Val. Sgarcea, Scena. Farsa puterii, „Tomis”, Constanța, 1993?
Într-un loc imprecis din nu prea întinsa Ungarie, în atemporalitate, cinci bărbați din medii absolut diferite joacă pe rând farsa puterii. Pe care le-o dă un revolver trecut, prin hazard, pe rând, în mâna fiecăruia. Prilej de a descoperi maniere comportamentale în situații-limită. Textul dramaturgului maghiar contemporan Gorghey Gabor valorifică din plin qui-pro-quo din recuzita clasică, aducând în plus ceva grotesc și absurd într-un punct, amintind chiar de straniile viziuni sartriene din „Cu ușile închise”. Traducerea lui Zeno Fodor poartă mesajul piesei foarte aproape de sensibilitatea actuală. Protagoniștii sunt surprinși la început într-o încăpere din care nu se poate ieși, căci amenințătorul Cuki, brutal și cinic, nu le-o va permite. Câteva minute, retina fixează fizionomiile încremenite într-un muzeu al figurilor de ceară, spre a ghici evoluțiile ulterioare. Beția puterii de-o clipă îi va face pe rând poltroni, meschini și răzbunători, cu un cuvânt câinoși, în contrast cu pretinsa puritate sufletească a unora din ei (țăranul, intelectualul, nobilul). Cât de mult poate schimonosi un om senzația puterii? - iată întrebarea căreia încearcă să-i răspundă textul lui G. Gabor, datat acum vreo trei decenii.
Regizorul bucureștean Mircea Cornișteanu, inventiv ca de atâtea ori, propune o metaforă scenică finală. Toată zbaterea eroilor, toată tevatura grotescă e zadarnică, întrucât glasul rațiunii odată invocat (renunțarea la folosirea blestematei arme) când story-ul e gata să alunece în banal, o găselniță salvează montarea menționând-o la o cotă onorabilă și reparându-i doza de transfigurare artistică: nu se mai poate ieși spre nicăieri, dincolo de ușa până atunci încuiată, s-a zidit un obstacol. Când? De cine? Pentru ce? Ce sens ar mai avea libertatea, cât vreme omul nu e liber înlăuntrul lui? Și a mai făcut ceva dl. Cornișteanu. Fără eforturi deosebite, (căci piesa e una de idei, nicidecum „mină de aur” pentru regizori) adat șansa celor 5 interpreți de a susține partituri pe care probabil le așteptau, și le doreau fiecare în parte, dar și împreună, întrucât aceștia se găsesc în puncte apropiate valoric în cariera lor. Se știe că piesele cu personajele exclusiv sau preponderent masculine sunt frecvente și le oferă game largi interpretative, adevărate tururi de forță (vezi, de pildă, „Generoasa fundație” de C. B. Valejo, „Oameni și șoareci” de J. Steinbeck ș. a.). Poate și de aceea toți cei cinci se simt în largul lor înfruntându-se, confruntându-se. înfruptându-se fără a face concesii publicului: meticulos, ordonat, cu aplomb și profesionalism. Adică, izbutind roluri de compoziție.
Iulian Enache (Cuki, la ridicarea cortinei stăpân pe situație, bine individualizat, grobian și labil, un pungaș în stare de orice) are prestanță. Bizar însă, după deposedarea de armă devine inert, fără reacții, blegit și stângaci. Să nu fi gândit oare vigurosul actor asupra amănuntului deloc nesemnificativ că din sală totul se vede? Vasile Cojocaru (Excelența Sa) își compune o mină credibilă, bine elaborată. De atâtea ori preferat al publicului constănțean, el se dovedește și aici stăpân pe rol, inteligent, chiar dacă rârâitul său personaj riscă, de la un punct, a deveni... plictisitor. La fel de elaborat se dovedește rolul profesorului Kiss propus de Liviu Manolache, care, cu siguranță, a găsit soluții adecvate în compunerea tipologiei: cărturarul e uneori ridicol și brutal deopotrivă când balanța înclină în favoarea lui. Un personaj foarte pigmentat, purtător de neaoșisme și zvâcuri de ceardaș, propune Eugen Mazilu. Un actor pe care experiența l-a obligat să-și valorifice cotele talentului și datele temperamentale. Țăranul lui e pe rând naiv, țâfnos, cumpătat și hazos. Fără stridențe, fără dezacorduri. Dar partitura cea mai generoasă din scriitură revine lui K. Muller (Lică Gherghilescu). Un poltron mărunt, umil și decrepit, o lichea care-și perfectează din mers vanitățile. Actorul, inegal până acum, pândit de manierism, atacă aici fără complexe, creând un rol excelent în care pune la bătaie trup, mimică și frazare. E ingenios și de-a dreptul demolant în câteva momente.
Ultima premieră de la mai nou botezatul colectiv „Ovidiu” e un spectacol de echipă, un spectacol cu rețetă, rezistent calitativ. S-au alăturat: Mihai Mădescu (decoruri), Nicu Alifantis (muzica), Luana Drăgoescu (costume) și Vasile Cojocaru (asistent regie artistică).
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu