cărți nu urmărește să propună României să adopte un model, chiar dacă acesta a dat bune rezultate în alte țări. Suntem foarte conștienți de faptul că fiecare țară are specificul ei, o problematică proprie și, în consecință, are nevoie de soluții adaptate cazului ei particular.
Difuzând acest experiențe ale UNESCO ne gândim că, în formularea unei politici de dezvoltare a sectorului editorial: structura sectorului este aceeași pretutindeni în lume. Compus din scriitori, traducători, editori, tipografi, librari și bibliotecari acesta implică peste tot comportamente similare în dinamicile create în interiorul acestui „lanț al cărții”. Dacă este plasat în contextul unei economii de piață,el reacționează la fel față de acțiunile concepute de sectorul public în materie de politici culturale, de fiscalitate, de investiții ș. a.
În procesul de globalizare pe care îl traversăm, cultura se află, ca niciodată până acum, legată de economie: mondializarea culturii se confundă cu difuzarea internațională a produselor culturale (cărți, muzică, audiovizual). Suntem convinși că o țară având forța culturală a României poate juca un rol activ în acest flux planetar, pentru că „globalizarea” nu trebuie să însemne „uniformizarea” comportamentele culturale.
Dezvoltarea editării cărții în România (sub aspect cultural ca și sub aspect economic) depinde de acțiunea concertată a celor doi mari protagoniști: statul și sectorul particular.
Dacă lectura paginilor ce urmează poate contribui la o mai bună înțelegere a problemelor sectorului editorial și la o mai bună precizare a mizelor strategice ale culturii scrise, această lucrare modestă își va atins scopul.
Introducere (17-22)
În cursul anilor 70, UNESCO a încurajat crearea unor organisme special însărcinate să coordoneze dezvoltarea cărții și lecturii în diferite regiuni geografice ale lumii. Înainte de a ocupa un post în cadrul Diviziunii cărții și dreptului de autor la UNESCO, am avut privilegiul de a face parte din echipa care a creat Centrul regional pentru promovarea cărții în America Latină și Caraibe (CERALC) - situat în Columbia - și de a fi ulterior, timp de 7 ani, secretarul general al acestuia.
Mandatul CERALC era în acea perioadă de o simplitate de-a dreptul lapidară; era vorba numa de „a dezvolta cartea”. Dar cum, în absența oricărui model? Un examen foarte minuțios a evidențiat marea complexitate a sectorului cărții, datorită confluenței aspectelor culturale și economice, a divergențelor de interese ale diferitelor profesii implicate și complementare și, în sfârșit, din cauza relațiilor când armonioase, când conflictuale dintre stat și întreprinderile particulare.
Pe atunci exista o concepție asupra culturii care din fericire acum tinde să dispară; în cadrul planificării globale a dezvoltării, cultura era considerată importantă în măsura în care vehicula expresiile autohtone, dar era cu ușurință împinsă pe un plan secundar în raport cu prioritățile economice ale dezvoltării. Altfel spus, cultura era ruda săracă în bugetul statului. În prezent se știe că, alături de exportul tradițional de materii prime și produse naturale, creativitatea țărilor în curs de dezvoltare poate să le aducă acestora resurse economice considerabile, cu condiția ca ele să reușească să joace un rol activ pe piața mondială a industriilor culturale.
Țările industrializate oferă un exemplu în acest sens, pentru că ele obțin sume foarte mari, mai mari uneori decât cele provenite din vânzarea produselor manufacturate, din produsele protejate prin drepturile de autor (carte, film, disc, audiovizual).
Astfel un număr considerabil de conducători ai lumii în curs de dezvoltare a început să perceapă cultura într-o altă lumină, văzând în manifestările culturale pe de o parte, forme de răspândire a valorilor locale în exterior,iar pe de altă parte, surse de locuri de muncă, mai ales în cadrul întreprinderilor mici și mijlocii, care constituie baza în sectorul industriilor culturale.
În asemenea condiții s-au desfășurat, începând din anii 70 până acum, numeroase experiențe d dezvoltare națională a cărții, având rezultate diferite în diverse locuri de pe glob. Numeroase țări au reușit să creeze un mediu macroeconomic favorabil industriei cărții.
Datorită unei voințe politice la cel mai înalt nivel și unui dialog constructiv între sectorul public și cel particular, creația literară națională a fost stimulată printr-o legislație care protejează dreptul de autor; activitatea de editare a beneficiat de o politică fiscală favorabilă industriei cărții, de un acces privilegiat la creditele bancare, de o participare sporită la piața manualelor școlare, de tarife poștale preferențiale, de încurajare pentru export ș. a. Tipografiile au putut adopta noi tehnologii datorită politicilor de liberalizare a importurilor de echipamente și materii prime. Dezvoltarea comerțului de carte a fost susținută prin politici vamale și politici de schimb adaptate specificității cărții, prin aplicarea sistemului ISBN și a codului de bare, prin întărirea mecanismelor de difuzare și modernizarea librăriilor. Promovarea lecturii s-a tradus prin coordonarea sistemelor naționale de biblioteci, organizarea unor campanii de lectură în mediul rural, cercetări și anchete asupra obișnuințelor de lectură, publicitate instituțională etc.
Experiențele încununate de succes au în comun faptul că sectorul cărții a fost tratat ca un tot și că au fost evitate abordările parțiale (numai lectura, doar tipografia etc). Succesul s-a bazat tocmai pe promovarea simultană a tuturor componentelor sectorului.
Lumea cărții nu și-a dezvăluit încă toate secretele, dar în urma acestor eforturi am învățat să înțelegem mai bine comportamentele universului editorial și să interpretăm, până la un anumit punct, dinamicile subterane în scopul definirii unei politici de dezvoltare.
Paginile ce urmează conțin o sinteză acestei experiențe. Cititorul va constata că au fost evitate, pe cât posibil, abordările istorice, analizele socio-culturale ale cărții și orice încercare de prospectare în legătură cu cu industria editurii. Aceasta ar fi putut face obiectul unor dezvoltări ample și interesante, dar nu intrau în obiectivul volumului de față, care se adresează în principal persoanelor însărcinate ori interesate să aplice o politică a cărții după ce s-a luat o decizie la cel mai înalt nivel.
Am căutat nu atât să demonstrăm avantajele unei asemenea politici, cât să concepem un fel de „vade-mecum” care să permită o mai bună înțelegere a elementelor constitutive ale sectorului și a dinamicilor lui interne, intensificând punctele nevralgice pe care orice diagnostic trebuie să le examineze și să sugereze măsurile concrete ce trebuie luate pentru realizarea unei politici de dezvoltare a sectorului cărții.
Aceasta explică structura liniară și în mod necesar enumerativă textului. Poate că specialiștii obișnuiți cu limbajul cărții vor considera că definițiile privesc aspecte elementare, dar nu trebuie pierdut din vedere că, în multe țări, cei care aplică politica în favoarea cărții nu sunt neapărat specialiști în domenii.
Trebuie subliniat, pe de altă parte, că pentru a concretiza în mod eficient și durabil măsurile de promovare a cărții, cel mai bun lucru este materializarea lor într-un corpus juridic apt să le includă pe toate. Iată de ce am considerat oportun să reproduc în anexă textul unei „legi tip” referitoare la carte. Acest model, din care s-au inspirat numeroși legislatori din țările Americii Latine, a fost adoptat de specialiștii din regiune în cadrul programului UNESCO-CERLALC; el este recunoscut și sub numele „legea tip de la Guayaquail”, deoarece în acest oraș i-a fost definitivată redactarea. Este posibil ca, prin unele aspecte, această lege tip să nu se adapteze tuturor tradițiilor juridice, dar legislatorii și toate celelalte organisme responsabile vor găsi în acest model un text de referință.
În orice caz, în formularea unor politici naționale a cărții, este necesar să se aibă în vedere toate măsurile ce par a oportune, în lumina angajamentelor multilaterale luate de stat la nivel subregional, regional sau internațional.
Această lucrare nu și-ar atinge scopul dacă lectura ei n-ar provoca reacții, comentarii și un schimb, salutar, de date și de experiențe. În contextul în care se dezvoltă noi tehnologii media și rețele electronice de informare, ce nu vor întârzia să influențeze structura sectorului cărții, este limpede că orice politică de dezvoltare a sectorului trebuie să fie evolutivă. Împărtășirea experienței dobândite, studiul conjugat al succeselor și eșecurilor este cel mai bun mijloc de a favoriza dezvoltarea cărții. Fidel misiunii sale, UNESCO înțelege să rămână un centru al schimbului de informații și un loc de analiză în slujba unei cooperări tehnice tinzând spre o dezvoltare a valorilor spirituale și culturale ale ființei umane.
Cartea un lanț articulat (23)
S-a constatat că cele mai multe inițiative de dezvoltare a producției și difuzării cărții în țările în curs de dezvoltare au eșuat. Explicațiile acestor fenomene sunt numeroase și cele mai multe sunt legate de situația generală a economiei acestor țări, de izolarea lor față de axele industriilor culturale și de fragilitatea endemică a planificărilor de stat.
Totuși, examinarea atentă a diferitelor proiecte de dezvoltare a cărții arată că preocuparea autorităților în acest domeniu se traduce mai mult prin editarea de carte în sectorul guvernamental sau prin importul masiv de lucrări distribuite la prețuri mici sau gratuit. Oricât de lăudabilă ar fi ea, o asemenea acțiune nu se poate dezvolta la infinit.
În alte cazuri se dezvoltă unul dintre diferitele aspecte ale cărții și lecturii: organizarea de biblioteci, campanii în favoarea lecturii, înființarea unor premii literare destinate încurajării autorilor.
(...)
miercuri, 1 martie 1995
„Principiul lui Peter” (LUNGEANU 1995)
Emil Lungeanu, Principiul lui Peter, „Tomis”, Constanța, XXX, 295, mar. 1995, p. 2
Profesorul Lawrence J. Peter, doctor în științele educației, și Raymond Hull, dramaturg și ziarist: iată numele celor doi obstetricieni grație cărora s-a născut cu bine, la termen, noua știință a ierarhiologiei. Evenimentul a avut loc la maternitatea editorială „William Morrow and Co. Inc.” (abreviere la Copii incredibili) în urmă cu 15 ani, dar, din pricina diferenței de fus orar, a ajuns prin părțile noastre abia în 1994, odată cu prima ei traducere la „Humanitas” realizată de Gh. Mateescu. Nou-născutul a fost botezat „Principiul lui Peter”.
În ciuda aspectului de arhivă (îndosarierea câtorva duzini bune de cazuri) și a aparenței aforistice bășcălioase, cartea s-ar cuveni clasificată mai curând ca teză științifică sau chiar ca manual de specialitate. Cum a venit deci ea pe lume? Tot scormonind prin depozitele de fiare vechi ale rutinei birocratice, tot curățind de rugină criteriile de selecție și promovare folosite în practic administrativă, Peter și Hull au reușit să scoată la lumină un nebănuit tezaur de legi ale incompetenței profesionale, rezultate din generalizarea experiențelor ierarhice și valorificarea sistematică a unei generoase cazuistici. Analogia cu legile entropiei sociale, faimoasele legi ale lui Murphy din cartea lui Arthur Bloch, este aproape reflexă.
„Constatând incompetența la toate nivelurile, în toate ierarhiile (în politică, în justiție, în sistemul de învățământ și în economie), am emis ipoteza că ea are drept cauză o caracteristică inerentă a regulilor care guvernează repartizarea angajaților”, își explică L. J. Peter demersul, cu tonul expozitiv și impersonal al omului de știință care ne arată cu bățul pe planșă. Prin urmare, incompetența nu are o existență de sine stătătoare, ci se manifestă doar în raportul dintre angajat și postul ocupat de el. Această relativitate a non-valori personale l-ar fi încântat pe preotul și economistul Matei Boilă care, sub greutatea unui eseu publicat de Ed. Albatros în 1991, strivea gărgăunele marxist la teoriei valorii mărfurilor. Riscul incompetenței nu este - cu alte cuvinte - unul la purtător, ci rezultă din mișcarea salariatului prin labirintul de scări, scăricele și scărițe din organigrama instituției, dezvoltându-se odată cu fiecare promovare a lui la un etaj superior. Această tendință ascensională nu este rezervată exclusiv fripturiștilor, ci îi antrenează legic și pe angajații lipsiți de veleități carieriste care, dovedind competență în slujbe inferioare, sunt treptat avansați, ceea ce îi va duce până la urmă - paradoxal - tocmai la incapacitatea îndeplinirii noilor funcții încredințate. Este tocmai cercul vicios al ierarhiologiei: Nu poți promova decât pe capabili; odată însă promovați, ei devin incapabili. Consecința principiului lui Peter conform căruia fiecare salariat dintr-o ierarhie tinde să urce până la nivelul său de incompetență, este aceea că - în timp - toate posturile ajung să fie ocupate de incapabili. Munca propriu-zisă este astfel îndeplinită de cei aflați încă la baza piramidei (de unde se vede că strămoșească strigătură la munca de jos este pleonastică, de vreme ce munca nici nu poate fi îndeplinită altundeva decât jos, la poalele ierarhiei), în vreme ce pe treptele superioare se desfășoară, nu-i așa, munca de lămurire (supraveghere, control, indicații prețioase, ședințomanie), în conformitate cu legea lui Menchen: Cine știe, face. Cine nu știe, învață pe alții. Cine nu știe nici să învețe pe alții, conduce. În fața acestei diviziuni piramidale a muncii în secolul XX, rămâi fascinat cât de mult a progresat omenirea de la prima diviziune istorică a muncii din epoca lui Cain și Abel, când pentru întâia dată agricultorul se delimitase de păstor! Și totuși, autorii observă că structurile piramidale (sau keopalene) au devenit deja între timp ele însele desuete, fiind depășite de structuri ultramoderne precum formația T-ului zburător, ilustrată cu schița de la pag. 80 și exemplificată cu cazul unei firme producătoare de aparatură de uz casnic, având la vârf nu mai puțin de 23 de vicepreședinți! Uneori, asemenea vârfuri masive sunt aglomerări artificiale de sinecuri oferite privilegiaților, cocoțați la conducerea unor departamente inexistente, un fel de piramide fără bază botezate de coautori vârful liber-plutitor. Cu excepția acestor aisberguri, care desigur perturbă circulația normală a fondurilor de salarii, angajarea noilor salariați se face aproape la întâmplare, astfel că specialiști eminenți se pomenesc plasați pe posturi mediocre ori inadecvate care ajung să-i descalifice și să-i ancoreze în blazare (sindromul lui Uriah Heep). Din aceste favoritisme, ca și din incompetența multora dintre membrii înșiși ai comisiilor de angajare, decurge relativismul criteriilor de recrutare a personalului.
Cu stofa unor artificieri de meserie, Petrer și Hull aruncă în aer din temelii mituri precum competența superioară a celor „de sus” sau puterea ambiției. Cu aceeași ușurință este dinamitată și religia vechimii în muncă, adeseori un eufemism al rutinei. În superproducția „Zile fierbinți”, un film de prea lung metraj despre competența la locul de muncă, Sergiu Nicolaescu (directorul șantierului naval tomitan) se duela cu Colea Răutu (secretarul de partid) măsurându-și forțele cu etalonul vechimii în partid: Am 25 de ani în partid! se lăuda directorul, la care secretarul: Am și eu vreo 35. Excepțional film, de trei ori l-am vizionat ca să nu-l uit cumva. Realitatea e că „ambițul” se bucură de mai mult respect decât părul alb (de unde și vorba episcopului Antonio de Guevara: „Judecând după părul cărunt sunt bătrân, dar în ambiții sunt tânăr”), dar și de mai mult respect se bucură Sf. Pilă, deaorece ea „este mai puternică decât ambiția”. Pilei i se acordă, de altfel, un capitol distinct, dotat cu tacâm complet: definiții, observații psihologice, sugestii tactice, ba chiar și formule matematice. Așa este, bunăoară, teorema lui Hull asupra încrucișării mai multor pile, al cărei enunț sună ca un atelier de sculărie în plină activitate: „Pila rezultantă a mai multor protectori este suma pilelor separate înmulțită cu numărul de protectori”. În asemenea condiții, ambiția nu devine doar inutilă, ci și pernicioasă. Despre bolile profesionale ale „scărarilor” se scrie: „Ei suferă de boli cum ar fi depresiuni nervoase, ulcere peptice și insomnii. Un ulcer, emblemă a succesului social, nu este deseori decât rezultatul unei ambiții exagerate”. Însăși incompetența este patogenă, așa cum o dovedește lista maladiilor celor care și-au atins nivelul ierarhic maxim, publicată la pag. 99 și abreviată sindromul ultimului post. Patologiei succesului i se mai adaugă o întreagă simptomatologie de ticuri, mani și apucături grupate sub indulgentul generic Indicii nemedicale ale ultimului post, de fapt niște psihopatii sadea. Să cităm, aici, spre pildă, gigantismul tabulator (obsesia de a avea un birou mai mare decât colegii), clasofilia (mania ordonării hârtiilor și spaima patologică de a pierde vreuna dintre ele), rigor cartis (preocuparea aberantă pentru tabele, scheme și organigrame), transferul lui Cezar (judecarea subordonaților după mutră, accent, forma ochelarilor, forța strănutului etc), papiromania (munți de hârtii pe bioru sugerând un funcționar copleșit de muncă). Mai este apoi codofilia, mania deghizării într-un misterios ambalaj alfanumeric a unor banalități extraplate. Fenomenul s-a generalizat atât de agresiv, încât am găsit recent chiar și dicționare argotice pentru păsăreasca abrevierilor și a inițialelor. În ziua de azi, dacă primești de la niște anglo-saxoni o invitație la o agapă și citești pe mențiunea B. Y. O., înseamnă că ești așteptat să vii cu propria băutură, iar dacă în toiul petrecerii respective te trezești cumva cu un bilețel strecurat în palmă pe care scrie X. Y. Z. (verb atestat lexicografic!), trebuie să-ți închizi imediat, dar discret... fermoarul pantalonilor.
Grație acestor simptome, salariatul poate fi repede diagnosticat ca fiind deja ajuns la nivelul său maxim de incompetență. Cu adevărat meritorie este însă intenția declarată a autorilor de a-i ajuta pe amploiații de pretutindeni să prevină promovarea lor la acest ultim nivel tocmai prin simularea îmbolnăvirii, „afișând unul sau mai multe simptome nemedicale ale ultimului post”, cu condiția capitală ca ei să-și camufleze cu grijă dorința de a evita avansarea. O atare soluție preventivă pare, la prima vedere, paradoxală. „Dar, după cum am văzut, să refuzi o promovare nu este un lucru ușor. Modalitatea plăcută, sigură și eficace este să dai impresia că nu o meriți”, ne încurajează Peter și Hull cu logica lor impecabilă. Chiar și luate în calcul numai ele singure, aceste remedii propuse în final sunt suficiente pentru a legitima interesul public al micului tratat de ierarhiologie, la fel de mic ca și „Tratatul pentru îndreptarea intelectului” al lu Spinoza, care însă nu interesează pe nimeni.
Binecunoscutul slogan „omul potrivit la locul potrivit” va rămâne așadar mai departe un subiect de inspirație pentru scriitori de... science fiction. Era computerelor nu va rezolva nici ea nimic, de vreme ce, oricât de incompetent ar fi domnul computer, „el „amplifică la scară mare rezultatele incompetenței posesorului sau operatorului” (pag. 146). De vină pentru aceste concluzii nu prea roze nu este însă pesimismul lucid al celor doi fondatori ai ierarhiologiei, ci însăși entropia socială, pâinea noastră cea de toate zilele dospită la dogoarea celui de al doilea principiu al termodinamicii. Iată de ce generalizarea concluzivă din ultimul capitol conferă definitiv întregii cărți cea mai pură valoare științifică, dându-i jos masca glumeață și dezvăluind sub ea adevăratul chip amenințător al ierarhiologiei, chipul unei autentice și neiertătoare filosofii sociale. Căci adevărata tragedie nu este imposibila promovare peste nivelul de incompetență individuală, ci iluzia nelimitatei promovări de către cine?) a omenirii, fantoma nesfârșitului ei „progres” într-o lume supusă degradări și morții, delirul cocoțării ei „pe cel mai înalte culmi de progres și civilizație” - cum zicea știm noi cine. „Cei mai vanitoși membri ai speciei cred că ascensiunea va fi perpetuă, un fel de promovare ad infinitum (scrie Peter cu legitimă opinie). Voi arăta că, mai devreme sau mai târziu, omul trebuie să-și atingă nivelul de incompetență VITALĂ”.
Cu certitudine Peter și Hull vor mai publica și alte cărți la fel de bune, căci, după câte văd eu, mai au încă mult până să-și atingă nivelul de incompetență.
miercuri, 2 decembrie 1992
„Viața la voia altora” (ROȘIORU 1992)
Ion Roșioru, Viața la voia altora, „Tomis”, Constanța, decembrie 1992, p. 6
Trei sunt șuvițele de in epic din care Elena Siupiur își împletește în desendență malrusian-exuperyană romanul-reportaj intitulat Siberia dus-întors, 73 de ruble (Anima, 1991) și anume: călătoria personajului- narator Maria la rudele rămase în Siberia, deportarea bunicului, cu 30 și ceva ani în urmă, și viața dintr-un sat colectivizat din Moldova așa zis sovietică în momentul relatării faptelor. Începută în mai 1982, cartea era deja terminată în aceeași lună a anului 1989. Dacă mai amintim și faptul că naratoarea aparține unei familii basarabene (sau româno-albaneze) care după cedarea teritoriului de peste Prut s-a refugiat în România, cartea ne apare, pe de o parte, ca una de sertar românesc, și, pe de altă parte, ca efect artistic al transparenței grandilocvente, al cărui suflu de aparență n-a ținut mult, în această privință de granițele marelui imperiu roșu.
Naratoarea, reprezentantă a celei de a patra generație din această familie internaționalizată fără voie, se naște în 1940, chiar în ziua urnirii spre Siberia a trenului cu deportați printre care se aflau ambii ei bunici, fapt nelipsit de semnificație pentru micuța căreia i se inoculează, ca un virus incurabil, o teribilă frică existențială care o urmărește pretutindeni ca un blestem. Drumul ei spre taigaua Alataiului echivalează, așadar, cu un ritual magic, acela al eliberării de sindromul angoasei numită Siberia. Răul nu este însă acolo, nu e de ordin geografic. Văzută de aproape, Siberia se umanizează, se normalizează, ceea ce poate lăsa pentru moment impresia comutării în tristețe, o tristețe imensă și paleativ de moment. Cauzele acestui rău imposibil de exorcizat par să iasă la iveală din confesiunile bunicului dinspre mamă, singurul întors din surghiun, confesiuni sau „spovedanii pentru învinși care constituie” partea cea mai solidă a scrierii în discuție. Unica vină a basarabenilor deportați este una frizând absurdul cel mai tenebros și anume aceea că munciseră o viață întreagă „din zori și până-n seară și că n-au stat la drumul mare ca să prade oamenii”, vina de a fi culaci și de a sta „ca niște viermi în calea colhozului”. O lume care condamnă munca este și ea sortită prăbușirii. „Și o să se dovedească asta”, spune profetic bunicul care acum e orb, adică are asemenea lui Homer, doar lumină interioară. Prima lege a orânduirii comuniste se dovedește a fi tocmai lipsa oricărei legi. Indivizi nevinovați sunt sacrificați la temelia noii orânduiri spre a înfricoșa poporul de care anchetatorii fac atâta caz și care se dovedește astfel o abstracțiune vidată de orice sens. Ba chiar mai mult decât atât, se produce un transfer de ură de la condamnați către anchetatori la condamnați către condamnați. Psihologia colectivă a victimelor din trenul care se târeșște ca un balaur al groazei prin nesfârșita stepă rusească e admirabil surprinsă și despicată în patru în poveștile pe care bătrânul le deapănă în prezența nepoatei venită pentru o vizită de o lună în satul din Basarabia, așa cum cu alt prilej ajunsese și în Siberia.
Înaintarea trenului setei, duhorii și morții e unul din cele mai îngrozitoare pohod na Sibiruri din câte vor fi intrat în literatură vreodată. Noua orânduire a deturnat diabolic lumea de la rosturile ei capitale. O dată ajunși în jalnicele și ticsitele vagoane de vite, oamenii care au fost condamnați pentru că se abătuseră pentru mai binele omenirii, ajung aici să se lupte în mizerie. Ori, pe acest drum al rușinii ei repetă ca viermi lupta pe care au dus-o ca oameni înainte de a fi fost condamnați. Iar din perspectiva viermelui, infernul e mult mai aproape: culpabil nu-ți mai apare sistemul care te-a adus în acest hal, ci aproapele tău care a băuto gură de apă mai mult decât tine ori a apucat un loc de dormit mai departe de hârdăul de făcut lumeștile nevoi fiziologice. Iar când cei din jur se dau cu capul de pereți, înnebunesc ori se sting răpuși de dizenterie sau de inimă rea, sentimente aflate exact la polul opus te fac să te simți vinovat pentru că nu poți face nimic spre a le veni în ajutor să le alini suferințele ori să le pui o cruce la cap atunci când îi îngropi de-a lungul căii ferate, al cărei unic sens este de a lega viața de moarte. A acestei vieți noi de care se face atâta caz în regimurile totalitarismului roșu și, care, după cum afirmă înțeleptul octogenar după o lungă și chibzuită meditație, e la voia altora.
Reîntors în sat - mulți dintre supraviețuitorii incomensurabilului genocid stalinist nu au mai avut nici măcar acest drept - bătrânul devine tacit judecătorul mut al prostiei care mai apoi generează ticăloșie și el conservă în conștiința lui realitatea rurală care mai exista când el vedea.Și după cum nu le răspundea la salut multora, aceștia se apleacă asupra propriului trecut în care nu fuseseră demolate bisericile și în care oamenii ieșeau la muncă nesiliți de nimeni, nu ca acum, goniți cu cravașa de predsedatel (președintele colhozului). Distrugerea cultului muncii i se pare una dintre cele mai odioase crime ale comunismului: „Când s-a mai pomenit una ca asta? Țăranul ăsta de nu-l mai puteai aduce din câmp acasă pe vremuri? Din miezul nopții și până la apusul soarelui era pe câmp. A trebuit să-i pui zile sfinte în calendar ca să-l mai oprești, că numai de sărbătorile sfinte nu se ducea pe câmp, acum i-au luat sărbătorile din calendar, dar el nu iese la muncă, nu mai iese la muncă.” (p. 40)
Discurs argumentativ bine structurat, cartea Elenei Siupiur devine un document despre o realitate social-politică pe care omenirea o vrea din ce în ce mai mult irepetabilă.
vineri, 30 decembrie 1988
„Musical: Liviu Manolache” („TOMIS” 1988)
Georgeta Martoiu, Musical: Liviu Manolache, „Tomis”, Constanța, 1988
Actor talentat, cu glas frumos și dicție ireproșabilă, iradiind o permanentă bună dispoziție juvenilă, Liviu Manolache este ceea ce se cheamă un actor cu șarm. Din ce imponderabile se va fi compunând șarmul acesta căruia nu-i rezistă niciun spectator (de orice vârstă, pregătire sau gusturi ar fi), este greu de spus. Cert este că Livache îi supune rapid, cu degajare și aplomb, pe toți cei cu care vine în contact, prin intermediul scenei constănțene.
Privindu-l cu câtă dezinvoltură face tot ceea ce face pe scenă (și câte nu face: spune tirade, cântă cu voce plăcută, dar și din câteva instrumente, dansează cu grație etc), ești tentat să spui că a fost hăruit de natură cu o imensă dotare de acest fel, care dotare nu așteaptă decât contactul cu publicul pentru a se declanșa. Nimic mai fals. În spatele acestei evoluții, cuceritoare mai ales prin firesc, se află secretul unei tenacități a muncii, căreia actorul i se supune - nesilit de nimeni - până la istovire, pentru a o lua, cu nobilă încăpățânare, din nou și din nou, de la capăt.
L. M. este și compozitor. Și încă unul neobosit, ca și actorul L.M. Și-a risipit, până acum, talentul de compozitor în partiturile multor spectacole, dar, iată, anul 1988 i-a adus, pentru compoziție, bucuria unui premiu. Și asta unde? La Gala „Arta comediei” pentru muzica unui spectacol plin de umor, de voie bună și de inedit, musicalul „Sânziana și Pepelea”, într-o viziune regizorală care îl aduce pe Alecsandri mult spre zilele noastre și care ne prezintă, în persoana lui L. M., un model (poate nu desăvârșit, dar tinzând, viguros, către asta) de ceea ce se numește „actor total”.
duminică, 1 mai 1983
Previziuni și premise (TOFFLER 1983)
Alvin Toffler, Previziuni și premise,
trad. M. Columbeanu, Antet, București, 1996 (eng. 1983), 274 p.
5 Cum și de ce
Partea Întâi: Previziuni
12 1. Frământări economice
Hornul-de-fum ca relicvă
Producătorii invizibili
Industrii vârf-de-lance
Regiuni versus națiuni
Impactul informației
Mișcarea Întoarcerii acasă
Hornul-de-fum ca relicvă
Producătorii invizibili
Industrii vârf-de-lance
Regiuni versus națiuni
Impactul informației
Mișcarea Întoarcerii acasă
31 2. Viitorul muncii
Stiluri de muncă creatoare
Noul muncitor
Despre recompense și asistență socială
Cele șapte curente ale șomajului
Reinstrumentarea minții
Euthanasie pentru industriile muribunde?
Roboți salvatori?
Locul de muncă anacronic
Stiluri de muncă creatoare
Noul muncitor
Despre recompense și asistență socială
Cele șapte curente ale șomajului
Reinstrumentarea minții
Euthanasie pentru industriile muribunde?
Roboți salvatori?
Locul de muncă anacronic
62 3. Mitul japonez (și altele)
Cultura lui mămica-și-tăticu
Nostalgia - boală engleză
Deconectarea franceză
Tehnofobia din Germania
Avantajul american
Dincolo de Shoji
Impulsul spre reînarmare
Deja vu în Pacific
Cultura lui mămica-și-tăticu
Nostalgia - boală engleză
Deconectarea franceză
Tehnofobia din Germania
Avantajul american
Dincolo de Shoji
Impulsul spre reînarmare
Deja vu în Pacific
83 4. Dincolo de capitalism și socialism
Forțe în conflict
Nostalgicii
Poate socialismul să supraviețuiască planificării centralizate?
Proprietatea: o obsesie de stânga
Forțe în conflict
Nostalgicii
Poate socialismul să supraviețuiască planificării centralizate?
Proprietatea: o obsesie de stânga
196 5. Info-politica
Cine va condcue societatea informațională?
Mediul decizional
Răspândirea sarcinii de decizie
Computerul în politică
Cine va condcue societatea informațională?
Mediul decizional
Răspândirea sarcinii de decizie
Computerul în politică
123 6. Revoluția rolurilor
Originile segregației sexuale
Feminismul la ordinea zilei
Femeile și sfârșitul industrialismului
O diversitate de roluri
Originile segregației sexuale
Feminismul la ordinea zilei
Femeile și sfârșitul industrialismului
O diversitate de roluri
138 7. Rasă, putere, cultură
Interludiul alb
Problema tehnicolor
Straturi ale identității
Primatul culturii
Interludiul alb
Problema tehnicolor
Straturi ale identității
Primatul culturii
Partea a Doua: Premise
161 8. Note despre premise
Un forjor la Casa Albă
Radiouri în junglă
Mediul televiziunii
Un forjor la Casa Albă
Radiouri în junglă
Mediul televiziunii
179 9. Departe de Delphi
Fondatorii futurismului
Gânditori în linie dreaptă
Fondatorii futurismului
Gânditori în linie dreaptă
188 10. Despre instrumentele intelectuale
Fluctuații și revoluții
Marx-ul unidimensional
Modelul celui de-Al Treilea Val
O teorie a conflictelor
Fluctuații și revoluții
Marx-ul unidimensional
Modelul celui de-Al Treilea Val
O teorie a conflictelor
206 11. Rădăcinile schimbării
Șansă și schimbare
Individul în cadrul istoriei (din nou)
Apetit pentru suprarealism
Șansă și schimbare
Individul în cadrul istoriei (din nou)
Apetit pentru suprarealism
215 Index
luni, 1 ianuarie 1973
Cultura literelor (CSEH 1973)
GUSZTAV CSEH, Scrisul, Dacia, Cluj-Napoca, 1973
Prefață - Viorica Cristea
(5-8) În zilele noastre, știința adaugă neîncetat alte și alte capitole patrimoniului bunurilor spirituale și materiale ale omenirii. Noul și mai noul solicită, însuflețesc, imprimînd existenței umane un ritm alert, mutațiile succedate pe toate planurile activității și gîndirii umane devenind - paradoxal - „coordonata fixă” a existenței și acest perpetuum mobile al inteligenței și energiei omenești are la un număr restrîns de semne grafice, scrisul.
Ordinea, dacă vrem enumerare, ar fi după cum urmează: natură - om - muncă - idee - limbă - scris. Timpul scurs de la apariție omului pe pămînt și pînă la ivirea primelor scrisuri, însumează peste un milion de ani, transmiterea orală a gîndirii a apărut de 500000 de ani, sistemul de transpunere grafică a gîndului, ideografia, are 6000 de ani, iar litera în accepțiunea noastră numără 3000 de ani. De unde, înaintea apariției scrisului experiența umană era nevoită să pornească iarăși și iarăși de la zero, odată cu fixarea ideii prin semne grafice, s-a produs și miracolul acumulării și preluării rezultatelor, una din premizele mersului înainte. Rolul imens al scrisului, al literelor, al cifrelor, rezidă în absoluta lor forță de exprimare a tot ceea ce a dat la iveală gîndirea omenească, asigurarea perenității roadelor gîndirii omului, minunata dar muritoarea creație a naturii.
Trebuie spus însă, că scrisul nu a jucat în toate organizările sociale un rol de identică importanță, funcția sa socială fiind în anumite perioade limitată, denaturată, negată chiar, în concordanță cu imperativele intereselor forțelor conducătoare. Au existat perioade în care scrisul devenea dreptul sacru al unei pături sociale restrînse și care îl practica în scopuri foarte restrîns sociale. Cu toate meandrele căilor sale, cu tot ritmul arbitrar încetinit uneori de către ocultul social, scrisul și-a continuat drumul său civilizator, iar civilizația îi adresează la rîndul ei, solicitări speciale; stenografia, de exemplu, s-a născut după modelul abrevierilor atît de dragi evului mediu european.
Scrisul, dezvoltarea sa, are o istorie amplă, deoarece s-a născut în fucție de nevoi economice și sociale diverse, în mod spontan, în diferite puncte ale globului. A îmbrăcat pe parcurs, sub imperiul unor condiții date, forme foarte variate și a suferit de-a lungul mileniilor nenumărate schimbări privind forma și numărul semnelor sale, adaptate la nevoile limbii popoarelor care-l preluau și îl cultivau, de asemeni conform unor imperative proprii.
Cele trei mari capitole ale dezvoltării scrisului sînt pictografia, ideografia și scrierile fonetice (precedate fiind de încercările de memorizare prin semne numite mnemotehnice, care includ la rîndul lor un mare număr de „variante regionale”). Scrisul ideografic, strălucit reprezentant de hieroglifele egiptene și cuneiformele sumero-babiloniene poartă în sine germenii scrisului fonetic, din elementele cărora geniul practic al fenicienilor face să apară alfabetul. Scrierea feniciană a dat naștere scrierilor alfabetice, dar generalizarea scrierii alfabetice nu se leagă de numele fenicienilor: alfabetul grecesc va fi baza tuturor scrierilor alfabetice europene și alfabetul aramaic dezvoltat tot din scrierea semitică de nord devine baza scrierilor alfabetice din Asia centrală, India și unele părți ale Africii.
Există la noi în țară cărți originale sau traduceri, care tratează pe larg istoria dezvoltării scrisului sau unele capitole de semnificație deosebită, adresîndu-se categoriilor diverse de cititori. Deci, aspectul informării publicului nostru privind latura dezvoltării scrisului legat de condițiile sociale, geografice etc s-a realizat. Dar nu s-au epuizat, prin tratarea dezvoltării istorice, toate implicațiile majore ale scrisului.
Prezenta carte, exemplar singular în limitele genului, își propune un țel aparte: pornește de la cunoașterea faptului că scrisul, pe lîngă însușiri funcționale, are și o latură estetică, adică litera
în sine poate produce satisfacții artistice sau contrarul acesteia. Formele complexe de manifestare, sub care ne apare litera: cărți reviste și toată suita produselor graficii publicitare la rîndul lor acționează, dincolo de conținutul pe care-l mediază și sub aspect pur vizual, operînd asupra privitorului cu factori ca: echilibrul volumelor, repartizarea justă a petelor albe și negre, ritmizarea judicioasă în cadrul textului scris etc. Prezenta carte inițiază cititorul în legile care guvernează lumea literelor sau mai precis care stau la baza esteticului acestei lumi. Litera este prezentată ca o entitate complexă născută din funcționarea simultană a instrumentului de scris, a materialelor utilizate, care împreună îi vor hotărî caracterul. Tot ce apare în acestă carte își propune să fie operant. Totul se află sub semnul utilității, fie a utilității aplicabile în practică, fie sub aspectul utilității în procesul cunoașterii. În măsura în care considerăm cultura generală un bagaj variabil de concepte de bază, cu a utorul cărora omul de azi „vede” și „înțelege” situat nu în afara, ci înlăuntrul problemelor, realitatea care-l înconjoară, putem considera că această carte aduce un real serviciu social. Comunicarea prin intermediul scrisului ne înconjoară pretutindeni. prezența scrisului în jurul nostru are frecvențe copleșitoare și multitudinea formelor pe care le îmbracă este nesfîrșită. O mare energie umană se cheltuie ca înfăptuirea lor să poarte și însemnele calitativului și este un adevărat neajuns social că aceste apeluri vizuale nu-și găsesc decît puțini destinatari. Noi nu mai avem analfabeți, dar din păcate este încă redus numărul celor ce desprinde frumusețea specifică a lumii literelor, a textului scris.
Cel ce va parcurge cartea de față și va cerceta mare său material documentar, se va raporta în viitor altfel la tot ce are vreo contingență cu scrisul, cu lumea literelor. Va fi în măsură să întrevadă calități sau să măsoare gradul de nerealizat. Astfel, pentru munca graficienilor, a editurilor, a poligrafiilor, care reclamă un public receptiv, cît de cît inițiat, lucrarea prezintă un ajutor virtual.
Aspectul istoriei dezvoltării scrisului este tratat succint, asigurîndu-se însă un anumit nivel de cunoștințe, în posesia cărora un nespecialist se poate considera orientat și într-o măsură - documentat.
Volumul de față este lucrarea onestă și valoroasă, rezultanta unei experiențe de o viață. Autorul, ani îndelungați a funcționat ca profesor în școli și institute de specialitate și a practicat grafica publicitară de pe pozițiile unui temerar artist al literelor. Temerar, fiindcă avînd cultul perfecțiunii, nu a acceptat niciodată compromisuri față de normele eticii profesionale, pe care și le-a impus de la începuturile activității sale: totul sub semnul calității, al preciziei, al finisării meșteșugite, nici un rabat facilului sau imposturii drapată în faldurile modei.
Omul și opera în fața cărora își prezintă afecțiunea și profunda prețuire un fost student și coleg.
Introducere
(12-13) Scrisul, litera, ideea așternută pe hîrtie, au un rol tot mai important în viața contemporană. Semnele scrisului sînt ostașii culturii; datorită lor se păstrează datele științei și se extinde civilizația. Scrisul face posibilă acumularea și transmiterea cunoștințelor și semnalează progresul vieții înconjurătoare. Scrisul orientează și delectează, el este factor activ în mai toate manifestările vieții. În cursul istoriei, scrisul a fost exponentul vieți spirituale și în același timp, prin stil, purtătorul gustului epocii respective.
Numărul semnelor scrisului este relativ restrîns; se rezumă la 25-30, dînd totuși variații nesfîrșite de litere. În cărți, în reviste, pe afișe, le găsim în toată varietatea lor, concurînd în eleganță, spirit și expresivitate.
Adevăratul om de cultură aspiră să cunoască istoria scrisului, dezvoltarea sa, din antichitate pînă în zilele noastre. Literele, toate, cu suita lor de variațiuni, ni se adresează nemijlocit; recunoaștem fiecare formă, deși lumea literelor, a formelor lor, este infinită, aidoma muzicii. Formele vechi, perimate dispar, fiind înlocuite cu altele, noi, evoluția scrisului împletindu-se organic cu dezvoltarea societății, a culturii sale.
Lucrarea de față urmărește apropierea cititorului de lumea literelor și of ace prezentînd succint în primul capitol cîteva date din dezvoltarea istorică a scrisului, în cel de-al doilea raportul reciproc determinat al trinității literă - instrument - materialul purtător al scrierii, celui de a-l treilea capitol revenindu-i problemele legilor care guvernează în domeniul scrisului. În continuare, lucrarea pune la dispoziția celor interesați planșele anexate, ilustrînd 42 de tipuri de litere.
O istorie a scrisului
(13) Multe milenii s-a scurs în istoria omenii, fără să se poată sesiza vreo dezvoltare. Descoperirile oamenilor, experințelor au rămas izolate, lipsindu-le mijloacele de fixare, de păstrare și extindere a cunoștințelor. Fiecare generație a fost pusă în situația de a redescoperi ceea ce putea moșteni de la predecesori.
Notarea, fixarea ideii umane și transmiterea ei urmașilor devine tendința firească a omului ajuns la un anumit stadiu de dezvoltare; dar a trebuit să treacă mii de ani pînă cînd omul a reușit să găsească niște semne, ce încă nu se pot numi scriere, care să înlesnească comunicarea. Omul primitiv uza de niște semne convenționale. De exemplu, chinezii, cu 6500 de ani î. e. n., se foloseau de sfori convenționale de intestine pe care le înnodau la o anumită distanță și într-un anumit mod. (...)
Prefață
Introducere
Din istoria scrisului
Probleme ale practicii scrisului
Probleme ale practicii scrisului
Planșe
Prefață - Viorica Cristea
(5-8) În zilele noastre, știința adaugă neîncetat alte și alte capitole patrimoniului bunurilor spirituale și materiale ale omenirii. Noul și mai noul solicită, însuflețesc, imprimînd existenței umane un ritm alert, mutațiile succedate pe toate planurile activității și gîndirii umane devenind - paradoxal - „coordonata fixă” a existenței și acest perpetuum mobile al inteligenței și energiei omenești are la un număr restrîns de semne grafice, scrisul.
Ordinea, dacă vrem enumerare, ar fi după cum urmează: natură - om - muncă - idee - limbă - scris. Timpul scurs de la apariție omului pe pămînt și pînă la ivirea primelor scrisuri, însumează peste un milion de ani, transmiterea orală a gîndirii a apărut de 500000 de ani, sistemul de transpunere grafică a gîndului, ideografia, are 6000 de ani, iar litera în accepțiunea noastră numără 3000 de ani. De unde, înaintea apariției scrisului experiența umană era nevoită să pornească iarăși și iarăși de la zero, odată cu fixarea ideii prin semne grafice, s-a produs și miracolul acumulării și preluării rezultatelor, una din premizele mersului înainte. Rolul imens al scrisului, al literelor, al cifrelor, rezidă în absoluta lor forță de exprimare a tot ceea ce a dat la iveală gîndirea omenească, asigurarea perenității roadelor gîndirii omului, minunata dar muritoarea creație a naturii.
Trebuie spus însă, că scrisul nu a jucat în toate organizările sociale un rol de identică importanță, funcția sa socială fiind în anumite perioade limitată, denaturată, negată chiar, în concordanță cu imperativele intereselor forțelor conducătoare. Au existat perioade în care scrisul devenea dreptul sacru al unei pături sociale restrînse și care îl practica în scopuri foarte restrîns sociale. Cu toate meandrele căilor sale, cu tot ritmul arbitrar încetinit uneori de către ocultul social, scrisul și-a continuat drumul său civilizator, iar civilizația îi adresează la rîndul ei, solicitări speciale; stenografia, de exemplu, s-a născut după modelul abrevierilor atît de dragi evului mediu european.
Scrisul, dezvoltarea sa, are o istorie amplă, deoarece s-a născut în fucție de nevoi economice și sociale diverse, în mod spontan, în diferite puncte ale globului. A îmbrăcat pe parcurs, sub imperiul unor condiții date, forme foarte variate și a suferit de-a lungul mileniilor nenumărate schimbări privind forma și numărul semnelor sale, adaptate la nevoile limbii popoarelor care-l preluau și îl cultivau, de asemeni conform unor imperative proprii.
Cele trei mari capitole ale dezvoltării scrisului sînt pictografia, ideografia și scrierile fonetice (precedate fiind de încercările de memorizare prin semne numite mnemotehnice, care includ la rîndul lor un mare număr de „variante regionale”). Scrisul ideografic, strălucit reprezentant de hieroglifele egiptene și cuneiformele sumero-babiloniene poartă în sine germenii scrisului fonetic, din elementele cărora geniul practic al fenicienilor face să apară alfabetul. Scrierea feniciană a dat naștere scrierilor alfabetice, dar generalizarea scrierii alfabetice nu se leagă de numele fenicienilor: alfabetul grecesc va fi baza tuturor scrierilor alfabetice europene și alfabetul aramaic dezvoltat tot din scrierea semitică de nord devine baza scrierilor alfabetice din Asia centrală, India și unele părți ale Africii.
Există la noi în țară cărți originale sau traduceri, care tratează pe larg istoria dezvoltării scrisului sau unele capitole de semnificație deosebită, adresîndu-se categoriilor diverse de cititori. Deci, aspectul informării publicului nostru privind latura dezvoltării scrisului legat de condițiile sociale, geografice etc s-a realizat. Dar nu s-au epuizat, prin tratarea dezvoltării istorice, toate implicațiile majore ale scrisului.
Prezenta carte, exemplar singular în limitele genului, își propune un țel aparte: pornește de la cunoașterea faptului că scrisul, pe lîngă însușiri funcționale, are și o latură estetică, adică litera
în sine poate produce satisfacții artistice sau contrarul acesteia. Formele complexe de manifestare, sub care ne apare litera: cărți reviste și toată suita produselor graficii publicitare la rîndul lor acționează, dincolo de conținutul pe care-l mediază și sub aspect pur vizual, operînd asupra privitorului cu factori ca: echilibrul volumelor, repartizarea justă a petelor albe și negre, ritmizarea judicioasă în cadrul textului scris etc. Prezenta carte inițiază cititorul în legile care guvernează lumea literelor sau mai precis care stau la baza esteticului acestei lumi. Litera este prezentată ca o entitate complexă născută din funcționarea simultană a instrumentului de scris, a materialelor utilizate, care împreună îi vor hotărî caracterul. Tot ce apare în acestă carte își propune să fie operant. Totul se află sub semnul utilității, fie a utilității aplicabile în practică, fie sub aspectul utilității în procesul cunoașterii. În măsura în care considerăm cultura generală un bagaj variabil de concepte de bază, cu a utorul cărora omul de azi „vede” și „înțelege” situat nu în afara, ci înlăuntrul problemelor, realitatea care-l înconjoară, putem considera că această carte aduce un real serviciu social. Comunicarea prin intermediul scrisului ne înconjoară pretutindeni. prezența scrisului în jurul nostru are frecvențe copleșitoare și multitudinea formelor pe care le îmbracă este nesfîrșită. O mare energie umană se cheltuie ca înfăptuirea lor să poarte și însemnele calitativului și este un adevărat neajuns social că aceste apeluri vizuale nu-și găsesc decît puțini destinatari. Noi nu mai avem analfabeți, dar din păcate este încă redus numărul celor ce desprinde frumusețea specifică a lumii literelor, a textului scris.
Cel ce va parcurge cartea de față și va cerceta mare său material documentar, se va raporta în viitor altfel la tot ce are vreo contingență cu scrisul, cu lumea literelor. Va fi în măsură să întrevadă calități sau să măsoare gradul de nerealizat. Astfel, pentru munca graficienilor, a editurilor, a poligrafiilor, care reclamă un public receptiv, cît de cît inițiat, lucrarea prezintă un ajutor virtual.
Aspectul istoriei dezvoltării scrisului este tratat succint, asigurîndu-se însă un anumit nivel de cunoștințe, în posesia cărora un nespecialist se poate considera orientat și într-o măsură - documentat.
Volumul de față este lucrarea onestă și valoroasă, rezultanta unei experiențe de o viață. Autorul, ani îndelungați a funcționat ca profesor în școli și institute de specialitate și a practicat grafica publicitară de pe pozițiile unui temerar artist al literelor. Temerar, fiindcă avînd cultul perfecțiunii, nu a acceptat niciodată compromisuri față de normele eticii profesionale, pe care și le-a impus de la începuturile activității sale: totul sub semnul calității, al preciziei, al finisării meșteșugite, nici un rabat facilului sau imposturii drapată în faldurile modei.
Omul și opera în fața cărora își prezintă afecțiunea și profunda prețuire un fost student și coleg.
Introducere
(12-13) Scrisul, litera, ideea așternută pe hîrtie, au un rol tot mai important în viața contemporană. Semnele scrisului sînt ostașii culturii; datorită lor se păstrează datele științei și se extinde civilizația. Scrisul face posibilă acumularea și transmiterea cunoștințelor și semnalează progresul vieții înconjurătoare. Scrisul orientează și delectează, el este factor activ în mai toate manifestările vieții. În cursul istoriei, scrisul a fost exponentul vieți spirituale și în același timp, prin stil, purtătorul gustului epocii respective.
Numărul semnelor scrisului este relativ restrîns; se rezumă la 25-30, dînd totuși variații nesfîrșite de litere. În cărți, în reviste, pe afișe, le găsim în toată varietatea lor, concurînd în eleganță, spirit și expresivitate.
Adevăratul om de cultură aspiră să cunoască istoria scrisului, dezvoltarea sa, din antichitate pînă în zilele noastre. Literele, toate, cu suita lor de variațiuni, ni se adresează nemijlocit; recunoaștem fiecare formă, deși lumea literelor, a formelor lor, este infinită, aidoma muzicii. Formele vechi, perimate dispar, fiind înlocuite cu altele, noi, evoluția scrisului împletindu-se organic cu dezvoltarea societății, a culturii sale.
Lucrarea de față urmărește apropierea cititorului de lumea literelor și of ace prezentînd succint în primul capitol cîteva date din dezvoltarea istorică a scrisului, în cel de-al doilea raportul reciproc determinat al trinității literă - instrument - materialul purtător al scrierii, celui de a-l treilea capitol revenindu-i problemele legilor care guvernează în domeniul scrisului. În continuare, lucrarea pune la dispoziția celor interesați planșele anexate, ilustrînd 42 de tipuri de litere.
O istorie a scrisului
(13) Multe milenii s-a scurs în istoria omenii, fără să se poată sesiza vreo dezvoltare. Descoperirile oamenilor, experințelor au rămas izolate, lipsindu-le mijloacele de fixare, de păstrare și extindere a cunoștințelor. Fiecare generație a fost pusă în situația de a redescoperi ceea ce putea moșteni de la predecesori.
Notarea, fixarea ideii umane și transmiterea ei urmașilor devine tendința firească a omului ajuns la un anumit stadiu de dezvoltare; dar a trebuit să treacă mii de ani pînă cînd omul a reușit să găsească niște semne, ce încă nu se pot numi scriere, care să înlesnească comunicarea. Omul primitiv uza de niște semne convenționale. De exemplu, chinezii, cu 6500 de ani î. e. n., se foloseau de sfori convenționale de intestine pe care le înnodau la o anumită distanță și într-un anumit mod. (...)
Referințe
http://193.231.13.10:8991/F?func=find-b&request=000013115&find_code=SYS&local_base=BCU10&CON_LNG=ENG
https://florinf.wordpress.com/2009/11/01/gusztav-cseh-scrisul/
Abonați-vă la:
Postări (Atom)