Material și spiritual în SUA în 1989 („Tomis” 1989)

<
(...)
Tulburătoare, vastitatea caleidoscopică a imensului spațiu nord american, străbătut de „Ogarul cenușiu”* de la nord spre sud - din New York și Washington pînă la Baton Rouge și New Orleans, și de aici, tăind în diagonală, statele din centru, spre Frisco**, apoi Los Angeles. Copleșitor contactul cu mai multe lumi atît de diferite și fără contact, căci ce legătură poate exista între siluetele avântate ale zgîrie norilor din Manhattan-  - simboluri ale forței monopolurilor americane și transnaționale - și cutiile de carton în care dorm cerșetorii și așa numiții „homeless” (cei fără locuință) reeditînd un  mod de viață ce amintește de întunecatul Ev Mediu, și asta în plin secol XX. Ce legătură să fie, între limuzinele imense și supraelegante, parcate în preajma hotelurilor de lux, și cozile șomerilor din fața oficiilor de plasare, sau între exorbitanța și splendoare a unui Trump Center*** - o copie modernizată a fîntînilor Romei - și periferia murdar-apăsătoare a Memphis-ului?...
Ai astfel revelația luptei pentru existență la proporții inimaginabile și realizezi că ideologia Far West****-ului - variantă deloc îndulcită a legilor junglei - transpare dincolo de formula de întîmpinare „Welcome to America” și amabilitatea profesională  a celui „May I help You?” aflat pe buzele tuturor.
Există un ce specific al Lumii Noi? Oricum e greu să decizi, în condițiile exploziei controlate a originalității cu orice preț, nu doar ca marcă comunitară, ci ca materie  primă a afacerii, care, în mod paradoxal, produce comportamentul standard, cultură standard, civilizație standard. Ea s-ar putea numi, totuși, judecînd după mulțimea drapelelor arborate pretutindeni, mîndria și mulțumirea de sine a Americii care acoperă, ca un zîmbet de reclamă, semnele de îngrijorare: competiție și fuziunea cu companiile japoneze, cancerul drogurilor, criminalitatea și pornografia, ciocnirile într albi și negri, impasul tinerei generații, spectrul dezastrului ecologic și perturbările climei care periclitează grav agricultura americană  și rezervele de hrană, iar, mai general, pierderea sensului umanist al culturii, într-o societate supertehnicizată, dominată categoric de calculator.
Orientată predilect spre confortul cotidian și valorile de contingență imediată, America își face, totuși, timp să întrețină zgomotul publicitar al manifestărilor artistice de elită, în deplină convergență cu preferința pentru eveniment, pentru performață, chiar pentru super performanță mai mult de ordin sportiv, decît ca sens și profunzime...
Din viața spirituală a marilor orașe, dar și a așezărilor aflate departe de magistralele comerciale și informaționale, nu lipsesc astfel concertul simfonic, spectacolul de operă și balet, concertul coral. Să nu uităm, că asemeni „Columbiei”, acționează o puzderie de firme de gen care-și dispută întîietatea în ordinea atracției și organizării impecabile, ceea ce nu înseamnă că, automat, publicul american este foarte instruit, motivațiile sale fiind, de altfel dirijate cu abilitate - mai mult de ordin psiho-social (prestigiu, întîlnirea și comunicarea cu ceilalți - un fel de club al melomanilor - stare de relax, sau de excepție etc), decît pur muzical.
(...)
>

SURSA
dr. Ana Maria Munteanu, „Tomis”, Constanța, mai 1989.

NOTE M.T.
* Ogarul cenușiu = Celebră rețea de transporturi cu autocarul în DUA. (https://lumeacalume.wordpress.com/2012/04/13/america-ogarului-cenusiu/)
** Frisco = San Francisco.
*** Zgîrie-nori de 68 de etaje construit și deținut în New York de miliardarul american Donald Trump. (http://www.in-arch.net/NYC/nyc4.html#79)
**** Far West = Vestul Îndepărtat / Vestul Sălbatic în SUA în secolul XIX.

Top 12 metode groaznice de tortură. 2 dintre ele au fost foarte populare în țara noastră

FII CURIOS! 13 martie 2013

„Cu Romeo și Julieta prin Verona”

 Sfârșit de septembrie, o zi luminoasă cu o temperatură de 29 grade Celsius, te invită irezistibil la drum. La ieșirea din Veneția ne înscriem pe autostrada de Milano. Culoarul trei al benzii cenușii, fiind mai puțin aglomerat, se calcă în voie pe accelerator și cadranul vitezometrului înscrie ușor 160 km/h. În mai puțin de un sfert de ceas suntem în Padova, apoi după un alt sfert de ceas traversăm și Vicenza, ca, în mai puțin de o oră, suntem în Verona.

Arhitectura și urbanistica orașului îți dau un frison de irealitate, ceea ce vezi nu pare a fi aievea, ci lumea unei cetăți  inventate de fantezia miniaturiștilor din primul ev mediu, fundal feeric al cine știe cărei fabule hagiografice sau eroice - și ai sentimentul fantasticului născut din concentrarea obiectului asupra propriei sale enigme. Verona nu-și povestește biografia decât într-un grai sincopat, aluziv, simbolistic, iar splendorile ei arhitecturale par întemeiate pe o complicată și impenetrabilă structură de valori ezoterice, care-și anunță prezența la diferite unghiuri solare, dar rămân veșnic retrase în universul lor măsurat și secund.

Dintre toate acestea se detașează oarecum biserica San Zeno, capodoperă a romanicului, zidită cu opt veacuri în urmă de genii necunoscute. A fost o mănăstire a călugărilor din tagma Sfântului Benedict, organizatorul vieții monahale a Occidentului după căderea Romei. Stă mărturie un turn crenelat și alături incomparabila fațadă colindată de soarele unei după-amiezi târzii care scoate aur palid din piatra vulcanică îmbătrânită și galbenă. Secretul acestei frumuseți constă în faptul că reduce arhitectura la esență și obligă volumele masive, dispuse preponderent orizontal, să răspundă unei viziuni spațiale. Căci și volumele pot deveni motive de decor, cum le vezi în romanicul francez sau, mai ales, germanic, unde jocul lor ascultă de legile imaginii ce se definește în mișcare, se modifică sub ochii noștri, cum ar spune Wolfflin, anticipând principiile barocului. Biserica San Zeno are o măreție care uluiește. Rareori ideea însăși de construcție, de echilibrare a unor forme sortite parcă să se situeze în spațiul categorial, ți se impune cu atâta pregnanță.

Trecem prin piața Dei Signori, de o frumusețe stranie, la fel ca și celelalte. În curând, ne apare în față casa Capuleților, la a cărei intrare stă de strajă Julieta, cu zâmbetul ei dulce și trupul mlădios. Intrăm în casa muzeu, pășim și noi dalele peste care și-au purtat pașii eroii celei mai frumoase povești de dragoste a omenirii. Rămânem câteva minute sub balconul, chiar de unde Romeo escalada înălțimea, și ne retragem înfiorați de lângă piatra gălbuie a zidului care a fost părtașă nemuritoarelor cuvinte de dragoste. Replicile scenei balconului, încrustate într-o placă de marmură, în limba lui Shakespeare, sună ciudat în această curte de seniori veronezi. Tot așa de ciudat cum sună ele la mormântul Julietei, un sarcofag uriaș, cu piatra mâncată de vreme, care păstrează pentru inimile romantice o putere magică.  Tradiția glăsuiește că vizitatorul care îl atinge va întâlni în zilele vieții sale, marea dragoste. Piatra e roasă, lustruită de milioane de degete ale celor care au năzuit ca, prin atingerea ei, să întâlnească iubirea fără egal.

Și iată drumul întoarcerii, aceeași poartă străveche, între două portaluri înalte și mândre în mutismul lor. Soarele începe să coboare în amurg peste zidurile impetuoase îndărătul cărora rămâne unul dintre orașele cele mai atașate iubirii. sunt absent, rătăcit, furat de gânduri, Puo accadere che la bellezza ubriachi - îmi spun, parafrazându-l pe Cesare Pavese.