„Politica națională a cărții” (GARZON 1997)

Alvaro Garzon, Politica națională a cărții. Un ghid pentru munca pe teren, trad. (fr. 1997) S. Craia, pref. lect. univ. dr. Gh. Buluță, Univers Enciclopedic, București, 1999.

Prefață (5-12)
Autorul acestei lucrări este șeful Secției carte și industrii culturale din UNESCO și lucrează în domeniu de mai multe decenii. Columbian, născut și crescut într-o zonă cu numeroase probleme, implicat în dezvoltarea culturală a țării sale, creatorul unui organism original și viabil - Centrul regional pentru promovarea cărții în America Latină și Caraibe (CERLALC) - A. G. este o personalitate plină de energie și un profesionist al diagnosticării fenomenelor ce se circumscriu culturii scrise. Calitatea sa oficială a făcut ca expertul UNESCO să străbată planeta în nenumărate rânduri, pentru a identifica problematica lumii cărții, pentru a reuni factorii responsabili, pentru a incita la dialog în căutarea soluțiilor. Dispunând de o experiență bogată, și de un profesionalism de înaltă clasă, de avantajele muncii în echipe formate de specialiști din diverse țări, el a elaborat principiile generale ale unei politici naționale în favoarea cărții și lecturii, pe care le prezintă într-o o modalitate concentrată, reducând totul la esențial și luând în calcul toate elementele. Nimic în plus, nimic în  minus - aceasta este formula unui demers de sistematizare a tot ce ține de „lanțul cărții”, de profesiile implicate, de relațiile sector public-sector privat.
Autorul pornește de la premisa că soluțiile sunt condiționate de perfecta înțelegere a realităților, ceea ce presupune observarea componentelor psiho-sociale, economice, politice și culturale ale universului cărții, de la autor până la cititor. El a și realizat un prim raport asupra stării de lucruri în acest domeniu, în România, după ce a avut întâlniri cu autori, editori, difuzori, bibliotecari, dar și cu reprezentanți ai ministerelor (Culturii, Educației, Finanțelor, Justiției). Raportul, prezentat celor în cauză, a impresionat prin acuratețe și profesionalism, arătând în mod concret valoarea unui bun diagnostic.
Lucrarea Politica națională a cărții, prezentată acum în traducere românească, oferă un remarcabil model de analiză și de acțiune în domeniul politicii culturale, de mare utilitate în prezent, când societatea românească se află în căutarea unor căi de dezvoltare. Experiența personală a autorului și experiența UNESCO pot oferi în acest moment nu numai principii clare și perfect articulate, dar și sugestii de ordin practic, precum și un excelent exemplu de structurare cât mai inteligentă și eficientă a voinței politice.
În Țările Române primul „model editorial” se prefigurase în liniile sale principale înainte de introducerea tiparului, care este relativ timpurie. Civilizația cărții manuscrise produsese o structură editorială coerentă, pe care arta tiparului se va grefa, la început ca o noutate de ordin tehnic, pentru a genera fenomene socio-culturale mai complexe, cu implicații politice.
Imprimeria și-a făcut apariția pe pământ românesc în primul deceniu al sec. XVI, prima carte fiind tipărită în 1508 în limba slavă, limba oficială a bisericii și cancelariei domnești. Prima carte în limba română a fost tipărită la Sibiu , în 1544. Până în sec. XVIII s-au publicat mai ales cărți de cult, laicizarea cărții și a tiparului fiind târzie.
La începutul sec. XIX au apărut și în Moldova și Țara Românească tipografii laice, particulare, precum și edituri care au jucat un rol esențial pentru cultura românească. Acestea au fost create de intelectuali cu orizont european, oameni care s-au remarcat prin multiple inițiative culturale.
Intelectuali și scriitori de la jumătatea veacului trecut au imprimat cartea diversă, laică și de activitatea lor editorială, desfășurată cu multe sacrificii, se leagă și istoria literaturii naționale, precum și difuzarea prin prin traduceri a literaturii universale.
Diversificarea producției editoriale a coincis cu afirmarea gândirii și creativității românești în domeniile științific, artistic și tehnic. Industria poligrafică a luat avânt, înmulțindu-se tipografiile și editurile, majoritatea inițiative particulare, dar și unele susținute de stat prin intermediul unor fundații (Casa Școalelor).
Cartea românească a cunoscut în această epocă o modernizare cu totul remarcabilă, prin conținut, calitate tipografică și aspect grafic, acesta din urmă fiind în acord cu stilul „1900” răspândit în Europa.
După primul război mondial, în România a început o etapă de avânt economic ce s-a ilustrat și în lumea cărții și editurii.
Au apărut edituri noi: Cartea Românească, înființată în 1919, Cultura Națională, 1921, Scrisul Românesc, 1922, Editura Fundațiilor Regale pentru Literatură și Artă, 1933. Asemenea edituri, cu programe culturale de anvergură, cu serii și colecții de real prestigiu, au marcat o perioadă dintre cele mai productive sub aspectul marilor valori ale culturii românești.
După al doilea război mondial, în România a avut loc o radicală schimbare de regim politic și a început o altă vârstă și pentru o societatea românească și pentru lumea editorială. Perioada 1944-1948 a fost o etapă de tranziție. Ca urmare a naționalizării tuturor tipografiilor, editurilor și librăriilor, statul finanța și controla integral producția, editarea și difuzarea cărții. S-a constituit un sistem editorial,în subordinea Ministerului Culturii și a unor organisme de stat. Acesta cuprindea un număr de edituri cu profil distinct, pe domenii (științific, tehnic, literar ș. a.). De-a lungul câtorva decenii ele au suferit unele schimbări, unele fiind comasate, apărând altele noi, fiindu-le schimbate și numele. În 1969 a avut loc reformă editorială. Au luat ființă Editura Cartea Românească a Uniunii Scriitorilor  și Editura Kriterion - pentru publicarea cărților în limbile minorităților naționale. S-au creat noi edituri și în provincie: Dacia la Cluj Napoca, Junimea la Iași, în 1969, Scrisul Românesc la Craiova și Facla la Timișoara, în 1972. Astfel, în 1989 - 17 edituri funcționau într-un sistem unic, coordonat de Centrala Editorială a Consiliului Culturii, dar în subordinea unor instituții diferite mai funcționau și alte case de editură.
Centralizarea producției editoriale și a difuzării cărții, precum și cenzura sunt caracteristici proprii etapei încheiate în decembrie 1989, după care urmează, pentru societatea românească și pentru lumea cărții și editurii, o perioadă cu totul diferită sub toate aspectele și care se definește prin căutarea unei noi identități.
Ca urmare a revoluției din decembrie 1989 a devenit posibilă înființarea de edituri și tipografii particulare. Condițiile unui început de economie de piață au bulversat deopotrivă cererea și  oferta de carte, mentalitatea publicului și a editorului.
Sub aspectul tehnicii poligrafice ai apărut înnoirile.
Nu au întârziat să apară noile procedee de procesare computerizată a textelor, care au schimbat aspectul cărților, au modificat organizarea muncii în edituri și tipografii.
Cenzura a fost desființată, cererea și oferta s-au diversificat și s-au conturat, pentru prima oară după o jumătate de secol, noi categorii ale publicului, cu niveluri și exigențe variate.
Prețul cărți a înregistrat creșteri galopante, ceea ce a modificat obișnuința românilor de a cumpăra carte.Ca urmare, tirajele anumitor genuri s-au redus drastic punând în dificultate editurile care nu produc carte de consum.
Conform statisticilor au fost înregistrate peste 4.000 de edituri, dar multe dintre ele nu au activat niciodată ori și-au încetat activitatea după două-trei apariții.
În prezent, circa 20 de edituri domină în producția de carte (ele realizând mai multe zeci de titluri pe an).
Culegerea și paginația pe calculator și nevoile financiare au avut ca urmare pe de o parte reducerea, pe de altă parte reprofilarea resurselor umane din edituri. Nemaifiind instituții bugetare, acestea au început să lucreze conform criteriilor de performanță.
S-au produs mari schimbări și în aspectul și în calitatea tipografică a cărții. Concurența a impus oferta de carte cu coperți atrăgătoare sau incitante, o nouă calitate a hârtiei și cartonului, dezvoltarea cărții industriale.
Unele edituri au început să imprime în străinătate. A crescut importul de hârtie și s-a informatizat aproape integral activitatea internă.
În domeniul poligrafic au apărut numeroase tipografii particulare, iar cele existente s-au privatizat. Ele au fost dotate cu echipamente performante, și-au diversificat serviciile și s-au restructurat. Personalul s-a redus și s-a recalificat, dobândind noi competențe.
În domeniul difuzării s-au produs de asemenea mari schimbări. Vechile rețele de librării s-au privatizat și s-au modificat. Au apărut rețele particulare de difuzare, angrosiști de carte, firme specializate în distribuție, librării și rețele de librării private.
Unele edituri și-au creat și rețele proprii de difuzare. A devenit ofensivă activitatea promoțională, iar sistemele de comerț s-au diversificat. Au înflorit comerțul stradal și comerțul prin poștă.
Se observă dinamismul unor edituri tinere, conduse de oameni tineri, viu o mentalitate diferită de aceea a editorilor din generațiile vârstnice. Acești manageri i-au hotărâri și acționează repede, neconvențional, în editurile lor munca se desfășoară în ritm accelerat,cu personal puțin, dar eficient și interesat direct de prosperitatea editurii. Sunt întreprinzători ce urmăresc un model occidental, ale căror produse, imprimate uneori în străinătate, au o calitate poligrafică și un aspect comparabil cu acela din alte țări. Ei nu depind de subvenții și pun un preț deosebit pe difuzarea proprie.
Au apărut și asociații profesionale de editori: Asociația Editorilor din România, Societatea Patronilor de Edituri din România, Asociația Editorilor cu Profil Pedagogic și Breasla Cărții Maghiare.
Un sondaj sociologic, efectuat în mai 1998, pentru a analiza „consumul cultural” a indicat faptul că 29% din populație a cumpărat cel puțin o carte în ultimele 3 luni, ceea ce înseamnă că pe piața cărții au intrat circa 2 milioane de exemplare lunar, estimate la 6 milioane dolari pe lună.
Pentru a sprijini editarea cărții de cultură și literaturii naționale, Ministerul Culturii dezvoltă un program de subvenții destinat anumitor genuri de carte, asigurând prețuri accesibile, inclusiv pentru achiziționarea de către biblioteci. Pentru literatura științifică și tehnică, un demers similar este dezvoltat de Ministerul Cercetării și Tehnologiei.
Politica M. C. în privința cărții trebuie să aibă ca obiectiv general asigurarea unui cadru juridic favorabil dezvoltării cărții, stimularea inițiativei particulare în domeniul editării și difuzării cărții, promovarea cărții românești în interiorul și exteriorul țării, stimularea creativității autorilor naționali.
Politica culturală creează și ameliorează continuu structuri viabile, logice, adaptate la realizarea socială, asigură necesarul minim în materie de fonduri și veghează ca acestea să fie bine folosite. Proiectele subvenționate trebuie să se încadreze în anumite norme al căror rost este acela de a evita risipa sau utilizarea nerațională. Se are în vedere nu numi ansamblul, dar și detaliul. Politica culturală nu se adresează unui cetățean ideal, ci fiecărei categorii în parte. Ea evaluează cu luciditate realitatea și se adaptează.
Lucrarea distinsului expert care este A. G., publicată de UNESCO, vine să ne demonstreze cum ne putem integra mai bine, sub aspect cultural, într-o lume în care fiecare națiune vine cu valorile ei.
Într-o perioadă ca aceasta, pe care o traversează România, sprijinul pe care îl oferă UNESCO, acordând dreptul de traducere pentru acest model de gândire și acțiune, care este Politica națională a cărții, devine salutar și merită apreciat ca atare.

Prefață la ediția românească - A. G. (15-16)
Această lucrare, care nu are altă pretenție decât să servească drept ghid pentru lucrul pe teren, rezumă experiența dobândită la UNESCO de-a lungul multor ani, în privința dezvoltării cărții și lecturii.
Traducerea în limba română a acestei cărți nu urmărește să propună României să adopte un model, chiar dacă acesta a dat bune rezultate în alte țări. Suntem foarte conștienți de faptul că fiecare țară are specificul ei, o problematică proprie și, în consecință, are nevoie de soluții adaptate cazului ei particular.
Difuzând acest experiențe ale UNESCO ne gândim că, în formularea unei politici de dezvoltare a sectorului editorial: structura sectorului este aceeași pretutindeni în lume. Compus din scriitori, traducători, editori, tipografi, librari și bibliotecari acesta implică peste tot comportamente similare în dinamicile create în interiorul acestui „lanț al cărții”. Dacă este plasat în contextul unei economii de piață,el reacționează la fel față de acțiunile concepute de sectorul public în materie de politici culturale, de fiscalitate, de investiții ș. a.
În procesul de globalizare pe care îl traversăm, cultura se află, ca niciodată până acum, legată de economie: mondializarea culturii se confundă cu difuzarea internațională a produselor culturale (cărți, muzică, audiovizual). Suntem convinși că o țară având forța culturală a României poate juca un rol activ în acest flux planetar, pentru că „globalizarea” nu trebuie să însemne „uniformizarea” comportamentele culturale.
Dezvoltarea editării cărții în România (sub aspect cultural ca și sub aspect economic) depinde de acțiunea concertată a celor doi mari protagoniști: statul și sectorul particular.
Dacă lectura paginilor ce urmează poate contribui la o mai bună înțelegere a problemelor sectorului editorial și la o mai bună precizare a mizelor strategice ale culturii scrise, această lucrare modestă își va atins scopul.

Introducere (17-22)
În cursul anilor 70, UNESCO a încurajat crearea unor organisme special însărcinate să coordoneze dezvoltarea cărții și lecturii în diferite regiuni geografice ale lumii. Înainte de a ocupa un post în cadrul Diviziunii  cărții și dreptului de autor la UNESCO, am avut privilegiul de a face parte din echipa care a creat Centrul regional pentru promovarea cărții în America Latină și Caraibe (CERALC) - situat în Columbia - și de a fi ulterior, timp de 7 ani, secretarul general al acestuia.
Mandatul CERALC era în acea perioadă de o simplitate de-a dreptul lapidară; era vorba numa de „a dezvolta cartea”. Dar cum, în absența oricărui model? Un examen foarte minuțios a evidențiat marea complexitate a sectorului cărții, datorită confluenței aspectelor culturale și economice, a divergențelor de interese ale diferitelor profesii implicate și complementare și, în sfârșit, din cauza relațiilor când armonioase, când conflictuale dintre stat și întreprinderile particulare.
Pe atunci exista o concepție asupra culturii care din fericire acum tinde să dispară; în cadrul planificării globale a dezvoltării, cultura  era considerată importantă în măsura în care vehicula expresiile autohtone, dar era cu ușurință împinsă pe un plan secundar în raport cu prioritățile economice ale dezvoltării. Altfel spus, cultura era ruda săracă în bugetul statului. În prezent se știe că, alături de exportul tradițional de materii prime și produse naturale, creativitatea țărilor în curs de dezvoltare poate să le aducă acestora resurse economice considerabile, cu condiția ca ele să reușească să joace un rol activ pe piața mondială a industriilor culturale.
Țările industrializate oferă un exemplu în acest sens, pentru că ele obțin sume foarte mari, mai mari uneori decât cele provenite din vânzarea produselor manufacturate, din produsele protejate prin drepturile de autor (carte, film, disc, audiovizual).
Astfel un număr considerabil de conducători ai lumii în curs de dezvoltare a început să perceapă cultura într-o altă lumină, văzând în manifestările  culturale pe de o parte, forme de răspândire a valorilor locale în exterior,iar pe de altă parte, surse de locuri de muncă, mai ales în cadrul întreprinderilor mici și mijlocii, care constituie baza în sectorul industriilor culturale.
În asemenea condiții s-au desfășurat, începând din anii 70 până acum, numeroase experiențe d dezvoltare națională a cărții, având rezultate diferite în diverse locuri de pe glob. Numeroase țări au reușit să creeze un mediu macroeconomic favorabil industriei cărții.
Datorită unei voințe politice la cel mai înalt nivel și  unui dialog constructiv între sectorul public și cel particular, creația literară națională a fost stimulată printr-o legislație care protejează dreptul de autor; activitatea de editare a beneficiat de o politică fiscală favorabilă industriei cărții, de un acces privilegiat la creditele bancare, de o participare sporită la piața manualelor școlare, de tarife poștale preferențiale, de încurajare pentru export ș. a. Tipografiile au putut adopta noi tehnologii datorită politicilor de liberalizare a importurilor de echipamente și materii prime. Dezvoltarea comerțului de carte a fost susținută prin politici vamale și politici de schimb adaptate specificității cărții, prin aplicarea sistemului ISBN și a codului de bare, prin întărirea mecanismelor de difuzare și modernizarea librăriilor. Promovarea lecturii s-a tradus prin coordonarea sistemelor naționale de biblioteci, organizarea unor campanii de lectură în mediul rural, cercetări și anchete asupra obișnuințelor de lectură, publicitate instituțională etc.
Experiențele încununate de succes au în comun faptul că sectorul cărții a fost tratat ca un tot și că au fost evitate abordările parțiale (numai lectura, doar tipografia etc). Succesul s-a bazat tocmai pe promovarea simultană a tuturor componentelor sectorului.
Lumea cărții nu și-a dezvăluit încă toate secretele, dar în urma acestor eforturi am învățat să înțelegem mai bine comportamentele universului editorial și să interpretăm, până la un anumit punct, dinamicile subterane în scopul definirii unei politici de dezvoltare.
Paginile ce urmează conțin o sinteză  acestei experiențe. Cititorul va constata că au fost evitate, pe cât posibil, abordările istorice, analizele socio-culturale ale cărții și orice încercare de prospectare în legătură cu cu industria editurii. Aceasta ar fi putut face obiectul unor dezvoltări ample și interesante, dar nu intrau în obiectivul volumului de față, care se adresează în principal persoanelor însărcinate ori interesate să aplice o politică a cărții după ce s-a luat o decizie la cel mai înalt nivel.
Am căutat nu atât să demonstrăm avantajele unei asemenea politici, cât să concepem un fel de „vade-mecum” care să permită o mai bună înțelegere a elementelor constitutive ale sectorului și a dinamicilor lui interne, intensificând punctele nevralgice pe care orice diagnostic trebuie să le examineze și să sugereze măsurile concrete ce trebuie luate pentru realizarea unei politici de dezvoltare a sectorului cărții.
Aceasta explică structura liniară și în mod necesar enumerativă  textului. Poate că specialiștii obișnuiți cu limbajul cărții vor considera că definițiile privesc aspecte elementare, dar nu trebuie pierdut din vedere că, în multe țări, cei care aplică politica în favoarea cărții nu sunt neapărat specialiști în domenii.
Trebuie subliniat, pe de altă parte, că pentru a concretiza în mod eficient și durabil măsurile de promovare a cărții, cel mai bun lucru este materializarea lor într-un corpus juridic apt să le includă pe toate. Iată de ce am considerat oportun să reproduc în anexă textul unei „legi tip” referitoare la carte. Acest model, din care s-au inspirat numeroși legislatori din țările Americii Latine, a fost adoptat de specialiștii din regiune în cadrul programului UNESCO-CERLALC; el este recunoscut și sub numele „legea tip de la Guayaquail”, deoarece în acest oraș i-a fost definitivată redactarea. Este posibil ca, prin unele aspecte, această lege tip să nu se adapteze tuturor tradițiilor juridice, dar legislatorii și toate celelalte organisme responsabile vor găsi în acest model un text de referință.
În orice caz, în formularea unor politici naționale a cărții, este necesar să se aibă în vedere toate măsurile ce par a oportune, în lumina angajamentelor multilaterale luate de stat la nivel subregional, regional sau internațional.
Această lucrare nu și-ar atinge scopul dacă lectura ei n-ar provoca reacții, comentarii și un schimb, salutar, de date și de experiențe. În contextul în care se dezvoltă noi tehnologii media și rețele electronice de informare, ce nu vor întârzia să influențeze structura sectorului cărții, este limpede că orice politică de dezvoltare a sectorului trebuie să fie evolutivă. Împărtășirea experienței dobândite, studiul conjugat al succeselor și eșecurilor este cel mai bun mijloc de a favoriza dezvoltarea cărții. Fidel misiunii sale, UNESCO înțelege să rămână un centru al schimbului de informații și  un loc de analiză în slujba unei cooperări tehnice tinzând spre o dezvoltare a valorilor spirituale și culturale ale ființei umane.


Cartea un lanț articulat (23)
S-a constatat că cele mai multe inițiative de dezvoltare a producției și difuzării cărții în țările în curs de dezvoltare au eșuat. Explicațiile acestor fenomene sunt numeroase și cele mai multe sunt legate de situația generală a economiei acestor țări, de izolarea lor față de axele industriilor culturale și de fragilitatea endemică a planificărilor de stat.
Totuși, examinarea atentă a diferitelor proiecte de dezvoltare a cărții arată că preocuparea autorităților în acest domeniu se traduce mai mult prin editarea de carte în sectorul guvernamental sau prin importul masiv de lucrări distribuite la prețuri mici sau gratuit. Oricât de lăudabilă ar fi ea, o asemenea acțiune nu se poate dezvolta la infinit.
În alte cazuri se dezvoltă unul dintre diferitele aspecte ale cărții și lecturii: organizarea de biblioteci, campanii în favoarea lecturii, înființarea unor premii literare destinate încurajării autorilor.
(...)