Filozofii și lumea (PETRESCU 1930)

<
Cartea întîi
(...)
E tot filozofie...
(...)
- Dragă, filozofii, ca toți copiii, au vrut să știe la început "cine a făcut lumea?".
- Cine s-o facă? Dumnezeu...
- Da? Ai uitat întrebarea: dar pe Dumnezeu cine l-a făcut, tăticule?
- ?!... se miră cu ochii măriți și cu gura micșorată.
- Sigur. Îndeosebi, ei ar fi vrut să știe ce se întîmplă cu omul după moarte... Dacă există sufletul... și dacă sufletul e muritor. Au văzut însă curînd că aci dezlegare nu poate să fie și, modești, dîndu-și seama că nu pot cunoaște nimic de dincolo, au căutat să cunoască mai bine lumea de dincoace, lumea asta în care trăim. Negreșit, mai toți au făcut și metafizică religioasă, dar cei mai mulți, și în principalul operei lor, s-au întrebat ce e lumea...
- Ce să fie? și era mirată că filozofii și-au pus o întrebare așa de simplă.
(...)
- Dragă fată, încă de la început s-a văzut că nici întrebarea asta nu are un răspuns limpede. De trei mii de ani - și, poate, mai de mult - gînditorii caută dezlegare: Ce este lumea? Ce putem cunoaște din ea? Cei care au încercat un răspuns se numesc filozofi*, iar ansamblul răspunsului lor, un sistem de filozofie. De aceea, în centrul filozofiei stă așa-zisa teorie a cunoașterii. Motru**, de pildă, e profesor de logică și teoria cunoașterii.
(...)
- Dar bine, cu această cunoaștere a lumii nu se ocupă știința? Ce mai e nevoie de o teorie a cunoașterii? E mirată, așa cum se miră profanii că filozofia se ocupă de lucruri care lor li se par excesiv de simple, căci nimic nu pare mai simplu decît o axiomă. Așa cum elevii care urmează matematici superioare se miră că li se cere să demonstreze că 3 x 7 = 7 x 3.
- E cu totul altceva, fată urîtă... De altfel, cei mai mulți filozofi au tăgăduit posibilitatea științei.
- Ei, cum asta? întreabă, nevinovată...
- Ei spun că, în afară de ce e formal și nu al realității, în afară de matematici și ce se leagă de ele: geometria, mecanica și fizica, în genere, nu putem cunoaște nimic sigur. "Sigur", înțelegi?
- Și cum asta? Dar medicina?
- De medicină nici nu mai vorbim. Indicațiile ei se bat cap în cap și determină mode. Unii cred că de două mii de ani n-a făcut nici un progres, în afară de chirurgie, care e tehnică pură. Medicina nici astăzi nu poate vindeca un guturai măcar și ai văzut că eu a trebuit să aștept două săptămîni pînă să te pot săruta ca lumea...
(...)
- A recomandat, zeci de ani, dușurile reci pentru cei nervoși și acum le condamnă, găsindu-le omorîtoare mai ales pentru cei nervoși, de le-a înlocuit cu cele scoțiene. A recomandat o jumătate de veac mîncărurile fierte mult, cu grijă, și azi le recomandă aproape crude, să nu li se piardă vitaminele. A recomandat operația de apendicită, pe urmă a combătut-o, a recomandat medicația intensă, ca să revie pe urmă la stimulente și iar să se întoarcă. Am citit zilele trecute că un medic e de părere că apa murdară de rîu e mai bună de băut, tocmai pentru că are bacterii, necesare organismului, și deci e împotriva filtrării. Ba ee pare că unii medici sînt și împotriva aerației camerei de dormit, penteu ca să nu se consume oxigen în timpul somnului și odihna să fie deci completă și citează cazul păsărilor, care dorm cu pliscul sub aripă. A fost un principiu: "digerăm cu picioarele mau mult decît cu stomacul" și acum unii recomandă siesta liniștită, după pilda animalelor care se odihnesc după masă. Tuberculoșilor li s-a recomandat, cu pasiune, aerul cel mai tare al munților și, după ce au murit cu sutele și cu miile acolo, au fost coborîți, ceilalți, mai jos. De altfel, mulți se întreabă dacă nu cumva cea mai teribilă dintre boale, aceea a cancerului, nu e un rezultat al excesului de medicamentație, dovedind astfel că nu cîștigăm nimic, că, în schimbul unei aparente îndreptări, ne lovește mai rău, mai complit. S-a observat, în orice caz, că populațiile care ignoră medicina trăiesc mai sănătos și mai mult decît cele care la tot pasul aleargă după doctori. (...) De istorie ce să-ți mai vorbesc? Ai văzut cum își bate joc Anatole France* de ea. De altminteri,  filozofii nu se gîndeau numai la medicină, ci la tot ce poate fi obiect de știut. Nu putem cunoaște nimic cu adevărat.
- Tot nu pricep... cum nu putem cunoaște?
- Ascultă, să te întreb altfel. Cum cunoaștem noi lumea?
- Prin simțuri...
- Foarte bine, dar simțurile sînt înșelătoare:
Urechea te minte și ochiul te înșală...
Ce un secol ne zice, ceilalți ne dezic...
Culoarea nu e a lucrurilor... e a ochiului nostru... Daltoniștii văd verde în loc de roș. Dacă toți am fi daltoniști, toate lucrurile roșii ar fi verzi, ochiul suferă, de altfel, de atîtea ori de halucinație... urechea de asemeni... "mi s-a părut că m-a strigat cineva", pipăitul înșală, simțul interior înșală... Cei cărora li s-amputat un picior se vaietă încă uneori că-i doare unghia de la deget. Lucrurile nu au nimic al lor: nici formă, nici culoare, nici sunet. De altfel, n-ai văzut și în somn cum ne înșală simțurile? Trăiești în vis tocmai ca în viață. Soarele te arde, iarba e umedă, gheața rece, vezi ce nici n-ai gîndi, cîștigi saci cu bani de aur. Ba chiar bănuiești că ești în vis și îngrijorat, cauți să verifici, te pipăi. Dar te convingi că e realitate. Pentru orice gînditor adevărat a rămas stabilit că nu putem avea nici o încredere în simțuri. Totul e relativ. (...)
-Dar sub aparență, s-au întrebat filozofii, nu e nimic absolut, nimic care să reziste oricărei analize? Și fiecare a propus cîte ceva. Fiecare a avut un sistem al lui. Primii filozofi greci mai cunoscuți au emis teorii oarecum simple. Pentru Tales din Milet*, dacă ai căuta și ai căuta, ai vedea că esența, absolutul, este apa. Ea se transformă în toate lucrurile care sînt pe lume. Pentru Heraclites*, care nu vedea decît mișcare și transformare, dimpotrivă: esența absolutului era focul, un foc mai pur însă. Alții, mai vechi, crezuseră că e pămîntul, alții aerul. De fapt, toți înțelegeau prin aceste "principii" ceea ce știința modernă înțelege prin "energie", care, transformîndu-se în orice, creează lumea existentă. Deci, vechii filozofi greci erau niște fizicieni. Erau, de altfel, și buni matematicieni. Pytagora chiar credea că numărul e singura realitate în lume. Căci aparențele ar fi înșelînd, dar numărul nu înșală niciodată, 3 + 7 fac oricînd șapte. Alții au găsit că mișcarea e absolută, Zenon* credea că, singur, repaosul. Dar să trecem peste acești primi filozofi, căci toți au dreptate, dar toți exagerează.
- Ascultă, nu pricep.
- Ei, mereu nu pricepi... Și pe urmă, surîzînd: Un filozof nu trebuie priceput, căci asta e imposibil. De altfel, filozofii toți se declară, de trei mii de ani încoace, unii pe alții ininteligibili. Și dacă ei nu se înțeleg... atunci cum vrei să-i înțelegi tu? (...)
- Bine, dar nici profesorul nu-i înțelege?
- Nici el, nici nimeni. Un sistem de filozofie e un sistem frumos sau nu e nimic. Nu uita că el e un mare profesor de istoria filozofiei. Un istoric memorizează. El expune pe rînd sistemele, nu le explică. Căci, în general, aceste sisteme sînt capodopere de logică și metodă. Numai dacă le admiți însă punctul de plecare, adică tocmai cel care e declarat, în genere, ininteligibil. Filozofii și nebunii sînt cei mari adepți ai logicii. Dacă admiți unui nebun că el e de sticlă, atunci totul decurge cum nu se poate mai normal. Se ferește de tine ca să nu se spargă, se spală cu grijă ca să fie mereu limpede, își studiază greutatea, speră să devină sonor,  și așa mai departe. De altfel, după primii filozofi greci, au urmat sofiștii*, care au împins îndoiala pînă la ultimele consecințe. Dacă nimic nu e adevărat, atunci se poate afirma orice. Totul e să fie frumos exprimat. Dacă "omul e măsura lucrurilor" și, oricît s-ar trudi, nu descoperă decît minciuna, atunci să aleagă cel puțin minciunile agreabile. Cum vezi, ei sînt strămoșii autorului tău favorit, Anatole France, care afirmă și el că orice idee se poate susține, că adevărul nu poate fi aflat și că singurul lucru care ne rămîne de făcut e să căutăm frumosul și agreabilul. Iar în locul unui filozof, el preferă o statuetă sau, și mai bine, o femeiușcă frumoasă ca o statuetă... (...)
- Ei bine, au urmat, lăsînd deoparte pe cei mai puțin însemnați, timp de aproape două mii de ani, o serie de mari filozofi, care, indignați de atitudinea sofiștilor (căci aceștia, găsind că simțurile înșeală, tăgăduiau totul), au căutat dacă nu există un alt mjloc, mai sigur, de aflat adevărul. Și au găsit că rațiunea e un bun instrument și că ea ne poate ajuta să descoperim cîteva adevăruri absolute. Socrate a găsit că binele e ceva absolut. Platon a ajuns la concluzia că ideile nu sînt supuse schimbării. Animalul se naște, crește și moare; dar ideea de animal, speța, rămîne undeva, în aer, în cer: Aristotel găsea că rămîne sigură activitatea, cine nu se mișcă e mort ca un tablou pe perete, activitatea e o certitudine. Descartes* găsea că sigură e îndoiala, deci cugetarea - și de aici deducea existența sigură a lumii. Spinoza*, mai raționalist decît ceilalți, ajungea la concluzia că sigură e substanța, adică Dumnezeu, și tot ce există nu sînt decît moduri și forme ale substanței. E panteismul exprimat cu aproximație în literatură, în ideea nu că Dumnezeu e în toate, ci e toate: floare, pom, munte, om, gîndire; Leibniz*, tot pe calea rațiunii, găsea că absolut certă e existența substanței active, a monadelor adică, un fel de mici suflete din care e făcută lumea. Aceștia au fost raționaliștii principali, căci i-am lăsat deoparte pe mulți, între care și pe religioși: Plotin din Alexandria*, pe filozofii și sfinții creștini: sfîntul Augustin*, sfîntul Bernard*, sfîntul Toma d'Aquino* și alții. (...)
- Așadar, timp de două mii de ani, aceștia și discipolii lor au căutat, îngroziți de nesiguranța simțurilor, să găsească un sprijin în rațiune sau în credința în Dumnezeu. A venit însă școala filozofică englezească, știi că englezii sînt oameni practici, și a afirmat că nimic nu putem ști decît tot prin simțuri. Rațiunea nu duce decît la vorbe goale. Unul dintre acești englezi, Roger Bacon**, și după el altul, Francois Bacon***, peste trei veacuri, ne îndeamnă să ne întoarcem la natură și să nu credem decît ceea ce se poate controla. Ei sînt părinții științei moderne. Ceilalți englezi, care au filozofat, s-au mulțumit să tăgăduiască valoarea virajului rațiunii. Locke**** afirmă contrariul celor ce se susținuse două mii de ani. Numai prin simțuri putem cunoaște ce e de cunoscut, prin experiență. Înainte de experiență suflwtul e "tabula rasa"*****. Episcopul Berkeley****** trage concluzia că dacă totul nu există decît cîtă vreme e cunoscut prin simțuri, atunci tot ce nu e cunoscut nu există: și cum cunoașterea e un act spiritual, spiritul e totul, deci materia nu există și senzațiile sînt provocate se spiritul cel mare: Dumnezeu, așa cum sufletul provoacă și trăiește visele. Viața și materia sînt numai un vis al spiritului. David Hume***** tăgăduiește spiritul și revine, într-o formă nouă, la vechiul scepticism al sofiștilor. Nimic nu există în realitate. Totul e numai relativ la noi și se reduce la legile asociației ideilor. Nici numărul, nici cauza, nimic nu există, afară de ceea ce aduc simțurile și care, firește, nu are nici o valoare științifică. Tot un englez, și încă față bisericească, filozoful Thomas Reid, a combătut această filozofie a iluziei, spunînd, între altele, și o anecdotă care a avut mare succes la vremea ei. "Mă întîlnesc,  zilele trecute, cu bunul meu prieten, John, să-i spunem. Era foarte amărît. "Dar, John, ce s-a întîmplat cu dumneata?"... "Sînt amărît. Mi-a înnebunit băiatul cel mare"... "Arthur? Ei, nu mai spune... cel care studia filozofia la Oxford?" "Tocmai el. A venit acum de sărbători acasă. Firește că am gătit o masă bogată și, emoționat, l-am întrebat ce a învățat acolo, la Universitate..." "Multe, tată, și lucruri pe care nici nu le bănuiești. Am învățat, de pildă, că nimic nu există, că totul e o creație a simțurilor noastre. Culoarea asta roșie a vinului nu există în realitate, tată, e o creație a ochiului meu, paharul însuși e o creație a simțurilor mele, masa, cu tot ce e pe ea; uite, mîna mea e și ea creație a simțurilor mele. Dumneata însuți, tată, ești o creație a simțurilor mele"... Cînd am auzit asta, mi s-a făcut rău. M-am ridicat furios în picioare și i-am spus, cuprins de mînie: "Bine, ticălosule, că vinul și paharul, și masa or fi creația simțurilor tale... poate... nu știu. Dar ssă-mi spui mie că eu sînt o creație a simțurilor tale, cînd știu bine că eu te-am făcut pe tine?... Asta-i prea-prea. Ieși afară din casa mea și du-te la filozofii tăi."
(...)
- Episcopul ăsta avea dreptate...
- Te cred că-i dai dreptate... Totdeauna episcopii au fost de acord cu femeiuștile frumoase. (...) De altfel, am ajuns la Kant*****, care e cel mai mare dintre toți. El i-a împăcat pe cei două mii de ani de raționalism - adică de împăcat nu i-a împăcat, dar a găsit calea adevărată - cu empirismul științific al englezilor. El a spus: nici rațiunea singură, nici simțurile singure nu pot oferi un adevăr sigur. Rațiunea singură o ia razna, simțurile singure sînt moarte. Lumea cea adevărată, care ne stîrnește impresiile, n-o cunoaștem. El i-a zis lumii aceleia "lucru în sine", numen. Numenul, acest miez al lucrurilor, nu-l poate cunoaște nimeni. Cînd vrea să ajungă la noi, el ia forma dictată de simțuri și se organizează așa cum cere rațiunea noastră. Cînd acest numen vrea să intre în cetatea minții noastre, el trebuie să se supuie formalităților necesare, să îmbrace un anumit costum, să păstreze obiceiurile și prescripțiile. Rațiunea nu poate ști nimic din ceea ce e în afară de zidurile cetății, dar garantează pentru ordinea și siguranța celor dinăuntru. Prin urmare, și după Kant, lumea pe care o vedem e un vis al fiecăruia din noi, dar un vis care se formează după anumite reguli, nu așa la întîmplare, după regulile "casei", adică ale sensibilității, ale judecății și ale rațiunii.
Că vis al morții eterne e viața lumii întregi...
Iată, fată dragă, filozofia, explicată, atît cît s-a putut, ca s-o înțeleagă și o proastă mică, așa ca tine...
(...)
>

Sursa
Camil Petrescu, Ultima noapte de dragoste, întîia noapte de război, ed. Minerva/seria Patrimoniu, București, 1989, pp. 56-63.

Bibliologie și științele informării (MEIROȘU 2013)

Georgica Meiroșu, Despre CZU: dezvoltare vs. înlocuire, „Biblion”, Biblioteca Județeană Constanța, nr. 8-9, 2013, p. 8.

Aflăm din comunicatele IFLA (International Federation of Library Association) - newsletter din decembrie 2012 - despre noutățile din secțiunea 29 - Clasificare și Indexare. Acestea prevăd, printre alte măsuri organiuzatorice, actualizarea și dezvoltarea Clasificării Zecimale Universale.

În ultima perioadă, statutul CZU în biblioteci a căpătat un ușor aspect caracter anacronic. Există multe opinii în breasla bibliotecarilor din țara noastră care nu doar prevăd sfârșitul folosirii acestui sistem în biblioteci, dar se și grăbesc să-l înlocuiască cu diferite tipuri de tezaure, menite să ajute mai eficient la indexarea și regăsirea informațiilor.

Studiind istoricul clasificărilor în instituțiile depozitare ale cunoștințelor umane, se impune ușor ideea unor motivații pragmatice  de aranjare a acestora într-o ordine și conform unor criterii bine stabilite, având în vederea creșterei numerice a colecțiilor, proporțional cu evoluția cunoașterii.

Un exemplu semnificativ de clasificare îl poate constitui cea folosită în cadrul legendarei biblioteci din Alexandria, construită în 295 î. H., care a avut un prim îndrumător pe cărturarul Demetrios din Phaleron (205-289 î. H.). În vederea aranjării papirusurilor existente, eruditul grec Calimah din Cirene a gândit o ordonare în funcție de genurile literare și de conținutul major al acestora: filozofie, istorie, geografie, astronomie etc, până la 120 de clase, astfel încât PINAKES a devenit primul catalog important din istoria civilizației. Acesta nu s-a păstrat, dispărînd în celebrul incendiu care a distrus anticul așezământ de cultură.

Începutul clasificării documentare care implică folosirea notației zecimale datează din secolul XIX și au avut loc mai multe etape, legându-se numele fizicianului A. Ampere, dar și de al bibliotecarului american M. Dewey. Începând cu 1895, belgianul P. Otlet a dezvoltat și inovat schema lui Dewey, transformând-o în ce va deveni mai târziu CZU. În esență, schema de clasificare constă în ordonarea totalității cunoștințelor umane în 10 mari clase, notate zecimal, pornind de la general la particular.

Revenind la prezent, trebuie spus că se impun două aspecte în dezbaterile legate de CZU: 1.dezvoltarea asigurată de IFLA prin Consorțiul CZU; 2. folosirea CZU în bibliotecile românești (actualizarea și cunoașterea de  bibliotecari). În ce privește dezvoltarea, cea mai recentă ediție Extensions and Corrections to the UDC, 34 (2012) include toate schimbările introduse în CZU în 2012 și noi propuneri, dintre care spicuim: schema revizuită în lingvistică (limbi romanice și africane), revizuire în clasa 58 (biologie - nevertebrate), schimbări și extensii în clasa79 - divertisment, clasa 007 - teoria sistemelor, 1 - filozofie, 512.7 - geometrie algebrică, 347.6 dreptul familiei (căsătorie, parteneriate, uniuni) etc. Acestea arată că CZU este un organism viu, în permanentă actualizare, ce urmează îndeaproape ansamblul cunoștințelor umane. În bibliotecile românești se folosește CZU atât pentru ordonarea fondului de carte în secțiile de împrumut, cât și pentru indexarea publicațiilor. (....)

Singurul tezaur de subiecte controlat la noi este LIVES-RO, tradus și adaptat din franceză după originalul RAMEAU (1999 și 2004 - Biblioteca Națională a Franței). Aflat în faza de validare a termenilor, acest tezaur nu este gata să fie aplicat în bibliotecile românești. Astfel încât, înlocuirea CZU cu tezaure de subiecte nu este o soluție care poate fi adoptată în prezent. În schimb, cele două modalități de indeexare - CZU și tezaurele de subiecte controlate - pot fi folosite concomitent, ele chiar își potențează utilitatea. Spre exemplu, în Biblioteca Națională a Germaniei există sofuri care ajută la reducerea timpului alocat pentrui operațiunile de indexare, datorită creșterii numărului de publicații. Astfel s-a procedat la alcătuirea automată a unui tezaur DDC (Clasificare Zecimală Dewey), cu echivalența subiectelor în domeniul medical, aplicat al lucrările de specialitate indexate.

Pentru ușurarea accesului utilizatorilor la bazele de date ale bibliotecilor, pe plan internațional au fost alalcătuite tezaure de subiecte (cunoscute ca vedete de subiecte) în diverse limbi. La noi, fiecare bibliotecă și-a alcătuit propria bază de vedete de subiect, în concordanță cu orizontul de așteptare al cititorilor, din această cauză neexistând uniformitate națională în folosirea termenilor.

venind în îmtâmpinare publicului care folosește serviciile noastre, mulți bibliotecari gândesc că limbajul cifrat al clasificării zecimale ar constitui un impediment în „navigarea” prin bazele de date ale bibliotecilor. Acești colegi uită că zeci de ani înaintea „erei informatizate”, tradiționalele cataloage sistematice rau consultate de cătgre cititiori, care decodificau fără probleme suitele de numere înșirate pe etihetele fișireelor.

Un catalog sistematic modern, în sistem informatizat, nu este altceva decât o bază de date cu legături (link-uri0 clare între indicele de clasificare și vedeta de subiect.

Acest deziderat poete fi îndepinit cu condiția alcăturii unor tezaure de subiect controlate (uniforme la nivel național), dar și a utilizării optime a CZU. De ce să folosim în continuare CZU? pentru că CZu este un sistemcifrat, recunoscut universal (așa cum matematica este un limbaj universal), lipsit de ambiguitate, coerent, ierarhic, extensibil.

Cunoașterea temeinică a caracteristicilor și structurii CZU de către bibliotecarii din România, indiferent de zona lor de activitate din biblioteci, ar duce la îndeplinirea utilității și aplicabilității ei.

Cât despre actualizarea în permanență și la timp a tabelelor CZU în bibliotecile românești, acesta ar trebui să fie un efort colectiv, care chiar merită să fie făcut.

Medicina vedică din India („Enciclopedia...” 2009)

<
Arta medicală apare sub forma a numeroase aluzii în textele vedice. Vedele sunt scrieri religioase concepute cu aprox. 1000 de ani înaintea erei noastre, la momentul contopirii vechilor concepții religioase indiene cu credințele arienilor. Cuvântul veda înseamnă cunoaștere și se știe astăzi de existența a patru vede: Rig-veda, destinată imnurilor religioase, liturgice, Sama-veda sau știința melodiilor, Yajur-veda în care se detalia modul de face sacrificiile și Atharva-veda care se ocupa cu formulele magice.
Informațiile medicale, mai ales de anatomie și fiziologie, sunt mai frecvente în Rig-veda și în Atharva-veda. În Atharva-veda, în special, sunt o serie de imnuri indicate ca vrăji curative. De exemplu, Kaucicasutra este un imn care indică și ritualul corespunzător, ambele conținând un mare număr de boli și de plante cu proprietăți medicinale. Bogăția vocabularului anatomic al sanscritei vedice demonstrează stadiul destul de avansat la care ajunsese observația asupra structurii corpului uman și al unor animale, în special al calului, victima uneia din principalele sacrificii vedice. În textele vedice sunt menționate și părți inaparente ale corpului, cum ar fi sângele și măduva osoasă. Despre altele aveau o imagine destul de fantezistă cum ar fi rasa, un fel de suc, o umoare care reprezenta materia de bază a diverselor lichide organice din corp sau ojas, sucul vital. Există în vede o corespondență permanență între corp, care reprezintă microcosmosul, și natură, macrocosmosul. astfel în Yajur-veda despre bilă se spune că ea reprezintă în organism, ceea ce focul este pentru apă în natură. Elementul cel mai important ca agent al motricității vitale este suflul („prana”) care împreună cu vântul alcătuiesc motorul universal. Iată deci, în medicina indiană, încă din epoca vedică, elaborat în detaliu, pneumatismul. Suflurile interioare, în număr de cinci, dintre ele cel mai important fiind cel respirator, au apărut în corp, conform concepției vedice, ca urmare acțiunii unui zeu, Tvaștvăr, care după ce a făcut corpul omului și al celorlalte viețuitoare, le-a găurit pentru a crea orificiile (nas, gură, ochi, urechi, anus) prin care au pătruns apoi suflurile divine („prănele”). Există o prana centrală cu sediul în inimă din care iradiază spre periferia corpurlui suflurile secundare, așa cum din soare, un fel de prana centrală a cosmosului, iradiază razele pentru tot universul. De această prana centrală depind toate fenomenele din corp, somatice sau spirituale, pe ea o mobilizează yoghinii, către ea încearcă să se concentreze toate energiile periferice, pentru a realiza autonomia ființei în totalitatea ei.
În privința nosologiei, medicina vedică distinge boli generale sau locale, individualizate după simptomele lor majore, respectiv durere, slăbire, febră etc, fără a le corela în sindroame sau entități morbide complexe. Asociațiile de simptome le defineau ca „frați” sau „veri”. Etiologia bolilor era foarte puțin dezvoltată, cauzele îmbolnăvirilor erau considerat de ordin magic sau mitic, un rol deosebit de important fiind atribuit demonilor, grahî. Infracțiunile, voluntare sau nu, determinau diferite boli, în special hidropizia. Terapeutica se baza în special pe plante, incantații și magie mimetică.
>

SURSA
ACADEMIA ROMÂNĂ & ACADEMIA DE ȘTIINȚE MEDICALE, Enciclopedia medicală românească: de la origini până la prezent, vol. I, ed. univ. „Carol Davila”, București, 2009, pp. 43-44 / Medicina vedică.

„Securitate și intelligence în secolul XXI” (SRI 2010)

 

http://arhiva.sri.ro/fisiere/studii/SECURITATE_SI_INTELLIGENCE.pdf

Abstract

In the complex international system, comprising from traditional modern, premodern, and postmodern states, as Robert Cooper says, unprecedently diverse security problems emerge, and assimetric threats quickly arise near the classic ones. Most of the theories and strategies in this field come from scholars and practitioners from the progressist, postmodern area, but their applicability in the other fields can be difficult. An assimilation that is not critical and not reffered to its own realities can generate intelligence failures with effects that can hardly be controlled. We recommend carefulness in allocating nowadays and future resources for each type of threats because organizational change cannot be divided from social change. In this equation, OSINT can be the catalyst of knowledge in double way: from society to security structures and from security structures to society.

Cuvinte-cheie: globalizare, stat-reţea, informaţie de încredere, partajarea cunoaşterii, adecvarea interpretării 

1.Repere geostrategice

2.Abordări de securitate

3. OSINT  - catalizatorul cunoașterii în dublu sens: dinspre societate către structurile de secritate și dinspre structurile de securitate către societate

4. Provocări și soluții

Bibliografie

11

„Lucian Blaga - Filozofia prin metafore” (SĂVULESCU 2001)

Geo Săvulescu, Lucian Blaga - Filozofia prin metafore (II), „Tomis”, Constanța, VI (XXXVI), 5 (369), mai 2001, p. 4

Dacă destinul omului este creația, în diverse domenii, să vedem ce părere au psihanaliștii despre creatori. Creația, mai ales cea artistică, ar fi un fel de „tratament”, omul creează încercând să-și vindece complexele. Acest punct de vedere cam biologic, medical, este sărac și nu are în vedere că toate creațiile culturale sunt judecate după conținutul lor, după calitatea lor și mai puțin după realizatori. „Creația culturală nu poate fi în esența ei adusă în legătură cu altceva decât cu însuși destinul creator al omului. Toate încercările naturaliste de a deriva atitudinea creatoare din necesități precum aceea de echilibru, de compensație, de risipire a energiei de prisos, de satisfacere a unor dorințe refulate etc, cad alături de fenomen sau pătrund cel mult până la periferia lui. Nici una din încercările naturaliste nu vrea să ia în considerare de o împrejurare, fundamentală totuși: creațiile culturale sunt dominate de o matrice stilistică, fiind structurate pe calapoade abisale. Cultura n-o privim în înțeles umanist, ca mijloc de atenuare a animalității sau ca reacțiune împotriva animalității ca atare. Ne dăm, dimpotrivă, seama că atât crearea culturii, cât și unele faze sau tipuri de cultură, chiar dintre cele mai mărețe, își au cruzimile și barbaria lor aproape incredibile. Să ne gândim numai la metoda faraonică de a crea cultura sau la cruzimile inerente ale medievalismului, izvoditor și el de monumentală cultură. Crearea culturii cere câteodată negrăite jertfe: ea ucide și devastează. Creația își are pârjolul ei. Meșterul Manole și-a zidit soția sub pietre și var, pentru ca să înalțe biserica. Surprindem în această legendă ecoul crud al conștiinței sau al presimțirii că o creație trece peste vieți și-l devastează adesea chiar pe creator. A crea nu înseamnă pentru creator dobândirea unui echilibru, după o prea naivă și plată interpretare. Se creează cu adevărat, cel mai adesea, numai la înalte tensiuni, cărora organele de execuție nu le rezistă întotdeauna. Creația sfarmă adeseori pe creator. Creatorul de cultură nu poate să aibă măcar mângâierea că atenuează cruzimile inerente vieții. Dimpotrivă, uneori el le agravează sau îi adaugă noi cruzimi. Creatorul de cultură poate să spună cu Iisus: „N-am venit să aduc pace pe pământ, ci sabie” 17. (L. Blaga, op.cit., p. 471)

Deci, creator poate fi orice oricât de sănătos, și asta pentru că sănătatea este destul de greu de definit. Mai mult, sănătatea trupească și mentală nici nu sunt obligatorii. Ceea ce se impune este matricea stilistică, asociată arhetipurilor, care să corespundă unei pulsiuni creatoare. Cât despre părerea că o pornire creatoare este în stare să vindece un dezechilibru psihic, mă îndoiesc de asta. Este ușor să greșim, când știm că exist o terapie ocupațională folosită de psihiatri. Dar asta e cu totul altceva, cu totul altceva decât expozițiile de pictură ale schizofrenicilor. Realmente se poate depista în aceste picturi dezechilibrul psihic care-l domină pe pacient, pentru că dezechilibrul este, de data asta, regula, iar dacă unii se simt ameliorați după ce pictează, asta nu este o creație artistică, este numai o terapie printr-o activitate plăcută. Cât despre marii creatori? Agamemnon își sacrifică fiica pentru a putea cuceri Troia, Abraham trebuia să-și sacrifice fiul pentru a-l îndupleca pe Dumnezeu. Amerindienii sacrificau tineri zeului Soare pentru a avea recolte bune și a nu muri de foame. Faust își sacrifică sufletul pentru a avea tinerețe. Odin și-a dat un ochi ca să poată cunoaște. Biblia și toate mitologiile sunt pline de sacrificiile pe care oamenii trebuie să le facă î schimbul creației. Oamenii simpli de la țară nu se bucură dacă au un câștig nemuncit, pentru că știu că va trebui, cândva, să plătească pentru el. Legea implacabilă a Karmei spune același lucru: nimic nu vei căpăta fără să plătești. Pentru fiecare acțiune, rea sau bună, există o plată.

Nostalgia abisală propusă de B. deschide o perspectivă nebănuită pentru înțelegerea inconștientului, a cunoașterii înțelegătoare cu noțiunile și categoriile ei abisale. Psihanaliza rămâne un domeniu medical și importanța ei n-ar trebui să depășească prea mult clinica.

Înainte de a încheia, nu cred că este posibil să trec peste informațiile valoroase pe care ni le oferă doctorul Gheorghe Brătescu în Freud și psihanaliza în România, informații valoroase (pentru că au fost culese cu grijă și puse cap la cap) ne permit să ne formăm o imagine de ansamblu. Este curios, după lectură, ai senzația că majoritatea medicilor și gânditorilor din România au ceva în comun chiar atunci când au puncte de vedere divergente. Poate că numitorul comun ni-l comunică, cel mai bine, N. Steinhardt, în Jurnalul fericirii. Stând de vorbă, în celula de la Jilava, cu Anatolie Hagi-Beca despre fenomenul românesc, se opresc la nuvela Călătorului îi șade bine cu drumul a lui Brătescu-Voinești. Ambii sunt de acord că nuvela este cam schematic scrisă și de un caragialism din care s-a dus orice acid și orice venin. Cu toate acestea, nuvela are darul de a pune pe tavă sufletul românesc. „Apare... fondul arhetipal al sufletului românesc așa cum este: voios, ahtiat de prietenie, doritor să vadă mulțumirea altora (Măi Năiță, dacă mă iubești, ia de aici bucățica asta grasă), incapabil de a se bucura de unul singur, arzând de a împărți cu altul orice noroc (... la noi petrecerea implică pe comeseni și voia bună generală)... Conștientul dispare și - cu toate că se urmărea o psihanaliză - se dezvăluie inconștientul. Dar ce surpriză! De unde psihanaliza ne învață că înapoia conștientului aparent clar, demn și curat clocotește inconștientul sumbru, mocirlos, complexat și abject, iată că în privința sufletului românesc lucrurile stau anapoda.

... Straturile mai adânci ale nuvelei lui Brătescu-Voinești ne dezvăluie străfundurile unui lac de o mare limpezime, ca și balada Mioriței...

... vezi, Anatolie, Călătorului îi șade bine este o bucată de mare însemnătate pentru tipologia românească... rămâne ca o radiografie... a caracterului unui norod... straturile adânci ale sufletului românesc sunt calme și senine, în lacul mioritic - modest ca suprafață, așezat la periferia marilor centre ale civilizației, la răscrucea marilor imperii - se reflectă un cer cu totul curat”. (N. Steinhardt, Jurnalul fericirii, Dacia, 162-163)

„Moartea cărții?” („TOMIS” 1999)

 T., Moartea cărții?, „Tomis”, Constanța, iul. 1999, p. 1

Tot ce știm este că nu știm, spunea Platon, dar tot el credea că am cunoaște mai mult decât din cele aflate de la dascăli, prin anamnezis. Din acest amestec de cunoaștere și necunoaștere oamenii trebuie să brodească adevărul. Mereu, deducerea viitorului din semnele timpului prezent a dat naștere la întrebări, în timp ce „lumea” și-a continuat mișcarea, indiferentă la ce s-a gândit despre ea. Am auzit ades o întrebare: va fi să dispară cartea, cartea pe suport de hârtie?... Și dacă da, de ce ne îngrijorează surparea unei împărății, cea a Galaxiei Gutemberg, cum i s-a spus și cu care eram atât de obișnuiți? Există pur și simplu în noi o doză de neliniște în fața schimbărilor ce ne par radicale sau neliniștea vine dintr-o întrezărire a unui viitor în care generațiilor care vor urma nu vor mai putea să participe la aproape nici una dintre valorile de care noi, părinții lor, am fost legați și pe care le-am creat? Neliniște, pentru că simțim că firele prin care credeam că vom pătrunde în viitor, se subțiază și se scămoșază, gata să fie rupte, adică noi nu vom mai putea face parte din acest viitor, pentru că lumea noastră de gânduri, de simțire, trăiri și credințe, va deveni neinteresantă și fără căutare. În moartea cărții pe suport de hârtie, scriitorii par că ar desluși semnele prevestitoare ale morții Cărții, adică a unei forme de creativitate ce ne-a însoțit de la scrierea lui Ghilgameș ori a Sakuntalei până astăzi. Va fi să dispară atunci cartea fiecărui scriitor de acum, ce e drept, odată cu Shakespeare, Homer, Vergiliu și Dante - măruntă sclavă în mausoleul regilor ei morți. Și, firește, dincolo de aceste întrebări ce ne vizează pe noi, stă altă întrebare: vor di copiii noștri fericiți în viitorul pe care îl vedem cum se naște din lumea de astăzi? Nu știm și trebuie să ne închipuim fericirea unor copii perfect înstrăinați de părinți.

Se poate întrezări că ne aflăm într-un moment de cotitură, în care are loc o schimbare profundă: se produce metamorfoza identității unei civilizații, odată cu metamorfoza identității oamenilor ei, după care valorilor de astăzi nu vor mai avea înțeles. Sperăm totuși într-un viitor capabil să comunice cu timpul nostru, cel al civilizației Gutemberg. Căci altfel, o prefigurare dusă la extrem, e cea a dizolvării oamenilor într-un ciberspațiu. Atunci nu va mai exista relație între om și real, deci nu va mai exista trăire așa cum o concepem azi, rezultat al unui contact aproape epidermic cu realul, cu timpul prezent. Și cum gândirea e urmarea sumelor de trăiri, în ciberspațiu nu va mai exista gândire, așa cum o cunoaștem noi. Abstractizarea se va duce până la limitele ei posibile? Vor mai exista prietenii sau doar legături în „rețea”? Va mai exista imbold creator sau, într-o realitate virtuală, satisfacerea unei dorințe, ce aneantizează aspirația, făcând ca dorința să-și ajungă sieși? Se vor mai naște valori spirituale ori hrană va fi doar aparența? Întrebări al căror răspuns nu îl putem da noi, ci doar ni-l putem închipui și putem accepta ce-ar putea să însemne moartea cărții...

„Constantin Bălăceanu Stolnici între cunoaștere și știință” (MUNTEANU 1998)

 Ana Maria Munteanu, Moment aniversar - 75. Constantin Bălăceanu Stolnici între cunoaștere și știință, „Tomis”, Constanța, iulie 1998

C. B. S s-a născut la București la 7 iulie 1923. Doctor în medicină și chirurgie al facultății de medicină din București (1948). Profesor și prorector al Universității Ecologice din 1993. Membru al Academiei Române. Veritabil enciclopedist, autor a peste 15 volume și a sute de lucrări științifice, abordând domenii dintre cele mai diverse: anatomia și fiziologia sistemului nervos, patologie neurologică și psihiatrică, neurooftalmologie și neuroontologie, cibernetică, psihologie, istorie națională și universală, genealogie și heraldică, religie și spiritualitate etc.

- Domnule academician Berindei, ați lansat aici, la Constanța, un volum impresionant, publicat de Editura Andrei Șaguna. El se cheamă „Cunoaștere și știință”. Din capul locului este clar că între cele două domenii stabiliți anumite deosebiri.

- Volumul pe care l-am publicat este rezultatul acumulării unor serii întregi de date în decursul existenței mele de peste șapte decenii, al reflecțiilor asupra acestor date, a experiențelor de viață, dar reprezintă și dorința mea de a o feri, mai ales generațiilor tinere, un sistem de referință spirituală și culturală, în aceste momente se restructurează - sau cel puțin așa sper - mentalitatea poporului nostru de dictatură atee. Cartea se întitulează Cunoaștere și știință - pare pe undeva redundant în titlu, dar, așa cum încă din prefață am subliniat, termenul de știință se referă la procesele de cunoaștere legate de lumea materială, de cosmos, unde poți să recepționezi date experimentale, observații, să stabilești anumite legi, șamd. Această știință însă, care constituie una din gloriile speciei noastre, se folosește un model reducționist. Adică, așa cum îi spunea Laplace lui Napoleon, ar trebui să-l elimini pe Dumnezeu, deci spiritualitatea, din toate considerațiile, pentru că nu-i nevoie de această ipoteză ca să explici coerent legile universului. Prin însuși faptul că e un model reducționist, aceasta presupune că mai există ceva dincolo. Acest „ceva” (greu de definit fiindcă limbajul uman nu pare făcut pentru acest „dincolo de știință”), a trezit curiozitatea omului din toate timpurile și toate locurile, care a vrut să afle ce-i cu el, care-i este structura, dinamica, rostul. Și acest domeniu - investigarea, încercarea de a-i pătrunde sensurile - l-am intitulat „cunoaștere”. Deci, între cunoaștere și știință există o diferență de mod ontologic: știința se referă la lumea materială, în vreme cu cunoașterea înglobează lumea materială ca un element anex la lumea spirituală. Între ele nu există nici paralelisme, nici antagonisme, ci complementaritate.

- Astfel sunt și expuse în acest volum. Ele sunt alăturate, o vecinătate care oferă o anume senzație de amețeală celui care citește sumarul cărții: „Materie și lumea spirituală”, „Univers și om”, „Despre magie”, „Despre Dumnezeu”, „Spiritualitate și temporalitate”. E o construcție care pare nu doar teoretică, ci sugerează ceva extraordinar: a gândi ceea  ce nu poate fi gândit , a cunoaște ceea  ce pare a fi dincolo de puterea de a măsura cu aparatele științifice și cu rațiunea noastră.

- Așa este, dar vedeți, această carte trebuie să împrumute totuși un limbaj inteligibil. Iar una din condițiile inteligibilității este de a încadra totuși datele respective în unele de calificările cunoscute, în repere culturale și științe pre-existente.  De aceea, referințele sunt acelea pe care le găsim peste tot spațiul, timpul, cosmologia sacră, cosmologia profană, cosmogonia, antropologie...

- Să înțelegem că știința este în continuare triumfătoare, că aceste „carcase” ale științei sunt în continuare pline și utile?

- Știința se dovedește triumfătoare, măcar prin două aspecte fundamentale: ne dezvăluie din ce în ce mai multe structuri, funcții, comportamente ale materiei, la toate nivelele de existență, de la particulele subatomice și până la metagalaxii, iar în al doilea rând, are ca efect practic progresul tehnico-științific, cu tot ceea ce antrenează el vizavi de ameliorarea calității vieții. De aceea știința este elementul de pornire a concepției progresiste, al acestei idei de progres. E motivul pentru care a fost încurajat scientismul , din secolul 18 încoace, pentru că fiecare generație, fiecare deceniu aduce ceva nouă, care ne explică încă puțin din structura lumii. De aici mitul progresului continuu. Cunoașterea, în schimb,. spiritualul, se referă la un domeniu în care nu poate exista progres, pentru că e vorba întâi de Divinitate, care nu există în timp, deci nu se poate perfecționa, cunoscând de la bun început maxima perfecțiune. Pătrunderea acestei lumi ne este dată prin revelație, ori revelația nu se continuă, n-ai decât să reflectezi asupra ei, s-o interpretezi, s-o pui în acord cu datele ți le oferă observația și gândirea. Pare, prin urmare, mai static, singura lui dinamică fiind legătura cu lumea materială.. Or, lipsa aceasta de dezvoltare a fost criticată de câte unii, s-a spus că-i unui sistem sclerozat, anchilozat, dogmatic, conservator. În realitate, progresul nu se referă la evoluția domeniului respectiv, ci la modul în care acest domeniu se reflectă în conștiința fiecărui individ în parte, individul e cel care evoluează pe calea cunoașterii spirituale, domeniul spiritual rămânând imuabil. Și acest lucru e esențial, pentru că unii oameni reușesc singuri, neajutați de nimeni, prin lectură, observația spectacolului lumii, reflecție șamd, alții se lasă călăuziți, fie în contextul unui proces educativ oarecare, fie în acele complicate procese de formare care au purtat numele de inițiere.

- Ați evocat aceste procese laborioase - din câte am auzit, unii dintre „profesorii” hinduși, dacă nu-și găseau discipolul perfect, aruncau volumul în Gange. În sens metaforic, probabil că și cunoașterea trebuie transmisă cuiva care e demn de ea. Acest tip de cunoaștere care impresionează ca edificiu, ca model global al umanului într-o relație cu cosmicul și cu spiritul care nu comportă aceste riscuri?

- Riscul principal e să înțeleg pe dos realitățile respective și-n felul acesta să derapezi spre anumite aspecte pseudo-științifice, de falsă cunoaștere și, printre acestea, și printre acestea am dat ca exemple de modele riscante magia, vrăjitoria, alchimia. Ele sunt citate în această carte pentru că sunt, într-un fel, modele de cunoaștere și fac apel la o cosmologie, o antropologie, chiar la o anumită teologie, la demonologie, toate destul de coerente, dar foarte îndepărtate de cele pe care ni le dau revelațiile canonice. Aceste modele sunt periculoase pentru că antrenează spiritualitatea umană pe niște pante care duc, în loc de evoluție, iluminare, spre întunecare.

- Ați acceptat cu ani în urmă să fiți mentorul unei universități particulare, în momentul când ideea de învățământ superior particular nu numai că nu era încurajată, dar era chiar discreditată.Cum vedeți lucrurile astăzi?

-  Aici intervine și formația mea mai liberală, pentru că, într-o viziune liberală, primul lucru la care trebuie să te gândești, e să elimini monopolul de stat în multe domenii.La noi a existat monopolul de stat asupra învățământului superior. Și nu numai la noi, ci în multe state europene, spre deosebire de America, unde învățământul de stat e cel mai sărac. Ca liberal de convingere, am susținut de la început învățământul privat, considerându-l ca o alternativă posibilă într-o economie de piață concurențială. Deci, universitățile de stat n-au motive să se supere că ființează universități particulare, care le-ar putea fura studenții. Ele n-au decât să facă eforturi pentru a deveni competitive și aș câștiga prestigiu și a-și câștiga prestigiu și faimă. Deci, problema apariției învățământului particular face, după părerea mea, decât să perfecționeze învățământul în ansamblul lui, prin mecanismul concurenței.

- În finalul acestui dialog, aș vrea să vă referiți la faptul că ați acceptat această provocare a politicului, în ciuda preocupărilor dv., care presupun o anumită detașare de „lumea dezlănțuită”. Cum ați reușit să conciliați această intrare în arenă cu atmosfera bibliotecii?

- Noi, bănățenii, de șapte sute de ani am participat la viața politică a acestei țări. Câteodată pe posturi mai mari, câteodată pe posturi mai mici, uneori decapitați, alteori azvârliți în închisori șamd. Părerea mea este că elitele de sânge aristocratic, fie, mult mai importante, elitele intelectuale, trebuie să se implice în politic. Căci altfel un gol pe care îl ocupă cei care nu au nici capacitatea profesională, nici structura morală să o facă. Intelectualul trebuie să se implice, într-o formă oarecare, chiar atunci când este foarte ocupat. Și să-și ia răspunderea de a face parte din elită, adică de a fi unul din cei care conduc sau influențează destinele unei țări.

„Semnele luminii în ...” (STĂNCIULESCU)

 prof. univ. dr. Traian Stănciulescu, Semnele luminii în...

(...) a recepta lumina cosmică vizibilă și a o transforma în reprezentări/holograme mentale; b) ochiul mental, definit de complexul pineal-pitular („al treilea ochi”), reminescență a creierului arhaic, sensibil la informația câmpurilor luminoase exterioare; c) ochiul inimii, identificat în starea de excepțională vibrație emoțională, pe care „inima” o arbitrează în fapt la nivelul frecvenței sale, prin care omul poate recepta o parte din informația prezentă în ierarhia unor invizibile „câmpuri de lumină”.

Toate cele de mai sus permit concluzia că, în universul simbolic construit pe multiplele forme de ființare ale lumii înșiși, lumina reprezintă o paradigmă unificatoare. Metodologic vorbind, urmărind metamorfozele istorice ale acestei paradigme putem constata că ele descriu cu fidelitate: Trecerea de la cunoașterea intuitivă, preponderent experiențială (specifică discursului magico-ritualic) la cunoașterea preponderent holistică (specifică discursului mitic). Dacă în perspectiva experiențială omul trăia participativ, „înăuntrul lumii”, fără a simți nevoia să-și explice rezonanța sa cu cosmosul, cu semenul etc, în cunoașterea holistică încep să apară germenii explicației discursive, prin transpunerea în concepte (simbolice) a unei cunoașteri deja conceptualizate ,dar nesupuse încă filtrului critic rațional. Tranziția de la cunoașterea intuitivă (experiențial-holistică) la cea preponderent analitică s-a realizat prin intermediul discursului religios. Acesta este construit deopotrivă cu instrumentele cunoașterii holistice, al cunoașterii revelatorii („dinăuntrul” sistemului creației cosmice sau/și divine), deja prefigurată de cunoașterea mitică, ca și cu instrumentele transferului analitic (conceptualizarea „dinafară” a sistemului de valori dogmatice), aplicat orizontului pragmatic al existenței umane. Cea mai elocventă mediere a „participării” cu privirea „din afară” a lumii oferă discursul artistic, pentru care lumina este deopotrivă „limbaj obiect” și „metalimbaj”. Identificarea acestor două orizonturi face ca la nivelul discursului artistic să se întâlnească cele mai paradoxale asumări ale lumii, începând de la funcțiile arhetipal idealizate, în care lumea este extrem abstractizată, până la arta concretă, în care lumea este redusă la arhetipuri obiectuale. Cercetarea exterioară a lumii, analitică sau/și experimentală revine discursului filosofic sau/și tehnico-științific. În toate aceste ipostaze, lumea reprezintă doar un referențial exterior, pe care homo cogitans/faber îl are sub ochi și pe care îl modelează la nivelul semnificatului mental sau îl controlează la nivelul semnificatului artefactual. Toate considerațiile de mai sus permit ipoteza integratoare că lumina constituie un mediator esențial pentru procesul trecerii omulu de la bio-fizic la psihic, de la lumină la iluminare, de la natură la cultură.

„Război și anti-război” (TOFFLER 1993)

 Alvin și Heidi Toffler, Război și anti-război, trad. M. Columbeanu, Antet, București, 1995 (1993 SUA), 351 p.  

1 Alvin și Heidi Toffler sunt autorii best-seller-urilor Șocul viitorului, Al treilea val și Powershift - Puterea în mișcare. Soții Toffler susțin conferințe pe scară largă. Ei locuiesc în Los Angeles.
„Extraordinar.. o fascinantă întrezărire a realității viitoare” - Washington Post
„Se va cere citită, neîndoielnic, de către majoritatea politicienilor lumii... soții Toffler ne-au provocat încă o dată să lepădăm cămașa de forță pe care ne-a fabricat-o status-quo-ul.”  - Gen. mr. (ret.) Lewis MacKenzie, Comandant al Forțelor ONU din Bosnia
„De mare actualitate... o pătrundere nealterată în corelația dintre economie și război, pe de o parte, și noțiuni intangibile ca morala și cultura, pe de altă parte.” - Manfred Worner, Secretar general al NATO

7 S-ar putea să nu te intereseze războiul, dar tu îl interesezi pe el. - Troțki 

9 Cuprins

15 Introducere

19 Partea Întâi: CONFLICT

20 1.Întâlnire neașteptată
De la forța brută la forța creierului
Dincolo de banda desenată 

25 2. Sfârșitul extazului
Premiul de un trilion de dolari
Sclavie și dueluri
Concurența apasă pe trăgaci

31 3. O ciocnire de civilizații
Conflictul principal
O lume bisecționată
O lume trisecționată
Decuplarea săracilor
Fenomenul supei de rață
Poeții globalismului

41 Partea a Doua: TRAIECTORIE

42 4. Premisa revoluționară
O convergență ucigătoare
După finalul de partidă

46 5. Războiul din primul val
Ritualuri, muzică și frivolitate
O ocupație sezonieră
Absența lefurilor

51 6. Războiul din al doilea val
Baionete și bumbăcării
Un baraj de memorii
Moartea pe banda de montaj
Dincolo de absolut
Ucigătorul doppelganger

57 7. Lupta aero-terestră
Trauma junglei
Djinn-ul închis în sticlă
Un bilet pentru Tel Aviv
Surpriză la Kuneitra
Apărarea activă
Să schimbi Pentagonul

72 8. Modul în care făurim avuție
1.Factorii de producție
2.Valorile intangibile
3.De-masificarea
4.Munca
5.Inovația
6.Scara
7.Organizarea
8.Integrarea sistemelor
9.Infrastructura
10.Accelerarea

81 9. Războiul din al treilea val
Tehnofobia
Războiul dual
Frontul care dispare
1.Factorii de distrugere
2.Valorile intangibile
3.De-masificarea
4.Munca
5.Inovația
6.Scara
7.Organizarea
8.Integrarea sistemelor
9.Infrastructura
10.Accelerarea

102 10. O coliziune a formelor de război
Mitraliere versus sulițe
Samurai și soldat

109 Partea a Treia: EXPLORARE

110 11. Războaie de nișă
Râsete în Info-Sferă
Lobby pentru L.I.C.
Doctori-docenți cu rucsac
Spre telepatia militară 

120 12. Războaie spațiale
A patra dimensiune
Din Iran în Israel
Asigurând lumea împotriva rachetelor
O bombă atomică pentru Richmond
Uciderea prin soft a sateliților
Găuri negre și trape
Vatra din spațiu

132 13. Războaie robotice
Târguială pe câmpul de luptă
Protecția pentru echipa A
Roboți peste deșert
Retrageți arțarul
Prădalnicul 
Robo-teroarea
Anti-roboticienii

144 14. Visurile lui da Vinci
Costumul hollywood-ian
O infestare cu furnici
Super-molime

152 15. Război fără sânge?
Laboratoare ultra-secrete
Zidul invizibil
Seniori ai drogurilor amețiți
Politica non-letalității
Când diplomația eșuează...

165 Partea a Patra: CUNOAȘTERE

166 16. Războinicii cunoașterii
Secretul Văii de Silicon
Soldații software
Ascultă Unchiul Sam?
Dezvățare și re-învățare
Mâna retezată
Info-teroarea

182 17. Viitorul spionului
Prostituate și mașini sport
Problema G. M.
Piețe noi
Factorul uman
Criza calității
Prăvălia rivală

196 18. Accentul
Medalia germană
Șase pârghii pentru sucit mințile
Neo-naziști și efecte speciale
Mijloacele de informare pe post de „vedetă”
Mesajul din centrul țintei
Reportaje în timp real
Timpul real ireal
Video la video 

209 Partea a Cincea: PERICOL

210 19. Din brăzdare, spade
Buget fără strategie
Neguțători ai morții
Civilizația războiului
„Lucruri” cu două fețe
Servicii de consum pentru război
Armate „deștepte” versus armate „deșteptate”
Mariajul dintre război și pace 

Componente prin fax 

223 20. Djinn-ul descătușat
Antiteza mortală
Următorul Cernobâl
Lacăte și Pershinguri
Inspectorii trași pe sfoară
Controlorii de pui
Pornografie și heroină
Wall Street-ul și seniorii războiului
Stăvilarul spart
Premise pulverizate
Flex-tech-uri 
Libertate de informare (pentru făuritorii de bombe)

238 21. Zona iluziei
O topire a banilor
Spargerea hotarelor
Guvernarea mediatică
Desuetudinea internațională
Amenințarea interdependenței

248 22. O lume trisecționată
Sindromul chinez
Bogații vor afară
Provocarea asiatică
Chibritul aprins
Întoarcerea din morți
Revoluția de nestăpânit

257 Partea a Șasea: PACE

258 23. Despre formele de pace

262 24. Următoarea formă de pace
Diplo-frăsuire
Peace, Inc.
Ceruri deschise și minți deschise
Urmărind tehnologia
Crimele nerezolvate de mâine
Trade-in cu arme 
Cum să începi (și să nu oprești) un război

278 25. Sistemul global al secolului XXI
A acuza sfârșitul Războiului Rece
Ascensiunea statului cu margini moi
Arhipeleagul high-tech  
Patroni, călugări și mullahi
De la jucătorii de golf la metalurgiști
Hiper-conexiuni
Viteze de ceas globale
Necesități de supraviețuire
Sfârșitul echilibrului (dar nu și al istoriei) 

291 Mulțumiri

293 Note

315 Bibliografie

335 Index

coperta IV
Alvin și Heidi Toffler, autori ai unor celebre best-seller-uri, ajung la concluzii uluitoare privind viitorul războiului din timpurile noastre.
Conflictele violente au jucat întotdeauna un rol în evoluția Omului: din cele mai vechi timpuri disputele s-au rezolvat, dar și exacerbat, prin chemarea sub arme. În această remarcabilă și stimulatoare  noua operă, doi dintre principalii futurologi și gânditori sociali ai lumea abordează natura sistemului de război din secolul viitor, expunând o incitantă analiză a războaielor din trecut și concluzii neașteptate despre conflictele militare actuale.   
Viziunea prezentată în această carte este alarmantă și optimistă în același timp, descriind realitățile înfricoșătoare ale războiului viitor, autorii ne ajută să concepem fascinante strategii pentru pacea de mâine.
 „Recomand citirea imediată a lucrării” - New Scientist
„Încărcat de idei ingenioase, fiecare capitol se constituie într-o carte și șocantă” - Observer

Interviu cu Alexandru Philippide (ARION 1982)

 George Arion, Interviuri, Albatros, București, 1982

G. A. (...) („într-un interviu, de cele mai multe ori, întrebatul răspunde cu vorbele celui care ia interviul, or asta mi se pare o limitare.”). (...) Nu-i place să scrie confesiuni. („hotărât, nu am vocație de memorialist”), (...).
(...), Totuși, într-o zi de martie m-a primit în cabinetul de lucru de la Academie, împreună cu criticii Adriana Mitescu și George Muntean. (...)
Alexandru A. Philippide s-a născut în casa unui mare cărturar, lingvist și filolog Alexandru Philippide.
A. P. - (...): Pentru iubitorul de literatură cea dintîi carte citită în copilărie se așază în rafturile amintirilor alături de întîia dragoste. (...) ea înfățișează cea dintîi mare bucurie a închipuirii, prima noastră aventură intelectuală, cea dintîi călătorie dincolo de realitate și, fără îndoială, cel dintîi prilej de a ne adînci în noi înșine.
G. A. - (...), astfel încît omagiul lui G. Călinescu din Istoria literaturii române este îndreptățit: „Cultura literară a lui P. este remarcabilă și se poate spune că în timpul clasic poetul știe tot”.
(...) și totuși, oricît de nou în exprimare a fost, a refuzat să se apropie de curentele moderne ale epocii, nu a aderat la mișcarea avangardei chiar dacă a cunoscut bine cîțiva suprarealiști: 

A. P  - Suprarealiștii au fost ca niște fanatici religioși. Chiar dacă suprarealismul românesc a fost mult mai tolerant decît cel francez. Mi-a displăcut dintotdeauna sectarismul, dorința de a impune cu orice preț celorlalți arta poetică proprie. 

G. A. - Nu a fost membru nici unui cenaclu, nici măcar al cenaclului Sburătorul, condus de E. Lovinescu, care polariza multe talente ale vremii. (...) 

A. P. : „(...) Unii citesc din plăcere, să-și treacă vremea. Dar este și un altfel de  lectură, care înseamnă a pătrunde în adîncurile cunoașterii.” 

G. A. - De aceea exclamă atunci cînd vine vorba despre G. C.:

A. P. - „Iată un om care știa să citească. Avea o putere de lectură colosală”.
A.P. - (...) Criticii au spus că scriu o proză fantastică. (...) Mai potrivit ar fi fost term. de literatură enigmatică. (...)
- (...) Pentru mine traducerea reprezintă încă o modalitate de cunoaștere. (...) În anii 50 ajunsesem să fiu socotit traducătorul nr. 1. (...) În anii aceia am ținut la Școala de literatură și o conferință  intitulată „Arta traducerii. (...)”
G. A. - Unul din evenimentele literare ale anilor de după 23 August 1944 îl constituie apariția volumului „Monolog în Babilon”. 

A. P - (...) Cartea este o meditație asupra istoriei, cu grandoarea și fărădelegile ei, de o netăgăduită modernitate. (...) 

G. A. - Dealtfel, încă din 1929, A. P. denunța primejdia iscată de influența scrisului:

A. P. : „O caracteristică a vremurilor noastre este, fără îndoială, și epidemia scrisului. (...) Se scrie fără osteneală, fără zăbavă, fără reculegere. (...) Omul contemporan este apucat de furia scrisului și a publicisticii.” 

G. A. - Cele 4 volume de poezie pe care le-a scris în 75 de ani de exist. îi dau dreptul să afirme răspicat: 

A. P.: „scrisul mult este o primejdie”. (...) „Dacă Arghezi ar fi creat o școală, opera lui ar fi suferit de popularizarea imitațiilor, bune sau proaste; pentru că o astfel de popularizare prin imitație este întotdeauna o banalizare.”
(...): „Ion Barbu a fost un om foarte cinstit față de sine însuși și față de cititori. În clipa în care și-a dat seama că a secat, nu a mai scris și a revenit în lumea matematicii”