Tineret „sclipitor” versus formalism tradițional în Anglia interbelică (GALSWORTHY 1932)

<
(...)
- Vărul meu Jack, începu Sir Lawrence vorba, ar trebui donat națiunii. La Washington există un muzeu în care sînt expuse în vitrine de sticlă grupuri de americani primitivi* fumînd pipa obștească, amenințîndu-se cu tomahawk-uri și așa mai departe. Ar trebui să-l prezerve și pe Jack. Sir Lawrence se opri. Întrebarea e în ce atitudine îl poți conserva pe Jack? E atît de greu să perpetuezi inexpresivitatea. Poți prinde o atitudine care iese în evidență; dar cînd ai de-a face numai cu un gol total de atitudine, în afara unei lascivități atente... și totuși un om cu Dumnezeu al lui.
- Forma este Dumnezeu și Mushkam este profetul său.
- Ar putea fi, desigur, imortalizat în actul unei lupte în duel, murmură Sir Lawrence. Asta este, poate unica activitate umană suficient de formală.
- Forma e sortită pierzaniei, spuse Yule.
- Hm! Nimic mai greu de distrus decît simțul conturului. Căci ce e viața, domnul Yule, decît simțul contururilor...? Încearcă să reduci totul la o uniformitate de moarte și conturul va ieși totuși la suprafață.
- Da, replică Yule, dar „forma ” este conturul ridicat la nivelul perfecțiunii și standardizat; iar perfecțiunea îi irită pe tinerii noștri sclipitori.
- Frumoasă expresie. Dar există din aceștia și în afara romanelor, domnule Yule?
- Ba bine că nu! Și plicticoși de-ți vine să caști, cum ar spune ei. Mai curînd aș accepta să particip tot restul vieții mele la dineurile din City*, decît să-mi petrec un week-end în compania acestor tineri sclipitori.
- Mă îndoiesc dacă am întîlnit vreunul, spuse Sir Lawrence.
- Ar trebui să-i mulțumiți lui Dumnezeu. Nu le mai tace gura o clipă, fie zi sau noapte, nu se opresc din trăncănit nici în timp ce se împerechează.
- Nu s-ar zice că îți plac.
- Mă rog, răspunse Yule, cu o mutră ca de sperietoare, nici ei nu mă înghit pe mine mai mult decît îi înghit eu pe dînșii. O mică adunătură agasantă, dar, din fericire, lipsită de importanță.
- Sper, urmă Sir lawrence, că Jack nu face greșeala de a-l considera pe tînărul Desert ca pe unul dintre aceștia.
- Mushkam n-a cunoscut în viața lui un tînăr sclipitor. Nu; ceea ce-l întătîtă la Desert e fața acestuia. Are o față al naibii de stranie.
- Înger căzut, comentă Sir Lawrence. Trufie spirituală, bătrîne! E ceva frumos în asta!
Yule dădu din cap.
- Eu unul n-am nimic împotrivă-i; și scrie versuri bune. Dar pentru Mushkam orice răzvrătire e anatema**. Lui îi place mentalitatea încorsetată, cu coama frumos împletită, vîrîndu-și delicat botul în căpăstru.
- Nu știu, murmură Sir Lawrence, cred că ăștia doi s-ar agrea unul pe altul dacă ar putea mai întîi să se împuște unul pe altul. Ciudați oameni mai sîntem noi, englezii!
(...)
>

SURSA
John Galsworthy, Iubirile lui Dinny Cherell, trad. A. Ralian, vol. I (Pustietate în floare), ed. Miron, 1992, p. 409.

NOTĂ M:T.
* Americani primitivi = Americani precolumbieni. (http://www.nmai.si.edu/)
** City = Entitate administrativă a municipiului Londra, situată la marginea cetății medievale. Sediul mai multor instituții financiare, printre care Banca Angliei, fiind al doilea centru financiar al lumii, după New York. (http://www.cityoflondon.gov.uk/about-the-city/about-us/Pages/history-of-the-government-of-the-city-of-london.aspx)
*** anatema = Cea mai grea pedeapsă pe care poate da Biserica. (http://www.crestinortodox.ro/carti-ortodoxe/pravila-bisericeasca/anatema-81872.html)

Englez versus islamizare forțată în epoca interbelică (GALSWORTHY 1932)

<
(...)
- Cînd Yule a fost în deșertul arab, începu Jack Mushkam, a auzit niște beduini împăunîndu-se că un englez ar fi fost atacat de niște arabi și silit să devină mahomedan. Yule aproape că s-a încăierat cu ei, spunîndu-le că nici un englez n-ar face una ca asta. Dar, după ce s-a înapoiat în Egipt, a zburat pînă în deșertul Libiei, și acolo a întîlnit alt convoi de beduini, venind dinspre sud, exact cu aceeași poveste, numai că mai amănunțită, pentru că putea localiza întîmplarea la Darfur*, ba chiar cunoșteau și numele englezului, Desert. Pe urmă, cînd sosi la Khartum**, Yule constată că se discuta curent despre faptul că tînărul Desert se convertise. Bineînțeles că a pus lucrurile cap la cap. Dar, desigur, e o deosebire capitală între a-ți schimba religia de bunăvoie, și a o face sub amenințarea pistolului. Și un englez care face așa ceva înseamnă că ne trădează pe noi toți.
(...)
- Dar, dragul meu Jack, dacă un om e destul de nesăbuit încît să se convertească la mahomedanism într-o țară mahomedană, te îndoiești un singur minut  că o să se răspîndească imediat zvonul că a fost forțat s-o facă?
Yule, care se închircise de ajunsese pe marginea fotoliului, spuse:
- (...) S-ar putea să nu fie nimic adevărat, dar fie că e sau nu, inutil să vă spun că o  poveste ca aceasta, dacă rămîne nedezmințită, ia proporții, trecînd din gură în gură, și aduce un mare prejudiciu nu numai persoanei în cauză, dar și prestigiului nostru. Consider că avem obligația să aducem la cunoștința domnului Desert ce zvonuri anume răspîndsc beduinii pe seama lui.
- Ei bine, se află la Londra, replică Sir Lawrence cu gravitate.
- Știu, răspunse Jack Mushkam. L-am văzut mai deunăzi și este membru al acestui club.
Sir Lawrence era năpădit de valuri de groază. (...)
- Desert a fost cavalerul de onoare al fiului meu. Aș vrea să discut cu Michael povestea asta, Jack. Nădăjduiesc că domnul Yule n-o să-i dea deocoamdată nici un fel de curs.
- Pentru nimic în lume, se grăbi Yule să răspundă. (...)
- Și tu, Jack?
- Nu mă sinchisesc eu de el; dar refuz să cred o treabă ca asta despre un englez, pînă cînd nu mi se arată dovezile negru pe alb. (...)
Uite, poemul ăsta de Doyle*** despre caporalul din The Buffs****, care, adus în fața unui general chinez și pus să aleagă între a se prosterna cu fruntea la pămînt în fața capturatorului sau a muri, a răspuns: „Noi în Buffs nu facem asemena lucruri” și a preferat să moară. Ei bine! Printre oamenii de oarecare rang social și de oarecare tradiție, există și azi aceeași mentalitate. Războiul oferise exemple cu duiumul. E posibil ca tînărul Desert să fi trădat într-adevăr tradiția? Neverosimil. Și totuși, în pofida comportamentului său excelent în timpul războiului, s-ar putea să aibă în el și o vînă de lașitate? Sau poate că din cînd în cînd, îl invadează un val de revoltă amară care-l împinge spre un cinism total, așa că-și bate joc de tot numai de dragul de a-și bate joc?
Printr-un puternic efort mintal, Sir Lawrence încercă să se plaseze întru-un impas similar. nefiind un om credincios, tot ce izbuti să simtă se limită la gîndul: „Într-o asemenea chestiune nu mi-ar plăcea ca altul să-mi dicteze ce trebuie să fac”.
>

SURSA
John Galsworthy, Iubirile lui Dinny Cherell, trad. A. Ralian, vol. I (Pustietate în floare), ed. Miron, 1992, pp. 370-372.

NOTE M. T.
* Darfur - Regiune din vestul Sudanului. Sudanul a fost un condominium anglo-egiptean în perioada 1899-1956. (http://www.nytimes.com/2004/05/15/opinion/15iht-edofahey_ed3_.html)
** Khahrtum = Capitala Sudanului. (http://dictionary.reference.com/browse/khartoum)
*** http://www.bartleby.com/246/562.html
**** The Buffs (Împătimiții - engleză) = Regimentul regal din diviziunea estică a comitatului englez Kent. Istoricul unității începe în 1572. (http://www.nam.ac.uk/research/famous-units/buffs-royal-east-kent-regiment)

Masculin versus feminin la sfârșitul secolului XX (1992?1993)

<
Răsfoim cu simpatie  revista 22. Și ne cad ochii pe un amplu articol care se ocupă nedreapta împărțire a calităților și defectelor între cele două sexe. Treaba este pusă pe seama lucrării istoriei și a unor contexte sociale favorabile prejudecăților care și azi umbresc gîndirea și mentalitatea lumii. Se uită, totuși, că Dumnezeu -Tatăl încurajează această împărțire de la început cînd îl crează pe om după chipul și asemănarea sa. Ceea ce înseamnă că el însuși nu putea fi decît părtinitor: și ca bărbat l-a creat mai întîi pe bărbat. iar abia apoi a creat femeia și pentru asta n-a avut nevoie decît de una din coastele lui. Tot ce a urmat momentului prim a fost condiționat firesc, nu-i așa, o polarizare a calităților de partea genului masculin și a defectelor de partea genului feminin. Asta, dacă acceptăm ca pe o fatalitate viziunea biblică despre crearea cuplului inițial.
Lista - comparativă - de prejudecăți propusă de Mihaela Miroiu*, semnificativă din acest punct de vedere, care înșiruie pe două coloane, față în față, aceste atribute ca aparținînd exclusiv celor două sexe, începe cu doi termeni esențiali. Ce este masculin s-ar zice că este sacru, iar ce este feminin este profan. Pornind de aici lista de dihotomii ierarhizate, favorizînd mereu masculinul, apare fără sfîrșit: „Felul cum sînt gândiți termenii dualităților este o sursă perpetuă” de minimalizare a genului feminin și, prin aceasta, se prezintă într-o lumină dezavantajoasă sexul căruia „mai mult sau mai puțin univoc”, îi aparține și autoarea. Deci, luăm act, chiar dacă nu sîntem de acord, că tot ce este sacru (masculin) ține și de superior, pozitiv, spirit, minte, rațiune, pur, puternic, logos, cultură, creație, cosmos, necesitate, invarianță, adevăr, bine, lumină, etern..., iar ce este profan (feminin) ține de inferior, negativ, material, trup, pasiune, impur, slab, eros, natură, procreație, haos, hazard, schimbare, eroare, rău, întuneric, muritor.
Tragedia ar fi, avertizează Mihaela Miroiu („22” din penultimul număr din martie) că toate aceste dihotomii care cîntă pe „strunele” superiorității bărbatului sînt întreținute, izvorăsc din modul de a gîndi al multor femei. Și modul lor de a gîndi  nu este, nici pe de parte, numai un simplu reflex al filosofiei, prin excelență făcută de bărbați de-a lungul timpului, ci, mai ales, efectul educației prin care chiar ele, femeile mame, își educă fiicele, contribuind la perpetuarea falocrației  de la o generație la alta.
Am luat demersul doamnei Mihaela ca unul împotriva oricăror prejudecăți la adresa femeile și mai puțin ca pe un apel la înlocuirea extremismului falocratic cu cel al surorității.
>

SURSA
?, Lista de prejudecăți, „Tomis”, Constanța, 1992?1993.

NOTĂ M.T.
* Mihaela Miroiu (1955 Hunedoara - ) = Prof. univ. dr. (Facultatea de științe politice / SNSPA București). (http://www.snspa.ro/academic/profesori/facultatea-de-stiinte-politice/40-mihaela-miroiu)

Ortodoxie versus catolicism și protestantism în problema misionarismului (ELIADE 1940)

<
(...) Mai ales că Van Manen încerca să-l convingă pe Bogdanof că buddhismul nu este o doctrină chiar așa de ușor de combătut, și că în orice caz el, ca savant, nu-și poate îngădui să judece o religie străină ca un misionar. Controversa aceasta o purtau ei, cu pauze variabile, de vreo cinci ani. Și Bogdanof se indigna întotdeauna auzind cuvîntul „misionar”.
- Noi, ortodocșii, nu avem misionari, se apăra el. Nu cunosc mentalitatea misionară. Asta e treaba voastră, a protestanților.
Și se întorcea spre mine știind că am să-i dau dreptate. Dar Van Manen nu se lăsa intimidat.
- În primul rînd că nu sînt protestant decît după tată, preciză el. După mamă sînt catolic. Și, după cîte știu eu, și catolicii au misiuni, și încă misiuni milenare. Ce spui tinere? întrebă adresîndu-mi-se.
(...)
>

SURSA
Mircea Eliade, Nopți la Serampore, ed. VVpress, post 1989, pp. 26-27.

Dreptul la iubire al femeii la începutul secolului XX (PETRESCU 1930)

<
Cartea întîia
La Piatra Craiului, în munte
(...)
Ar fi drept să arăt că nu numai în saloane, în tren, la restaurant se discuta așa ceva. În literatură, de pildă, și în teatru era același lucru. Nu numai romanele, dar toate piesele așa-zis bulevardiere, mult la modă pe atunci, nu proclamau decît "dreptul la iubire", și în privința asta erau noi și revoluționare, față de piesele care proclamau în vremuri prăfuite: Ucide-o!... Îndeosebi era jucat pe toate scenele din lume un tînăr francez, ale cărui eroine "poetice", elicvente, cu părul despletit și umerii goi, într-un decor de lux și muzică, își căutau "fericirea" trecînd peste orice, tîrîte de patimă. Femeile din toate capitalele plîngeau, înduioșate pînă la mistuire de neînțelegerea bărbaților brutali din piesă, incapabili să simtă frumusețea sublimă a iubirii.
Cum teatrul, mai cu seamă prin dialogul lui, care trebuia să dea "iluzia vieții" (presărat doar cu vorbe de spirit ici și colo), se obligase să dea imaginea exactă a publicului și a convorbirilor lui, publicul, la rîndul său, împrumuta din scenă fraze și formule gata și astfel, în baza unui principiu pe care, prin analogie, l-am putea numi al mentalităților comunicante, se stabilise o adevărată nivelare între autori și spectatori:
(...)
>


Sursa
Camil Petrescu, Ultima noapte de dragoste, întîia noapte de război, ed. Minerva/seria Patrimoniu, București, 1989, p. 9.

A. Michnik, K. Karol și V. Tănase despre Europa postcomunistă în 1990 („Tomis” 1990)

<
(...)

ADAM MICHNIK*:
- Sursa diviziunilor ideologice într-o țară post-totalitară rezidă, după părerea mea, în conflictul dintre două mari viziuni ideologice: o viziune europeană, democratică, liberală, pluralistă pe de o parte, iar pe de alta, viziunea unui stat puternic, independent, național autoritar, cu o ideologie naționalistă șovină.
Caricatura viziunii europene e reprezentată azi de modelul francez în Polonia, în vreme ce caricatura statului puternic e lepenismul** din Europa centrală: Rusia rușilor, Polonia polonezilor, Bulgaria bulgarilor...
În ceea ce mă privește, cred că evoluția va fi foarte violentă. Azerbaidjanul e Afganistanul intern al Uniunii Sovietice, conflictele din Bulgaria reprezintă primi pași spre un mare conflict etnic în Balcani.

K. S. KAROL***:
- Văzînd violența urii dintre armeni și azeri, mulți își închipuie că e vorba de un conflict arhaic, ținînd de Evul Mediu. În realitate, e vorba de popoare moderne, cu tineri școlarizați și elite cultivate. Și cu toate astea, pentru un petic de pămînt acești oameni descoperă că sînt gata să sacrifice totul. Alt exemplu: Georgia era un tărîm binecuvîntat, o Mediterană Sovietică, o țară a bunăstării. Și cu toate acestea, georgienii refuză să-i accepte pe meșkeți care sînt tot georgieni, frați de același sînge cu ei, dar de religie musulmană. Ei vor să-i alunge și pe oseți care sînt creștini ca și ei dar de alt neam. Acestea sînt niște lucruri îngrozitoare. Se mai pot da și alte exemple: în Lituania există un conflict feroce între lituanieni și minoritatea poloneză cu toate că și unii și alții sînt catolici. Și să nu se uite că e vorba de oameni civilizați, printre care nu se află un singur analfabet. Neputînd găsi idei care să-i unească, cad pradă cu toții unor nebunii. Aceste lucruri de vor repeta în întreaga Europă de Est dacă se va încerca să se vîndă acestor popoare un proiect politic care seamănă cu ceea ce la noi se numește austeritate și dacă întreagă povară a crizei va fi aruncată pe umerii celor defavorizați. Trebuie să căutăm împreună un tip de societate efectiv democratică, un stat de drept întemeiat pe libertate, egalitate, fraternitate. Libertatea și egalitatea trebuie să ducă la fraternitate, căci dacă se elimină ultima parte a devizei riscăm ca faimoasa lozincă „Proletari din toate țările, uniți-vă!” să fie înlocuită cu „Triburi din lumea întreagă, masacrați-vă!”

VIRGIL TĂNASE****:
- Au existat perioade în care relațiile dintre români și comunitatea maghiară din România au fost foarte conflictuale. Mentalitățile s-au schimbat și la tineri se observă o atenuare a sentimentului naționalist. Probleme naționale dispar pe măsură ce cultura democratică cîștigă spiritele. Îndrăznesc să cred că în țările din Est, și chiar și în Uniunea Sovietică, tradiția democrației va dezamorsa problema națională. Democrit***** spunea că nefericirea înțelepțește popoarele: în răstimpul celor cîteva zile pe care le-am petrecut în România am simțit, în mijlocul tuturor acelor oameni care au trăit cincizeci de ani de nefericire, o reală putere de regenerare.
>

SURSA
***, Cinci capcane pentru cealaltă Europa, „Tomis”, Constanța, ?.06.1990, pp. 1,8, ?.

NOTE
*
**
***
****
*****

„Euromentor” (UNIVERSITATEA „D. CANTEMIR” 2011)

Universitatea creștinîă „Dimitrie Cantemir”, „Euromentor. Studii despre educație”, Pro Universitaria, București, II, 3, septembrie 2011

7 Alexandru Surdu - Prima școală românească

13 Gabriela Pohoață - Ion Petrovici - profesorul filosof „lucid într-o lume buimacă”

21 Octavia Costea - Aspecte ale receptării textului literar în școală

36 Florentina Alexandru - Profesorul de limbi străine - un factor cheie în dezvoltarea unei cariere profesionale transnaționale

49 Iuliana Paștin - Pour une description des manuels de francais langue etrangere - une necessite dans la preparation pedagogique des etudiants de la Faculte de langues et literatures etrangeres

61 Niadi-Corina Cernica - Revoluția tiparului și începutul modernității

68 Elena Ianoș-Schiller - Educație, mentalitate și cultură

87 Monica Licu - Abordări moderne ale inteligenței

93 Claudia Vlacicu - Principii cheie pentru crearea unui mediu de învățare eficient

104 Maria Condor & Chira Monica - Consilierea școlară și profesională

„Tânăr avânt masochist” (MOTOC 2002)

 Nicolae Motoc, Acul de busolă. Tânăr avânt masochist, „Tomis”, Constanța, ianuarie 2002

Acesta este titlul malițios al unei deloc malițioase cronici literare semnate de un tânăr, C. Rogozeanu, despre o carte cu o temă unică (În căutarea comunismului pierdut), dar abordată heteroclit, sub aspect stilistic, și nu numai (un talmeș-balmeș studii culturale, articole despre mentalități, secvențe memorialistice și eseuri literare), de patru autori diferiți, având o singură trăsătură care-i unește: tinerețea. Comentariile lui C. Rogozeanu nu țin să ne scoată ochii cu impresia că aparțin unui autor deja versat, care se află în posesia unui limbaj bogat și suculent. Sunt, în schimb, extrem de exacte și nuanțate. „Cei patru doresc, în fond, să închidă o etapă, aceea a memoriei martorilor comunismului și să deschidă etapa analizei reci, crude, a aceleiași perioade. Cu ei începe și etapa uitării afective a comunismului. Cu ei începând, nu mai sunt suficiente exemplele autobiografice”.

Tânărul critic C. Rogozeanu, deși scrie despre tineri, nu se arată deloc dispus să-i menajeze. Cronica abundă de observații critice, care nu sunt numai de ordin estetic. „Un efect retoric periculos apare în urma parafrazărilor prea lungi. Toți cei patru folosesc procedeul cu generozitate. La ion Stanomir parafraza se transformă într-un ciudat stil indirect liber - autorul își afișează sarcasmul folosind sintagme întregi din retorica specifică epocii. O mișcare simpatică, dar care, generalizată, se transformă într-un adevărat argou critic. La Paul Cernat sau la Angelo Mitchievici, parafraza ajută la analiza de text, practică abuzată cin plin de autorii noștri”. O altă obiecție critică sună astfel: „Autorii noștri au intrat într-un paradox al teoriei. Dacă trebuie să faci teorie trebuie să dai exemple cunoscute, consacrate. Însă ei lucrează cu un material extrem de perisabil, cu nume de autori care nu mai spun nimic astăzi, cu scrieri pierdute prin biblioteci. Bibliografia lor este aproape imaginară... cărțile citate de ei sunt aproape imposibil de găsit”. Nu știu cât le-a folosit celor patru autori (Paul Cernat, Ion Manoilescu, Angelo Mitchievici și Ion Stanomir) cronica literară din „România literară” (25 decembrie 2001). Dar cu astfel de comentarii pare sigur că este pe cale de a se afirma un nou și valoros critic literar.

„Constantin Bălăceanu Stolnici între cunoaștere și știință” (MUNTEANU 1998)

 Ana Maria Munteanu, Moment aniversar - 75. Constantin Bălăceanu Stolnici între cunoaștere și știință, „Tomis”, Constanța, iulie 1998

C. B. S s-a născut la București la 7 iulie 1923. Doctor în medicină și chirurgie al facultății de medicină din București (1948). Profesor și prorector al Universității Ecologice din 1993. Membru al Academiei Române. Veritabil enciclopedist, autor a peste 15 volume și a sute de lucrări științifice, abordând domenii dintre cele mai diverse: anatomia și fiziologia sistemului nervos, patologie neurologică și psihiatrică, neurooftalmologie și neuroontologie, cibernetică, psihologie, istorie națională și universală, genealogie și heraldică, religie și spiritualitate etc.

- Domnule academician Berindei, ați lansat aici, la Constanța, un volum impresionant, publicat de Editura Andrei Șaguna. El se cheamă „Cunoaștere și știință”. Din capul locului este clar că între cele două domenii stabiliți anumite deosebiri.

- Volumul pe care l-am publicat este rezultatul acumulării unor serii întregi de date în decursul existenței mele de peste șapte decenii, al reflecțiilor asupra acestor date, a experiențelor de viață, dar reprezintă și dorința mea de a o feri, mai ales generațiilor tinere, un sistem de referință spirituală și culturală, în aceste momente se restructurează - sau cel puțin așa sper - mentalitatea poporului nostru de dictatură atee. Cartea se întitulează Cunoaștere și știință - pare pe undeva redundant în titlu, dar, așa cum încă din prefață am subliniat, termenul de știință se referă la procesele de cunoaștere legate de lumea materială, de cosmos, unde poți să recepționezi date experimentale, observații, să stabilești anumite legi, șamd. Această știință însă, care constituie una din gloriile speciei noastre, se folosește un model reducționist. Adică, așa cum îi spunea Laplace lui Napoleon, ar trebui să-l elimini pe Dumnezeu, deci spiritualitatea, din toate considerațiile, pentru că nu-i nevoie de această ipoteză ca să explici coerent legile universului. Prin însuși faptul că e un model reducționist, aceasta presupune că mai există ceva dincolo. Acest „ceva” (greu de definit fiindcă limbajul uman nu pare făcut pentru acest „dincolo de știință”), a trezit curiozitatea omului din toate timpurile și toate locurile, care a vrut să afle ce-i cu el, care-i este structura, dinamica, rostul. Și acest domeniu - investigarea, încercarea de a-i pătrunde sensurile - l-am intitulat „cunoaștere”. Deci, între cunoaștere și știință există o diferență de mod ontologic: știința se referă la lumea materială, în vreme cu cunoașterea înglobează lumea materială ca un element anex la lumea spirituală. Între ele nu există nici paralelisme, nici antagonisme, ci complementaritate.

- Astfel sunt și expuse în acest volum. Ele sunt alăturate, o vecinătate care oferă o anume senzație de amețeală celui care citește sumarul cărții: „Materie și lumea spirituală”, „Univers și om”, „Despre magie”, „Despre Dumnezeu”, „Spiritualitate și temporalitate”. E o construcție care pare nu doar teoretică, ci sugerează ceva extraordinar: a gândi ceea  ce nu poate fi gândit , a cunoaște ceea  ce pare a fi dincolo de puterea de a măsura cu aparatele științifice și cu rațiunea noastră.

- Așa este, dar vedeți, această carte trebuie să împrumute totuși un limbaj inteligibil. Iar una din condițiile inteligibilității este de a încadra totuși datele respective în unele de calificările cunoscute, în repere culturale și științe pre-existente.  De aceea, referințele sunt acelea pe care le găsim peste tot spațiul, timpul, cosmologia sacră, cosmologia profană, cosmogonia, antropologie...

- Să înțelegem că știința este în continuare triumfătoare, că aceste „carcase” ale științei sunt în continuare pline și utile?

- Știința se dovedește triumfătoare, măcar prin două aspecte fundamentale: ne dezvăluie din ce în ce mai multe structuri, funcții, comportamente ale materiei, la toate nivelele de existență, de la particulele subatomice și până la metagalaxii, iar în al doilea rând, are ca efect practic progresul tehnico-științific, cu tot ceea ce antrenează el vizavi de ameliorarea calității vieții. De aceea știința este elementul de pornire a concepției progresiste, al acestei idei de progres. E motivul pentru care a fost încurajat scientismul , din secolul 18 încoace, pentru că fiecare generație, fiecare deceniu aduce ceva nouă, care ne explică încă puțin din structura lumii. De aici mitul progresului continuu. Cunoașterea, în schimb,. spiritualul, se referă la un domeniu în care nu poate exista progres, pentru că e vorba întâi de Divinitate, care nu există în timp, deci nu se poate perfecționa, cunoscând de la bun început maxima perfecțiune. Pătrunderea acestei lumi ne este dată prin revelație, ori revelația nu se continuă, n-ai decât să reflectezi asupra ei, s-o interpretezi, s-o pui în acord cu datele ți le oferă observația și gândirea. Pare, prin urmare, mai static, singura lui dinamică fiind legătura cu lumea materială.. Or, lipsa aceasta de dezvoltare a fost criticată de câte unii, s-a spus că-i unui sistem sclerozat, anchilozat, dogmatic, conservator. În realitate, progresul nu se referă la evoluția domeniului respectiv, ci la modul în care acest domeniu se reflectă în conștiința fiecărui individ în parte, individul e cel care evoluează pe calea cunoașterii spirituale, domeniul spiritual rămânând imuabil. Și acest lucru e esențial, pentru că unii oameni reușesc singuri, neajutați de nimeni, prin lectură, observația spectacolului lumii, reflecție șamd, alții se lasă călăuziți, fie în contextul unui proces educativ oarecare, fie în acele complicate procese de formare care au purtat numele de inițiere.

- Ați evocat aceste procese laborioase - din câte am auzit, unii dintre „profesorii” hinduși, dacă nu-și găseau discipolul perfect, aruncau volumul în Gange. În sens metaforic, probabil că și cunoașterea trebuie transmisă cuiva care e demn de ea. Acest tip de cunoaștere care impresionează ca edificiu, ca model global al umanului într-o relație cu cosmicul și cu spiritul care nu comportă aceste riscuri?

- Riscul principal e să înțeleg pe dos realitățile respective și-n felul acesta să derapezi spre anumite aspecte pseudo-științifice, de falsă cunoaștere și, printre acestea, și printre acestea am dat ca exemple de modele riscante magia, vrăjitoria, alchimia. Ele sunt citate în această carte pentru că sunt, într-un fel, modele de cunoaștere și fac apel la o cosmologie, o antropologie, chiar la o anumită teologie, la demonologie, toate destul de coerente, dar foarte îndepărtate de cele pe care ni le dau revelațiile canonice. Aceste modele sunt periculoase pentru că antrenează spiritualitatea umană pe niște pante care duc, în loc de evoluție, iluminare, spre întunecare.

- Ați acceptat cu ani în urmă să fiți mentorul unei universități particulare, în momentul când ideea de învățământ superior particular nu numai că nu era încurajată, dar era chiar discreditată.Cum vedeți lucrurile astăzi?

-  Aici intervine și formația mea mai liberală, pentru că, într-o viziune liberală, primul lucru la care trebuie să te gândești, e să elimini monopolul de stat în multe domenii.La noi a existat monopolul de stat asupra învățământului superior. Și nu numai la noi, ci în multe state europene, spre deosebire de America, unde învățământul de stat e cel mai sărac. Ca liberal de convingere, am susținut de la început învățământul privat, considerându-l ca o alternativă posibilă într-o economie de piață concurențială. Deci, universitățile de stat n-au motive să se supere că ființează universități particulare, care le-ar putea fura studenții. Ele n-au decât să facă eforturi pentru a deveni competitive și aș câștiga prestigiu și a-și câștiga prestigiu și faimă. Deci, problema apariției învățământului particular face, după părerea mea, decât să perfecționeze învățământul în ansamblul lui, prin mecanismul concurenței.

- În finalul acestui dialog, aș vrea să vă referiți la faptul că ați acceptat această provocare a politicului, în ciuda preocupărilor dv., care presupun o anumită detașare de „lumea dezlănțuită”. Cum ați reușit să conciliați această intrare în arenă cu atmosfera bibliotecii?

- Noi, bănățenii, de șapte sute de ani am participat la viața politică a acestei țări. Câteodată pe posturi mai mari, câteodată pe posturi mai mici, uneori decapitați, alteori azvârliți în închisori șamd. Părerea mea este că elitele de sânge aristocratic, fie, mult mai importante, elitele intelectuale, trebuie să se implice în politic. Căci altfel un gol pe care îl ocupă cei care nu au nici capacitatea profesională, nici structura morală să o facă. Intelectualul trebuie să se implice, într-o formă oarecare, chiar atunci când este foarte ocupat. Și să-și ia răspunderea de a face parte din elită, adică de a fi unul din cei care conduc sau influențează destinele unei țări.

Scriitorul român I. Negoițescu (1921 Cluj - 1993 Munchen) (TOMIS 1993)

Doina J., Ion Negoițescu, „Tomis”, Constanța, an XXVIII,  nr. 4, 1993, p. 5.

Cînd am coborît după 24 de ore de călătorie în zumzăitorul și luminosul Hauptbahnhof din Munchen, m-a cuprins brusc spaima că am să trec, fără să-i recunosc, pe lîngă prietenii care mă așteptau în gară și că nici ei n-or să mă recunoască. Ieșeam pentru prima dată din țară și nu știu de ce aveam impresia că împrejurările acestea te schimbă fizic, că în deruta și confuzia pe care le presupune îți sînt afectate și trăsăturile, vocea, înfățișarea.
N-am mai trăit acolo un al doilea moment de panică, cu excepția celui în care scriitorul Pavel Chihaia m-a anunțat că la Munchen locuiește Ion Negoițescu și va trebui să-l văd și să stăm de vorbă. „Să vorbesc cu Ion Negoițescu? Ce să-i spun?” Erau prieteni de multă vreme și-i spunea „Negro”, iar aceasta cu o anumită ostentație, acum, asemeni unui copil care ți se laudă cu comorile lui, înainte de a te lăsa să i le admiri.
A continuat imperturbabil, magnanim: „Am să-ți înlesnesc o întrevedere cu Negro. Voi interveni în favoarea dumitale să te primească”. „Păi nu vreau să mă primească” am exclamat. „Binefăcătorul” meu nu mă auzea: „O să depun eforturi ca să accepte să-ți acorde un interviu”.
Un interviu cu Ion Negoițescu? Ce întrebări să-i pun eu lui I. Negoițescu? Cu adevărat îmi pierdeam liniștea.
Sigur că știam câteva lucruri despre scriitor. Participarea lui la mișcarea Goma. Scrisoarea, punerile la punct din presă, interdicția de a publica, în mai multe rînduri, încercările de sinucidere, notița iscălită în R. L., procesul. Plecarea din țară, în 1979. Plecarea din țară a încă unui scriitor important. (Lucrarea de doctorat a unei prietene ce nu mai apuca să-și susțină examenele, fiindcă la fiecare întâlnire cu îndrumătorul trebuia să mai taie din bibliografia critică câte un scriitor. Acum îl tăia pe Negoițescu , teza se subția permanent, „o să tai, spunea, până o să rămînă numai El și Ea, dar știi de ce continui să mă duc? Aflu și eu sigur, nu din zvonuri, cine nu mai e în țară”.)
Asta știam: de cînd nu mai e în țară și de ce.
Nu-i citisem recent decît În cunoștință de cauză, volum apărut în urmă cu cîteva luni la DACIA și primit de comentatori, cu foarte puține excepții, cu iritare și crispare, cînd nu cu violență, ca și cum în România nu s-ar fi petrecut o revoluție și ca și cum vremurile nu i-ar fi confirmat necondescendentele opinii despre oamenii și mentalitățile lăsate în țară.
Din categoria interzișilor, a „vînzătorilor de neam” de la Europa liberă, Negoițescu stătuse doar cîteva luni pe tușă pentru a trece în categoria „demolatorilor culturii naționale”, iar asta într-o stupefiantă ignorare a adevărului că este autorul unor cărți de consolidare a edificiului culturii naționale, cum sînt întotdeauna marile edificii critice ridicate pe temei estetic.
Cîteva erau opiniile, afirmate cu o neobișnuită libertate interioară, care-l aduceau din nou pe Negoițescu în atenția vigilenților: 1. Naționalismul e o cale de a ieși din istorie; 2. lipsa lamentabilă de solidaritate în breasla scriitorilor români, revelată cu prilejul momentului Goma și cu alte prilejuri; 3. compromisul cu regimul comunist în planul vieții, care a afectat valoarea estetică a unor autori importanți (Preda, Sadoveanu, Arghezi, Călinescu); 4. considerația lui pentru intelectualitatea maghiară, mai „reactivă, mai „deschisă” și mai „europeană” decît cea românească, și chiar aportul mai substanțial al primeia la universalitatea românească; 5. mentalitatea exilului românesc, care „a mutat Cîntarea României pe meleagurile apusului și ale libertății, organizînd dansuri naționale, coruri, fițuici polemice, comemorări eminesciene”, dar nepublicînd o singură carte, în românește, a unui dizident important.
Mai iritase opinia, recent afirmată, poate discutabilă, că libertățile dobîndite după 1989 se datorează în primul rînd presiunii politico-economice a occidentului și în al doilea rînd glasului și activității unor elite intelectuale din țară.
Numai pentru ca să-i mărturisec că sunt de aceeași părere în toate aceste probleme, că mă simt vinovată față de autorul „Poeziei lui Eminescu” din 1968, al scrisorii către Goma din 1977 și chiar față de autorul articolașului „Despre patriotism” din același an, pentru fiecare atac grobian, demagogic și orgolios, că sunt sigură că face mult bine culturii române spunînd adevărul decît fac cei care-l insultă și calomniază în presa de acasă, numai ca să-i spun că exilul, cu toate privațiunile  și dureroasele angoase, mi s-a părut benefic pentru atitudinea sa critică, întrucît l-a pus la adăpost de erorile de perspectivă în evaluare, i-a conferit distanță critică și echilibru etc, numai pentru atît nu credeam că am dreptul să-l tulbur pe Negoițescu.
Fiind că acesta era cuvîntul. Un incomod întotdeauna, un singularist din propria opțiune,  un „minoritar” ca toți oamenii care au nu numai opinii proprii, ci și curajul de a le susține în contratimp oricît de riscant cu majoritatea - cînd frivol pioasă, cînd categorică și stupidă, fidel propriului adevăr cu riscul neînțelegerii, izolării și tristeții, Negoițescu era unul din acei exilați pentru care schimbările din țară, pe care le așteptase atît și pentru care făcuse atît, nu însemnau aproape nimic, nu închideau nici o rană, nu vindecau nici o traumă, nu reparau nici un ultragiu.
Firește că atunci cînd am aflat că scriitorul a acceptat o întrevedere și ideea unui interviu am fost mulțumită. M-am folosit ca pretext de momentul 1971, cînd eseurile publicate mai întîi în revista „Tomis” sub titlul Lampa lui Aladin au fost date la topit, pentru a deschide discuția, dar, din fericire pentru mine, el mi-a explicat, amabil, că ar prefera întrebări și răspunsuri scris decît o conversație înregistrată pe reportofon. Așa se face că scurta întrevedere (era 10 noaptea) a avut loc în preziua plecării și emoția a fost benefic atenuată de împrejurarea că avea un rost: trebuia să iau interviul terminat.
În casa lui Negoițescu, un studio încă, dar mai impresionantă era biblioteca. Nelăsînd liber nici un centimetru pătrat, era alcătuită din nesfîrșite ediții de lux, franțuzești, nemțești, cu cotoare uniforme, închise la culoare, cred că neagră sau maro, biblioteca lui Negoițescu intimida, inhiba, ținea la distanță pe intrus, în timp ce cu proprietarul ei întreținea o relație intimă și ceremonioasă, în același timp exigentă. Mi-a trecut prin minte că biblioteca seamănă cu critica pe care o scrie, că iubea în acest fel „trupul” și „sufletul ” cărților am schimbat cîteva amabilități în legătură cu asta. Mi s-a spus că n-a reușit să-și aducă din România nici un volum din cele peste 8.000, că-i lipsesc ediții critice din scriitorii români.
L-am întrebat cînd revine în țară și îmi amintesc atît răspunsul, cuvînt cu cuvînt, cît și privirea drept în ochi, fără clipire: Niciodată, înainte de a se schimb a ceva. Dar nu e țara „lor”, am spus, nu-i așteptați să vă cheme „ei”... Privirea albă, limpede, rece. Nu părea un om robust, sigur pînă în pînzele albe că dreptatea e departea sa și imun la suferințe grație acestei solidități interioare. Erau cu atît mai impresionante hotărîrea și încordarea interioară.
Negoițescu  s-a stins înainte de a împlini 72 de ani. Înainte de a încheia ceea ce socotea a fi cartea cea mai importantă din întreaga lui literatură: Autobiografia (cuprinzînd anii de închisoare și persecuții),  înainte de a încheia fundamentala „Istorie a literaturii române”. Înainte de a reveni în țară, atît de puțin a lipsit să revină, nu în vizită, ci pentru întotdeauna.
„Îi este tot mai rău, mi-a spus la telefon în februarie prietenul său de o viață, Pavel Chihaia, Dar nu vrea să vadă pe nimeni...”
M-am simțit din nou vinovată. Și nu avea altă semnificație acel ultim refuz al său decît aceea pe care i-o dădeam eu.

Elisabeth Bouleanu, „Adevărul”, Alexandria, 10 aprilie 2016, 

„Între două revoluții” (ANTONESCU)

 Costin Antonescu, Între două revoluții, „Tomis”, Constanța, 199?

Între atâtea definiții, îngrămădite în dicționare sau manevrate de propagandă, cum putem, totuși, fixa în istoria personală a fiecăruia dintre noi, termenul de revoluție? În principiu, generațiile ultimelor două secole au trăit ori s-au aflat foarte aproape de consumarea unui asemenea spasm social, reflectat divers în diferitele oglinzi ale minții. Nu puține dintre aceste situații limită au lăsat gustul sălciu al inutilității sacrificiului. Cum, la fel, destule și-au dovedit oportunitatea, fiind cerute de metabolismul secret și complicat al nevoii de identitate  ce apare atunci o secvență esențială a devenirii spiritului se cere legitimată. Cronos digerându-și copiii poate fi acceptat ca cinem al unui anumit tip de revoluție în care normalitatea este grăbită spre zidul execuției de însăși natura ei decadentă. Mirosul de sânge și flori putrede, Iisus coborât de pe cruce în poala mamei nemângâiate de straniul stimulent al absenței scopului, obsesia, instalată la scară socială, de a fi ocolit alternativa, toate îngrămădite în secunda de eternitate istorică a unei revoluții. A unui fel de revoluție. Într-o altă răsfrângere, istoria simte nevoia depășirii unor etape ale normalității, nevoia unei elipse care să elimine inutilele tergiversări ale normalității. E ca atunci când omenirea se grăbește și dă cu iuțeală filele propriei sale existențe pentru a ajunge la paragrafele mai palpitante, mai dinamice și neobișnuite, la scenografii noi, la alte tipuri între personaje. Există în această ecuație un fel de disperare a generațiilor de a nu pierde sfârșitul povestirii care, în ultimă instanță, nu înseamnă altceva decât confirmarea unui viitor deja prefigurat. Vina tragică a revoluției este că acest viitor, profitând de incompetența, oportunismul, lichelismul și regionalismul celor în mintea cărora există, se manifestă, se revelează și funcționează independent, uneori depășind așteptările, iar alte ori dezamăgind iremediabil.

Nu vrem, însă, a „balbutia politici”. Treaba pe care ne-am propus-o este de a încerca, prin comparație, să legitimăm un viitor al culturii spirituale românești. Între atâtea nevoi post-revoluționare, nevoie unui prognostic în această direcție ne tulbură din ce în ce mai des. Răspunsurile rămân, însă, în aceeași cheie tragică, individuale.

O francofilie (iar nu francofonie - termen ce ne-ar subalterniza nemeritat) ale cărei rațiuni nu sunt doar cele invocate frecvent, ci și cele care arată că Franța, „adevărată Eladă pericleană”, deține supremații universale nu numai pentru că a intrat în universalitate cu opera națională, ci și pentru că a asimilat, în sens cognitiv, alte opere naționale, integrându-le apoi într-un circuit care dă specificul și unitatea culturii europene, ne apropie de modelul revoluționarismului francez de la 1989. Nu pentru a găsi asemănări. În două sute de ani, conștiința și tehnologia europeană au determinat mutații esențiale în cadrul raporturilor sociale și politice, purtând comunitățile europene de la dispersie și până la unitate.

Revoluția românească de la 1989 nu poate fi înțeleasă ca o Bastiliadă stârnită de justa nevoie a schimbării de mentalități. Ea poate fi înțeleasă, mai degrabă, ca un refuz organic de a mai suporta detenția comunistă. Ea nu va formula principiile fundamentale (...), deși unii să facă asta sub semnul unei originalități suspecte. Ea va trezi națiunea dintr-un coșmar semicentenar și o determina să-și iasă din amnezia comatoasă în care se află, îndemnând-o (cu ce preț, Doamne!) să se întoarcă la democrația care i-a nutrit cu atâta folos prestigiul de entitate de netăgăduit, aparținătoare Europei. Chinurile purgatoriului sunt, în mod nemeritat, disprețul și lipsa credibilitate politică. Dar credibilitatea spirituală? Aceasta să fie șansa noastră?

Deocamdată trăim între o lecție și alta de gimnastică recuperatorie. ni se rup oasele așa cum chirurgii ortopezi refracturează membre spre a le așeza corespunzător, deși operațiunea stârnește des întrebarea „dar dacă eu călcam drept?” Sunt întrebări ale revoluției noastre condensate, căci revoluția continuă, nu-i așa?

De la căderea Bastiliei și până la prima republică, francezilor le trebuie trei ani, Ludovic XVI, ultimul absolutist, fiind executat la 21 ianuarie 1793. De la acest eveniment și până la a treia republică, interval în care Franța cunoaște directorate, consulate și imperii, distilerii ale democrației stabile, trec 77 de ani. Amurgul prerevoluționar al Franței, cu toată melancolia pe care ți-o picură în suflet ultima secundă a unui secol de lumină și aur, se regăsește în această sinteză disculpativă, prilejuită, ca un gând fugar, de existența unui artist în care a murit Rubens, pentru a se naște mai târziu Renoir: „Clarviziunea lui La Rochefocauld, durerea lui Pascal, amărăciunea lui Moliere îi iertau două secole de ipocrizie și de josnicie pentru această clipă un bărbat din rasa lor respira parfumul ultimei ei flori. Iar Montaigne recunoaște aptitudinea Franței de au uni cu aceeași expresie artistică deznădejdea cea mai intimă cu cea mai înaltă eleganță spirituală”. Bărbatul era Watteau, a cărui moarte semnifică, pentru E. Faure, punctul de la care secolul XVIII cunoaște falimentul estetic al gustului. Ce semnifică același post-revoluționar francez pentru cultura Franței, a Europei și, în cele din urmă a lumii, știm, simțim și resimțim cu toții.

România nu a beneficiat de un secol de aur și lumină pre-revoluționară în existența sa spirituală. Lumina și aurul au fost monopolizate de o propagandă îndobitocitoare, dedată la experiențe machiavelice desfășurate între domeniul psihiatricului și al vrăjitoriei. În câmpul culturii acestei jumătăți de secol sacrificată comunismului, puterile literaturii au cunoscut sinuozități cărora uneltiri de cabinet le-au oferit adesea aerul de normalitate. Tributul proletcultismului a fost plătit. Apoi, aceeași autori, dar și alții, furnizați de structurile epidermice succesive ale generațiilor, au riscat ostracizarea dedicându-se omului și interioarelor sale, adesea reticente față de jugul impus de dictat. A intervenit cu brutalitate psihoza degetelor tăiate ale Li Mingqiang pentru vina de a fi cântat Beethoven. Era anul 1971. Țepeneag plecase, iar în țară un anumit personaj povestea în „Caietele Principelui”, cum a dat el atunci 500.000 de lei pe împrejmuirea vilei de la munte și cum, pentru plimbările de seară, își cumpărase berlina unui din Caroli. Astfel, literatura noastră alunecă în fabulos și parabolă. Datorită lui Bănulescu, tinerii descoperă un spațiu geografic fără limită pentru poveste, pentru supra-realul atât de real al lumilor putrede, crepusculare, bântuite de femei îndrăgostite până la refuzul oricărui alt contact cu lumea și bătrân totalitari, executanți prin înec în proprie promiscuitate. Din când în când orizontul era brăzdat de câte o carte justă sau de câte o carte normală, care, pe fundul anormalității politice, părea extrem de curajoasă. Obsedantul deceniu, dat în vileag cu sagacitate, morala spunând că tot ce a fost rău s-a rafinat într-un rău, perfecționat în perfidie și în subtilitatea interdicției, constituia și el un alt teritoriu al exilului interior. În rest, un sos fiert la focul mic al cenaclurilor de provincie și al „Cântării României”, din care adesea, la îndemnul zvâcnetului de conștiință, evadau cei cu adevărat talentați. Litigiile, ierarhiile sunt rezolvate din ce în ce mai rar după criterii de calitate. „Opera” devine o noțiune contabilă, iar cronica literară un refugiu subtil pentru sarcastici și ironiști, în ultimă instanță, un alibi furnizat suspecției totalitare. Ca și la francezi, arta plastică pre-revoluționară a ultimului deceniu își împarte spațiul între decorativ și festiv, motivul fiind recesiunea socială a creatorului. Așa ne-a găsit Revoluția noastră, apreciată, oare de ce, pentru a fi prima revoluție transmisă în direct? 

(...)

Interviu cu Amza Pellea (ARION 1982)

 George Arion, Interviuri, Albatros, București, 1982

A. P. - (...) Vrei să critici o mentalitate retrogradă a cuiva. Însă ți se spune: nu trebuie să fie director general. Să nu fie din capitală. Ci din provincie. Să nu fie chiar director. Ci director adjunct. Ba nici așa n-ar mai fi bine. Mai bine să fie un maistru. Deși n-ar fi educativ. Mai bine un magazioner. Îți dai seama că din toată critica n-a mai rămas nimic. E ca și cum ai trage cu un tun de calibru greu după muște.

A. P. - Mi-am adus aminte de un personaj. Care, cînd, ajungeau filmările pe la jumătate, imediat convoca o ședință. Și-i beștelea pe toți. Deși din cîte se filmase pînă atunci nu se putea înțeleg mare lucru. Apoi pleca mulțumit că și-a făcut datoria. Dacă filmul ieșea prost, spunea: „Vedeți? Ce v-am spus eu?” Dacă ieșea bine zicea: ”Ei, dacă nu făceam ședința aceea...”

Materialismul istoric și istoria civilizațiilor (PELLETIER & GOBLOT 1969)

 Antoine Pelletier & Jean-Jacques Goblot, Materialsimul istoric și istoria civilizațiilor, trad. D. Oroveanu & S. Oroveanu, pref. Al. Tănase, Ed. Politică/Idei contemporane, București, 1973 (1969 fr.), 188 p.

5 Prefață - Al. Tănase

14 Antoine Pelletier - Noțiunea de civilizație
14 De la istoria regilor la istoria oamenilor
20 Istoria, această contemporană
22 Ce este o civilizație?
25 Despre o reconstituire în istorie
29 Patrimoniu și permanențe
34 Civilizații și mentalități
40 Dinamica civilizațiilor
47 Civilizațiile lumii contemporane

57 Jean-Jaques Goblot - Istoria „civilizațiilor” și concepția marxistă despre evoluția socială

I
59 Problema schematismului
62 O „directivă de studiu”
66 Regularitate și particularitate
68 Dogmatismul stalinist
77 O schemă „dialectizată”?
80 Plehanov
85 Concluzii provizorii

II 
90 O „condiție naturală prealabilă”
93 Hominizarea și diversificarea etniilor 
96 Dezvoltările „locale” și istoria „mondială” 
99 Rămășițele
104 Inegalitatea dezvoltării
107 Revoluția neolitică 
109 Revoluția alfabetică
114 Progres tehnic și „circulație culturală”
120 Concluzii provizorii

III
123 Dezvoltarea socială și relațiile internaționale
129 Specificitatea formelor inferioare de evoluție
133 Evoluția comunităților agrare primitive
140 Excepția și regula

IV
144 „Sfera de acțiune” a materialismului istoric
147 Știința istorică sau fiziogonomie a istoriei?
150 A nu șterge „deosebirile istorice”
154 Forme și grade ale acțiunii istorice
160 Unitatea și deosebirea
164 Revoluție proletară și revoluții de tip „arhaic”
167 Nașterea feudalismului european
171 „Zorile civilizației europene”
178 Concluzii