Sfârșit de septembrie, o zi luminoasă cu o temperatură de 29 grade Celsius, te invită irezistibil la drum. La ieșirea din Veneția ne înscriem pe autostrada de Milano. Culoarul trei al benzii cenușii, fiind mai puțin aglomerat, se calcă în voie pe accelerator și cadranul vitezometrului înscrie ușor 160 km/h. În mai puțin de un sfert de ceas suntem în Padova, apoi după un alt sfert de ceas traversăm și Vicenza, ca, în mai puțin de o oră, suntem în Verona.
Arhitectura și urbanistica orașului îți dau un frison de irealitate, ceea ce vezi nu pare a fi aievea, ci lumea unei cetăți inventate de fantezia miniaturiștilor din primul ev mediu, fundal feeric al cine știe cărei fabule hagiografice sau eroice - și ai sentimentul fantasticului născut din concentrarea obiectului asupra propriei sale enigme. Verona nu-și povestește biografia decât într-un grai sincopat, aluziv, simbolistic, iar splendorile ei arhitecturale par întemeiate pe o complicată și impenetrabilă structură de valori ezoterice, care-și anunță prezența la diferite unghiuri solare, dar rămân veșnic retrase în universul lor măsurat și secund.
Dintre toate acestea se detașează oarecum biserica San Zeno, capodoperă a romanicului, zidită cu opt veacuri în urmă de genii necunoscute. A fost o mănăstire a călugărilor din tagma Sfântului Benedict, organizatorul vieții monahale a Occidentului după căderea Romei. Stă mărturie un turn crenelat și alături incomparabila fațadă colindată de soarele unei după-amiezi târzii care scoate aur palid din piatra vulcanică îmbătrânită și galbenă. Secretul acestei frumuseți constă în faptul că reduce arhitectura la esență și obligă volumele masive, dispuse preponderent orizontal, să răspundă unei viziuni spațiale. Căci și volumele pot deveni motive de decor, cum le vezi în romanicul francez sau, mai ales, germanic, unde jocul lor ascultă de legile imaginii ce se definește în mișcare, se modifică sub ochii noștri, cum ar spune Wolfflin, anticipând principiile barocului. Biserica San Zeno are o măreție care uluiește. Rareori ideea însăși de construcție, de echilibrare a unor forme sortite parcă să se situeze în spațiul categorial, ți se impune cu atâta pregnanță.
Trecem prin piața Dei Signori, de o frumusețe stranie, la fel ca și celelalte. În curând, ne apare în față casa Capuleților, la a cărei intrare stă de strajă Julieta, cu zâmbetul ei dulce și trupul mlădios. Intrăm în casa muzeu, pășim și noi dalele peste care și-au purtat pașii eroii celei mai frumoase povești de dragoste a omenirii. Rămânem câteva minute sub balconul, chiar de unde Romeo escalada înălțimea, și ne retragem înfiorați de lângă piatra gălbuie a zidului care a fost părtașă nemuritoarelor cuvinte de dragoste. Replicile scenei balconului, încrustate într-o placă de marmură, în limba lui Shakespeare, sună ciudat în această curte de seniori veronezi. Tot așa de ciudat cum sună ele la mormântul Julietei, un sarcofag uriaș, cu piatra mâncată de vreme, care păstrează pentru inimile romantice o putere magică. Tradiția glăsuiește că vizitatorul care îl atinge va întâlni în zilele vieții sale, marea dragoste. Piatra e roasă, lustruită de milioane de degete ale celor care au năzuit ca, prin atingerea ei, să întâlnească iubirea fără egal.
Și iată drumul întoarcerii, aceeași poartă străveche, între două portaluri înalte și mândre în mutismul lor. Soarele începe să coboare în amurg peste zidurile impetuoase îndărătul cărora rămâne unul dintre orașele cele mai atașate iubirii. sunt absent, rătăcit, furat de gânduri, Puo accadere che la bellezza ubriachi - îmi spun, parafrazându-l pe Cesare Pavese.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu