Între NATO și Dumnezeu (MARIUS TEJA)

 

De obicei, în declarațiile sale de politică externă, fostul președinte Klaus Iohannis repeta obsesiv: „România este membru respectat al NATO și al Uniunii Europene, statut care ne oferă garanții de securitate la cel mai înalt nivel, (...)” (10 mai 2024).  

 

Dar la încheierea mandatului a făcut, în mod neobișnuit, de două apel la divinitate pentru securitatea României, respectiv în discursul de anunțare a demisiei din 10 februarie 2025 și la ceremonia predării funcției către președintele interimar Ilie Bolojan din 12 februarie 2025: „Dumnezeu să binecuvânteze România!”.

 

În pofida repetării obsesive, de la aderarea din 2004 încoace, a principiului muschetarilor „Unul pentru toți, toți pentru unul”, simbolizat de fundamentalul articol 5 al Tratatului de la Washington din 4 aprilie 1949, care guvernează NATO, există însă și un prealabil articol 3 care prevede și asumarea apărării individuale: „Pentru a îndeplini mai eficient obiectivele acestui Tratat, Părțile, separat sau împreună, prin intermediul auto-ajutorării și al sprijinului reciproc continue, își vor menține și își vor dezvolta capacitatea individuală și cea colectivă de rezistență în fața unui atac armat.”  Cu alte cuvinte, înainte ca să ceri aliaților să moară pentru tine, trebuie să le demonstrezi că, în primul rând, vrei și ești capabil să te aperi și singur.

 Marian Avram, Un avion al spionajului militar rus a survolat Washingtonul, Mediafax, 10 august 2017

Tineret „sclipitor” versus formalism tradițional în Anglia interbelică (GALSWORTHY 1932)

<
(...)
- Vărul meu Jack, începu Sir Lawrence vorba, ar trebui donat națiunii. La Washington există un muzeu în care sînt expuse în vitrine de sticlă grupuri de americani primitivi* fumînd pipa obștească, amenințîndu-se cu tomahawk-uri și așa mai departe. Ar trebui să-l prezerve și pe Jack. Sir Lawrence se opri. Întrebarea e în ce atitudine îl poți conserva pe Jack? E atît de greu să perpetuezi inexpresivitatea. Poți prinde o atitudine care iese în evidență; dar cînd ai de-a face numai cu un gol total de atitudine, în afara unei lascivități atente... și totuși un om cu Dumnezeu al lui.
- Forma este Dumnezeu și Mushkam este profetul său.
- Ar putea fi, desigur, imortalizat în actul unei lupte în duel, murmură Sir Lawrence. Asta este, poate unica activitate umană suficient de formală.
- Forma e sortită pierzaniei, spuse Yule.
- Hm! Nimic mai greu de distrus decît simțul conturului. Căci ce e viața, domnul Yule, decît simțul contururilor...? Încearcă să reduci totul la o uniformitate de moarte și conturul va ieși totuși la suprafață.
- Da, replică Yule, dar „forma ” este conturul ridicat la nivelul perfecțiunii și standardizat; iar perfecțiunea îi irită pe tinerii noștri sclipitori.
- Frumoasă expresie. Dar există din aceștia și în afara romanelor, domnule Yule?
- Ba bine că nu! Și plicticoși de-ți vine să caști, cum ar spune ei. Mai curînd aș accepta să particip tot restul vieții mele la dineurile din City*, decît să-mi petrec un week-end în compania acestor tineri sclipitori.
- Mă îndoiesc dacă am întîlnit vreunul, spuse Sir Lawrence.
- Ar trebui să-i mulțumiți lui Dumnezeu. Nu le mai tace gura o clipă, fie zi sau noapte, nu se opresc din trăncănit nici în timp ce se împerechează.
- Nu s-ar zice că îți plac.
- Mă rog, răspunse Yule, cu o mutră ca de sperietoare, nici ei nu mă înghit pe mine mai mult decît îi înghit eu pe dînșii. O mică adunătură agasantă, dar, din fericire, lipsită de importanță.
- Sper, urmă Sir lawrence, că Jack nu face greșeala de a-l considera pe tînărul Desert ca pe unul dintre aceștia.
- Mushkam n-a cunoscut în viața lui un tînăr sclipitor. Nu; ceea ce-l întătîtă la Desert e fața acestuia. Are o față al naibii de stranie.
- Înger căzut, comentă Sir Lawrence. Trufie spirituală, bătrîne! E ceva frumos în asta!
Yule dădu din cap.
- Eu unul n-am nimic împotrivă-i; și scrie versuri bune. Dar pentru Mushkam orice răzvrătire e anatema**. Lui îi place mentalitatea încorsetată, cu coama frumos împletită, vîrîndu-și delicat botul în căpăstru.
- Nu știu, murmură Sir Lawrence, cred că ăștia doi s-ar agrea unul pe altul dacă ar putea mai întîi să se împuște unul pe altul. Ciudați oameni mai sîntem noi, englezii!
(...)
>

SURSA
John Galsworthy, Iubirile lui Dinny Cherell, trad. A. Ralian, vol. I (Pustietate în floare), ed. Miron, 1992, p. 409.

NOTĂ M:T.
* Americani primitivi = Americani precolumbieni. (http://www.nmai.si.edu/)
** City = Entitate administrativă a municipiului Londra, situată la marginea cetății medievale. Sediul mai multor instituții financiare, printre care Banca Angliei, fiind al doilea centru financiar al lumii, după New York. (http://www.cityoflondon.gov.uk/about-the-city/about-us/Pages/history-of-the-government-of-the-city-of-london.aspx)
*** anatema = Cea mai grea pedeapsă pe care poate da Biserica. (http://www.crestinortodox.ro/carti-ortodoxe/pravila-bisericeasca/anatema-81872.html)

Material și spiritual în SUA în 1989 („Tomis” 1989)

<
(...)
Tulburătoare, vastitatea caleidoscopică a imensului spațiu nord american, străbătut de „Ogarul cenușiu”* de la nord spre sud - din New York și Washington pînă la Baton Rouge și New Orleans, și de aici, tăind în diagonală, statele din centru, spre Frisco**, apoi Los Angeles. Copleșitor contactul cu mai multe lumi atît de diferite și fără contact, căci ce legătură poate exista între siluetele avântate ale zgîrie norilor din Manhattan-  - simboluri ale forței monopolurilor americane și transnaționale - și cutiile de carton în care dorm cerșetorii și așa numiții „homeless” (cei fără locuință) reeditînd un  mod de viață ce amintește de întunecatul Ev Mediu, și asta în plin secol XX. Ce legătură să fie, între limuzinele imense și supraelegante, parcate în preajma hotelurilor de lux, și cozile șomerilor din fața oficiilor de plasare, sau între exorbitanța și splendoare a unui Trump Center*** - o copie modernizată a fîntînilor Romei - și periferia murdar-apăsătoare a Memphis-ului?...
Ai astfel revelația luptei pentru existență la proporții inimaginabile și realizezi că ideologia Far West****-ului - variantă deloc îndulcită a legilor junglei - transpare dincolo de formula de întîmpinare „Welcome to America” și amabilitatea profesională  a celui „May I help You?” aflat pe buzele tuturor.
Există un ce specific al Lumii Noi? Oricum e greu să decizi, în condițiile exploziei controlate a originalității cu orice preț, nu doar ca marcă comunitară, ci ca materie  primă a afacerii, care, în mod paradoxal, produce comportamentul standard, cultură standard, civilizație standard. Ea s-ar putea numi, totuși, judecînd după mulțimea drapelelor arborate pretutindeni, mîndria și mulțumirea de sine a Americii care acoperă, ca un zîmbet de reclamă, semnele de îngrijorare: competiție și fuziunea cu companiile japoneze, cancerul drogurilor, criminalitatea și pornografia, ciocnirile într albi și negri, impasul tinerei generații, spectrul dezastrului ecologic și perturbările climei care periclitează grav agricultura americană  și rezervele de hrană, iar, mai general, pierderea sensului umanist al culturii, într-o societate supertehnicizată, dominată categoric de calculator.
Orientată predilect spre confortul cotidian și valorile de contingență imediată, America își face, totuși, timp să întrețină zgomotul publicitar al manifestărilor artistice de elită, în deplină convergență cu preferința pentru eveniment, pentru performață, chiar pentru super performanță mai mult de ordin sportiv, decît ca sens și profunzime...
Din viața spirituală a marilor orașe, dar și a așezărilor aflate departe de magistralele comerciale și informaționale, nu lipsesc astfel concertul simfonic, spectacolul de operă și balet, concertul coral. Să nu uităm, că asemeni „Columbiei”, acționează o puzderie de firme de gen care-și dispută întîietatea în ordinea atracției și organizării impecabile, ceea ce nu înseamnă că, automat, publicul american este foarte instruit, motivațiile sale fiind, de altfel dirijate cu abilitate - mai mult de ordin psiho-social (prestigiu, întîlnirea și comunicarea cu ceilalți - un fel de club al melomanilor - stare de relax, sau de excepție etc), decît pur muzical.
(...)
>

SURSA
dr. Ana Maria Munteanu, „Tomis”, Constanța, mai 1989.

NOTE M.T.
* Ogarul cenușiu = Celebră rețea de transporturi cu autocarul în DUA. (https://lumeacalume.wordpress.com/2012/04/13/america-ogarului-cenusiu/)
** Frisco = San Francisco.
*** Zgîrie-nori de 68 de etaje construit și deținut în New York de miliardarul american Donald Trump. (http://www.in-arch.net/NYC/nyc4.html#79)
**** Far West = Vestul Îndepărtat / Vestul Sălbatic în SUA în secolul XIX.

Ministeriabili englezi in secolele XVIII-XIX (THACKERAY 1862)

<
(...)
Deşi sir John se declara pentru respectare - pe întreg pămintul - a drepturilor omului şi avea portretele lui Franklin (1), Lafayette (2) şi Washington (3) în biblioteca sa, lîngă ele atîrnau şi portretele strămoşilor săi, iar despre reprezentantul actual al familiei Ringwood avea părerea cea mai bună.
Personalitatea răposatului şef al familiei era vestită. Viata lordului Ringwood fusese agitată şi moravurile sale uşoare. Avusese însuşiri alese, fără-ndoială, dar nu le dedicase unui studiu serios, nici nu le îndreptase spre teluri folositoare. In tinereţe, un om nesăbuit, îsi schimbase tabieturile abia spre sfîrşitul vietii, datorită sănătăţii subrede şi devenise un pustnic, tot aşa cum o Anumită Persoană se călugarise.
Rămăsese pînă la sfîrşit o persoană frivolă şi nu a fost considerat niciodată un om de stat sau un cetăţean de vază; iar acest bărbat superficial, amator de placeri, fusese avansat la al treilea rang de pair, în vreme ce succesorul său, ce-l depăşea ca intelect şi moralitate, a rămas doar un simplu baronet. Cît de orb fusese ministerul care refuzase să recunoască talente şi calităţi atît de alese!
Dacă ar fi existat o virtute politică sau bun simţ în guvernarea naţiunii, merite ca ale lui sir John nu ar fi putut trecute cu vederea. Numai că miniştrii formau o familie, o clică notorie, în cadrul căreia se ajutau unii pe alţii. Promovarea şi patronajul erau ruşinos monopolizate de membrii cîtorva familii, care nu erau nici pe departe oameni de afaceri mai buni şi mai de caracter şi nici nu aveau un arbore genealogic mai vechi (deşi naşterea, desigur, era o pură intîmplare) decît sir John. Intr-un cuvînt, pînă cind nu îi vor da un rang nobiliar, speranţele lui de a ajunge ministru erau foarte mici.
(...)
>

SURSA
William Thackeray, Peripetiile lui Philip..., ed. Univers / colectia Clasicii literaturii universale, Bucuresti, 1986, p. 584-585.

NOTE M.T.
* Benjamin Franklin (1706-1790) = Scriitor, savant si diplomat, unul dintre ``Parintii Fondatori`` ai SUA. (http://www.loc.gov/exhibits/franklin/)
** Marie-Joseph du Motier, marchiz de Lafayette (1757-1834) = Nobil francez, voluntar in Razboiul de Independenta al SUA (1774-1783) si politician in Franta republicana, imperiala si regalista (1789-1830) (http://rmc.library.cornell.edu/lafayette/exhibition/english/introduction/index.html)
*** George Washington (1732-1799) = Comandantul suprem al armatei americane in timpul Razboiului de Indepndendenta al SUA impotriva Marii Britanii, presedintele Conventiei Constituionale (1787) si primul presedinte al SUA (1789-1793; 1793-1797). (http://adevarul.ro/news/eveniment/video-george-washington-presedintele-american-pierdut-singura-data-1_50aeebde7c42d5a663a1ae85/index.html)

Un republican în Anglia monarhică a secolului XIX (THACKERAY 1862)

<
(...)
Pe cînd era la colegiu, Philip s-a preocupat puţin de ciudata ştiinţă a heraldicii şi-i plăcea să cerceteze şi să creadă legendele privitoare la nobila lui obîrşie, pe care i le povestea iubitoarea lui mamă. Avea o planşă mare, special făcută pentru el, cu un număr apreciabil de ecusoane şi putea reproduce alianţele prin care cutare şi cutare ecuson au intrat în blazonul lui. Tatăl confirma aceste povestiri şi vorbea cu mult respect despre ele şi despre nobila familie a soţiei lui; iar Philip, şoptindu-i într-o bună zi unui elev care provenea dintr-o familie modestă că el se trage din regele John (1), s-a pomenit cu o chelfăneală din partea acelui elev din clasele superioare şi cu porecla de ``regele John``, de care nu se putu descotorosi multă vreme. Pot spune că mulţi alţi gentlemeni care se preocupă să-şi stabilească obîrşia din vechii regi nu găsesc, pentru arborele lor genealogic, mai multe sau mai puţine dovezi decît Philip.
Cînd prietenul nostru îi făcu lui sir John a doua vizită, fu poftit în biblioteca rudei sale; un mare arbore genealogic al familiei atîrna deasupra căminului, înconjurat de o întreagă galerie de membri defuncţi ai familei Ringwood, al cărei reprezentant era acum baronetul. Ȋi recită lui Philip versurile răsuflate ale bătrînului Ovidiu (2) (cu mulţi ani în urmă, citatele se foloseau frecvent într-o conversaţie). Ȋn ceea ce priveşte familia şi strămoşii, spunea el, şi ceea ce n-am făcut noi înşine, toate aceste lucruri cu greu le putem considera ale noastre. Sir John îi dădu lui Philip să înţeleagă că era un liberal convins. Era de părere că un om trebuie să meargă în pas cu timpurile. Sir John trăsese un foc de pe baricadele Parisului. Sir John era pentru drepturile omului, valabile în toate colţurile lumii. Avea pe pereţi portretele lui Franklin (3), Lafayette (4), Washington (5) şi al Primului Consul Bonaparte (6), laolaltă cu cele ale strămoşilor săi. Avea litografii după Magna Charta (7), Declaraţia de Independenţă a Americii (8) şi după semnăturile pentru condamnarea la moarte a lui Charles I (9). Nu se ferea să-şi mărturisească preferinţa pentru instituţiile republicane. Dorea să ştie ce drepturi are un om - răposatul lord Ringwood, de pildă - să şadă în Camera ereditară a Lorzilor şi să legifereze pentru el? Acel lord a avut un fiu, Cinqbars, care murise cu mulţi ani în urmă, victimă a nebuniilor şi desfrînărilor sale. Dacă lordul Cinqbars ar fi supravieţuit tatălui său, şi-ar fi ocupat acum locul de conte în Camera Lorzilor - un tînăr dintre cei mai ignoranţi, mai lipsiţi de principii, nechibzuiţi, desfrînaţi, cu o minte slabă şi ar fi moştenit domeniul Ringwood, această făptură ar fi devenit conte, în timp ce el, sir John, superior lui ca morală, caracter, intelect, egalul lui, din punctul de vedere al naşterii (n-au amîndoi acelaşi strămoş?) ar fi rămas sir John. Inegalitatea şanselor oamenilor în viaţă este absurdă şi ridicolă. De aceea, el era hotărît să considere omul numai ca om şi să nu-l preţuiască pentru nici unul din capriciile absurde ale soartei.
În timp ce republicanul vorbea cu ruda lui, un slujitor intră în cameră şi-i şopti stăpînului că venise cu nota de plată, aşa cum rămăsese stabilit; atunci sir John se ridică furios, îl întrebă pe servitor cum de îndrăzneşte să-l tulbure şi-l pofti să-i spună instalatorului să se ducă în fundul iadului. Nimic nu se poate compara cu obrăznicia şi lăcomia negustorilor, spuse el, în afară de insolenţa şi lenevia servitorilor; şi rechemîndu-l pe acesta din urmă, îl întrebă cum de îndrăznise să lase focul în stare aceea? Şi tună şi fulgeră şi se răsti la servitor cu o volubilitate care o uimi pe noua lui cunoştinţă; iar cînd omul părăsi încăperea, reveni la subiectul conversaţiei, egalitatea naturală şi nedreptatea revoltătoare a actualului sistem social. După ce vorbi preţ de o jumătate de oră, timp în care Philip abia găsi un prilej de a scoate o vorbă, sir John îşi scoase ceasul şi se ridică de pe scaun. La acest gest Philip se sculă şi el, bucuros că întrevederea luă sfîrşit. Şi sir John îşi însoţi ruda în hol şi pînă la uşa dinspre stradă, în faţa căreia rîndaşul baronetului călărea calul stăpînului. Iar Philip îl auzi pe baronet folosind cuvinte grele la adresa rîndaşului, aşa cum făcuse şi cu servitorul de mai înainte. Vai, armata din Flandra (10) nu suduia mai îngrozitor decît acest admirator al instituţiilor republicane şi susţinător al drepturilor omului.
(...)
>

SURSA
William Thackeray, Peripeţiile lui Philip..., ed. Univers / colecţia Clasicii literaturii universale, Bucureşti, 1986, p. 523 .

NOTE M.T.
(1) John Plantagenet = Rege al Angliei in 1199-1216. (http://cultural.bzi.ro/regele-ioan-omul-care-a-saracit-anglia-1651)
(2) Publius Ovidius Naso (43 i.H. Sulmona/Italia-17 d.H.Tomis/Constanta)= Poet roman clasic, exilat de imparatul Augustus la Tomis in anul 8 d.H (http://www.romanialibera.ro/aldine/history/ovidiu--la-tomis-129887)
(3) Benjamin Franklin (1706-1790) = Scriitor, savant si diplomat, unul dintre ``Parintii Fondatori`` ai SUA. (http://www.loc.gov/exhibits/franklin/)
(4) Marie-Joseph du Motier, marchiz de Lafayette (1757-1834) = Nobil francez, voluntar in Razboiul de Independenta al SUA (1774-1783) si politician in Franta republicana, imperiala si regalista (1789-1830) (http://rmc.library.cornell.edu/lafayette/exhibition/english/introduction/index.html)
(5) George Washington (1732-1799) = Comandantul suprem al armatei in timpul Razboiului de Indepndendenta al SUA impotriva Marii Britanii, presedintele Conventiei Constituionale (1787) si primul presedinte al SUA (1789-1793; 1793-1797). (http://adevarul.ro/news/eveniment/video-george-washington-presedintele-american-pierdut-singura-data-1_50aeebde7c42d5a663a1ae85/index.html)
(6) Napoleon Bonaparte (1769-1821) = Prim-Consul al Republicii Franceze in 1799-1804, ca urmare a unei lovituri de stat care a incheiat epoca conducerii colective a Directoratului (1794-1799). (http://adrianavilsan.blogspot.ro/2012/06/consulat-si-primul-imperiu-napoleon.html)
(7) Magna Charta Libertatum = Document semnat in 1215 de regele englez John sub presiunea marilor nobili, prin care acestia isi asigurau drepturi fata de rege (http://www.fordham.edu/halsall/source/magnacarta.asp).
(8) Declaraţia de Independenţă a Americii = Document adoptat la 4 iulie 1776 de Congresul celor 13 colonii britanice de pe tarmul atlantic al Americii de Nord, prin care acestea isi declarau independenta fata de coroana britanica (http://www.ushistory.org/declaration/index.htm).
(9) Charles Stuart (1600-1649) = Rege al Angliei si al Scotiei in 1625-1649, executat in urma infringerii in razboiul civil cu Parlamentul (1640-1649) (http://www.royal.gov.uk/HistoryoftheMonarchy/KingsandQueensoftheUnitedKingdom/TheStuarts/CharlesI.aspx).
(10) Armata din Flandra = Armata republicana franceza care a cucerit Flandra de la dinastia de Habsburg in razboaiele din 1792-1795.

Barack Obama a graţiat doi curcani, de Ziua Recunoştinţei

Cuget Liber 28 noiembrie 2013

SUA, aproape de o catastrofă. O bombă atomică a fost la un pas să explodeze

Cuget Liber 23 septembrie 2013

Cele mai vizitate muzee ale lumii

Cuget Liber 6 aprilie 2013

Memoriile ambasadorului comunist Nicolae M. Nicolae („TOMIS” 2001)

„Încă o dată, literatura memorialistică vine să-ș motiveze cu aplomb poziția de lider în topul preferințelor cititorului român de după 1990. Drept argument, care justifică incontestabilul succes de care se bucură astăzi acest gen, ni se propune volumul de memorii al d-lui Nicolae M. Nicolae, intitulat O lume așa cum am cunoscut-o (Ed. ProDomo, București, 2000). Cartea se citește pe nerăsuflate și nu va putea lipsi, cu siguranță, din bibliografia niciunei lucrări de referință având ca temă istoria României din ultimele decenii ale secolului XX. Chiar și o simplă trecere în revistă a câtorva din cele 46 de titluri din capitolele componente este revelatoare în privința personalităților invocate, incită la lectură (20 minute președinte: Hubert Humphrey, Un român laureat al Premiului Nobel: Emil Palade, Altceva despre Nicolae Ceaușescu, Un președinte atipc al Consiliului de Miniștri: Ion Gheorghe Maurer, Și rabinii mai uită câteodată:; Moses Rosen, Teatrul la el acasă: Toma Caragiu, Greu e drumul spre adevăr: Ion Mihai Pacepa etc).
Situațiile deosebite prin care a trecut, personalitățile de prim rang pe care a avut șansa să le cunoască (celor pomenite mai sus le putem adăuga pe cele ale lui Nixon, Carter, Kissinger, Dobrânin, Haim Bar Lev, Averrel Harriman etc) constituie darul cel mai de preț oferit de biografia sa spectaculoasă. N. M. Nicolae s-a născut la Silistra (azi în Bulgaria) în 1924. După ce și-a făcut studiile secundare la liceul „Cantemir Vodă” din București, urmând în paralel cursurile de vioară ale Academie Regale de Muzică, absolvă Școala Politehnică București, devenind inginer electromecanic în 1948. După un stagiu de specializare la Leningrad, lucrează în sectorul de profil. Între 1066-1976 a ocupat funcțiile de ministru adjunct, prim-adjunct și secretar de stat la Ministerul Comerțului Exterior. Din 1976 până în 1978 este ambasador la Washington, apoi președinte al Comisiei de Planificare și Prognoză din cadrul Consiliului Național pentru Știință și Tehnologie. Se pensionează în 1984.
În cele aproximativ 300 de pagini ale cărții este condensată o importantă cantitate de informații, de cele mai multe ori inedită, insoțite de comentarii care atestă nu numai bogata experiență a autorului în domeniile economiei și diplomației, implicarea sa în acțiuni de maximă importanță pentru politica externă a țării, dar și o remarcabilă capacitate de sinteză, un rafinat simț al observației și un admirabil talent de narator. Așa cum subliniază și reputatul cercetător în domeniul istoriei Florin Constantiniu, membru corespondent al Academiei Române, autorul prefaței, principalul merit al acestei lucrări est confeir d efaptul că N.M. Nicolae surprinde cele două schimbări cu urmări extrem de importate, atât pentru relațiile României cu SUA, cât ș pentru politica externă a regimului Ceaușescu, în general. De la încurajarea diferențierilor inter socialiste, care avantajau România, în timpul președinției lui J. Carter accentul este mutat pe problemele intra-socialiste, în special pe respectarea drepturilor omului, capitol absolut deficitar pentru România acelor ani. Ceaușescu nu a înțeles această schimbare, fapt care i-a fost fatal.
O lume așa cum am cunoscut-o este nu numai o carte de succes, scrisă și concepută cu remarcabil talent, ci și o extrem de valoroasă sursă pentru tinerii cercetători din domeniile istoriei și politologiei.”

SORIN ROȘCA, Amintirile unui fost ambasador, „Tomis”, iulie 2001.

„Două procese ale mareșalului Antonescu” (BUZATU 1998)

 Gheorghe Buzatu, Două procese ale mareșalului Antonescu, „Tomis”, Constanța, 1998

S-au împlinit în aceste zile 52 de ani de la consumarea uneia dintre marile farse din analele judiciare române și europene: judecarea și condamnarea la moarte a Mareșalului Ion Antonescu, conducătorul statului român din perioada 1940-1944. Nu revin asupra condițiilor în car e s-a pregătit și s-a desfășurat „procesul” din 6-17 mai același an. Autoritățile comuniste de la București, îndeplinind voința Moscovei și, nu mai puțin, a Washingtonului, au organizat și condus derularea faptelor astfel încât sfârșitul să fie ce previzibil: „Tribunalul Poporului” din București trebuia să pronunțe sentințe exemplare, „criminalii de război” și „rasistii” antonescieni, „fasciștii” și „vânzătorii de țară” urmând să fie asasinați. Ceea ce s-a și întâmplat în după amiaza de 1 iunie 1946. Dintre factorii de răspundere, din țară sau străinătate, nu a intervenit nimeni pentru preîntâmpinarea asasinatului. Regele Mihai I nu a insistat pentru execuție, dar nici nu a acționat contra. De-abia după execuție, ținând seama de reacția unor largi cercuri oficiale și neoficiale, de starea de spirit a poporului român (inclusiv a armatei aflată în plin proces de democratizare - a se citi de dezorganizare), autoritățile s-au grăbit să inventeze justificări. presa și radioul au fost antrenate, din inițiativa grupului Pauker, Brucan et Co. S-a procedat în mare viteză la editarea unui volum cuprinzând piesele esențiale ale falsului Proces al marii trădări naționale. Documentele în baza cărora s-au dictat sentințele au fost imediat clasate, astfel că nici până în prezent nu au fost încredințate liberului acces al istoricilor. (Singurul care  a avut posibilitatea să le cerceteze a fost generalul Ioan Dan, autorul monografiei la care a făcut adesea trimiteri: „Procesul”  Mareșalului Ion Antonescu, 1993). Comuniști și democrați, deopotrivă,au fost și sunt interesați, se vede, ca adevărul să nu iasă la lumină, brutal... Volumul Procesul marii trădări naționale, apărut, culmea, sub egida... Editurii Eminescu (București, 1946; reeditare - București, Editura Eminescu, 1995), a reprezentat, decenii la rând, unica sursă de documentare pentru specialiști. Cu alt prilej, am examinat și am dovedit că ediția 1946 a Procesului... a fost contrafăcută. Stenograma ședințelor „Tribunalului Poporului” a fost ciuntită ori, pur și simplu denaturată, astfel că orice cititor, prototip al „omului  nou” pe cale de afirmare, urma să înțeleagă numai ceea ce trebuia, anume că judecații și condamnații ar fi fost niște monștri (cf. Gh. Buzatu și colab., Ultimele zile al Mareșalului Antonescu, col. „Caietele magazin istoric”, 1/1993). Se află în curs de definitivare ediția Marcel Dumitru Ciucă a Procesului... (trei volume, deocamdată) și care ne îngăduie, în sfârșit, să cunoaștem direct de la sursă, nealterate, actele anchetei și ale farsei patronată de numitul „Tribunal al Poporului”. Un exemplu se impune, mai ales că unul din capetele de acuzare l-a constituit pregătirea și declanșarea „războiului criminal” pentru eliberarea teritoriilor străvechi românești din Răsărit la 22 iunie 1941 împotriva URSS. Astfel, după ediția 1946 a Procesului..., președintele „Tribunalului”, cu gândul la comuniști, a imputat mareșalului cum că ar fi ignorat protestele scrise contra războiului cu Rusia, acuzatul ar fi declarat: „Nu le-am văzut și depinde cine le face. Trebuie să le facă persoane responsabile și persoane calificate (cf. Procesul marii trădări naționale, p. 52).

Numai în ediția Ciucă întâlnim textul complet al declarației mareșalului: „Nu-mi amintesc (protestele scrise - G. B.). Și depinde cine le face. Trebuie să le facă persoane responsabile și persoane care se cade să vorbească în numele poporului român, acelea care aveau adeziunea maselor. Dacă sunt aceste persoane și le-am văzut și nu le-am luat în considerare, sigur că răspund. Dar nu există proteste și indicațiuni de la persoane care erau obligate să vorbească în numele neamului românesc” (cf. Procesul Mareșalului Antonescu. Documente, I, 1995, p. 199).

Din comparația textelor, se desprinde că Antonescu a fost dispus să-i asculte pe cei care vorbeau în numele poporului român... Ceea ce, evident, nu a fost cazul comuniștilor și al acoliților lor!

Farsa judiciară patronată de autoritățile comunicante de la București a constitui ceea ce s-ar putea denumi Procesul oficial al Mareșalului Antonescu. A fost, revenim asupra acestui lucru, un simulacru de proces, care a precedat și condus la un asasinat politic.

În același timp însă s-a desfășurat un alt proces al Mareșalului. În fapt, de la 1948 și până astăzi, acest proces este în curs de desfășurare. El este, cu adevărat, al poporului român, singurul în măsură să-l judece pe Mareșal. Iar nu prin interpuși sau „reprezentanți” adunați din toate zările... Strălucitul diplomat care a fost Grigore Gafencu, aflat în emigrație în Elveția și receptând la radio știrea despre execuția Mareșalului și a unora din colaboratorii săi, a consemnat în amplul său Jurnal: „Radio București anunță că azi (1 iunie 1946), la orele șase seara, Mareșalul Antonescu, Mihai Antonescu și alți patru (doi) demnitari au fost <executați>. Grația regală nu a putut, deci, interveni. Rușii a cerut moartea lor (...). Păcatele mareșalului au fost spălate prin abuzurile regimului de azi și prin primejdia de moartea pe care sovieticii o țin întinsă deasupra țării. Întâmplările care au urmat prăbușirii sale au așternut uitarea peste campania nenorocită ce el a purtat-o în Rusia, ca și peste oarba înverșunare cu care s- aruncat în brațele lui Hitler. ieri încă vinovat, Mareșalul cade ca un martir al cauzei românești, pentru că România nu mai cunoaște decât o singură amenințare: Rusia. În jurul lui se va naște o legendă care va îndulci judecata istoriei. Moartea ce i se trage din mânia imperiului vecin îl apropie de sufletul unui popor care se simte, în întregime, amenințat de acea împărăție” (vezi G. Buzatu, ed. „România cu și fără Antonescu”, Iași, 1991, p. 33).

Gafencu nu s-a înșelat: Moartea, la comanda altora, l-a apropiat pe Mareșal de sufletul poporului român. El a devenit un martir al cauzei românești pentru acest popor. Care, atunci ca și acum, cu gândul la Ion Antonescu nu înțelege să se abțină de la creștinescul  Dumnezeu să-l ierte!

„Dialoguri româno--americane” (ILIESCU 1996)

 Ion Iliescu, Dialoguri româno-americane, Nemira, București, 1996, 351 p.

Cuprins

5 1. De ce Statele Unite?
17 2.Washington
19 La Casa Albă
35 La Departamentul de Stat
41 La Departamentul Apărării
47 La Congres
61 Întâlniri consacrate relațiilor economice
83 La Centrul pentru Studii Strategice Internaționale și la Institutul pentru Veghea Mondială
113 La Clubul Național al Presei
131 La organisme financiare internaționale
141 La Muzeul Memorial al Holocaustului
143 Întâlnire cu reprezentanții presei române
161 3. Coasta de Vest
163 Seattle
181 Los Angeles. Studiuorile „Universal”
218 Dialog cu ziariștii
251 4. ONU - Semicentar
253 Șansa unui nou început
259 Întâlniri cu șefi de stat și de guvern
265 Discuții cu parteneri americani
293 Gânduri la încheierea Sesiunii jubiliare
301 5. Din Texas în Massachusetts
303 Houston
325 Boston

349 Lista ilustrațiilor

coperta 4: Volumul reunește  documente - declarații, alocuțiuni, convorbiri - și relatări referitoare la cele două vizite efectuate în SUA de delegația oficială în toamna anului trecut: o vizită oficială la invitația președintelui Clinton și o vizită prilejuit de participarea la sesiunea aniversară cu ocazia împlinirii a 50 de la crearea ONU.
Astăzi devine de neconceput dezvoltarea într-o viziune modernă a unei țări fără o relație strânsă cu statele dezvoltate și mai ales cu SUA, care dețin ponderea esențială în viața politică, precum și pozițiile cele mai avansate în domenii cheie ale progresului contemporan: electronica, informatica, aviația, biotehnologiile, industria extractivă și prelucrătoare.  Este nu numa ilegitim, este și necesar ca în cadrul orientării spre Occident a politicii externe românești, relațiile cu SUA, amplificarea, diversificare și consolidare acestora, să reprezinte o prioritate strategică, un obiectiv de importanță vitală.

„Tema mea este alfabetizarea funcțională și educația adulților” (ANGHEL 1993)

 ***, Universitatea Mării Negre. Florentina Anghel: „Tema mea este alfabetizarea funcțională și educația adulților”, „Tomis”, Constanța, august-septembrie 1993

Cursul organizat de Universitatea Mării Negre în perioada 12-28 iunie se ocupă de educația adulților în societățile în tranziție. Ideea e foarte generoasă, din două perspective: în primul rând pentru că educația adulților a fost neglijată la noi și se pare că și în continuare se întâmplă la fel. Noi încercăm să exercităm unele presiuni, ca să le numesc astfel, asupra factorilor de decizie, atât cei din domeniul educațional, cât și din domeniul politic, pentru că ne-am dori ca această problemă să fie la fel de importantă ca și cea a reformei învățământului. Deci asta ar fi prima idee. A doua ar fi ideea unei comunicări între experiența unor profesori care vin de la universități din America de Nord și Anglia și cea a unor specialiști care lucrează, au proiecte în domeniul educației adulților, la Institutul de Științe ale Educației, o formă interactivă, nu ex-catedra, în care informația să circule, să se transmită dinspre Occident spre bazinul Mării Negre. Câte ceva despre organizatori, deci despre noi - Institutul de Științe ale Educației - sunt specialiști: sociologi, psihologi care lucrează la programe și programe referitoare la educația adulților; ne-am propus să abordăm următoarele tematici: cursuri care definesc cadrul psihologic și general al educației adulților. Acestea sunt importante pentru deschiderea informațională. Cursuri care oferă exerciții practice. Mi se pare foarte important să învățăm strategii, sigur, pe o deschidere teoretică; avem programate momente de creativitate, chiar de grup, pentru că, până la urmă, ceea ce facem chiar aici este educația adulților, cursanții noștri fiind și ei adulți.
De unde provin cursanții? Dar lectorii?

Cursanții sunt profesori, jurnaliști, redactori de la radio și tv, studenți. Vin din România, din Moldova, din Ucraina și din Anglia.
Lectorii străini sunt: dl. Eric Guilder de la Yale University, SUA, dl. Ronald Lafayette, care vine dintr-un institut de educație a adulților din Washington și profesorul Carol Kennedy care lucrează la Open University, în Londra.

Câte ceva despre dv. 
Eu lucrez în domeniul educației adulților de 3 ani. Institutul este un institut nou, înființat abia acum trei ani. Tema mea este alfabetizarea funcțională ca o problemă care ține de educația adulților. Am participat la seminarii organizate (de fapt proiectul meu de alfabetizare funcțională și de educație de bază a adulților este inclus într-un program de cercetare - acțiune inițiat și coordonat de Hamburg, care a cuprins și România, din fericire) la Hamburg, Ottawa, Bratislava, Salamanca, la București, bineînțeles. Toate în domeniul educației adulților.

Dacă aveți ceva de spus, apropo de inițiative similare până în 1989. Lucruri de genul ăsta nu s-au mai întâmplat, nu? Cu ce consecințe?
În perioada pretotalitară educația adulților în România era compatibilă cu ce se întâmpla în Europa, prin oameni de prestigiu din țară se făcea educație adulților într-un mod extrem interesant și activ - dacă îl amintim doar pe Dimitrie Gusti, care a făcut extrem de mult pentru alfabetizare, în special. 

În perioada totalitară, începând cu prima lege a învățământului socialist, s-a considerat că adulții nu mai trebuie învățați nimic, după ce au încheiat învățământul obligatoriu, pentru că sistemul de învățământ este atât de bun, atât de infailibil (socialismul nu cunoștea eșecuri în nici un domeniu), încât ei sunt definitiv pregătiți. Existau doar forme de recalificare la locul de muncă, universitățile populare cu sediile în principalele orașe și subsecții în sate, dar care aveau programe bine determinate și, în ultimul timp, accentuat politizate, poate numai cele de pictură, artă, limbi străine scăpaseră de acest lucru. Oricum, nimic nu era subsumat ideii care existase înainte, care trebuia să existe, aceea de educație permanentă, de educație continuă, că adultul, odată ieșit din sistemul de învățământ, nu este perfect, nu știe totul, ci trebuie să treacă prin toate formele de continuare a studiilor, pentru că societatea se schimbă. Dar la noi, cum totul este destul de static și previzibil, de planificat, se consideră că și profesional, și social, și familial, ca să vorbesc mai restrâns, s-a încheiat educația.

Care sunt perspectivele?
E destul de greu. În primul rând, asta s-a discutat și până acum, educația adulților se face în continuare primitiv, adică nu există o sistematizare. Statul, care ar putea probabil să controleze acest sistem de educație a adulților, sau Ministerul Învățământului, nu-și asumă responsabilitatea sau consideră că prioritară este reforma învățământului, deci ce facem cu cei care intră în sistem. Adulții sunt din nou neglijați. Paradoxal, dar pentru mine asta este pozitiv, au apărut forme particulare de educație a adulților. Există universități libere care și-au făcut cursuri de educație a adulților, care merg foarte bine, știu câteva exemple în țară. Ideea ar fi, ori  să se descentralizeze acest sistem și atunci să fie lăsată educația adulților să funcționeze prin formele ei viabile, fundații, asociații particulare, cu autofinanțare ori, dacă există această centralizare  acestui sistem de educație, să fie bine controlat, prin programe, prin obiective ș. a. m. d. Noi am făcut multe intervenții la Ministerul Învățământului pentru a contura programele de educație a adulților. Dar problema nu este considerată prioritară. Și nu știu de ce, pentru că noi avem multe eșecuri cu sistemul de învățământ.

În ce constă cursurile?
Ele sunt foarte diverse. Limbile străine au cea mai mare căutare, apoi calculatoare, pictură, muzică. Ca și înainte. Nu sunt domenii noi, abia din toamnă se va face o nouă evaluare. Ministerul Culturii se va ocupa de asta - care sunt particulare, care de stat, cine le finanțează, de unde, de ce, asta e foarte important, dacă se autofinanțează, și ce fac. Important e să atragă adulții, să fie domenii de interes. Foarte mulți cursanți doresc să obțină certificate care să le folosească la angajare.

„Generația irosită” (BRUCAN 1992)

Silviu Brucan, Generația irosită. Memorii, ed. II, Universul & Calistrat Hogaș, 1992, 288 p.

2 
„Silviu Brucan, a 74 ans, est le principale tete pensee du Conseil du Front de Salut Nationale”. (Liberation, 30 dec. 1989)
„Silviu Brucan ist der geistige Fuhrer der Revolution in Rumanien”. (Bild am Sonntag, 7 ian. 1990)
„De fiecare dată cînd Brucan apare la televiziunea română, întreaga suflare a țării își ține respirația: milioane de oameni îl urmăresc și-l ascultă pe acest bătrîn, fascinați de măiestria discursului politic”. (Die Welt, 8 ian. 1990)
„Siviu Brucan a fost creierul Revoluției Române”. (Yomiuri Shimbun, 20 ian. 1990)
„The guiding force of the Council appears to be Mr. Brucan”. (The New York Times, 26 ian. 1990)
„Silviu Brucan a fost figura-cheie a mișcării care a dus la răsturnarea lui Ceaușescu de la putere”. (Dagens Nyheter).

Cuprins
5 Introducere
11 I. Ce l-a făcut pe Ceaușescu să fugă?
17 II. Originea revoltei sociale: tatăl falit
19 Meditator al unor progenituri de oameni bogați
20 Creșterea fascismului
23 Primii pași în „Mișcare”
25 Ucenic la un ziar de seară
28 III. Un act istoric: Regele în conspirație cu Partidul Comunist
30 Pătrășcanu și Bodnăraș
35 În Palatul Regal prin ușa din dos
36 Arestarea Conducătorului
40 Baronul Killinger intră în scenă
43 Ora 23: Regele cheamă la arme
45 IV. Credință în Stalin
49 Un ziar făcut ca „sarcină de partid”
54 Coloana a Cincea Sovietică în Partid
58 Stalin decide între Ana și Dej
62 Vîșinski și Guvernul Petru Groza
64 Războiul Rece și Democrațiile Populare
68 Epurarea Agenturii Sovietice
69 Sentimentul „Celovek”
72 V. Revirimentul național
72 Totul a început la Budapesta
75 Cînd ursul lasă să-i scape prada
76 Desatelizare Stalinistă
77 Balansoarul între Ideologie de Clasă și Național-Strategic
81 Jos cu Integrarea Economică și Militară!
85 Nichita Hrușciov: Deștept, dar Bădăran!
87 Big Brother la ananghie
88 În intimitate cu Dej
94 Momentul meu de cotitură
98 VI. Cele două fețe ale societății comuniste
99 Fața cea bună și frumoasă
103 Segregația politică
106 Stilul activiștilor de partid
108 Cealaltă față
112 VII. Diplomat roșu la Washington
112 Numit de un fermier american
114 A doua descoperire a Americii
119 Scurtă întîlnire cu Senatorul McCarthy
122 Catalizatorul de platină prin curier diplomatic
127 VIII. Cuplul agramat: Ceaușescu
128 Pe el l-am cunoscut bine
132 Am cunoscut-o și pe ea
134 A crește copiii cu ajutorul Securității
135 Prima doamnă în blană de nurcă
138 Lovitura de Partid
141 Cele patru faze ale lui Ceaușescu
143 Revoluția mini-culturală
145 Datoria externă mai întâi de toate
149 Eu decid ce este științific
151 Cultul orchestrat
152 Relațiile mele cu Ceaușescu
157 De ce a durat atît de mult?
161 Cum și de ce s-a prăbușit comunismul?
165 IX. Revoluția română din interior
166 Preludiul din Brașov
174 Complotul militar eșuat
178 Dizidența în partid
181 Călătoria la Washington, Londra și Moscova
186 Întîlnirea cu Gorbaciov
190 Scrisoarea celor 6
196 Securitatea: Garda Pretoriană a lui Ceaușescu
205 Adevăratul spion american
208 Timișoara - scînteia care a aprins vîlvătaia
211 Revoluția la și prin Televiziune
217 Frontul Salvării Naționale
219 Războiul de guerilă urbană
222 Noaptea Generalilor
226 Procesul de Crăciun
228 Cine au fost teroriștii și  de ce nu mai sînt?
231 Sarcina nerezolvată a Revoluției
337 X. Cazna lui Sisif
239 Cei 20 de ani pînă la democrație
240 Alegerile din 20 mai 1990 și Frontul
243 Dacă nu, va cădea un cap!
244 Teroriștii, enigma cea mare
246 Terapia de șoc n-are șanse în România
248 De ce centru-dreapta?
252 Epilog
257 Anexe (Interviu la „Vocea Americii” - New York - octombrie 1988)

coperta 4: Silviu Brucan: „Ți-a rămas vreodată un os de pește în gît? Nu poți să-l scuipi afară, nici să-l înghiți. Ei bine, eu am fost un os de pește în gîtul lui Ceașescu”. The Boston Globe, 25 iunie 1988

Liviu Ciulei (MANEA 1992)

 Ion Manea, Români în știința și cultura occidentală, 1992

Ciulei Liviu, regizor de teatru și film, actor și arhitect, s-a născut la 7 iulie 1923 la București. A absolvit cursurile Conservatorului bucureștean de muzică și artă dramatică în 1946 și Facultatea de Arhitectură în 1949. Debutează ca actor la Teatrul Mic din București în 1945, apoi lucrează ca actor, pictor, scenograf și regizor la Teatrul Odeon. Prin spectacolele pe care le-a pus în scenă la Teatrul Municipal din București, L. C. s-a situat în fruntea procesului de „reteatralizarea a teatrului” de înnoire a artei teatrale românești. Activitatea sa regizorală și scenografică a exercitat o influență puternică asupra întregii generații tinere a teatrului românesc din epocă. Devenind în 1963 director al Teatrului Bulandra, C. transformă acest teatru într-o instituție artistică de avangardă. În același timp, realizează creații cinematografice de succes, obținând în 1960 Marele Premiu al Festivalului Internațional de la Karlovy Vary pentru filmul „Valurile Dunării”, iar pentru filmul „Pădurea spânzuraților” premiul de regie la Cannes - 1965 și Pelicanul de Aur la Mamaia - 1965. Ca actor creează roluri memorabile pe scenă și pe ecran. E invitat să pună în scenă spectacole în teatre din Germania și America, aducând cu sine experiența școlii regizorale românești, al cărei principal mentor era el. 60 de ridicări de cortină într-un torent de aplauze au marcat finalul premierei cu „Moartea lui Danton” de Buchner la Schiller Theater din Berlin. Atât în țară, cât și în străinătate, C. cultivă un teatru modern, întemeiat pe întreaga bogăție, și complexitate a mijloacelor audiovizuale, în care adevărul uman se împletește cu fantezia și transfigurarea artistică. Spectacolul „Elisabeta I”, de Paul Foster, montat la Teatrul Bulandra în 1974 și la Teatrul Municipal din Essen în 1975, acuza în chip convingător erorile politice provocate de setea de putere și de fanatismul pus în slujba vrajbei dintre națiuni. Înregistrarea montării din Essen a fost transmisă de televiziunea germană într-un ciclu de spectacole devenite clasice și recomandate în scopul îmbogățirii culturii teatrale a publicului. Între 1972-1978, L. C. a fost vicepreședinte al OISTT (Organizația internațională a scenografilor) și președinte a secțiunii române a organizației. Lucrările sale au fost prezentate în expoziții internaționale de scenografie. A construit studioul de teatru experimental din Pitești și a transformat sala Studio a Teatrului Bulandra într-o sală cu scena flexibilă. Studioul de arhitectură „Pentru un teatru modern”, realizat în colaborare cu Stan și Paul Bortnovski, a apărut în publicații de specialitate din România, Germania și SUA. În 1972, ca urmare a interzicerii spectacolului „Revizorul” de Gogol pus în scenă de Lucian Pintilie, L. C. a fost scos din direcția Teatrului Bulandra. C. continuă să lucreze în țară, dar activitatea sa capătă extindere în străinătate. Prima sa montare în America, „Leonce și Lena” de Buchner la Arena Stage din Washington (1974), a fost un adevărat triumf. Cronicarul teatral al ziarului New York Times, Clive Barnes, sublinia că L. C. „este unul din regizorii cu cea mai mare imaginație din lume”, iar criticul Davis Richards, comentând la Washington Star News acest spectacol „menit să te uluiască înainte de a te subjuga complet”, aprecia că de la „Visul unei nopți de vară” a lui Peter Brook „noi nu am avut o asemenea explozie de inventivitate teatrală, de energie frenetică și de bucurie scânteietoare, din cea mai pură”. Au urmat noi succese la Palais Chaillot din Paris, Vancouver (Canada), Sydney (Australia), Washington și New York. Între 1980-1986, L. C. a fost directorul artistic al Teatrului Guthrie din Minneapolis, pe care l-a ridicat la rangul de unul din cele mai bune teatre din America și unde a realizat un șir de montări antologice. În 1982, a fost distins cu premiul american „Tony” pentru activitatea desfășurată la Guthrie Theatre și cu premiul John Houseman pentru contribuția sa la dezvoltarea teatrală și perfecționarea tinerilor actori. Din 1979 până în 1982 a fost membru în Directoratul Teatrului Vivian Beaumont, Lincoln Center for Performing Arts, New York. Între 1986-1989 a fost Visiting Profesor la Departamentul teatral al Universității Columbia, iar din 1989 este profesor de măiestrie actoricească la New York University. În același timp, e invitat ca regizor și scenograf la marile teatre ale lumii. În 1989, spectacolul său „Șase personaje în căutarea unui autor” de L. Pirandello, realizat la Washington, a fost încununat cu premiul Helen Heyes pentru cea mai bună regie și cea bună scenografie a anului, eveniment consemnat de ziarul Washington Post sub titlul „Triumful lui Ciulei”. Un mare răsunet au avut montările sale de operă în diferite teatre din America, la Welsh National Opera din Cardiff, la Netherland Opera din Amsterdam, la Festivalul din Spoleto, la Teatro Communale din Florența. În 1991, L. C. a realizat la Teatrul Bulandra două spectacole: „Visul unei nopți de vară” de W. Shakespeare (Premiul UNITER pentru cea mai bună producție teatrală) și „Deșteptarea primăverii” de Fr. Wedekind. În 1992, a fost ales membru corespondent al Academiei Române.

„Suferințele din Ardeal” (STOICA 1917)

Vasile Stoica, Suferințele din Ardeal, ed. IV, Vicovia, Bacău, 2008, 446 p. 

Prefaţa autorului

Întâia ediţie a acestei cărţi apăruse în Bucureşti cu puţină vreme înainte de intrarea României în război. în câteva săptămâni fu aproape complet epuizată, în Septembrie 1916 mi se cerea să scot o a doua ediţie. Pe atunci însă eram cu puşca în mână în jurul Sibiului, apoi în munţi, pe Surul, pe Gorganul, la curmătura Coţilor şi la Măgura Racoviţii de Argeş alături de eroii Regimentului 1 Grăniceri. Ceva mai târziu zăceam în spital cu trupul sfâşiat, slăbit de multa pierdere de sânge, şi cu schijă de oţel în plămânul stâng, lângă inimă. Cum să mă fi gândit în acele zile la publicare de cărţi?

Tămăduindu-mă la începutul verii trecute, fui trimis de Guvernul şi Marele Cartier General Român aici în America, unde mă străduiesc să-mi fac datoria conform îndrumărilor ce mi s-au dat. Şi am nădejdea că, nu peste multă vreme voi continua îndeplinirea acestei datorii iarăşi cu puşca în mână, de data asta pe frontul Franţei, alături de o ceată de voinici de ai noştri, dovedind în faţa lumii cu fapte şi cu jertfa propriului nostru sânge adâncul dor de libertate şi dezrobire al Românilor de sub ocârmuirea austriacă şi ungurească.

Pun acum această carte la îndemâna Românilor americani, la îndemâna ostaşilor sau viitorilor ostaşi, actualilor sau viitorilor mei camarazi, şi la îndemâna celor care rămân dorind biruinţă şi sănătate celor ce pleacă. Vor vedea dintr-însa că atât casa domnitoare din Viena, cât şi neamul unguresc, ne-au prigonit întotdeauna cu înverşunare că veacuri de-a rândul suprema lor ţintă a fost, cum este şi astăzi, desfiinţarea noastră şi că o împăcare între Români şi Unguri e cu neputinţă, câtă vreme dăinuiesc actualele graniţe ale Ungariei…

În aranjarea materialului istoric şi social am căutat o astfel de grupare, care să uşureze cât se poate de mult priceperea frământărilor din diferitele veacuri. Conform dezvoltării noastre politice am deosebit 7 epoci în luptele noastre cu ungurismul:

I. De la venirea Ungurilor până la 1526, când în urma înfrângerii de la Mohaci, Ardealul şi părţile lui ungurene se despart de restul Ungariei, transformându-se în principat;

II. 1526-1599, de la întemeierea principatului până la cucerirea lui de către Mihai Vodă Viteazul;

III. 1599-1691, de la uciderea lui Mihai Viteazul până la înlăturarea principilor şi sosirea stăpânirii Habsburgilor în Ardeal;

IV. 1691-1784, de la sosirea Habsburgilor până la revoluţia lui Horia;

V. 1784-1848, de la revoluţia lui Horia până la revoluţia din 1848;

VI. 1848-1867, de la înfrângerea Ungurilor revoluţionari până la împăcarea lor cu împăratul;

VII. 1867-1914, de la ajungerea noastră iarăşi sub biciul şovinismului unguresc până la izbucnirea uriaşului război de astăzi.

Am consultat aproape tot ce s-a scris la noi şi la vecinii noştri asupra chestiunii române din monarhia habsburgică, în deosebi scrierile lui A. Bunea, Eudoxiu Hurmuzachi, E. Brote, Aurel Popovici, ale d-lor R. W. Seton Watson („Racial problems în Hungary”, „Corruption and Refonn în Hungar”), N. Iorga (mai ales admirabila „Histoire des Roumains de Transylvanie et de Hongrie”), T. Păcăţeanu („Cartea de Aur”), Dr. Onisifor Ghibu („Şcoala românească din Transilvania şi Ungaria”), I. Slavici („Die Rumaenen în Ungarn”, „Ardealul”) etc, ale istoricilor saşi Fr. Teusch, A. Schuller şi O. Wittslock („Geschcichte der Siebenbuerger Sachsen”, „Hundert Jahre saechsischer Kaempfe „), „Memoriile” lui Iosif Şterca Şuluţiu, ale lui I. Puşcariu şi studiile distinşilor istorici ardeleni Dr. Ion Lupaş şi Dr. Silviu Dragomir. Am adăugat la sfârşit o listă a unor isprăvuri de ale justiţiei şi administraţiei ungureşti. Nu fac nici un comentariu: faptele grăiesc ele destul de lămurit.

Stăpânirea ungurească şi nemţească pentru noi e moarte sigură. Datoria noastră a tuturora în aceste zile fără seamăn în istoria omenirii este, să punem la îndemâna celor ce se luptă pentru dezrobirea noastră, toate puterile de care dispunem. Din jertfele avutului şi sângelui nostru va răsări un neam românesc liber, o Românie puternică, ale cărei hotare, de la apele Nistrului până la pustele Tisei, vor cuprinde pe toţi cei ce vorbesc dulcea noastră limbă românească.

                                                                                                Vasile Stoica

Washington D. C., 1 Noiembrie 1917