ONG-urile și atelierele de cărămizi din Botswana (BUCOVALĂ & CÂNDEA 2003)

<
În Botswana, investigațiile guvernului au relevat faptul că facilitățile acordate micilor fabrici de cărămizi au determinat scăderea prețului de producție al acestora. Totodată, metodele tradiționale de combinare a materialelor (amestecul de argilă și apă este modelat în forme de lucru care sunt așezate pe o suprafață netedă și lăsate la uscat 10 - 30 de zile) au eșuat de nenumărate ori. Un grup local nonguvernamental a introdus prese de cărămidă, unde amestecul de argilă este presat manual cu putere. Presarea are ca rezultat o cărămidă mai uniformă și folosește mai puțină apă și ciment pentru a întări cărămida și a dat o rată de producție mai mare. (...) Utulizarea blocurilor de ciment și importarea cărămizilor e o altă alternativă costisitoare. Toate inovațiile de succes de până acum au fost promovate de organizații nonguvernamentale.
>

Sursa
C. Bucovală & M. Cândea, Metode moderne de educație pentru mediu, Constanța, 2003, p. 102.

Top 12 metode groaznice de tortură. 2 dintre ele au fost foarte populare în țara noastră

FII CURIOS! 13 martie 2013

Documentare în munca intelectuală (TÎRZIMAN & ERICH 2007)

Elena Tîrziman & Agnes Erich, Informare și documentare în context tradițional și electronic - metode specifice de muncă intelectuală, Editura Universității din București, 2007

Introducere
1. Cultură informațională - abordări conceptuale și modele specifice
1.1. Cultura informațională
1.1.1. Abordări conceptuale
1.1.2. Termeni înrudiți. Delimitări terminologice
1.1.3. Evoluația semantică a conceputlui de cultură informațională
1.1.4. Cultura informațională. Conținut. Caracteristici
1.2. Cultura informațională: modele, referențiale, standarde
1.2.1. Modelul Marland
1.2.2. Modelul Irving
1.2.3. Modelul Big Six Skils
1.2.4. Modelul Kuhlthau
1.2.5. Referențialul FABDEN
1.2.6. Standardele AASL
1.2.7. Analiza critică a modelelor prezentate
1.3. Cultura informațională
2. Informare și documentare în biblioteci
2.1. Rolul bibliotecii în formarea culturii informaționale
2.2.1. Rolul educativ al bibliotecilor
2.2.2. Rolul bibliotecii de manageri ai resurselor cunoașterii
2.2. Relația utilizator - bibliotecă
2.2.1. Drepturile și obligațiile utilizatorului unei biblioteci
2.2.2. Cataloagele de bibliotecă - constituire și consultare
3. Informare și documentare în rețeaua Internet
3.1. Documente electronice disponbile în rețeaua Internet
3.2. Browsere
(...)

Introducere

(9) (...) Cum în perioadele anterioare, cititul, scrisul, socotitul erau considerate abilități de bază ce contribuie la integrarea socială a individului, în perioada actuală, alfabetizarea și instruirea informațională se adaugă abilităților enumerate și chiar tind să devină esențiale în competiția socială.

programele universitare, prouectele de cercetare ale universităților (2), indiferent de mărimea lor și de localizarea geografică arată că mediul universitar este din ce în ce mai preocupat de coroborarea activităților sale didactice și științifice cu solicitările mediului socio-economic, de integrare a absolvenților, de furnizare a unor competențe informaționale în acord cu cerințele impuse de Tehonologiile Informației și Comunicării. (...)

(151) (...) TCI au schimbat instrumentele de lucru, au dus la crearea de noi servicii și produse, au determinat o nouă abordare a domeniului și a conținutului său informațional. Scopul cercetării rămâne însă același: construirea de sens pornind de la sursele identificate și crearea de produse ce exprimă și comunică eficient acel sens, acea semnificație.

Pentru îndeplinirea acestui scop este nevoie ca fiecare individ să fie capabil:

- să determine și să definească precis nevoia informațională; 

- să localizeze eficient sursele de informare; 

- să evalueze critic elementele informative și sursele de informare

- să integreze informațiile selectate în cunoștințele sale de bază

- să utilizeze efectiv informația pentru realizarea activității propuse; 

- să înțeleagă probleme economice, sociale și legale ce însoțesc informațiile și să folosească informația în mod etic și legal.

Este necesar să fie cunoscute metodele de producere, prelucrare și regăsire a informației, la care se adaugă metodele și tehnicile de bază pentu controlul și utilizarea informației. Am urmărit aceste aspecte în prezentarea modului de realizare a unei lucrări științifice, dorind să oferim un ghid minimal studenților și tuturor celor interesați de informarea și documentarea în context tradițional și electronic în vederea realizării unei astfel de lucrări.

„Lecturi psihanalitice: Visul lui Ion Heliade Rădulescu” (BÎLĂ 2006)

Diana Bîlă, Lecturi psihanalitice: Visul lui Ion Heliade Rădulescu, „Agora”

Se împlinesc anul acesta 150 de ani de la nașterea lui Sigmund Freud. Cu acest prilej, „Agora” inaugurează o rubrică de psihanaliză literară (urmând firesc celei de psihanaliză muzicală) ce va fi susținută de studenți ai Universității „Ovidius”, sperăm viitori critici psihanaliști, cărora le dăm astfel o șansă dea-și pune în circulație ideile.

În accepția ei freudiană, psihanaliza se definește ca acțiune de investigare a  acelor procese mentale inaccesibile altor metode analiză, deci, ca o știință complementară. Interpretarea psihanalitică scoate la iveală teme repetitive care indică existența unor complexe psihice inconștiente de mare încărcătură emoțională. Nimic din ceea ce produce mintea noastră în mod inconștient nu ține de liberul arbitru, totul are un sens, totul trimite la o rădăcină decelabilă din punct de vedere simbolic.

Poemul lui I. H. R. intitulat Vis, deși a fost scris cu câteva decenii bune înainte de inventarea metodei, poate tocmai de aceea, pare predestinat pentru o astfel de  lectură. El este, cum se va vedea, o versiune în versuri anticipativă a metodei freudiene a asociațiilor libere. Versurile acestui poem nu se supun unei discursivități strict logice, ele sunt mai degrabă o amplă meditație asupra unor teme obiective ce bântuie inconștientul autorului și își cer dreptul să iasă la lumina conștiinței.

Se poate lesne observa o ciclicitate a complexelor psihice emoționale ale subiectului psihanalizei. Poemul încep și sfârșește sub semnul aceleiași obsedante teme thanatice: „O, zile! ... Dar ați trecut! Ce trece mai mult el numai vine”. Apare „groapa” ca figurare simbolică a morții. Frica de moarte este ușor de reperat în actul ratat al trezirii din vis: „Și-ncovoiat pe groapa-mi o văd că s-a deschis (...) și mă deștept din vis!” Atunci când ceva cauzează frica foarte mare în timpul visului - preciza Freud - omul încearcă inconștient înlăturarea pericolului, trezindu-se, ca mecanism de apărare împotriva acelei cauze a fricii. Ca și uitarea, deșteptarea din vis denotă respingerea de către psihic a celor visate.

Visul heliadesc continuă, activând amintiri ecran: el se visează copil în casa părintească, înconjurat de „tânăra căldură” a părinților, fără a fi cunoscut încă „necazul”, „mâhnirea”, „lipsa”, „ș-orice nenorocire”, unde „răul nu îndrăznea”. Ba mai mult, se visează singur la părinți, fără cei trei frați ai săi. Și acesta este un fapt relevant, din care se deduce că, la un anumit tranzit al existenței sale, și-ar fi dorit să fie singurul copil, unicul beneficiar al „dorului fierbinte” al părinților. Este de presupus că, în anumite momente, s-a simțit concurat de iubirea datorată fraților săi, și ele au lăsat urme în inconștient, ieșind acum la iveală. Tânjirea lui după o afecțiune exclusivă lasă urme în travaliul creator, astfel că în poem, întreaga iubire părintească se catalizează doar asupra sa: „Trei fii creștea în mine tânăra lor căldură / Și le zâmbea în mine toată nădejdea lor”.

Se remarcă mereu inconsecvența stărilor psihice, zbuciumul și neliniștea ce izvorăsc din această nestatornicie, caracteristică universului oniric. Urmând secvenței paradiziac-infantile a pruncului fără griji, subiectul percepe anxietatea orfanului, într-o bruscă schimbare de registru pe care doar visul o poate pune în scenă (răsturnarea): „Dar visu-și schimbă fața, se prefăcură toate / Și parcă de când lumea părinți nu am avut / Simții cruzimea soartei în recea străinătate / Și mă văzui în lume pustiu, necunoscut”. Casa părintească este pentru subiect refugiul, spațiul protector, securizant, dincolo de care se simte speriat, vulnerabil și nesigur. Frica de singurătate, de absența iubirii părintești fondatoare este prilej de anxietate onirică.

Putem deduce că atmosfera de pace și siguranță oferite în copilărie de casa natală (întotdeauna o „casă onirică” după Bachelard) și de prezența părinților determină niște așteptări ale subiectului, care, mai târziu, cere aceeași iubire și siguranță de la lumea înconjurătoare. Neprimind-o, se simte singur și dezamăgit (e probabil „cunoașterea dezamăgită” de care vorbea Durand).

Teama refulată, situația de criză, par să aibă o singură soluție: femeia cu care, întemeind la rândul lui o familie și refăcând astfel mediul securizant al casei natale, îi va reda echilibrul pierdut. Ilustrând involuntar metoda freudiană a asociațiilor libere, subiectul asociază ideea de fericire cu femeia iubită, soție dar „și îngerul” său păzitor: „Cât o iubeam? Și câtă simțeam eu fericire / Eu o vedeam un înger”. Echilibrul sufletesc stricat de secvența înstrăinării se reface prin noul episod oniric: „Și se făcea că traiu-mi ceva se mai lesni, / vedeam în a mea casă bogată-ndestulare”. Singurătatea pare a fi nucleul anxios central și orice stare de echilibru este cea care o anulează.

Dar peisajul oniric se tulbură iarăși și din acest paradis regăsit se cade tot într-un infern sufletesc: „P-acea ființă scumpă eu n-o mai cunoșteam, / Pare că era rece l-adânca mea durere / (...) / Căutări fatale avea a ei vedere, / Și când vorbea ca trăsnet în sufletu-mi izbea, /  (...) / Îmi imputa vini ce nu le aveam / Un chin, un iad, o muncă era amea viață”. Ideea clară a femeii (poate o reiterare a imaginii materne) devine tulbure și din sursă a liniștii se face un nou nucleu de deznădejde.

Cel de-al treilea etaj al paradisului inconștient este activat de prezența copiilor, „două ființe nevinovate” în care vede refugiul din calea singurătății și a lipsei de iubire: „Îmi era scumpă a lor vedere / Mi-era un balsam l-a mea durere”. Subiectul mai găsește o cale să fie singur, neiubit, ignorat,. Dar meandrele vieții psihice continuă disonant, liniștea lăsă din loc spaimei și nesiguranței: „Dar o schimbare neașteptată / Goli nălucul ce mă-nșela / (...) /Ele fugeau de mine și-n veci mi-erau de față / În veci eu după ele eram neobosit / (...) / Dar să le ajung vreodată în veci mi-a fost oprit”.

Angoasa lipsei de iubire a celor din jur reapare, mai violent. Aceste ființe visate pot fi, la fel de bine, idealurile, visele nerealizate ale subiectului, care trăiește drama nereușitei sale. Aceste gânduri izvorăsc din mâhnirea refulată pe care i-au cauzat-o probabil eșecurile repetate pe anumite planuri: „Poruncitorul deget îmi arăta greșeala / Nebun de-a mea rușine, mai repede zburam”. Faptul că vede în vis pe unul din fii săi mort sugerează aceeași interpretare. Nereușita se alătură sentimentului de vină inconștientă: „O vină-n veci aduce o vină și mai mare”. Da fapt, cuvântul „vină” apare foarte des în discursul liber al subiectului, însemnând că fără să știe aceasta este prezentă, refulat, în inconștientul său.

Apoi, urmând firul gândurilor, subiectul visează că-și caută copiii și nu-i găsește, că totul îi era străin în sânul casei sale, că totul era „un chin”. Totul indică faptul că în starea de veghe subiectul e o persoană capabilă de atașament sentimental, dornică de legături sufletești puternice, fără de care nu se simte apărat și fericit: „Alte ființe scumpe văzui pe lângă mine, / Al lor zâmbet la rană-mi făcea un mare bine”.

Firul narativ al cadrului oniric readuce subiectul la una din obsesiile anxioase ce revine cu frecvența de laitmotiv, „spaima de-ntuneric”, actualizare destul de transparentă a pulsiunii thanatice, concurată de cea erotică. Femeia (fostul „înger”) devine o figură satanică, ilustrând o nouă obsesie refulată de inconștient, teama că femeia nu este decât o sursă a răului și a suferinței: „Viclean, ascuns, fățarnic , împielițat Satan, / (...) / Parcă era femeie (...) / Ăst duh de răzvrătire era iarăși muiere / Să știi că a ta taină e-n mână de femeie / (...) / Dar greu e s-aibi asupră-ți femeia cea ușoară / Și-n voile ei vreodată să nu poți intra”. Subiectul asociază inconștient femeia răului, necazurilor, o consideră a fi greu de mulțumit.

Nemulțumirea și supărarea refulate, frustrarea izbucnește c aură generalizată către toți oamenii, ceea ce ilustrează încă o dată inconsecvența trăirilor sale psihice. Explicația psihanalitică e previzibilă: sentimentele neîmpărtășite generează ură, din refularea mâhniri că nu ești apreciat , ca un mecanism de a răspunde la ceea ce primești: „Urăsem omenirea în câți îi cunoscusem / Și-mi era drag tot omul pe care nu-l văzusem”. Subiectul nu-și găsește echilibrul și se crede singurul vinovat: „Mă învățasem vina ca să mi-o dau tot mie”.

Și totuși, conservându-și inconsecvența, subiectul declară: „Dar lumea mi-era dragă (...) / Când veselă, când tristă, într-nsa petreceam”. De ce? Pentru că până la urmă, rea sau bună, ea este spațiul vieții, deci singura apărare eficientă de marea primejdie, moartea, care-l îmbie prin groapa ei căscată, ca o absență-prezență.

„Performanțe intelectuale” (TEODORU 1993)

 Vitalie Teodoru, Performanțe intelectuale. Ghid de informare documentară, Editis, București, 1993

Cuprins

I.1. Tehnica notițelor
I.2. Ergonomia învățării
I.3. Metode de învățare
I.4. Memorare eficientă
I.5. Pregătirea examenelor
I.6. Citirea rapidă
II.1.Tehnici euristice
(...)

III.1. Domeniul de preocupări al informării documentare

III.1.1. Istoricul transmiterii informațiilor

III.1.1.1. Prima revoluție informațională

III.1.1.2. A doua revoluție informațională

III.1.1.3. A treia revoluție informațională

III.1.1.4. A patra revoluție informțională

III.1.2. Explozia informațională și criza informării. Cauze, implicații, soluții.

III.1.3. Informarea documentară ca disciplină independentă

III.2. Informatica documentară

III.3. Surse de informare prin canale directe

III.4. Surse de informare formale

III.5. Publicații și servicii de specialitate din România

III.6. Limbaje documentare

III.7. Etapele de lucru ale sistemului de informare

III.8. Beneficiarii informării documentare

III.9. Eficiența activității de informare

(...)

Introducere
(...)
Se vorbește tot mai des de <explozie informațională>, de <abundență informațională>, sugerându-se de fapt prin aceste expresii, existența unui volum informațional imens și în același timp, dificultățile în accesarea, selectarea și evaluarea resurselor informaționale cu adevărat relevante. Richard Wurman apreciază că sentimentul de a fi copleșit de informații se datorează incapacității de a extrage dintr-un volum imens de resurse informaționale elementele cu adevărat relevante.
(...)

Bibliografie

(...)

Manolescu M. & Lăzărescu G., Metode și sisteme moderne în informarea tehnico-științifică, Editura tehnică, București, 1972.

Mâță C. (ed.), Biblioteca și perenitatea culturii românești, BCU, Iași, 1980.

Mihailov A. & Ciornyi S. & Ghiliarevski R., Informatica documentară, Editura tehnică, București, 1970.

Mureșan P., Învățarea eficientă și rapidă, Ceres, București, 1990.

Neacșu I., Metode și tehnici de învățare eficientă, Ed. Militară București, 1990.

Pinaud J. & Guebel S., Guide pratique de la documentation, Hachette, Paris, 1988.

Poenaru R., Să citim mai repede și mai eficient, Ed. Științifică, București, 1990.

Regneală M., Microformatele de informare tehnico-științifică, Ed. Științifică și Enciclopeidocă, București, 1988.

Revel J. F., La conaissance inutile, Grasset, Paris, 1988.

„TOMIS întreabă, Eugen Todoran răspunde” („TOMIS” 199?)

 Nicolae Rotund, TOMIS întreabă, Eugen Todoran răspunde. „Mă gândesc la o istorie literară care are ca obiect modalitatea prezenței operei în timp” (I), „Tomis!”, Constanța, 199?

- Stimate Eugen Todoran , v-ați dedicat în special celor două mari opere valorice ale literaturii noastre din secolele XIX și XX. Sunteți, prin urmare, în accepția obișnuită, în primul rând istoric literar, nu-i așa?

+ Sunt istoric literar, dacă vreți, într-un sens mai lard decât sensul tradițional al termenului, pentru că am avut impresia că sociologismul își face loc în critică sau chiar înlocuiește critica prin istoria literară. Perspectiva sociologică, implicată de istoria literară, este fundamentală și obligatorie în orice judecată critică motivată din perspectiva istorică, dar „drumul jumătate” o face inutilă în obiectivele ei adevărate, Perspectiva istoricului, inevitabil, trebuie să se mute de pe orizontala fenomenului cultural, istoric determinat, pe verticala „producerii” lui în structurile artistice care-i sunt proprii, cu o autonomie relativă față de condițiile care l-au determinat și, în acest fel, opera este recunoscută cu adevărat „istorică”.

-Cât de strânsă este legătura între viața și opera scriitorului? Dv. susțineți, vă citez: „... opera oricărui scriitor se explică în primul rând prin condițiile vieții”. Ce trebuie să înțelegem prin „condițiile vieții”?  Intră aici și structura individului, psihologia lui?

+ Întrebarea nu este dacă opera unui scriitor se explică sau nu prin condițiile vieții pentru că metoda raportării la ele este obligatorie chiar și pentru cazul când este puțin sau deloc cunoscută viața scriitorului - noi o refacem din opera lui. Nu cunoaștem destul de bine „un” Homer din epopeile presupuse a fi fost scrise de el? În studiul istoric ne interesează integrarea scriitorului în epoca lui, în tendințele și ideologia literară a timpului său, dincolo de orice date personale ale vieții. Dar interesează și împrejurările particulare ale scriitorului, contactul lui cu anumite personalități, lectura anumitor cărți, adeziunea la o anumită grupare etc. Aceste date sunt importante, dar noi nu pe acestea trebuie să le descoperim în studiul nostru istoric, ci „semnele” lăsate de ele în operă. Adică nu trebuie să facem un subiect în sine din condițiile vieții, ci trebuie să plecăm de la ele, atât cât ne pot fi cunoscute, spre planul superior al integrării lor în produsul artistic al scriitorului.

Dar s-ar putea ca, astfel, principala calitate a istoricului literar să fie capacitatea lui de interpretare a operei, fără să identificăm aici numaidecât „interpretarea” cu critica literară, în sensul ei de act de cercetare” a operei. Există o judecată estetică proprie criticului literar, fără de care nu este posibil nici un alt „talent” al lui, indiferent dacă el sesizează sau nu sesizează, reconstituie sau recreează valoarea operei. Însă pentru dimensiunile fundamentale ale operei, ca sens al valorii ei artistice, cred că studiul critic trebuie să fie mai mult decât un act de receptare sau de imprimare a ei în momentul în care a fost creată. Când valorile sunt recunoscute în timp, critica lor devine una de interpretare sau de reinterpretare, într-un studiu mai anevoios, dar mai complex, care nu mai este o critică „de moment”.  Acesta cred ar trebui să fie obiectul istoriei literare, în sensul ei de disciplină întemeiată pe o anumită concepție și pe o anumită metodă, dincolo de „istorismul” de care poate fi acuzată prin pierderea „obiectului” ei adevărat, care rămâne același cu al criticii - opera literară. Căci, după o lungă și bună practică a criticii literare contemporane, se poate spera că a sosit timpul să ne revizuim și concepția despre istoria literară, considerată mai ales un fel de „arhivă” documentaristică înghesuită în subteranele ale evoluției istorice a fenomenului literar. Din păcate, direcția nepozitivistă, o formă de înnobilare a sociologismului vulgar, persistă în a întreține o atare concepție. Dar mă gândesc la o istorie literară care are ca obiect, ca și critica literară, modalitatea „prezenței” operei în timp, definită numai din puncte de vedere diferite de cele două discipline. Istoria literară, forțată în mod obiectiv de critica literară să confrunte „contextualitatea” sensului operei cu „textul” ei, este astfel nu doar o „prezentare” istorică a operei într-un anume context cultural al producerii ei, ci o „prezentificare” a contextului într-o anumită dimensiune internă a alcătuirii ei, forțând la rândul ei, în mod obiectiv critica literară să pătrundă într-o zonă de profunzime a sensului, al cărui cadru exterior este istoria culturii.

- Ce ne puteți spune despre raportul dintre operă și metoda critică?

+ Răspundem mai bine cu metafora lui Gaetan Picon: conștiința critică însoțește opere așa cum umbra ne însoțește pașii, pentru că de îndată ce opera întâlnește o privire, adică este citită, cheamă irezistibil conștiința critică. Adăugăm  numai că apropierea criticii de operă, ca mod de judecare a ei, dacă este ca umbra care însoțește pașii, nu se înțelege fără o anumită concepție pentru stabilirea unei relații între obiect și reflectarea lui. Concepția clasică reduce opera la idee, prin analogia cu cunoașterea filosofică rațională la gânditorii antici, de unde și confundarea actului critic cu „scoaterea” ideilor din înțelegerea sensibilă a „figurilor” limbajului. Concepția romantică, în opoziție cu cea clasică, reabilitează sensibilul prin înlocuirea ideilor cu sentimentele, de unde și confundarea actului critic cu redescoperirea afectivității în expresia poetică. Concepția modernă reduce opera la sens, de unde și confundarea actului critic cu „scoaterea sensului” din imaginea sensibilă, ideea fiind ea însăși, în esența ei, imagine. Deci, după concepția clasică umbra criticii este mult prea mică în privirea care o însoțește; după concepția romantică, arta iese din umbra criticii, ea fiind prea mare în privirea care o însoțește; după concepția modernă, umbra criticii este mult prea mare în raport cu umbra care o însoțește, pentru că opera însăși, fiind deschisă, fără o dimensiune măsurabilă, lasă deschisă și posibilitatea de judecare a criticii. În mod paradoxal, aceasta din urmă este mai aproape de operă, pentru că sensul pe care îl sesizează actul critic, nu este nici idee, nici imagine, ci ideea-imagine sau simbolul, iar o critică simbolică are ca obiect o dimensiune de adâncime, pe care ea este în drept să o exploreze.

Adaug că amploarea metodologică a criticii moderne, într-un anumit „joc al umbrelor” care învăluie opera literară, cu toate că mai adesea uită de operă chiar în „aprofundarea” ei, nu împuținează axiologic literatura, ci dimpotrivă, în „experimentele” ei, o face prezentă, pe întreaga ei istorie, în conștiința ei de sine, care este critica literară; și astfel, „limbajul despre limbaj” se constituie el însuși într-o componentă a literaturii, îmbogățind-o. „Opera nu este istorie: ea este în lectura pe care i-o facem”, spune Gaetan Picon, dar adăugăm imediat: istoria e în operă, căci ea nu este în afara lecturii pe care i-o facem operei, ea situându-se în prezentul ei, și de aceea o face contemporană în actul lecturii din perspectiva în care o privește; astfel ea nu este istoria operei, iar dacă judecata face istorie, judecata este a istoriei. Numai așa are înțeles ideea de progres, ca dimensiune a unicității operelor literare. Critica literară, în acest caz, ca „joc al umbrelor” întreține fundalul în care opera este mereu aceeași pentru mereu alte unghiuri ale privirii ei.

Literatura română contemporană are în critica literară; și dacă sensul fundamental al cuvântului „critică” este acela de „negare”, în perspectiva istoriei literare el primește sensul de „afirmare”, dovedind că istoria literaturii române, prin operele scriitorilor ei de valoare, este un orizont de lumină pentru umbra ce vine în urma lor, ca act critic de valorificare a moștenirii literare, pierzându-se la rândul său în această lumină.

- Care sunt avantajele și dezavantajele istoricului literar față de cele ale criticului literar?

+ Dacă nu se pune în discuție profesionalitatea lor, criticul literar are avantajul „prezenței” lui, al publicității lui și al autorității imediate, fără de care el nici nu este nimic. Istoricul literar are avantajul „timpului” pentru care el lucrează. Numai că timpul este viclean și pentru unul și pentru altul: dă impresia criticului că „prezența” lui este totul, ca și cum toată construcția lui ar „rămâne” în timp; iar istoricului îi dă impresia că așteptarea lui este pe deplin motivată de ceea ce el „pune” în timp. Căci timpul schimbă baza oricărei valorificări și dac rămâne ceva sigur din lucrarea fiecăruia este felul cum fiecare a răspuns propriei cerințe a profesionalității lui, indiferent că a fost istoric sau critic literar.

- Pentru ce metodă a criticii literare optați?

+ Optez pentru o critică literară axiologică prin obiect și fenomenologică prin metodă. precizez că am formulat a ceastă opțiune într-un articol despre Tendințele literaturii cin „Revista Cercului Literar” nr. 4, dacă nu mă înșel din 1945, ca o integrare teoretică în disputa privind moștenirea „maiorescianismului” în etapele postmaioresciene ale criticii literare. În studiile pe care le-am făcut de atunci încoace am căutat să mă mențin pe aceeași direcție, deși drumul ales nu mi-a adus nici un avantaj publicistic, lucrările mele intrând mai puțin în atenția criticilor literari cu vocația profesională.

Pare necesar să mă opresc puțin asupra aspectului metodologic al criticii literare pe care am numit-o fenomenologică. Este o critică practicată în direcția „studiului” în general, mai puțin publicistic și mai mult filosofic, dacă ne gândim, evident, nu la filosofia teoretică, ci la filosofia literaturii. Căci este un demers acela al explorărilor sensului poetic în straturile fundamentale, considerate esențiale, ale operelor literare; aspecte precum: tragicul, comicul, sublimul etc și, implicit, „descrierea” structurilor de adâncime ale alcătuirii lor. Avantajul principal este că metoda, deși pare neschimbate, se adaptează la particularitatea fundamentală a operei studiate, urmează, așadar, „proiectul intențional” al gândirii poetului, reconstituit de „conștiința critică” într-o „coincidență” pe care fenomenologii o numesc „conștiința de sine și conștiința celuilalt”. Este o formă de a surprinde „punctul generator” al operei, într-o meditație al cărei obiect este „totul” formelor producătoare de sens în expresia poetică.

Adaug că această metodă nu este aplicabilă decât la operele mari ale literaturii, care au nivel de profunzime real ca el să fie construit în mod artificial, ca un „pretext” pentru demersul actului critic.

- Ce v-a oprit să faceți critică literară?

+ Răspunsul este dat în ceea ce spuneam înainte. Criticul este prin definiție cititorul care emite judecăți de valoare asupra unor opere care stau la pragul de unde el le alege pentru a le impune cititorului prezent fără mari griji dacă el a spus sau nu ceva pe deplin adevărat, pentru că adevărul este ceva ce ține de istorie, iar istoria numai din interes documentar ține seama de ce a spus criticul la apariția operei.

Important pentru critic este ca el să fie crezut în ceea ce spune, în baza unui sistem propriu de judecăți, valabile după cerințele contemporaneității. Un critic care nu scrie imediat ce gândește renunță la condițiile lui esențiale de interpret în relația operelor cu cititorul. Criticul este un actor care joacă pe o scenă pentru un  public real, chiar dacă scriitorul și-a creat opera gândindu-se la un public ideal. El este „omul zilei”, nu al viitorului, iar satisfacția lui imediată este de a fi aprobat și aplaudat. Pentru aceasta sunt necesare anumite calități de fond: intuiția judecății de valoare - orice critică de acest fel este inevitabil impresionistă - cât și un anumit talent în comunicarea impresiei, dar și calități de tactică și strategie în afirmarea sau respingerea valorilor, o pasiune în susținerea argumentelor și o disponibilitate de echivoc, pentru a spune indirect ceea ce de fapt el nu vrea să spună, sau invers, de a ocoli ceea ce el ar trebui să spună când autorul aștepta de la el, ca și cititorul, un verdict adevărat. N-am făcut deci critică literară pentru că nu am avut inclinație spre o lectură de acest fel.

„Despre o plagă a secolului XX: stressul” (KELLER)

Liliana Zamfir & John Keller, Despre o plagă a secolului XX: stressul, „Tomis”, Constanța

L. Z. - Domnule J. K., sunteți un sociolog de primă mărime și ați fost de curând cooptat în cadrul unui important proiect internațional de studiu și combatere a stressului. Poate ne faceți o introducere în sfera preocupărilor dv.

J. K. - Considerat cu câțiva ani în urmă „la modă”, stressul a devenit în prezent, într-o măsură tot mai mare, o problemă nu numai medicală, dar și o chestiune sociologică de prim rang. Drept factori stresanți au fost identificați de-a lungul timpului nu numai ritmul trepidant al vieții moderne, ci și monotonia, densitatea metropolelor, izolarea, suprasolicitarea ori subsolicitarea, condițiile meteorologice, zgomotul, conflictele la locul de muncă sau în familie etc. Toate acestea sunt susceptibile de declanșa un număr impresionat de așa-numitele „boli ale civilizației”, de la depresiuni,  ulcer gastric, infecții până la infarctul miocardic și cancer. În realitate, noua maladie a secolului, cum a fost denumit stressul de Organizația Mondială a Sănătății, nu este nicidecum un fenomen tipic societății industriale moderne, dimpotrivă. Întemeietorul stresologiei, meciul canadian Hans Selye, care introduce în 1950 noțiunea de „stress” din domeniul tehnicii în cel al psihofiziologiei, definea stressul drept un principiu universal căruia specia umană îi datorează existența ca una speciile cele mai apte de supraviețuire.

L. Z. - Ce v-a determinat să vă ocupați de acest domeniu?

J. K. - Întâmplarea a făcut ca soția mea să fie medic și să studieze modificările pe care stressul le induce în organismul uman și felul în care acesta și-a creat un formidabil mecanism biologic de apărare, care mobilizează toate energiile în momentul primejdiei; e vorba despre unul din cele mai hotărâtoare în complexa corelație dintre om și ambianță, fenomen care a degenerat într-un proces patogen abia în cursul evoluției civilizației. Ideea m-a interesat și am făcut împreună un studiu, pe care l-am prezentat anul trecut într-o conferință la Heidelberg.

L. Z. - Ce este stressul și cum se manifestă la nivel organic? Ne puteți da definiție pe înțelesul tuturor?

J. K. - Selye îl definește ca fiind „răspunsul nespecific al organismului la toate solicitările la care este expus”. Cu alte cuvinte, o lovitură dureroasă sau un sărut pasionat pot comporta aceeași solicitare, față de care organismul prezintă aceleași reacții biochimice înscrise de milioane de ani în programul genetic al tuturor animalelor superioare, pentru ale permite adaptarea la o exigență brusc sporită. Cât despre schema după care se desfășoară de fiecare dată această alarmă, ea ar putea părea ceva mai complicată profanilor, deși unele cunoștințe minimale din timpul orelor de anatomie din școala generală ar fi suficiente pentru înțelegerea ei. Iată cum se desfășoară acest important și interesant mecanism declanșat în organismul nostru: o informație din mediul înconjurător, fie ea cât de neînsemnată, este semnalizată de organul senzorial al diencefalului. De acolo, excitația nervoasă este transmisă sistemului neuro-vegetativ, în special sistemului simpatic, care comandă medulosuprarenalei o descărcare sporită a hormonilor adrenalină și non-adrenalină. Aceasta are ca urmare accelerarea pulsului, creșterea tensiunii arteriale, eliberarea de glucide și lipide din ficat și țesuturi, care sunt puse la dispoziția mușchilor ca rezerve de energie suplimentare. Concomitent sporește alimentarea cu oxigen ca urmare a creșterii numărului de celule roșii în sânge. Între timp,.hipofiza produce hormonul de comandă specific ACTH care declanșează eliberarea hidrocortizonului din corti-suprarenală. Factorul de coagulare (asigurând închiderea rapidă a eventualelor răni), toate procesele care nu sunt necesare în momentul primejdiei sunt inhibate. Digestia și funcțiile sexuale intră temporar în repaus, sinteza proteinelor este întreruptă, releurile specifice la nivelul creierului sunt blocate pentru a împiedica reflecțiile inutile, care nu constituie decât o pierdere de timp. În felul acesta, toate energiile sunt concentrate pentru a face față primejdiei. Acest plan de alarmă biologic este perfect programat, asigurând nu numai supraviețuirea omului preistoric, ci și salvarea omului modern în situații extreme. Dar în timp ce sistemul de avertizare codificat în organism îl determina pe strămoșul nostru să treacă fulgerător la atac sau să-și caute scăparea prin fugă, omul contemporan nu este confruntat decât relativ rar cu situații care îi ameninț nemijlocit viața. În cea mai mare parte a timpului, el este supus unei avalanșe de stimuli mult mai subtili și, din moment ce nu sunt percepuți decât sub-conștient, teribil de primejdioși. Factori stresanți de tipul zgomotului, monotoniei, agitației se însumează formând o succesiune de reacții de alarmă care depășesc la un moment dat adaptabilitatea organismului. Întrucât organismul continuă să mobilizeze (ca și în urmă cu milioane de ani) energii uriașe ce rămân nefolosite, stressul menit să conserve existența se transformă în „distress”, se pervertește, devenind un proces de patologic. Ingeniosul mecanism de apărare degenerează într-un instrument de auto-distrugere. Acizii grași nefolosiți se convertesc în colesterol, care se depune pe pereții vaselor sanguine accelerând apariția aterosclerozei. Sistemul hormonal se dezechilibrează, apar perturbări în sistemul vegetativ, sporirea indicelui de coagulare accentuează riscul trombozelor (obturarea arterelor sau venelor cu cheaguri de sânge) și infarctului. Apărarea imunologică scade, favorizând instalarea infecțiilor, chiar și proliferarea necontrolată a celulelor. Nervozitatea permanentă se transformă în agresivitate, într-n comportament patologic din punct de vedere social.

L. Z. - Cum se previne stressul?

J. K. - Prevenirea și combaterea stressului modern se află de mai mulți ani în obiectivul cercetătorilor, care au ajuns la concluzii interesante. Nu vă spun nimic nou cu afirmația că „armele farmaceutice”, medicamentele psihotrope de orice fel, nu constituie un remediu adecvat. printre principalii factori antistresanți se numără satisfacția profesională, orice ocupație de natură să contribuie la autorealizarea individului, apoi relaxarea, dar și activitățile fizice. Stressul nu trebuie confundat cu efortul muscular, cum se poate auzi destul de des; el apare, dimpotrivă, în urma imposibilității de canalizare a energiilor mobilizate. În afară de acestea,oamenii de știință pledează pentru stimularea potențialului creator, terapia comportamentului, metoda autogenă „bioantrenamentul”, cu ajutorul căruia individul învață să-și controleze procesele psihosomatice. Nu în ultimul rând, e necesară înlăturarea monotoniei la locul de muncă - una din temele abordate la recentul congres al stressologilor, unde s-a pus la punct și un proces de cercetare MESA (Metode de evaluare a comportamentului de stress în sistemele de muncă), la care am fost cooptat. Definit ca un aport la umanizarea universului muncii, aceste proiect se deosebește de proiectele de cercetare tradiționale atât prin caracterul său interdisciplinar - printre colaboratori numărându-se biologi, medici, psihologi, sociologi, informaticieni, matematicieni, fiziologi și ergonomi - cât și prin obiectivul său strâns legat de practică. Se dorește întocmirea unei ample sinteze a cercetărilor medicale, comportamentistice și ergonomice, care să includă, depășind cadrul strict teoretic și experimentul de laborator, întregul context social. Prin interpretarea datelor concrete din universul muncii, individul va apărea pentru prima oară ca subiect în complexul ansamblu de corelații sociale, în interdependența dintre condițiile de viață și de muncă.

L. Z. - Se va putea cuantifica stressul în același fel cum ne măsurăm temperatura?

J. K. - Da, printre finalitățile proiectului figurează, pe lângă întocmirea unei vaste documentații cu privire la investigarea stressului, elaborarea unui instrumentar de metode, modele și tehnici de măsurat, punerea la punct a unor procedee de analiză a factorilor psihici și sociali asupra sănătății, ca și a unor metode de determinare a vârstei biologice a individului (din cauza stressului - sau și din cauza lui - unii dintre noi sunt, la aceeași vârstă, mult mai bătrâni decât ceilalți). Sperăm să putem oferi în locul terapiei axate pe eliminarea simptomelor, tratamente care să înlăture cauzele acestei „plăgi a secolului nostru”.

„Metode și tehnici de muncă intelectuală” (ȚOPA 1979)

Leon Țopa & Georgeta Lăzărescu & Ion Negură & Costache Olăreanu & Camelia Roșculeț & Maria Debruyker, Metode și tehnici de muncă intelectuală, Editura didactică și pedagogică, București, 1979

Introducere (L. Ț.)
I. Metode, metodologii, tehnici, procedee (L. Ț.)
I.1. Metoda
I.2. Relația metode-tehnici-procedee
I.3. Metodologia
I.4. Teorie și metode
Bibliografie
II. Metodele și tehnicile de muncă intelectuală în învățămînt (L. Ț., C. R. & M. D.)
II.1. Un curriculum școlar complet (L. Ț.)
II.2. General și particular în asimilarea metodelor și tehnicilor de muncă intelectuală (L. Ț.)
II.3. Îndrumarea elevilor școlii generale (L. Ț.)
II.4. Temele pentru acasă (M. D.)
II.5. Orientări autoeducaționale ale elevilor de liceu și studenților (L. Ț.)
II.6. Caracteristicile studiului academic (L. Ț.)
II.7. Obiective pe niveluri de învățământ (L. Ț.)
II.8. Cursuri de tehnologia muncii intelectuale (C. R.)
Bibliografie
III. Îndrumări în tehnicile de bază (L. Ț., C. R. & M. D.)
III.1. Orientarea metodologică (L. Ț.)
III.2. Lectura eficientă (L. Ț.)
III.2.1. Exerciții de citire rapidă 
III.3. Abstragerea ideilor principale (L. Ț.)
III.3.1. Tehnica notițelor (L. Ț.)
III.3.2. Audierea cursurilor. Notițele și întocmirea conspectelor (C. R. & M. D.)
III.4. Planul tematic (L. Ț.)
III.4.1. Redactarea lucrărilor curente
III.4.2 Revizuirea primei redactări
III.5. Gîndirea evaluativă (L. Ț.)
III.6. Aplicația (L. Ț.)
III.7. Vorbirea în public (L. Ț.)
Bibliografie
IV. Studiul individual și în grup (L. Ț.)
IV.1.Preliminarii
IV.1.1. Chestionare: inventare de probleme
(...)
VIII.3.1. Cînd și de ce este necesar un fișier personal?
VIII.3.2. În ce constă fișierul?
VIII.3.3. Elaborarea fișierului
VIII.3.4. Utilizarea sistemului
VIII.3.5. Concluzii
VIII.4. Recomandări adresate studenților pentru deprinderea metodelor de lucru cu  informația în munca intelectuală
Bibliografie
IX. Introducere în folosirea calculatorului (I. N.)
IX.1. Implicațiile ciberneticii și informaticii în procesul de învățămînt
IX.2. Unealta automatizării în tratarea informației
IX.3. Dialogul cu calculatorul și aplicarea lui în învțămînt
X. Lucrările științifice studențești (C. R.)
X.1. Etapele elaborării lucrărilor științifice
X.1.1. Alegerea și abordarea problemei de cercetat
X.1.2. Studierea bibliografiei
X.1.3. Ipoteza de lucru
X.1.4. Întocmirea planului de cercetare
X.1.5. Efectuarea cercetării experimentale
X.1.6. Formularea tezeelor principale privind rezultatele obținute și redactarea
X.1.7. Consultarea lucrării de către colegi și specialiști
X.1.8. Regulile pe care trebuie să le respecte studiile științifice
X.1.9. Pregătirea lucrării destinate tiparului
(...)

Sisteme de informare științifică (ATANASIU 1976)

Pia Atanasiu, Metode și tehnici de lucru pentru sisteme de informare științifică, Editura didactică și pedagogică, București, 1976, 171 p.

Prezentare
1. Informarea științifică: originea, conținutul și locul ei în cadrula activității științifice
2. Nevoi și cerințe de informare - condiții de stasifacere a lor
2.1. Relații sistem de informare - beneficiari
2.2. Condiții de diferențiere și de satisfacere  a nevoilor și a cerințelor specifice de informare
a. Activitatea desfășurată de beneficiari
b. Scopul în care se folosesc informațiile
c. Domeniul de specialitate
d. Mediul de informare
e. Factori personali
2.3. Aspecte de calitate ale serviciilor de informare
2.4. Conlucrarea beneficiar - sistem de informare
3. Surse de informare
3.1. Documente primare
3.2. Documente secundare și terțiare
4. Sisteme de informare
4.1. Colectarea documentelor 
4.2. Selectarea informațiilor
4.3. Prelucrarea informațiilor cuprinse în documente
4.3.1. Condensarea informațiilor
a. Forme de condensare a unor lucrări individuale
b. Forme de condensare a ma multor documente
4.3.2. Sistematizarea informațiilor
a. Clasificare
b. Indexare pe subiecte
c. Indexare coordonată
5.
5.1.
5.2.
6.
Bibliografie
Tabele și figuri
Anexa 1
Anexa 2
Anexa 3
Index de subiecte
Cuprins

„Contribuții la critica economiei politice” (MARX 1859)

 Karl Marx, Contribuții la critica economiei politice, Editura de Stat pentru Literatura Politică, București, 1954, 298 p.

4 Din partea Editurii de Stat pentru Literatura Politică

Fascicula întâi. Despre capital

7 Prefață

Secțiunea I. Capitalul în general

15 Capitolul întâi. Marfa
46 A. Contribuții la istoria analizei mărfii

59 Capitolul doi. Banii sau circulația simplă

60 1. Măsură a valorilor
73 B. Teorii asupra unității de măsură a banilor

85 2. Mijloc de circulație
86 a) Metamorfoza mărfurilor
99 b) Circulația banilor

127 3. Banii
131 a) Tezaurizarea
145 b) Mijloc de plată
158 c) Bani mondiali

163 4. Metale nobile
168 C. Teorii asupra mijloacelor de circulație și asupra banilor

Anexe

205 I. Karl Marx: Introducere
1.Producție, consumație, distribuție, schimb (circulație)
1.Producția
212 2. Raportul general al producției față de distribuție, schimb, consumație
214 a) Producția este totodată nemijlocit și consumație
219 b) [Producție și distribuție]
224 c) În sfârșit schimb și circulație
225 3. Metoda economiei politice
236 4. Producția. Mijloace de producție și relații de producție.  Relații de producție și relații de comerț. Forme de stat și forme ale conștiinței în raport cu relațiile de producție și relațiile de comerț. Relații juridice. Relații familiale

240 II. Friedrich Engels: Karl Marx. „Contribuții la critica economiei politice”

253 III. Karl Marx: Scrisori despre „Contribuții la critica economiei politice”

267 Indice bibliografic

273 Indice de persoane

283 Indice de materii

Materiale documentare

 Cuprins
1. Principii și metode de identificare, selectare și obținere a materialelor documentare
1.1. Aspecte generale
1.2. Mediul pe care-l servește organul de informare documentară1I.3. Caracteristici ale documentelor
1.4. Căi de obținere a documentelor
2. Surse de informare asupra documentelor
2.1. Surse de informare cu caracter general
2.2. Surse de informare asupra materialelor documentare sub formă de carte 
2.3. Surse de informare asupra periodicelor
2.4.  Surse de informare asupra manifestărilor științifice
2.5.  Surse de informare asupra descrierilor de invenții
2.6.  Surse de informare asupra standardelor
2.7.  Surse de informare asupra publicațiilor de firme
2.8.  Surse de informare asupra traducerilor
3. Concluzii
Bibliografie
Anexe: Exemple de tiputri de surse de informare asupra materialelor documentare