Revoluţie de tip francez (IONESCU 1973)

În 1973, scriitorul român Eugen Ionescu (1909 Slatina - 1994 Paris), exilat în Franţa din 1942, a publicat romanul Le solitaire. Cartea, scrisă la persoana întâi, are ca personaj principal un funcţionar la  o mică firmă pariziană care primeşţte pe neaşteptate o moştenire şi renunţă la slujbă. Apoi meditează la vechea şi noua sa viaţă, dar în oraş încep confruntări armate ce se apropie de restaurantul de cartier în care îşi lua masa de obicei.

<(...)
Ceva se schimbase. M-am întrebat dacă într-adevăr este acelaşi restaurant. Da, era acelaşi. Acum foarte multe persoane stăteau la masă, cu carabina sprijinită de scaun. (...) Aproape toţi înarmaţi, atît clienţii obişnuiţi, cît şi ceilalţi.
-Dumnezeule, toţi trebuie să ne apărăm, îmi spuse chelneriţa văzându-mi chipul înspăimîntat.
(...) Cu greu recunoşteam clienţii pe care îi văzusem în fiecare zi. Nu mai aveau aceeaşi înfăţişare. Ceva esenţial se schimbase. (...)
Frînturi de conversaţie îmi ajungeau la ureche:
''Luptă de clasă'', ''măcelarul din Piaţa Roşie'', ''cuţitul între dinţi'', ''bogaţii'', ''săracii'', ''proletariatul'', ''antirevoluţionarism primar'', ''dictatură'', ''da, dar în libertate'', ''liber consimţită'', ''cîntecul zilelor de mîine'', ''zorii însinguraţi'', ''va fi o nouă noapte a Sf. Bartolomeu''*, ''asta va fi plătită cu sînge şi în sînge'', ''admiteţi că au vrut-o, cu corupţia lor'', ''porcii ăştia de burghezi'', ''muncitorii sînt săraci pentru că sînt cu toţii alcoolici'', ''şi drogul atunci'', ''colectivism'', '''individualism'', ''totalitarism'', ''societatea de consum'', ''cei ce sug sîngele poporului'', ''nişte vînduţi cu toţii'', ''conducătorii noştri''.
Brusc, un om înalt, slab, cu un aer furios, se ridică, bătu tare cu pumnul în masă, zbierînd cu o voce înspăimîntătoare:
-Şi fraternitatea! Nu trebuie să uităm fraternitatea!
(...) Omul se aşeză din nou. Discuţiile au fost reluate: ''paharul s-a umplut pînă-n vînt'', ''trei pătrimi din omenire trăieşte în mizerie'', ''dacă asta poate fi numită viaţă'', ''mor de foame'', ''noi sîntem privilegiaţi''.
''Nu sîntem privilegiaţi în raport cu privilegiaţii noştri'', ''prea mulţi privilegiaţi''. ''Jos privilegiaţii!'' ''Ceva trebuie să se schimbe.'' ''Oamenii rămîn aceiaşi'' ''Revoluţiile trec.'' ''Evoluţie sau revoluţie?''
''Totul are un sfîrşit. Totul are un început''.
''Asta-i cuadratura cercului.''
''Numai tinereţea are suficient entuziasm pentru...''
''Tinerii sînt mai lucizi decît noi?''
''Experienţa bătrînilor.''
''Tinerii sînt nişte ticăloşi.''
''Bătrînii sînt ticăloşi.''
''Există tineri ticăloşi şi bătrîni ticăloşi.''
''Cînd eşti ticălos, eşti ticălos pe toată viaţa.''
''Nu-i vom lăsa s-o facă.''
''Revoluţie de diverstisment.''
''Nu se poate, vedeţi, metroul, slujba, plodul, somnul''.
''Bucuria, vedeţi, putem trăi în bucurie.''
Eram frapat de nivelul ridicat al discuţiei. De preocupările interesante ale tuturor acestor persoane care pînă azi mi se păreau că dorm. (...) Un individ foarte gras, un soi de gigant, o bruftului că nu servea destul de repede. (...)
-Sînteţi comercianţi. Nişte exploatatori în fond.
-Exploatarea omulu de către om, am auzit.
Un freamăt de mînie îşi făcu loc parcă loc în sală.
-Eu sînt o muncitoare, a răspuns chelneriţa. Îmi cîştig viaţa cu sudoarea frunţii, în timp ce voi nu faceţi decît să vorbiţi, toate astea nu sînt decît vorbe.
-Tîrfă, îi strigă în faţă individul voinic chelneriţei.
N-am putut să suport asta. Tot eroismul din mine s-a trezit. M-am ridicat.
-Domnule nu ţi-e ruşine?
-Burghez murdar, mi-a ripostat individul, roşu de mînie. (...)
Am primit în faţă o lovitură de pumn, care m-a trimis pe scaunul meu. Chelneriţa, revoltată, îi dădu două palme teribile individului, care se aşeză pipăindu-şi falca. Apoi veni spre mine cu un prosop şi îmi şterse sîngele ce-mi curgea din nas.
(...) Dar în restaurant nervozitatea creştea. În timp ce beam paharul de rachiu pe care mi l-a oferit chelneriţa şi îmi ţineam batista la nas, în stradă se auziră pîrîituri de rafale şi deodată, ca la un ordin, oamenii îţi luară carabinele şi se ridicară:
-Plata, plata! strigau disperaţi chelneriţa şi patronul.
Unii le-au aruncat bancnotele în cap:
-Banii voştri murdari.
Alţii au ridicat din umeri fără să plătească. Alţii nici măcar n-au ridicat din umeri. Au ieşit îmbrîncindu-se.
-La arme, cetăţeni! striga mulţimea, îi vom învinge, îi vom învinge pe boşi.
S-au bulucit în stradă, în direcţia pieţei celei mari, spre dreapta. S-au întîlnit cu o mulţime înarmată cu carabine şi măciuci. Strada era plină de lume, indivizio care strigau, înjurau, cîntau. (...) Se auziră împuşcături. Strada se goli. În depărtare se mai auzeau înjurături şi cîntece. Pe şosea zăceau doi agenţi de circulaţie şi o bătrînă.
(...)>


SURSA
Eugen Ionescu, Însinguratul, trad. R. Chiriacescu, ed. Albatros, Bucureşti, 1990, pp. 100-102.

NOTA M.T.
*În noaptea Sfântului Bartolomeu, respectiv 24 august 1572, are loc un episod al războiului religios din Franţa secolului XVII: în urma intrigilor reginei mame Caterina de Medicis, regele Carol IX ordonă partizanilor săi catolici masacrarea cîtorva mii de protestanţi din Paris.

„Memoriile mandarinului valah” de P. Pandrea (1905-1968) (RUSU 2000)

Titus Rusu, Memoriile mandarinului valah, „Tomis”, Constanța, octombrie 2000.


Recent am citit „Memoriile mandarinului valah” (Albatros, București, 2000). Cartea fost primită cu interes  nu numai de cititorii de literatură memorialistică, ci și de presă. Publicațiile literare i-au acordat spații ample. Face parte din familia jurnalelor intime ale lui N. Steinhardt, Celia Voinescu, I. D. Sârbu și Mihail Sebastian, apărute în ultimii ani.
Marele avocat și scriitor Petre Pandrea a intrat în ultimele decenii într-un con de umbră. Volumul de memorii l-a adus în actualitate. A trăit între 1905-1968 și a avut o viață zbuciumată. Înainte de a muri scris premonitoriu: „În anul 2000, vor veni biografii care vor cerceta enigmatica figură a lui P. Pandrea, avocat, scriitor, jurnalist, sociolog, economist, moralist și filosof. Biografia lui va fi mai simbolică decât opera, fiindcă ideile de umanism au fost pecetluite cu patru arestări burghezo-moșierești pentru PCR și cu șapte arestări PCR în epoca 1946-1964, cu avertismente, sfaturi, propuneri de posturi de ministru plenipotențiar la Paris, Bruxelles, universitar și academician, toate respinse pentrru a-și păstra autonomia și lupta pentru umanismul judiciar.
Sub burghezie a salvat de la moarte, gratuit, o mie de comuniști, antifasciști, muncitori și israeliți. Numai prin procesul Medias, judecat în mai 1941 la Curtea Marțială Craiova, au fost 300 de inși încadrați la moarte și eliberați în numele umanismului judiciar.
Sub dictatura proletariatului, problema s-a repetat. Huliganismul de dreapta a fost înlocuit de huliganismul judiciar de stânga. Au fugit avocații de la datorie, așa cum au fugit și sub cele trei dictaturi burghezo-moșierești. Acei avocați au abdicat de la funcția de apărător, au devenit acuzatori, codoși de securitate plătiți și anexe ale procuraturii.
A onorat profesia de avocat cu probitate și onoare. A fost arestat în 1948. A stat 4 ani și 7 luni în lagăr. Eliberat, a reintrat în barou, de la 11 mai 1952 la 23 octombrie 1958, pledând în marile procese ale epocii, cu viziera ridicată și în altercații cu ministerul public al internelor. A fost rearestat în 1958. A fost condamnat 15 ani pentru „agitație”.
Pandrea a urmat Liceul militar „Mănăstirea Dealul”, unde l-a avut profesor pe Nae Ionescu, care i-a îndrumat lecturile. Au rămas prieteni până la moartea filosofului.
În 1926, a absolvit Facultatea de Drept din București, obținând și titlul de doctor. Între 1926-1933, a continuat studii de drept și filosofie la Berlin, Heidelberg, Munchen, Paris, Roma, Viena, Praga și Budapesta.
Între 1928-1932, în timp ce era student, a fost atașat al Ambasadei Române la Berlin. La Paris, s- a împrietenit cu Brâncuși, despre care va scrie mai târziu o carte. În 1933 a scris volumul Germania hitleristă, în care a intyit evoluția regimului nazist (cartea a fost republicată în 1975, la editura Minerva).
A practicat o avocatură performantă, sub patru dictaturi: carlistă, legionară, antonesciană și comunistă. Ne-au interesat paginile privind „huliganismul judiciar” în comunism.
A fost victima represiunii comuniste. Paginile despre justiție și detenție ne introduc într-o lume de groază, în care oamenii erau supuși unei opresiuni și falsificări fără precedent, care a depșit ceea ce au imaginat Kafka, Huxley și Orwell în romanele lor.
Interesantă mi se pare observația privind provenineța juriștilor propulsați în dregătorii înalte, care s-au pus în serviciul ocupantului sovietic și al partidului comunist. „Elitele” s-au recrutat dintre absolvenții Liceului Internat din Iași și al Facultății de Drept din Iași. „Magistrații recrutați din această pepinieră de carieriști erau capabili de cele mai mari infamii pentru un galon în plus”. Alexandru Voitinovici  (Al. Voitin în literatură) a fost procuror general al RPR și președinte al Tribunalului Suprem, Adrian Dimitriu a fost președintele Tribunalului Militar București și ministrul justiției, șeful delegației române la ONU și profesor universitar, Emilian Nucescu a fost președinte al Tribunalului Suprem și ambasador, Ion Filip (excelent jurist) a fost ministru adjunct al justiției și procuror general adjunct, Gh. Nedelschi judecător la Tribunalul Suprem și profesor universitar  (s-a sinucis aruncându-se de pe blocul din fața Fcaultății de Drept). La aceștia se adaugă și alte funcții mărunte. Se discuta că au fost recomandați de Alexandru Bârlădeanu, care-i știa din liceu și din facultate. Timp de două decenii, pe ei s-a bazat politica judiciară a regimului comunist.
Imediat ce a ieșit din prima detenție comunistă (1948-1952), Pandrea a început să scrie jurnalul. . România se schimba fundamental, i se părea de nerecunoscut: „Privesc, mă minunez și notez cu melancolie.  Aceasta este țara mea”. Evocă și anii petrecuți în închisoarea de la Ocnele, unde, în fața administrației a afirmat: „Pe creier și pe suflet nu-mi puteți pune lanțuri și nici cătușe și nu posedați lacătul la care să puteți păstra voi cheia.” Pandrea fost ales președintele Academiei de sub pământ  de la Ocnele Mari, unde, printre alții, Petre Țuțea a ținut o conferință de 16 ore.
Și situația din avocatură se schimbase. Nu mai era libertate de expresie. Alfons Nachtigal, „privighetoarea avocaților bucureșteni”, în apărarea medicilor de la Institutul de Medicină Legală „Mina Minovici” , judecați pentru mită și foloase necuvenite, a afirmat că procesul este o înscenare asemănătoare  cu cea lui Beria în procesul „Halatelor albe” de la Moscova. Nachtigal a fost exclus din avocatură, neținându-se seama că a apărat militanți comuniști în perioada ilegalității și că a fost închis. De teama unor represalii, colegii l-au părăsit. Doar Pandrea i-a fost alături și a intervenit în favoarea lui I. G. Maurer  („Jean”), Avram Bunaciu și Petru Groza.
Obsesiv, ca un leitmotiv, în paginile cărții apare fenomenul  Vladimirești. Pandrea a fost apărătorul mănăstirii Vladimirești, „grădina Maicii Domnului”, în procesul cu Episcopia Bzăului și Patriarhia. S-au mai implicat în dispută poetul Sandu Tudor  de la mănăstirea Rarău (avea să moară în închisoare) și Andrei Scrima, bibliotecarul și creierul Patriarhiei. Mai târziu, conflictului i s-a dat o coloratură  politică și au intervenit miliția și securitatea. Tribunalul Militar Galați a pronunțat pedepse înfiorătoare. Procurorul militar care a participat la proces mi-a relatat situații care nu rezultă din dosar și din cartea lui Pandrea. Fenomenul Vladimirești ar putea constitui subiectul unei cărți fascinante. Și rude apropiate ale lui Pandrea au fost supuse represiunii. Lucrețiu Pătrășcanu a fost fratele soției sale.
Încheiem cu un vechi adagiu: „Lex injusta non est lex”.

„Constantin Bălăceanu Stolnici între cunoaștere și știință” (MUNTEANU 1998)

 Ana Maria Munteanu, Moment aniversar - 75. Constantin Bălăceanu Stolnici între cunoaștere și știință, „Tomis”, Constanța, iulie 1998

C. B. S s-a născut la București la 7 iulie 1923. Doctor în medicină și chirurgie al facultății de medicină din București (1948). Profesor și prorector al Universității Ecologice din 1993. Membru al Academiei Române. Veritabil enciclopedist, autor a peste 15 volume și a sute de lucrări științifice, abordând domenii dintre cele mai diverse: anatomia și fiziologia sistemului nervos, patologie neurologică și psihiatrică, neurooftalmologie și neuroontologie, cibernetică, psihologie, istorie națională și universală, genealogie și heraldică, religie și spiritualitate etc.

- Domnule academician Berindei, ați lansat aici, la Constanța, un volum impresionant, publicat de Editura Andrei Șaguna. El se cheamă „Cunoaștere și știință”. Din capul locului este clar că între cele două domenii stabiliți anumite deosebiri.

- Volumul pe care l-am publicat este rezultatul acumulării unor serii întregi de date în decursul existenței mele de peste șapte decenii, al reflecțiilor asupra acestor date, a experiențelor de viață, dar reprezintă și dorința mea de a o feri, mai ales generațiilor tinere, un sistem de referință spirituală și culturală, în aceste momente se restructurează - sau cel puțin așa sper - mentalitatea poporului nostru de dictatură atee. Cartea se întitulează Cunoaștere și știință - pare pe undeva redundant în titlu, dar, așa cum încă din prefață am subliniat, termenul de știință se referă la procesele de cunoaștere legate de lumea materială, de cosmos, unde poți să recepționezi date experimentale, observații, să stabilești anumite legi, șamd. Această știință însă, care constituie una din gloriile speciei noastre, se folosește un model reducționist. Adică, așa cum îi spunea Laplace lui Napoleon, ar trebui să-l elimini pe Dumnezeu, deci spiritualitatea, din toate considerațiile, pentru că nu-i nevoie de această ipoteză ca să explici coerent legile universului. Prin însuși faptul că e un model reducționist, aceasta presupune că mai există ceva dincolo. Acest „ceva” (greu de definit fiindcă limbajul uman nu pare făcut pentru acest „dincolo de știință”), a trezit curiozitatea omului din toate timpurile și toate locurile, care a vrut să afle ce-i cu el, care-i este structura, dinamica, rostul. Și acest domeniu - investigarea, încercarea de a-i pătrunde sensurile - l-am intitulat „cunoaștere”. Deci, între cunoaștere și știință există o diferență de mod ontologic: știința se referă la lumea materială, în vreme cu cunoașterea înglobează lumea materială ca un element anex la lumea spirituală. Între ele nu există nici paralelisme, nici antagonisme, ci complementaritate.

- Astfel sunt și expuse în acest volum. Ele sunt alăturate, o vecinătate care oferă o anume senzație de amețeală celui care citește sumarul cărții: „Materie și lumea spirituală”, „Univers și om”, „Despre magie”, „Despre Dumnezeu”, „Spiritualitate și temporalitate”. E o construcție care pare nu doar teoretică, ci sugerează ceva extraordinar: a gândi ceea  ce nu poate fi gândit , a cunoaște ceea  ce pare a fi dincolo de puterea de a măsura cu aparatele științifice și cu rațiunea noastră.

- Așa este, dar vedeți, această carte trebuie să împrumute totuși un limbaj inteligibil. Iar una din condițiile inteligibilității este de a încadra totuși datele respective în unele de calificările cunoscute, în repere culturale și științe pre-existente.  De aceea, referințele sunt acelea pe care le găsim peste tot spațiul, timpul, cosmologia sacră, cosmologia profană, cosmogonia, antropologie...

- Să înțelegem că știința este în continuare triumfătoare, că aceste „carcase” ale științei sunt în continuare pline și utile?

- Știința se dovedește triumfătoare, măcar prin două aspecte fundamentale: ne dezvăluie din ce în ce mai multe structuri, funcții, comportamente ale materiei, la toate nivelele de existență, de la particulele subatomice și până la metagalaxii, iar în al doilea rând, are ca efect practic progresul tehnico-științific, cu tot ceea ce antrenează el vizavi de ameliorarea calității vieții. De aceea știința este elementul de pornire a concepției progresiste, al acestei idei de progres. E motivul pentru care a fost încurajat scientismul , din secolul 18 încoace, pentru că fiecare generație, fiecare deceniu aduce ceva nouă, care ne explică încă puțin din structura lumii. De aici mitul progresului continuu. Cunoașterea, în schimb,. spiritualul, se referă la un domeniu în care nu poate exista progres, pentru că e vorba întâi de Divinitate, care nu există în timp, deci nu se poate perfecționa, cunoscând de la bun început maxima perfecțiune. Pătrunderea acestei lumi ne este dată prin revelație, ori revelația nu se continuă, n-ai decât să reflectezi asupra ei, s-o interpretezi, s-o pui în acord cu datele ți le oferă observația și gândirea. Pare, prin urmare, mai static, singura lui dinamică fiind legătura cu lumea materială.. Or, lipsa aceasta de dezvoltare a fost criticată de câte unii, s-a spus că-i unui sistem sclerozat, anchilozat, dogmatic, conservator. În realitate, progresul nu se referă la evoluția domeniului respectiv, ci la modul în care acest domeniu se reflectă în conștiința fiecărui individ în parte, individul e cel care evoluează pe calea cunoașterii spirituale, domeniul spiritual rămânând imuabil. Și acest lucru e esențial, pentru că unii oameni reușesc singuri, neajutați de nimeni, prin lectură, observația spectacolului lumii, reflecție șamd, alții se lasă călăuziți, fie în contextul unui proces educativ oarecare, fie în acele complicate procese de formare care au purtat numele de inițiere.

- Ați evocat aceste procese laborioase - din câte am auzit, unii dintre „profesorii” hinduși, dacă nu-și găseau discipolul perfect, aruncau volumul în Gange. În sens metaforic, probabil că și cunoașterea trebuie transmisă cuiva care e demn de ea. Acest tip de cunoaștere care impresionează ca edificiu, ca model global al umanului într-o relație cu cosmicul și cu spiritul care nu comportă aceste riscuri?

- Riscul principal e să înțeleg pe dos realitățile respective și-n felul acesta să derapezi spre anumite aspecte pseudo-științifice, de falsă cunoaștere și, printre acestea, și printre acestea am dat ca exemple de modele riscante magia, vrăjitoria, alchimia. Ele sunt citate în această carte pentru că sunt, într-un fel, modele de cunoaștere și fac apel la o cosmologie, o antropologie, chiar la o anumită teologie, la demonologie, toate destul de coerente, dar foarte îndepărtate de cele pe care ni le dau revelațiile canonice. Aceste modele sunt periculoase pentru că antrenează spiritualitatea umană pe niște pante care duc, în loc de evoluție, iluminare, spre întunecare.

- Ați acceptat cu ani în urmă să fiți mentorul unei universități particulare, în momentul când ideea de învățământ superior particular nu numai că nu era încurajată, dar era chiar discreditată.Cum vedeți lucrurile astăzi?

-  Aici intervine și formația mea mai liberală, pentru că, într-o viziune liberală, primul lucru la care trebuie să te gândești, e să elimini monopolul de stat în multe domenii.La noi a existat monopolul de stat asupra învățământului superior. Și nu numai la noi, ci în multe state europene, spre deosebire de America, unde învățământul de stat e cel mai sărac. Ca liberal de convingere, am susținut de la început învățământul privat, considerându-l ca o alternativă posibilă într-o economie de piață concurențială. Deci, universitățile de stat n-au motive să se supere că ființează universități particulare, care le-ar putea fura studenții. Ele n-au decât să facă eforturi pentru a deveni competitive și aș câștiga prestigiu și a-și câștiga prestigiu și faimă. Deci, problema apariției învățământului particular face, după părerea mea, decât să perfecționeze învățământul în ansamblul lui, prin mecanismul concurenței.

- În finalul acestui dialog, aș vrea să vă referiți la faptul că ați acceptat această provocare a politicului, în ciuda preocupărilor dv., care presupun o anumită detașare de „lumea dezlănțuită”. Cum ați reușit să conciliați această intrare în arenă cu atmosfera bibliotecii?

- Noi, bănățenii, de șapte sute de ani am participat la viața politică a acestei țări. Câteodată pe posturi mai mari, câteodată pe posturi mai mici, uneori decapitați, alteori azvârliți în închisori șamd. Părerea mea este că elitele de sânge aristocratic, fie, mult mai importante, elitele intelectuale, trebuie să se implice în politic. Căci altfel un gol pe care îl ocupă cei care nu au nici capacitatea profesională, nici structura morală să o facă. Intelectualul trebuie să se implice, într-o formă oarecare, chiar atunci când este foarte ocupat. Și să-și ia răspunderea de a face parte din elită, adică de a fi unul din cei care conduc sau influențează destinele unei țări.

„Operațiunea „Autonomous”” (PORTER 1989)

Ivor Porter, Operațiunea „Autonomous”, trad. (London 1989) G. Potra și D. Rădulescu, Humanitas, București, 1991, 336 p.

2 Ivor Porter a copilărit în Lake District, în nord-vestul Angliei, și a studiat la Universitatea din Leeds. În 1946 a intrat în diplomație, lucrând la ambasadele Marii Britanii din Africa de Vest, India, SUA , Franța și Cipru. A fost ambasadorul Marii Britanii la Conferința pentru Dezarmare de la Geneva. După ce s-a pensionat, a început să scrie scenarii pentru BBC și o lucrare care s-a bucurat de mare succes - Operațiunea „Autonomous”.

La București, Ivor Porter a sosit pentru prima oară în 1939, ca să predea limba engleză la universitate. După izbucnirea războiului și intrarea României în tabăra Axei, a fost nevoit să plece. Dar avea să revină aici în 1943, ca membru în operațiunea „Autonomous”, pentru a-și aduce contribuția la răsturnarea regimului antonescian și instaurarea unui guvern de orientare pro-Aliată.

Cuprins

Partea întâi: martie 1939 - februarie 1941

9 I. București - Ghidul unui puritan

16 II. Conversații și urși

26 III. Dictatura regală

45 IV. Hitler și România

56 V. Războiul ciudat din România

68 VI. Dezmembrarea României

79 VII. Rebeliunea Gărzii de Fier

Partea a doua: februarie 1941 - decembrie 1943

95 VIII. Căderea rețelei române

105 IX. Restabilirea legăturilor radio

116 X. Maniu și Puterile Aliate

132 XI. „Autonomous” intră în acțiune

Partea a treia: decembrie  1943 - martie 1944

147 XII. Capturarea

151 XIII. Ne întoarcem la București

156 XIV. Antonescu protejează „Autonomous”

163 XV. Interogatoriul german

171 XVI. Antonescu spune „NU” Gestapo-ului

Partea a patra: martie 1944 - iunie 1944

180 XVII. Negocieri de armistițiu

191 XVIII. Antonescu spune „NU” Puterilor Aliate

203 XIX. Bomba lui Molotov

215 XX. Planuri de evadare

Partea a cincea: iunie 1944 - august 1944

224 XXI. Ultimele pregătiri pentru lovitură

233 XXII. Ultima vizită a lui Antonescu la Fuhrer

243 XXIII. Lovitura: Tempo I

262 XXIV. Lovitura: Tempo II

Partea a șasea: august 1944 - decembrie 1947

275 XXV. Subteranele Băncii

284 XXVI. Euforia de după lovitură

295 XXVII. Consecințele loviturii

315 Epilog

324 Note

331 Bibliografie selectivă

„Momente din mișcarea comunistă și muncitorească în județul Constanța” (LUNGU 1971)

Ion Lungu & Ion Bitoleanu & Gheorghe Dumitrașcu & Gh. Lotcă & M. Stanciu, Momente din mișcarea comunistă și muncitorească în județul Constanța, Comitetul pentru cultură și artă al județului Constanța/Comisia pentru difuzarea științei și culturii, Constanța, 1971,235 p.,18 f.

3 Cuvânt către cititor

5.lector univ. G. D., Dezvoltarea social-economică a Dobrogei între anii 1878-1900

25 lector univ. I. B. & G. D., Mișcarea muncitorească și țărănească în județul Constanța, (1900-1910)

45 prof. M. S., Creșterea avântului revoluționar. Crearea PCR (1919-1921)

61 M. S. & I. Bîtlan & I. Coman, Contribuții la studiul perioadei stabilizării vremelnice și parțiale a capitalismului

79 G. D. & I. B. Mișcarea revendicativă și revoluționară a oamenilor muncii din județul Constanța în anii crizei economice 1929-1933

95 G. D. & conf. univ. dr. I. L., Comuniștii în fruntea luptei maselor populare pentru democrație și împotriva fascismului (1934-1938)

121 G. D. & I. B., Lupta oamenilor împotriva exploatării capitaliste, a dictaturii regale și pericolului fascist (1937-1940)

145 prof. G. L. & M. S., Forțele patriotice în frunte PCR împotriva fascismului și a războiului

165 G. L., Instaurarea guvernului de largă concentrare democratică

181 I. L. & G. D., Desfășurarea revoluției populare - trecerea la orânduirea socialistă (6 martie 1945 - iunie 1948

213 I. L., Edificarea societății socialiste - cauză a întregului popor