Diogene* a fost întrebat odată de un prieten, care dorea un sfat înțelept din partea filosofului:
- Spune-mi, te rog, care este vîrsta cea mai potrivită pentru a te însura?
- Dacă ești prea tînăr e prea devreme; iar dacă ești prea bătrîn e prea tîrziu!
SURSA
„Litoral” 197?
NOTĂ M.T.
* Diogene (412 î.H. -323 î.H.) = Filozof antic grec. (https://istoriiregasite.wordpress.com/2014/03/30/butoiul-lui-diogene/)
Se afișează postările cu eticheta filozof. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta filozof. Afișați toate postările
duminică, 26 mai 2019
duminică, 15 octombrie 2017
Primul automobil Ford în 1896 (URSULEANU)
<
(...)
Un filozof al automobilului a afirmat odată că: "Platon a pus ideile în cer, Aristotel pe pămînt și Ford pe roate".
(...)
Totuși Ford nu a excelat întotdeauna la capitolul idei. În sprijinul acestei teze contrariante este invocată următoarea istorioară. Henry Ford și-a construit. primul automobil în anul 1896. Scena memorabilului act de creație tehnică era o șandrama, investită vara și cu funcții de bucătărie sezonieră. Dar în acel an 1896, în bucătăria casei Ford se gătea altă mîncare de pește...
Cînd automobilul a fost în fine terminat, autorul lui a constatat fărå bucurie că ingineria lui omiseze din calcul un mic amănunt... Mașina era prea voluminoasă pentru a fi scoasă pe ușå. Cum ferestrele erau și mai inadecvate circulației auto, constructorul a fost nevoit să procedeze asemenea. lui Alexandru Macedon cu nodul gordian: a spart unul din pereții bucåtăriei.
(...)
>
Sursa
Dan Ursuleanu, Umor pe patru roți, ed. Sport - Turism / col. Cartea de vacanță, București, 1981, pp. 356-357.
(...)
Un filozof al automobilului a afirmat odată că: "Platon a pus ideile în cer, Aristotel pe pămînt și Ford pe roate".
(...)
Totuși Ford nu a excelat întotdeauna la capitolul idei. În sprijinul acestei teze contrariante este invocată următoarea istorioară. Henry Ford și-a construit. primul automobil în anul 1896. Scena memorabilului act de creație tehnică era o șandrama, investită vara și cu funcții de bucătărie sezonieră. Dar în acel an 1896, în bucătăria casei Ford se gătea altă mîncare de pește...
Cînd automobilul a fost în fine terminat, autorul lui a constatat fărå bucurie că ingineria lui omiseze din calcul un mic amănunt... Mașina era prea voluminoasă pentru a fi scoasă pe ușå. Cum ferestrele erau și mai inadecvate circulației auto, constructorul a fost nevoit să procedeze asemenea. lui Alexandru Macedon cu nodul gordian: a spart unul din pereții bucåtăriei.
(...)
>
Sursa
Dan Ursuleanu, Umor pe patru roți, ed. Sport - Turism / col. Cartea de vacanță, București, 1981, pp. 356-357.
duminică, 28 iunie 2015
Un soldat veteran francez despre cucerirea Europei de către împăratul Napoleon I (BALZAC 1832-1833)
<
(...) Atunci, văzîndu-se bine înscăunat pe tronu lui și stăpîn peste toate, încît Europa trebuia să-i ceară voie ca să-și facă nevoile, cum avea el patru frați și trei surori, ne spune cîndva, așa, într-o doară, la raport:
- Băieți, zice el, e drept ca părinții împăratului vostru să întindă mîna? Nu. Vreau ca ei să arate splendid, ca și mine! Așa că trebuie negreșit să cucerim un regat pentu fiecare dintre ei, încît francezu să fie pretutindeni stăpîn; toată lumea să tremure de frica soldațior gărzii mele și Franța să scuipe unde vrea și toți să-i spună, ca pe monedele noastre, Domnu cu tine!
- Am înțeles! răspunde oastea; sîntem gata să-ți pescuim regate cu baioneta.
A! da ce? era chip să pregeți? da de unde! dacă i-ar fi dat în minte să cucerim luna, ar fi trebuit să ne pregătim, să ne umplem ranițele și să ne cățărăm acolo. Norocu nostru că nu s-a gîndit. Regii, cum sînt deprinși cu dulceața tronului, se lasă greu; atunci, noi ăștia, trebuie să pornim. Mergem, înaintăm și tărăboiu încep din nou, mai ceva ca înainte. Și cîți oameni nu s-au prăpădit în anii aceia - și cîte pingele! Ne-am luptat cu-atîta înverșunare încît alții decît francezii ar fi obosit de mult. Da voi știți că francezu e născut filozof, așa că știe că mai curînd sau mai tîrziu tot trebuie să moară. Noi am muri cu toții fără crîcnim pentru plăcerea de a-l vedea pe împărat făcînd așa pe geografii. (Spunînd acestea, infanteristul trase un cerc cu piciorul pe solul hambarului.) Și spunea: Ăsta va fi un regat!” și făcea un regat. A! ce vremuri fericite! Coloneii se avansau generali cît ai bate din palme; generalii mareșali, mareșalii regi. Mai este unu, care trăiește ca să povestească Europei, deși e un gascon, care a trădat Franța ca să-și păstreze coroana*, căruia nu i-a crăpat obrazu de rușine pentru că vedeți, coroanele sînt de aur! Pe scurt, pontonierii care știau citi deveneau nobili. Eu, care vă vorbesc acu, am văzut la Paris unsprezece regi și o puzderie de prinți care roiau în jurul lui Napoleon ca razele de soare! Acuma voi știți că orice soldat avînd putința să se urce pe tron, dacă merita, un caporal din garda imperială era ca o curiozitate după care toți întorceau capul, că fiecare avea contribuția lui la victorie, care se trecea întocmai în livret. Și cîte bătălii n-au fost! Austerlitz**, unde armata a manevrat ca la paradă; Eylau***, unde Napoleon i-a înecat pe ruși într-un lac, parcă numai dintr-o suflare; Wagram****, unde am luptat trei zile în șir fără să băgăm de seamă... Ce să vă mai spun: au fost bătălii cît sfinții din calendar. Atunci toți au avut prilej să se convingă că Napoleon avea în teacă adevărata spadă a lui Dumnezeu. Și soldatu se bucura de stima lui, că se știa iubit ca un copil și împăratu se interesa dacă are ce încălța, dacă are cămașă, dacă are manta, pîine, cartușe; deși își ține rangu, că doar asta-i era meseria, să domnească. Da oricine, un sergent și chiar un soldat putea să-i spună: „Împărate”, cum îmi spuneți voi mie: „Băiete”. Și ținea seama de ce-i vorbeau oamenii, se culca în zăpadă, la rînd cu noi; pe scurt, avea înfățișarea aproape a unui om natural. Eu ăsta, care mă vedeți, l-am văzut printre obuze, în fața mea, așa cum stați voi acum, da umblînd de colo pînă colo, privind prin binoclu, veșnic ocupat; atunci noi ne țineam deoparte, ca proștii. Nu știu cum le făcea toate, da cînd ne vorbea, apoi glasu lui parcă ne ardea măruntaiele; și ca să-i dovedim că sîntem copiii lui, și că nu ne putem supăra pe dînsu, treceam prin fața afurisitelor de tunuri care mugeau și scuipau regimente de obuze, fără să crîcnim. Pînă și cei ce trăgeau să moară se ridicau în capul oaselor ca să-l salute și să-i strige:
- Trăiască împăratu!
Era firesc? ați face voi asta pentru un om de rînd? Și uite așa, după ce le-am aranjat toate, împărăteasa Iozefina*****, care era de altminteri o femeie cumsecade, da avea un beteșug de nu-i putea face copii, el a fost nevoit s-o lase, deși o iubea din tot sufletu. Da el dorea copii, că se gîndea la guvern. Aflînd de necazu ăsta, toate capetele încoronate din Europa s-au luat la harță, că fiecare voia să-i facă rost de o femeie. Da el s-a cununat, după cîte am auzit, cu o austriacă******, fiica cezarului, un om bătrîn de care toți vorbeau, nu numai în țările noastre, unde se spune că a făcut și a dres, da în toată Europa. Și e adevărat că, uite, eu, ăsta care vă vorbesc acu, m-am dus pe Dunăre unde am văzut resturile unui pod construit de acel om, care se zice că era, la Roma, o rubedenie de-a lu Napoleon, care i-a dat împăratului nostru hîrtie la mînă să-l moștenească pentru fiu-său. Și așa, după cununia lui, care a fost o sărbătoare pentru lumea întreagă, și cînd a scutit poporu de dări pe timp de zece ani, da pe care tot le-am plătit, că perceptorii n-au vrut să țină seamă, nevastă-sa a născut un prunc, care era regele Romei******; lucru care nu s-a mai văzut pe lume, că niciodată un copil nu s-a născut rege dacă tată-său era în viață. în ziua ceea, un balon a zburat de la Paris la Roma, ca să ducă vestea, și balonu a făcut drumu numa-ntr-o zi. Ei, acu să-l văz pe ăla care-o spune că astea-s lucruri firești! Nu, nu! Sînt lucruri scrise colo, sus. Să dea rîia-n cel care-o zice că n-a fost trimis chiar de Dumnezeu pentru slava Franței!
(...)
>
SURSA
Honore de Balzac, Medicul de țară, trad. G. Marcuson. ed. Dacia, Cluj, 1972, p. 177- 180.
NOTĂ M.T.
* Jean Bernadotte (1763-1844) = Mareșal francez. A fost ales în 1810 succesor al regelui Suediei de către Statele Generale ale țării scandinave, cu acordul lui Napoleon. Dar refuză să participe la campania împăratului din Rusia din 1812, iar în 1813 se alătură coaliției antifranceze care îl înfrânge pe Napoleon. În 1818 devine rege al Suediei. (http://www.napoleon-series.org/research/biographies/marshals/c_bernadotte.html)
** Austerlitz = Localitate în Cehia, unde, la 2 decembrie 1805, Napoleon a obținut cea mai mare victorie a sa, împotriva împăraților Austriei și Rusiei. (http://www.napoleonguide.com/battle_austerlitz.htm)
*** Eylau = Localitate în Prusia, azi în enclava rusă Kaliningrad, unde, la 8 februarie 1807, Napoleon a obținut o victorie sângeroasă împotriva unei armate ruso-prusiene. (http://www.napoleonguide.com/battle_eylau.htm)
**** Wagram = Localitate în Austria, unde, la 5-6 iulie 1809, Napoleon a obținut o victorie decisivă împotriva armatei austriece. (http://www.napoleonguide.com/battle_wagram.htm)
***** Josephine Beauharnais (1763-1814) = Prima soție a lui Napoleon, în perioada 1796-1809. (http://www.napoleonguide.com/josephine.htm)
****** Maria Louisa de Austria (1791-1847) = A doua soție a lui Napoleon, în perioada 1809-1814. (http://www.napoleonguide.com/josephine.htm)
******* Napoleon Francois Bonaparte (1811-1832) = Fiul legitim al lui Napoleon și al Mariei Louisa de Austria. După prima abdicare a lui Napoleon, din aprilie 1814, a plecat cu mama sa la Viena, unde a trăit ca duce de Reichstdat. (http://www.revistamagazin.ro/content/view/7967/33/)
(...) Atunci, văzîndu-se bine înscăunat pe tronu lui și stăpîn peste toate, încît Europa trebuia să-i ceară voie ca să-și facă nevoile, cum avea el patru frați și trei surori, ne spune cîndva, așa, într-o doară, la raport:
- Băieți, zice el, e drept ca părinții împăratului vostru să întindă mîna? Nu. Vreau ca ei să arate splendid, ca și mine! Așa că trebuie negreșit să cucerim un regat pentu fiecare dintre ei, încît francezu să fie pretutindeni stăpîn; toată lumea să tremure de frica soldațior gărzii mele și Franța să scuipe unde vrea și toți să-i spună, ca pe monedele noastre, Domnu cu tine!
- Am înțeles! răspunde oastea; sîntem gata să-ți pescuim regate cu baioneta.
A! da ce? era chip să pregeți? da de unde! dacă i-ar fi dat în minte să cucerim luna, ar fi trebuit să ne pregătim, să ne umplem ranițele și să ne cățărăm acolo. Norocu nostru că nu s-a gîndit. Regii, cum sînt deprinși cu dulceața tronului, se lasă greu; atunci, noi ăștia, trebuie să pornim. Mergem, înaintăm și tărăboiu încep din nou, mai ceva ca înainte. Și cîți oameni nu s-au prăpădit în anii aceia - și cîte pingele! Ne-am luptat cu-atîta înverșunare încît alții decît francezii ar fi obosit de mult. Da voi știți că francezu e născut filozof, așa că știe că mai curînd sau mai tîrziu tot trebuie să moară. Noi am muri cu toții fără crîcnim pentru plăcerea de a-l vedea pe împărat făcînd așa pe geografii. (Spunînd acestea, infanteristul trase un cerc cu piciorul pe solul hambarului.) Și spunea: Ăsta va fi un regat!” și făcea un regat. A! ce vremuri fericite! Coloneii se avansau generali cît ai bate din palme; generalii mareșali, mareșalii regi. Mai este unu, care trăiește ca să povestească Europei, deși e un gascon, care a trădat Franța ca să-și păstreze coroana*, căruia nu i-a crăpat obrazu de rușine pentru că vedeți, coroanele sînt de aur! Pe scurt, pontonierii care știau citi deveneau nobili. Eu, care vă vorbesc acu, am văzut la Paris unsprezece regi și o puzderie de prinți care roiau în jurul lui Napoleon ca razele de soare! Acuma voi știți că orice soldat avînd putința să se urce pe tron, dacă merita, un caporal din garda imperială era ca o curiozitate după care toți întorceau capul, că fiecare avea contribuția lui la victorie, care se trecea întocmai în livret. Și cîte bătălii n-au fost! Austerlitz**, unde armata a manevrat ca la paradă; Eylau***, unde Napoleon i-a înecat pe ruși într-un lac, parcă numai dintr-o suflare; Wagram****, unde am luptat trei zile în șir fără să băgăm de seamă... Ce să vă mai spun: au fost bătălii cît sfinții din calendar. Atunci toți au avut prilej să se convingă că Napoleon avea în teacă adevărata spadă a lui Dumnezeu. Și soldatu se bucura de stima lui, că se știa iubit ca un copil și împăratu se interesa dacă are ce încălța, dacă are cămașă, dacă are manta, pîine, cartușe; deși își ține rangu, că doar asta-i era meseria, să domnească. Da oricine, un sergent și chiar un soldat putea să-i spună: „Împărate”, cum îmi spuneți voi mie: „Băiete”. Și ținea seama de ce-i vorbeau oamenii, se culca în zăpadă, la rînd cu noi; pe scurt, avea înfățișarea aproape a unui om natural. Eu ăsta, care mă vedeți, l-am văzut printre obuze, în fața mea, așa cum stați voi acum, da umblînd de colo pînă colo, privind prin binoclu, veșnic ocupat; atunci noi ne țineam deoparte, ca proștii. Nu știu cum le făcea toate, da cînd ne vorbea, apoi glasu lui parcă ne ardea măruntaiele; și ca să-i dovedim că sîntem copiii lui, și că nu ne putem supăra pe dînsu, treceam prin fața afurisitelor de tunuri care mugeau și scuipau regimente de obuze, fără să crîcnim. Pînă și cei ce trăgeau să moară se ridicau în capul oaselor ca să-l salute și să-i strige:
- Trăiască împăratu!
Era firesc? ați face voi asta pentru un om de rînd? Și uite așa, după ce le-am aranjat toate, împărăteasa Iozefina*****, care era de altminteri o femeie cumsecade, da avea un beteșug de nu-i putea face copii, el a fost nevoit s-o lase, deși o iubea din tot sufletu. Da el dorea copii, că se gîndea la guvern. Aflînd de necazu ăsta, toate capetele încoronate din Europa s-au luat la harță, că fiecare voia să-i facă rost de o femeie. Da el s-a cununat, după cîte am auzit, cu o austriacă******, fiica cezarului, un om bătrîn de care toți vorbeau, nu numai în țările noastre, unde se spune că a făcut și a dres, da în toată Europa. Și e adevărat că, uite, eu, ăsta care vă vorbesc acu, m-am dus pe Dunăre unde am văzut resturile unui pod construit de acel om, care se zice că era, la Roma, o rubedenie de-a lu Napoleon, care i-a dat împăratului nostru hîrtie la mînă să-l moștenească pentru fiu-său. Și așa, după cununia lui, care a fost o sărbătoare pentru lumea întreagă, și cînd a scutit poporu de dări pe timp de zece ani, da pe care tot le-am plătit, că perceptorii n-au vrut să țină seamă, nevastă-sa a născut un prunc, care era regele Romei******; lucru care nu s-a mai văzut pe lume, că niciodată un copil nu s-a născut rege dacă tată-său era în viață. în ziua ceea, un balon a zburat de la Paris la Roma, ca să ducă vestea, și balonu a făcut drumu numa-ntr-o zi. Ei, acu să-l văz pe ăla care-o spune că astea-s lucruri firești! Nu, nu! Sînt lucruri scrise colo, sus. Să dea rîia-n cel care-o zice că n-a fost trimis chiar de Dumnezeu pentru slava Franței!
(...)
>
SURSA
Honore de Balzac, Medicul de țară, trad. G. Marcuson. ed. Dacia, Cluj, 1972, p. 177- 180.
NOTĂ M.T.
* Jean Bernadotte (1763-1844) = Mareșal francez. A fost ales în 1810 succesor al regelui Suediei de către Statele Generale ale țării scandinave, cu acordul lui Napoleon. Dar refuză să participe la campania împăratului din Rusia din 1812, iar în 1813 se alătură coaliției antifranceze care îl înfrânge pe Napoleon. În 1818 devine rege al Suediei. (http://www.napoleon-series.org/research/biographies/marshals/c_bernadotte.html)
** Austerlitz = Localitate în Cehia, unde, la 2 decembrie 1805, Napoleon a obținut cea mai mare victorie a sa, împotriva împăraților Austriei și Rusiei. (http://www.napoleonguide.com/battle_austerlitz.htm)
*** Eylau = Localitate în Prusia, azi în enclava rusă Kaliningrad, unde, la 8 februarie 1807, Napoleon a obținut o victorie sângeroasă împotriva unei armate ruso-prusiene. (http://www.napoleonguide.com/battle_eylau.htm)
**** Wagram = Localitate în Austria, unde, la 5-6 iulie 1809, Napoleon a obținut o victorie decisivă împotriva armatei austriece. (http://www.napoleonguide.com/battle_wagram.htm)
***** Josephine Beauharnais (1763-1814) = Prima soție a lui Napoleon, în perioada 1796-1809. (http://www.napoleonguide.com/josephine.htm)
****** Maria Louisa de Austria (1791-1847) = A doua soție a lui Napoleon, în perioada 1809-1814. (http://www.napoleonguide.com/josephine.htm)
******* Napoleon Francois Bonaparte (1811-1832) = Fiul legitim al lui Napoleon și al Mariei Louisa de Austria. După prima abdicare a lui Napoleon, din aprilie 1814, a plecat cu mama sa la Viena, unde a trăit ca duce de Reichstdat. (http://www.revistamagazin.ro/content/view/7967/33/)
miercuri, 18 februarie 2015
Împăratul romano-german Frederic II și tirania (JONG 1985)
<
(...) După două pahare de vin se încălzi și ținu un panigeric la adresa împăratului Frederic al II lea*, sprijinindu-se în discurs, mai ales pe propriile sale cunoștințe, ceea ce nu-i scăpă din vedere lui Simonetti. Zuccarelli vorbi despre comandantul de oști, politicianul filozof, eruditul care se întreținea într-o arabă curgătoare cu astrologii săi, agnosticul** care îi sîcîia pe teologii parizieni cu întrebări despre amplasamentul exact al iadului, cosmopolitului familiarizat cu culturile vest-europeană, bizantină și arabă, amatorul de vînătoare cu șoimi, despotul căruia îi plăcea să se înconjoare cu o gardă personală alcătuită din sarazini***. Simonetti îl ascultă cu răbdare.
- Ai făcut deosebirea între diferite forme de tiranie, - zise Zuccarelli în încheiere, întorcîndu-se la tema care îl interesa cel mai mult. - Tirania**** omului de stat, tirania generalilor, cea a cărturarilor, cea a teologilor, tirania femeilor din haremul lui. Ei gem cu toții sub regimul îndatoririlor lor, regimul propriei lor puteri, regimul ideilor lor. Bine, dar de ce să ducă tirania prin definiție la o neîncredere nemăsurată, la o răcire și încremenire a afectivității, la lipsa de dragoste? Ca să începem, există o tiranie nevinovată? Aceasta o poți constata la copii și nu numai la copii.
- Firește, - răspunse Simonetti, enervat. - În cîntul al doilea, tema tiraniei este legată și de imaginea unui copil tiranic. Cu asta am început: cu tirania și cruzimea ingenuă a copilului, cu indiferența copilului. Împăratul nu era un om chiar cu totul candid. Strămoșii lui fuseseră suverani, el însuși era fiu de suveran, sarcina lui era să conducă în mod despotic o mare împărăție, era uzual pe atunci ca adversarii din propriul cerc să fie înlăturați, comportarea lui, adeseori nemaipomenit de dură și de crudă în ochii noștri, era pe atunci ceva de la sine înțeles, și totuși trebuie să fi simțit că tirania lui îl îndepărtează tot mai mult de viață, și pe măsură ce îmbătrînea, asta trebuie să-l fi durut. O brută ca Ezzelino*****, păros de sus pînă jos, poate că n-a suferit conștient de pe urma cruzimilor sale absurde, dar împăratul era un om simțitor și civilizat.
- La urmă, pune să fie căzniți și măcelăriți sub ochii lui niște nevinovați. Poruncește să fie opriți cu apă clocotindă și jupuiți, ca porcii, adică nici măcar ca porcii, pentru că aceste animale sînt jupuite abia după ce au fost ucise. De ce face astea?
- Am arătat în poem.
- Da, dar vreau să aud asta din gura ta.
- Împăratul este bătrîn și deznădăjduit. Se simte uzat și epuizat, lipsit de dragoste și vitalitate. E un om care vrea să știe, dovadă experiențele lui ciudate. Pune să fie măcelăriți făr nici un motiv oameni cu totul nevinovați, ca să vadă dacă ma poate să simtă milă. Își impune sieși o grea încercare. Face o faptă neomenească, ca să se poată simți om.
- Măsura în care o ființă este om depinde pentru tine de măsura în care poate simți milă?
- Mila nu e decît un cuvînt. pe mine mă interesează capacitatea de a participa la simțămintele altora, capacitatea de adaptare a propriului ritm de viață la cel al altora, capacitatea de a fi o părticică a lumii. Conștient, nu conștient, pentru că o participare inconștientă duce lesne la calamități.
- Și crezi că acest despot luminat****** din secolul al XIII lea a bănuit, întocmai ca tine, existența vreunei legături între tirania neînfrînată și lipsa de sentimente, de dragoste, de viață?
- Am făcut uz, cît am putut de mult, de fapte, dar n-am încercat să reconstitui viața interioară a unui personaj istoric sau sentimentul de viață în cercul din jurul lui Frederic. În poem se contopesc între ele diferite epoci, și n-am încercat decît să expun diferite ritmuri sau mișcări ale vieții.
- Să vrei să simți că ești în viață și să vrei să fii fără viață.
- Asta este una dintre acele mișcări impenetrabile. Orice tiranie se bazează pe teamă și se mișcă în mod inevitabil în direcția lipsei de viață: sisteme, legi, terorii, birocrație. Tiranul se străduiește să creeze certitudini, ceea ce este necesar ca să poată supraviețui, dar pe măsură ce numărul de certitudini crește, slăbește sentimentul că e în viață,slăbește vitalitatea, slăbește contrastul cu realitatea și slăbește și sentimentul de libertate. Există, în această privință, un hotar critic. Și există o mișcare contrarie. Fiecare vrea din cînd în cînd să simtă cît mai intens cu putință că e în viață. Această senzație, cînd este mai puternică decît oricînd? Contactul cu realitatea, cînd este mai puternic ca oricînd? De îndată ce ești atins în certitudinile tale și ești silit să le lepezi. Să te îndrăgostești este un mod de a cunoaște această situație. Prin patimă, această armură de certitudini este sfărîmată, și atunci poți deodată să-ți trăiești cu toată intensitatea. Este excitant să plonjezi în mare de pe o stîncă înaltă, după ce ai șovăit îndelung, pentru că te joci într-un mod relativ sigur cu ultima ta certitudine: cea de a ști că ești în viață. Violența este un mod de a te face pe tine însuți să simți că ești în viață. Excesele care însoțesc faza decadentă a unei culturi le poți socoti ca fiind niște excitante extreme, de care unele persoane au evident nevoie pentru ca să se mai poată convinge de propria lor vitalitate. Decadența este un fel de desensibilizare.
(...)
>
SURSA
Oek de Jong, Un cerc în iarbă, trad. H.R. Radian, ed. Univers / seria Romanul secolului XX, București, 1991, p.209-210.
NOTE M.T.
* Frederic II Hohenstaufen (1194-1250) = Împărat (1220-1250) al Sfântului Imperiu Roman de națiune Germană (962-1806). (http://www.britannica.com/EBchecked/topic/217800/Frederick-II)
** Agnostic = Limba greacă: a (fără) +gnostikos (a ști). Termen lansat în 1869 de biologul Huxley, El considera că afirmațiile teologiei sunt fie de necunoscut, fie imposibil de aflat. (http://www.newadvent.org/cathen/01215c.htm)
*** Sarazin = termen cu care erau desemnate în Evul Mediu populațiile musulmane. (http://www.cnrtl.fr/etymologie/sarrasin)
**** Tiranie = Formă de conducere neinstituțională a unei cetăți antice grecești (greacă - tyranos). (http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/tiranii-epocii-arhaice)
***** Ezzelino III da Romano (1194-1259) = Nobil aliat al lui Frederic II, cu întinse domenii în nordul Italiei. (http://www.mondimedievali.net/personaggi/ezzelino.htm)
****** Despotism luminat = Formă de conducere politică din secolul XVIII, inspirată de filozofia iluministă. (http://www.crispedia.ro/Despotism_luminat)
(...) După două pahare de vin se încălzi și ținu un panigeric la adresa împăratului Frederic al II lea*, sprijinindu-se în discurs, mai ales pe propriile sale cunoștințe, ceea ce nu-i scăpă din vedere lui Simonetti. Zuccarelli vorbi despre comandantul de oști, politicianul filozof, eruditul care se întreținea într-o arabă curgătoare cu astrologii săi, agnosticul** care îi sîcîia pe teologii parizieni cu întrebări despre amplasamentul exact al iadului, cosmopolitului familiarizat cu culturile vest-europeană, bizantină și arabă, amatorul de vînătoare cu șoimi, despotul căruia îi plăcea să se înconjoare cu o gardă personală alcătuită din sarazini***. Simonetti îl ascultă cu răbdare.
- Ai făcut deosebirea între diferite forme de tiranie, - zise Zuccarelli în încheiere, întorcîndu-se la tema care îl interesa cel mai mult. - Tirania**** omului de stat, tirania generalilor, cea a cărturarilor, cea a teologilor, tirania femeilor din haremul lui. Ei gem cu toții sub regimul îndatoririlor lor, regimul propriei lor puteri, regimul ideilor lor. Bine, dar de ce să ducă tirania prin definiție la o neîncredere nemăsurată, la o răcire și încremenire a afectivității, la lipsa de dragoste? Ca să începem, există o tiranie nevinovată? Aceasta o poți constata la copii și nu numai la copii.
- Firește, - răspunse Simonetti, enervat. - În cîntul al doilea, tema tiraniei este legată și de imaginea unui copil tiranic. Cu asta am început: cu tirania și cruzimea ingenuă a copilului, cu indiferența copilului. Împăratul nu era un om chiar cu totul candid. Strămoșii lui fuseseră suverani, el însuși era fiu de suveran, sarcina lui era să conducă în mod despotic o mare împărăție, era uzual pe atunci ca adversarii din propriul cerc să fie înlăturați, comportarea lui, adeseori nemaipomenit de dură și de crudă în ochii noștri, era pe atunci ceva de la sine înțeles, și totuși trebuie să fi simțit că tirania lui îl îndepărtează tot mai mult de viață, și pe măsură ce îmbătrînea, asta trebuie să-l fi durut. O brută ca Ezzelino*****, păros de sus pînă jos, poate că n-a suferit conștient de pe urma cruzimilor sale absurde, dar împăratul era un om simțitor și civilizat.
- La urmă, pune să fie căzniți și măcelăriți sub ochii lui niște nevinovați. Poruncește să fie opriți cu apă clocotindă și jupuiți, ca porcii, adică nici măcar ca porcii, pentru că aceste animale sînt jupuite abia după ce au fost ucise. De ce face astea?
- Am arătat în poem.
- Da, dar vreau să aud asta din gura ta.
- Împăratul este bătrîn și deznădăjduit. Se simte uzat și epuizat, lipsit de dragoste și vitalitate. E un om care vrea să știe, dovadă experiențele lui ciudate. Pune să fie măcelăriți făr nici un motiv oameni cu totul nevinovați, ca să vadă dacă ma poate să simtă milă. Își impune sieși o grea încercare. Face o faptă neomenească, ca să se poată simți om.
- Măsura în care o ființă este om depinde pentru tine de măsura în care poate simți milă?
- Mila nu e decît un cuvînt. pe mine mă interesează capacitatea de a participa la simțămintele altora, capacitatea de adaptare a propriului ritm de viață la cel al altora, capacitatea de a fi o părticică a lumii. Conștient, nu conștient, pentru că o participare inconștientă duce lesne la calamități.
- Și crezi că acest despot luminat****** din secolul al XIII lea a bănuit, întocmai ca tine, existența vreunei legături între tirania neînfrînată și lipsa de sentimente, de dragoste, de viață?
- Am făcut uz, cît am putut de mult, de fapte, dar n-am încercat să reconstitui viața interioară a unui personaj istoric sau sentimentul de viață în cercul din jurul lui Frederic. În poem se contopesc între ele diferite epoci, și n-am încercat decît să expun diferite ritmuri sau mișcări ale vieții.
- Să vrei să simți că ești în viață și să vrei să fii fără viață.
- Asta este una dintre acele mișcări impenetrabile. Orice tiranie se bazează pe teamă și se mișcă în mod inevitabil în direcția lipsei de viață: sisteme, legi, terorii, birocrație. Tiranul se străduiește să creeze certitudini, ceea ce este necesar ca să poată supraviețui, dar pe măsură ce numărul de certitudini crește, slăbește sentimentul că e în viață,slăbește vitalitatea, slăbește contrastul cu realitatea și slăbește și sentimentul de libertate. Există, în această privință, un hotar critic. Și există o mișcare contrarie. Fiecare vrea din cînd în cînd să simtă cît mai intens cu putință că e în viață. Această senzație, cînd este mai puternică decît oricînd? Contactul cu realitatea, cînd este mai puternic ca oricînd? De îndată ce ești atins în certitudinile tale și ești silit să le lepezi. Să te îndrăgostești este un mod de a cunoaște această situație. Prin patimă, această armură de certitudini este sfărîmată, și atunci poți deodată să-ți trăiești cu toată intensitatea. Este excitant să plonjezi în mare de pe o stîncă înaltă, după ce ai șovăit îndelung, pentru că te joci într-un mod relativ sigur cu ultima ta certitudine: cea de a ști că ești în viață. Violența este un mod de a te face pe tine însuți să simți că ești în viață. Excesele care însoțesc faza decadentă a unei culturi le poți socoti ca fiind niște excitante extreme, de care unele persoane au evident nevoie pentru ca să se mai poată convinge de propria lor vitalitate. Decadența este un fel de desensibilizare.
(...)
>
SURSA
Oek de Jong, Un cerc în iarbă, trad. H.R. Radian, ed. Univers / seria Romanul secolului XX, București, 1991, p.209-210.
NOTE M.T.
* Frederic II Hohenstaufen (1194-1250) = Împărat (1220-1250) al Sfântului Imperiu Roman de națiune Germană (962-1806). (http://www.britannica.com/EBchecked/topic/217800/Frederick-II)
** Agnostic = Limba greacă: a (fără) +gnostikos (a ști). Termen lansat în 1869 de biologul Huxley, El considera că afirmațiile teologiei sunt fie de necunoscut, fie imposibil de aflat. (http://www.newadvent.org/cathen/01215c.htm)
*** Sarazin = termen cu care erau desemnate în Evul Mediu populațiile musulmane. (http://www.cnrtl.fr/etymologie/sarrasin)
**** Tiranie = Formă de conducere neinstituțională a unei cetăți antice grecești (greacă - tyranos). (http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/tiranii-epocii-arhaice)
***** Ezzelino III da Romano (1194-1259) = Nobil aliat al lui Frederic II, cu întinse domenii în nordul Italiei. (http://www.mondimedievali.net/personaggi/ezzelino.htm)
****** Despotism luminat = Formă de conducere politică din secolul XVIII, inspirată de filozofia iluministă. (http://www.crispedia.ro/Despotism_luminat)
luni, 17 noiembrie 2014
Un corespondent de presă englez la Paris în secolul XIX (THACKERAY 1862)
<
Îl rugăm pe amabilul cititor să-şi aducă aminte că domnul Philip venise la Paris trimis de un săptămînal londonez. Aşadar, dispunea de sufucient timp liber. Putea să arunce o privire asupra Europei (1); să dea ultimele ştiri de prin saloane (2), pe care i le dezvăluiau, în mare parte, confraţii lui, să fie prezent la toate teatrele, din obligaţie profesională, şi să-i desfiinţeze pe Louis Philippe (3) sau pe Messieurs Guizot (4) şi Thiers* (5) în cîteva paragrafe iscusite, care nu îi luau decît cîteva ore cutezătorului şi rapidului condeier. Ce gînd salutar, deşi umilitor, pentru ziariştii cu studii, că elocventele lor diatribe nu ţin decît o zi; dacă marţi sau miercuri citim ce spun filozofii, nu ne mai gîndim la articolele sau eseurile lor de ieri. Oamenii vor citi ziarele din 1861 încă mulţi ani la rînd, pentru întîmplările relatate: naşteri, căsătorii, falimente, alegeri, crime, decese şi altele, şi nu pentru articolele de fond.
(...)
* Istorici şi oameni politici francezi din perioada Restauraţiei (6).
>
SURSA
William Thackeray, Peripeţiile lui Phillip.., ed. Univers / colecţia Clasicii literaturii universale, Bucureşti, 1986, p. 272-273.
NOTE M. T.
(1) Expresie a perspectivei britanicilor asupra poziţionării insulei lor în afara continentului european.
(2) Salonul a fost formă de sociabilitate a elitelor care s-a instituit în Franţa iluministă a secolului XVIII. (http://institutulxenopol.tripod.com/xenopoliana/pagini/10.htm)
(3) Louis Phillipe de Orleans (1773 Paris - 1850 Anglia) = Rege al Franţei (1830-1848). A fost adus la tron în urma revoluţiei din iulie 1830, care a alungat definitv dinastia Bourbon, şi a fost îndepărtat în urma revoluţiei din februarie 1848, decedând în exilul britanic. (http://www.britannica.com/EBchecked/topic/349203/Louis-Philippe)
(4) Francosi Guizot (1787-1874) = Istoric, academician şi politician francez, premier în 1840-1848. (http://www.academie-francaise.fr/les-immortels/francois-guizot?fauteuil=40&election=28-04-1836)
(5) Adolphe Thiers (1797-1877) = Avocat, jurnalist, istoric şi politician francez, premier în 1836 şi 1840, preşedinte în 1871-1873. (http://www.britannica.com/EBchecked/topic/592074/Adolphe-Thiers)
(6) Reastauraţie = Regimul politic din Franţa anilor 1814-1830, instituit prin revenirea la tron a dinastiei de Bourbon (Ludovic XVIII şi Carol X), după înfrângerea împărtului Napoleon I de către coaliţia europeană, şi încheiat prin revoluţia din iulie 1830. (http://adrianavilsan.blogspot.ro/2012/06/restauratia-1815-1830.html)
Îl rugăm pe amabilul cititor să-şi aducă aminte că domnul Philip venise la Paris trimis de un săptămînal londonez. Aşadar, dispunea de sufucient timp liber. Putea să arunce o privire asupra Europei (1); să dea ultimele ştiri de prin saloane (2), pe care i le dezvăluiau, în mare parte, confraţii lui, să fie prezent la toate teatrele, din obligaţie profesională, şi să-i desfiinţeze pe Louis Philippe (3) sau pe Messieurs Guizot (4) şi Thiers* (5) în cîteva paragrafe iscusite, care nu îi luau decît cîteva ore cutezătorului şi rapidului condeier. Ce gînd salutar, deşi umilitor, pentru ziariştii cu studii, că elocventele lor diatribe nu ţin decît o zi; dacă marţi sau miercuri citim ce spun filozofii, nu ne mai gîndim la articolele sau eseurile lor de ieri. Oamenii vor citi ziarele din 1861 încă mulţi ani la rînd, pentru întîmplările relatate: naşteri, căsătorii, falimente, alegeri, crime, decese şi altele, şi nu pentru articolele de fond.
(...)
* Istorici şi oameni politici francezi din perioada Restauraţiei (6).
>
SURSA
William Thackeray, Peripeţiile lui Phillip.., ed. Univers / colecţia Clasicii literaturii universale, Bucureşti, 1986, p. 272-273.
NOTE M. T.
(1) Expresie a perspectivei britanicilor asupra poziţionării insulei lor în afara continentului european.
(2) Salonul a fost formă de sociabilitate a elitelor care s-a instituit în Franţa iluministă a secolului XVIII. (http://institutulxenopol.tripod.com/xenopoliana/pagini/10.htm)
(3) Louis Phillipe de Orleans (1773 Paris - 1850 Anglia) = Rege al Franţei (1830-1848). A fost adus la tron în urma revoluţiei din iulie 1830, care a alungat definitv dinastia Bourbon, şi a fost îndepărtat în urma revoluţiei din februarie 1848, decedând în exilul britanic. (http://www.britannica.com/EBchecked/topic/349203/Louis-Philippe)
(4) Francosi Guizot (1787-1874) = Istoric, academician şi politician francez, premier în 1840-1848. (http://www.academie-francaise.fr/les-immortels/francois-guizot?fauteuil=40&election=28-04-1836)
(5) Adolphe Thiers (1797-1877) = Avocat, jurnalist, istoric şi politician francez, premier în 1836 şi 1840, preşedinte în 1871-1873. (http://www.britannica.com/EBchecked/topic/592074/Adolphe-Thiers)
(6) Reastauraţie = Regimul politic din Franţa anilor 1814-1830, instituit prin revenirea la tron a dinastiei de Bourbon (Ludovic XVIII şi Carol X), după înfrângerea împărtului Napoleon I de către coaliţia europeană, şi încheiat prin revoluţia din iulie 1830. (http://adrianavilsan.blogspot.ro/2012/06/restauratia-1815-1830.html)
joi, 30 octombrie 2014
Profesor de istorie versus moarte în România interbelică (CĂLINESCU 1933)
<
(...)
Obsesia sterilităţii deschise deodată în conştiinţa lui Silivestru o problemă pe care n-o înfruntase niciodată în faţă: moartea. La început îl nelinişti, şi încetul cu încetul îl teroriză sub forma extincţiei. Nu putea pricepe cum el, care trăia şi gîndea, avea să devin nimic. Acest nimic îl îngrozi întîi fiziceşte. Să nu mai simtă, să nu mai respire, să n-audă, să nu vadă, iată lucruri neinteligibile. Oricît somnul şi leşinul i-ar fi demonstrat posibilitatea inexistenţei, trupul, încă zdravăn, se cutremura la gîndul golului etern. Începu să se exerciteze pentru repaosul veşnic, încercînd să se anuleze parţial sau să regăsească în conştiinţa lui un moment de nulitate. Se întindea pe pat cu mîinile pe piept şi-şi încetinea voit pulsaţiile sîngelui, respirînd din ce în ce mai lent. O răceală îi cuprindea vîrfurile membrelor, tîmplele îi zvîcneau şi plămînul comprimat îl înăbuşea aşa de tare, încît, nemaiputînd rezista, respira o dată larg, umflînd tot coşul pieptului. În loc să însă ca această experienţă să facă să-l facă să iubească viaţa, îl umplea şi mai mult de teroare. Se gîndea că timpul alerga vertiginos şi că în curînd nu va mai putea, voind, să reumfle plămînul. Atunci se va petrece acea surpare groaznică în gol, acel înec în nimic pe care nu-l va putea amîna şi care îl va împiedica să ştie măcar că a murit. A muri! Dar acest cuvînt era înspăimîntător! Niciodată nu meditase bine la soarta umană şi nu înţelesese în moartea altuia destinul irevocabil ce-l pîndea. Moartea fusese pentru el o vorbă goală, amintirea unui om saza a unei ceremonii, şi avusese, ca şi copiii în genere, ca şi surorile lui, sentimentul că e un fenomen fabulos, cu totul îndepărtat. Avea totuşi cincizeci de ani, şi de la această vîrstă oamenii încep să moară. Silivestru deschidea cu febrilitate Universul* la anunţurile mortuare, ca să se convingă că oamenii mor la o sută, două sute şi mai multe de ani. Dar decedaţii aveau 18, 30, 41, 52 de ani, rar mai mult, ceea ce însemna că el ajunsese de mult în raza morţii.
Silivestru se strădui să găsească în conștiință momentul cel mai blînd pentru înțelegerea morții. Încă din copilărie avusese oroarea extincției, și la gîndul de a-și pierde toate simțurile pentru cîteva ore se îndărătnicea să nu doarmă, de teama unui somn fără vise. Acest somn așa de firesc în timpul fuincțiunii lui îl înspăimînta a doua zi la analiză. Silivestru avea oroare de gol, de inexistent, și somnul îi plăcea numai cînd îl fura. În forma stupefiantă a somnului vru să găsească o analogie împăciuitoare a morții. Într-adevăr, după o zi întreagă de alergături în copilărie, de trudă la maturitate, i se întîmpla nu rareori „să pice de somn”, să simtă neputința de a mai suporta imaginea lumii, nevoia de a intra în neant. Acest somn era plăcere, și dacă neființa morții era de natura aceasta, atunci ea era suportabilă. Alteori, în copilărie mai ales, după un somn greu, se simțea cuprins de trîndăvie și de voluptatea de a se întoarce din nou în întuneric, fără nevoia fiziologică a odihnei. Atunci închidea ochii cu putere, se încolăcea, asfixiindu-se, sub plapumă, și luînd instictiv forma atît de recentă a fetusului din uter, trăia din căldură și nimic, pînă ce mamă-sa îi smulgea plapuma de pe el și-l transforma subit în ființă evoluată. Pe atunci Silivestru înțelegea foarte bine existența rîmelor, a cîrtițelor, a peștilor, a animalelor tăcute și aproape inconștiente de sine, și noaptea visa chiar că este una din aceste ființe. Încearcă și acum să-și reducă conștiința pînă la recea stupiditate a unei rîme, dar conștiința era acum un fenomen dureros de acut și ireductibil, și cu cît o analiza mai mult, cu atît ea se umfla cu flăcări mai mari, făcîndu-i cu neputință acceptarea neantului. Cînd un pahar de vin îi încălzea inima și creierul îi dădea acea voluptate panteistică ce face ideea morții dulce, avea un început de înțelegere pentru fenomenul decesului. Extincția i se părea grozavă numai fiindcă era bruscă. Dacă însă fiecare element al conștiinței s-ar fi stins pe rînd, ca lumînările unui mare sfeșnic, atunci intrarea în nimic s-ar fi petrecut cu aceeași bucurie vitală cu care pruncul se desface din viscerele matern. Silivestru începu să moară ipotetic în acest chip: întîi renunța la orice gînd despre lumea înconjurătoare, și, întins în pat, în obscuritatea vesperală a odăii, trăi numai fiziologicește, respirînd și fixînd pe sub pleoape un nucleu negru de neant. Dacă ar fi stat așa multă vreme - fără să știe că moare - orice legături cu lumea înconjurătoare s-ar fi rupt și ar fi rămas ca într-o barcă părăsită pe un ocean de nimic. Atunc somnul l-ar fi cuprins, transformîndu-l într-un vis confuz, asemeni gîndului divin ce plutise peste ape înainte de facerea lumii. Visul s-ar fi subțiat și el ca un fum și dispariția s-ar fi făcut pe nesimțite și pentru totdeauna. Cînd însă gîndul lui Silivestru ajungea la acest punct suprem, conștiința zbucnea brusc înspăimîntată. Pentru ca acest proces de degradare a vieții să se întîmple fără revolte, ar fi trebuit ca conștiința să se prefacă de la sine cu vremea și să se piardă tăria analitică. Așa se întîmplă cu bătrînii care refac invers drumul spre nivelul copilăriei,pierzînd inteligența, afecțiunile, dorințele și rămînînd într-o imbecilitate vecină cu somnul. Dacă oamenii ar fi trecut rînd pe rînd în stadiul animalelor de pe întreaga scară zoologică, scoborîndu-se pînă la amibe și apoi către plante, moartea aceasta prin metamorfoză n=ar fi avut nimic grozav. Dar căderea bruscă din sîmburele de foc al conștiinței în nimicul fizic al pămîntului îl cutremura. Nici măcar speranța morții naturale, prin îmbătrînire, așa de posibilă în familia lui, unde Iaca murise centenară, nu-l mîngîia, fiindcă acum conștiința îi era așa de dureros ascuțită, încît îl treceau sudorile la gîndul că tot ce iubise în viață avea să-l lase indiferent. Chiar regresiunea cu imaginația spre copilărie îl îndurera. Acum n-ar mai fi vrut - fiind ce era - să redevină copil. I se părea absurd să se revadă prunc printre cărțile strînse în rafturi și să nu înțeleagă ce cuprind, tot așa cum i s-ar fi părut curios să devină vrabie și să nu mai știe că există disciplinele istoriei și geografiei. Conștiința e un fenomen ireductibil, și cu cît Silivestru o scruta, cu atît ea durea.
Neputînd să gîndească extincția și nimicul, Silivestru introducea în meditația lui despre moarte elemente fizice externe ce nu-i aparțineau propriu-zis și care presupuneau dăinuirea sub formă latentă a mai tuturor simțurilor. Așa, de pildă, îl făcea să sufere nemișcarea morții, deși, nemaiavînd conștiința mișcării, n-ar mai fi avut-o nici pe aceea relativă a rigidității. Moartea pe ninsoare sau pe ploaie îl cutremura. Simțeaa dinainte degerăturile membrelor, pietrificarea și învinețirea lor la ger, căderea în pămîntul înghețat și împulberat cu zăpadă. Ploaia și umiditatea autumnală îi descompunea trupul, dinainte, în imaginație. Noroiul se întindea pe el, îl pătrundea în gură și în ochi, îl veștejea ca pe o frunză, apoi îl umfla, îl putrezea și-l umplea de viermi. De-ar fi căzut viu într-un canal, într-o hazna de murdării, soarta nu i s-ar fi părut mai grozavă decît această dospire subterană, pe care o vedea cu ochii de dincoace. Incinerația străveche i se înfățișa mai blîndă decît înhumația, dar și acolo oroarea de coacere îl tortura. Se apropia de gura ardentă a sobei spre a înfrunta marile temperaturi, dar se trăgea repede înapoi, doritor de răceală și integritate.
Examinînd mereu și cu febrilitate problema morții, Silivestru izbuti să disocieze oroarea absurdă a simțurilor carnale de simțul dincolo, care fără îndoială era indiferent față de agenții fizici. Acum extincția i se părea un moment secundar și-l chinuia numai forma existenței sau inexistenței după deces. El nu credea în suflet, în viața viitoare și în rai nu fiindcă ar fi ajuns la această concluzie pe cale dialectică, ci fiindcă instinctul îi spunea că moartea însemană anularea oricărei conștiințe de sine. Această presimțire găsea sprijin chiar în meditație. „Este cu neputință ca sufletul să existe, își zicea el. Eu vreau ca spiritul meu să dăinuie mai departe, cu tot ce alcătuiește esența lui: cu dragostea și cu ura, cu foamea și cu setea, cu căldura și cu frigul. Dar fără trup aceste funcțiuni n-au nici o probabilitare de a fi și fiindcă nu mai este aparatul care să le producă, și fiindcă nu mai au un scop. Atunci ar însemna ca țipătul pe care îl scoatem în momentul nașterii durează, independent, în eternitate. Fără organele coporale, sufletul nu este nimic. Dar presupunînd totuși că funcțiunea creierului nostru durează și după uscarea țestei, ar trebui ca și păsările, și peștii, și cîinii, și toate animalele cu o conștiință să aibă o viață viitoare, ceea ce nimeni nu crede. Dacă, prin urmare, pisica această neagră care se freacă de umărul meu, murind, intră în nimic, nimicul este cu putință, și atît e de ajuns ca instinctul nostru să presimtă absurditatea sufletului nefuncțional.”
Silivestru mai avea însă o speranţă, fundată pe nişte speculaţii filozofice originale. El îşi zicea că în univers existenţă permanentă, una şi multiplă în acelaşi timp, adică abstracţia în totalitatea ei, şi individuală în diferite aspecte.Cînd un om moare, piere o conştiinţă individuală, dar în univers rămîne tot atîta conştiinţă, după cum pierind un val, în albia lacului rămîne tot apă. Noi vedem numai cadavrul, dar nimeni nu ştie că a murit,pierind numai unele determinaţiuni istorice şi rămînînd acelaşi suflet, acelaşi sentiment de a exista în cei rămaşi. Cu alte cuvinte, lumea va avea totdeauna atîta suflet cîtă conştiinţă de sine şi moartea nu e decît un fenomen, adică o aparenţă. În momentul chiar în care un om îşi dă duhul, un copil se naşte, şi cele două acte pot fi aşa de bine îmbinate între ele încît între o existenţă şi alta să nu fie nici o clipă de moarte.
Silivestru căzu însă repede la întristare, recunoscînd că omenirea e un fenomen recent şi a fost o eră pur geologico-minerală, în care conştiinţa n-a existat. El speră atunci într-un suflu universal din care omul iese şi în care cade, fără întreruperi de întuneric pur. Bunăoară, îşi închipuia că în momentul morţii, redevenit corp fizic, ar fi intrat în sensibilitatea luminilor siderale şi ar fi simţit zgomotul şi mişcarea stelelor, sau că, putrezit în pămînt, ar fi redevenit ierburile şi scaieţii crescuţi din el şi s-ar fi înfiorat în obscuritate de picurii ploii.
Dar chiar această ipoteză a continuităţii între toate simţurile lumii nu-l satisfăcea. N-ar fi vrut ca murind, de pildă, să rămînă pe lume sub chipul tantei Ghencea, sau pierînd sub chipul omenirii să rămînă în stadiul animalelor inferioare. Silivestru voia să fie el, şi dacă l-ar fi întrebat cineva ce ar fi vrut să fie, de n-ar fi fost el, ar fi răspuns că nu dorea altceva decît să fie ceea ce este. Aşa fiind, orice fel de abstracţiuni filozofice îl lăsau rece, şi presimţind că nici o religie, nici filozofie nu putea să-i promită că va răsmîne neschimbat, aşa cum este, Silivestru fu cuprins de mîhnire şi de silă de viaţă, şi atîta dorinţă de a trăi îl făcu să dorească moartea.
Fiind mai mult istoric decît filozof, Silivestru nu căuta să-şi satisfacă raţiunea şi nu umbla după convingeri. În el sufereau simţurile, inima, sufletul tot de oroarea morţii, şi nu făcea altceva decît să dibuie o stare de conştiinţă prielnică pentru moarte.
Cînd se împăca cu ideea neantului privit ca un somn lung, se răscula de incomensurabilitatea lui. După moartea lui avea să treacă o sută de ani, o mie, un milion, pămîntul avea să se zbîrcească şi să îngheţe, stelele aveau să cadă în haos, ca scînteile unei torţe pe sfîrşit, şi apoi totul s-ar fi stins fără sunet, ca într-o vată, şi apoi tot aşa la infinit; iar el, Silivestru, n-ar mai fi ieşit niciodată din gol. Fără îndoială că intelectualul din el îşi dădea seama de absurditatea şi sterilitatea unor asemenea preocupări, dar omul era obsedat de nimic şi îngrozit de durata lui.
Nu de moarte mă cutremur, ci de veşnicia ei.
Acest vers al lui Vlahuţă impresionă acum pe Silivestru ca o sentinţă de foc, deşi înainte i se păruse o vorbă goală, poetică. El încercă să ucidă spaima eternităţii, analizînd veşnicia prenatală, de care nimeni nu se îngrozea. Dar între aceste două infinituri era o mare deosebire. Căci una este să te scoli dintr-un somn lung şi odihnitor, şi alta să cazi într-un leşin greu. Prăpastia nu te înspăimîntă văzută de jos, din poale, ci pe vîrf, şi Silivestru înţelegea naşterea din genuni, dar nu suferea gîndul veşnicei nefiinţe.
La început lentă, meditativă, obsesia morţii deveni atît de violentă la Silivestru, încît, ca să nu fie prins de moarte, se gîndi să o preîntîmpine. Şi astfel ideea sinuciderii prinse rădăcini din ce în ce mai puternice în el, pînă ce se prefăcu în hotărîre nestrămutată. Din acel moment orice groază de infinit îi dispăru şi, redevenit calm, sociabil şi chiar viclean, Silivestru nu mai cugetă decît la tehnica morţii.
(...)
>
SURSA
George Călinescu, Cartea nunţii, ed. Eminescu / colecţia Romanul de dragoste - nr. 45, Bucureşti, 1972, p. 265 - 272.
(...)
Obsesia sterilităţii deschise deodată în conştiinţa lui Silivestru o problemă pe care n-o înfruntase niciodată în faţă: moartea. La început îl nelinişti, şi încetul cu încetul îl teroriză sub forma extincţiei. Nu putea pricepe cum el, care trăia şi gîndea, avea să devin nimic. Acest nimic îl îngrozi întîi fiziceşte. Să nu mai simtă, să nu mai respire, să n-audă, să nu vadă, iată lucruri neinteligibile. Oricît somnul şi leşinul i-ar fi demonstrat posibilitatea inexistenţei, trupul, încă zdravăn, se cutremura la gîndul golului etern. Începu să se exerciteze pentru repaosul veşnic, încercînd să se anuleze parţial sau să regăsească în conştiinţa lui un moment de nulitate. Se întindea pe pat cu mîinile pe piept şi-şi încetinea voit pulsaţiile sîngelui, respirînd din ce în ce mai lent. O răceală îi cuprindea vîrfurile membrelor, tîmplele îi zvîcneau şi plămînul comprimat îl înăbuşea aşa de tare, încît, nemaiputînd rezista, respira o dată larg, umflînd tot coşul pieptului. În loc să însă ca această experienţă să facă să-l facă să iubească viaţa, îl umplea şi mai mult de teroare. Se gîndea că timpul alerga vertiginos şi că în curînd nu va mai putea, voind, să reumfle plămînul. Atunci se va petrece acea surpare groaznică în gol, acel înec în nimic pe care nu-l va putea amîna şi care îl va împiedica să ştie măcar că a murit. A muri! Dar acest cuvînt era înspăimîntător! Niciodată nu meditase bine la soarta umană şi nu înţelesese în moartea altuia destinul irevocabil ce-l pîndea. Moartea fusese pentru el o vorbă goală, amintirea unui om saza a unei ceremonii, şi avusese, ca şi copiii în genere, ca şi surorile lui, sentimentul că e un fenomen fabulos, cu totul îndepărtat. Avea totuşi cincizeci de ani, şi de la această vîrstă oamenii încep să moară. Silivestru deschidea cu febrilitate Universul* la anunţurile mortuare, ca să se convingă că oamenii mor la o sută, două sute şi mai multe de ani. Dar decedaţii aveau 18, 30, 41, 52 de ani, rar mai mult, ceea ce însemna că el ajunsese de mult în raza morţii.
Silivestru se strădui să găsească în conștiință momentul cel mai blînd pentru înțelegerea morții. Încă din copilărie avusese oroarea extincției, și la gîndul de a-și pierde toate simțurile pentru cîteva ore se îndărătnicea să nu doarmă, de teama unui somn fără vise. Acest somn așa de firesc în timpul fuincțiunii lui îl înspăimînta a doua zi la analiză. Silivestru avea oroare de gol, de inexistent, și somnul îi plăcea numai cînd îl fura. În forma stupefiantă a somnului vru să găsească o analogie împăciuitoare a morții. Într-adevăr, după o zi întreagă de alergături în copilărie, de trudă la maturitate, i se întîmpla nu rareori „să pice de somn”, să simtă neputința de a mai suporta imaginea lumii, nevoia de a intra în neant. Acest somn era plăcere, și dacă neființa morții era de natura aceasta, atunci ea era suportabilă. Alteori, în copilărie mai ales, după un somn greu, se simțea cuprins de trîndăvie și de voluptatea de a se întoarce din nou în întuneric, fără nevoia fiziologică a odihnei. Atunci închidea ochii cu putere, se încolăcea, asfixiindu-se, sub plapumă, și luînd instictiv forma atît de recentă a fetusului din uter, trăia din căldură și nimic, pînă ce mamă-sa îi smulgea plapuma de pe el și-l transforma subit în ființă evoluată. Pe atunci Silivestru înțelegea foarte bine existența rîmelor, a cîrtițelor, a peștilor, a animalelor tăcute și aproape inconștiente de sine, și noaptea visa chiar că este una din aceste ființe. Încearcă și acum să-și reducă conștiința pînă la recea stupiditate a unei rîme, dar conștiința era acum un fenomen dureros de acut și ireductibil, și cu cît o analiza mai mult, cu atît ea se umfla cu flăcări mai mari, făcîndu-i cu neputință acceptarea neantului. Cînd un pahar de vin îi încălzea inima și creierul îi dădea acea voluptate panteistică ce face ideea morții dulce, avea un început de înțelegere pentru fenomenul decesului. Extincția i se părea grozavă numai fiindcă era bruscă. Dacă însă fiecare element al conștiinței s-ar fi stins pe rînd, ca lumînările unui mare sfeșnic, atunci intrarea în nimic s-ar fi petrecut cu aceeași bucurie vitală cu care pruncul se desface din viscerele matern. Silivestru începu să moară ipotetic în acest chip: întîi renunța la orice gînd despre lumea înconjurătoare, și, întins în pat, în obscuritatea vesperală a odăii, trăi numai fiziologicește, respirînd și fixînd pe sub pleoape un nucleu negru de neant. Dacă ar fi stat așa multă vreme - fără să știe că moare - orice legături cu lumea înconjurătoare s-ar fi rupt și ar fi rămas ca într-o barcă părăsită pe un ocean de nimic. Atunc somnul l-ar fi cuprins, transformîndu-l într-un vis confuz, asemeni gîndului divin ce plutise peste ape înainte de facerea lumii. Visul s-ar fi subțiat și el ca un fum și dispariția s-ar fi făcut pe nesimțite și pentru totdeauna. Cînd însă gîndul lui Silivestru ajungea la acest punct suprem, conștiința zbucnea brusc înspăimîntată. Pentru ca acest proces de degradare a vieții să se întîmple fără revolte, ar fi trebuit ca conștiința să se prefacă de la sine cu vremea și să se piardă tăria analitică. Așa se întîmplă cu bătrînii care refac invers drumul spre nivelul copilăriei,pierzînd inteligența, afecțiunile, dorințele și rămînînd într-o imbecilitate vecină cu somnul. Dacă oamenii ar fi trecut rînd pe rînd în stadiul animalelor de pe întreaga scară zoologică, scoborîndu-se pînă la amibe și apoi către plante, moartea aceasta prin metamorfoză n=ar fi avut nimic grozav. Dar căderea bruscă din sîmburele de foc al conștiinței în nimicul fizic al pămîntului îl cutremura. Nici măcar speranța morții naturale, prin îmbătrînire, așa de posibilă în familia lui, unde Iaca murise centenară, nu-l mîngîia, fiindcă acum conștiința îi era așa de dureros ascuțită, încît îl treceau sudorile la gîndul că tot ce iubise în viață avea să-l lase indiferent. Chiar regresiunea cu imaginația spre copilărie îl îndurera. Acum n-ar mai fi vrut - fiind ce era - să redevină copil. I se părea absurd să se revadă prunc printre cărțile strînse în rafturi și să nu înțeleagă ce cuprind, tot așa cum i s-ar fi părut curios să devină vrabie și să nu mai știe că există disciplinele istoriei și geografiei. Conștiința e un fenomen ireductibil, și cu cît Silivestru o scruta, cu atît ea durea.
Neputînd să gîndească extincția și nimicul, Silivestru introducea în meditația lui despre moarte elemente fizice externe ce nu-i aparțineau propriu-zis și care presupuneau dăinuirea sub formă latentă a mai tuturor simțurilor. Așa, de pildă, îl făcea să sufere nemișcarea morții, deși, nemaiavînd conștiința mișcării, n-ar mai fi avut-o nici pe aceea relativă a rigidității. Moartea pe ninsoare sau pe ploaie îl cutremura. Simțeaa dinainte degerăturile membrelor, pietrificarea și învinețirea lor la ger, căderea în pămîntul înghețat și împulberat cu zăpadă. Ploaia și umiditatea autumnală îi descompunea trupul, dinainte, în imaginație. Noroiul se întindea pe el, îl pătrundea în gură și în ochi, îl veștejea ca pe o frunză, apoi îl umfla, îl putrezea și-l umplea de viermi. De-ar fi căzut viu într-un canal, într-o hazna de murdării, soarta nu i s-ar fi părut mai grozavă decît această dospire subterană, pe care o vedea cu ochii de dincoace. Incinerația străveche i se înfățișa mai blîndă decît înhumația, dar și acolo oroarea de coacere îl tortura. Se apropia de gura ardentă a sobei spre a înfrunta marile temperaturi, dar se trăgea repede înapoi, doritor de răceală și integritate.
Examinînd mereu și cu febrilitate problema morții, Silivestru izbuti să disocieze oroarea absurdă a simțurilor carnale de simțul dincolo, care fără îndoială era indiferent față de agenții fizici. Acum extincția i se părea un moment secundar și-l chinuia numai forma existenței sau inexistenței după deces. El nu credea în suflet, în viața viitoare și în rai nu fiindcă ar fi ajuns la această concluzie pe cale dialectică, ci fiindcă instinctul îi spunea că moartea însemană anularea oricărei conștiințe de sine. Această presimțire găsea sprijin chiar în meditație. „Este cu neputință ca sufletul să existe, își zicea el. Eu vreau ca spiritul meu să dăinuie mai departe, cu tot ce alcătuiește esența lui: cu dragostea și cu ura, cu foamea și cu setea, cu căldura și cu frigul. Dar fără trup aceste funcțiuni n-au nici o probabilitare de a fi și fiindcă nu mai este aparatul care să le producă, și fiindcă nu mai au un scop. Atunci ar însemna ca țipătul pe care îl scoatem în momentul nașterii durează, independent, în eternitate. Fără organele coporale, sufletul nu este nimic. Dar presupunînd totuși că funcțiunea creierului nostru durează și după uscarea țestei, ar trebui ca și păsările, și peștii, și cîinii, și toate animalele cu o conștiință să aibă o viață viitoare, ceea ce nimeni nu crede. Dacă, prin urmare, pisica această neagră care se freacă de umărul meu, murind, intră în nimic, nimicul este cu putință, și atît e de ajuns ca instinctul nostru să presimtă absurditatea sufletului nefuncțional.”
Silivestru mai avea însă o speranţă, fundată pe nişte speculaţii filozofice originale. El îşi zicea că în univers existenţă permanentă, una şi multiplă în acelaşi timp, adică abstracţia în totalitatea ei, şi individuală în diferite aspecte.Cînd un om moare, piere o conştiinţă individuală, dar în univers rămîne tot atîta conştiinţă, după cum pierind un val, în albia lacului rămîne tot apă. Noi vedem numai cadavrul, dar nimeni nu ştie că a murit,pierind numai unele determinaţiuni istorice şi rămînînd acelaşi suflet, acelaşi sentiment de a exista în cei rămaşi. Cu alte cuvinte, lumea va avea totdeauna atîta suflet cîtă conştiinţă de sine şi moartea nu e decît un fenomen, adică o aparenţă. În momentul chiar în care un om îşi dă duhul, un copil se naşte, şi cele două acte pot fi aşa de bine îmbinate între ele încît între o existenţă şi alta să nu fie nici o clipă de moarte.
Silivestru căzu însă repede la întristare, recunoscînd că omenirea e un fenomen recent şi a fost o eră pur geologico-minerală, în care conştiinţa n-a existat. El speră atunci într-un suflu universal din care omul iese şi în care cade, fără întreruperi de întuneric pur. Bunăoară, îşi închipuia că în momentul morţii, redevenit corp fizic, ar fi intrat în sensibilitatea luminilor siderale şi ar fi simţit zgomotul şi mişcarea stelelor, sau că, putrezit în pămînt, ar fi redevenit ierburile şi scaieţii crescuţi din el şi s-ar fi înfiorat în obscuritate de picurii ploii.
Dar chiar această ipoteză a continuităţii între toate simţurile lumii nu-l satisfăcea. N-ar fi vrut ca murind, de pildă, să rămînă pe lume sub chipul tantei Ghencea, sau pierînd sub chipul omenirii să rămînă în stadiul animalelor inferioare. Silivestru voia să fie el, şi dacă l-ar fi întrebat cineva ce ar fi vrut să fie, de n-ar fi fost el, ar fi răspuns că nu dorea altceva decît să fie ceea ce este. Aşa fiind, orice fel de abstracţiuni filozofice îl lăsau rece, şi presimţind că nici o religie, nici filozofie nu putea să-i promită că va răsmîne neschimbat, aşa cum este, Silivestru fu cuprins de mîhnire şi de silă de viaţă, şi atîta dorinţă de a trăi îl făcu să dorească moartea.
Fiind mai mult istoric decît filozof, Silivestru nu căuta să-şi satisfacă raţiunea şi nu umbla după convingeri. În el sufereau simţurile, inima, sufletul tot de oroarea morţii, şi nu făcea altceva decît să dibuie o stare de conştiinţă prielnică pentru moarte.
Cînd se împăca cu ideea neantului privit ca un somn lung, se răscula de incomensurabilitatea lui. După moartea lui avea să treacă o sută de ani, o mie, un milion, pămîntul avea să se zbîrcească şi să îngheţe, stelele aveau să cadă în haos, ca scînteile unei torţe pe sfîrşit, şi apoi totul s-ar fi stins fără sunet, ca într-o vată, şi apoi tot aşa la infinit; iar el, Silivestru, n-ar mai fi ieşit niciodată din gol. Fără îndoială că intelectualul din el îşi dădea seama de absurditatea şi sterilitatea unor asemenea preocupări, dar omul era obsedat de nimic şi îngrozit de durata lui.
Nu de moarte mă cutremur, ci de veşnicia ei.
Acest vers al lui Vlahuţă impresionă acum pe Silivestru ca o sentinţă de foc, deşi înainte i se păruse o vorbă goală, poetică. El încercă să ucidă spaima eternităţii, analizînd veşnicia prenatală, de care nimeni nu se îngrozea. Dar între aceste două infinituri era o mare deosebire. Căci una este să te scoli dintr-un somn lung şi odihnitor, şi alta să cazi într-un leşin greu. Prăpastia nu te înspăimîntă văzută de jos, din poale, ci pe vîrf, şi Silivestru înţelegea naşterea din genuni, dar nu suferea gîndul veşnicei nefiinţe.
La început lentă, meditativă, obsesia morţii deveni atît de violentă la Silivestru, încît, ca să nu fie prins de moarte, se gîndi să o preîntîmpine. Şi astfel ideea sinuciderii prinse rădăcini din ce în ce mai puternice în el, pînă ce se prefăcu în hotărîre nestrămutată. Din acel moment orice groază de infinit îi dispăru şi, redevenit calm, sociabil şi chiar viclean, Silivestru nu mai cugetă decît la tehnica morţii.
(...)
>
SURSA
George Călinescu, Cartea nunţii, ed. Eminescu / colecţia Romanul de dragoste - nr. 45, Bucureşti, 1972, p. 265 - 272.
miercuri, 30 aprilie 2014
Dezbateri publice în orașul american Oakland la începutul secolului XX (LONDON 1909)
<
(...) I se întîmpla ca într-o singură zi să ia cunoștință de probleme de economie, de industrie și de politică. Trecînd o dată prin City Hall Park, observă un grup de oameni, iar în mijloc vreo cinci sau șase care, pătimași și aprinși la față, discutau cu glas tare. Se amestecă printre ascultători și din gura acelor filozofi populari auzi o limbă cu totul nouă. Unul dintre ei era vagabond, altul agitator sindicalist, altul student în drept, iar ceilalți studenți vorbăreți. Atunci auzi pentru prima oară despre socialism, anarhism și impozit unic (4), de-abia atunci află că existau pe lume filozofii sociale vrăjmașe. Auzi sute de termeni tehnici, cu totul noi pentru el, aparținînd unor domenii ale gîndirii niciodată atinse în puținele lui lecturi. Din pricina asta nu avea cum urmări prea îndeaproape argumentațiile și nu putea decît bănui sau presupune ideile învăluite în astfel de expresii ciudate. Tot acolo se mai afla un chelner cu ochi negri care era teozof (5), un muncitor bătrîn care îi punea pe toți în încurcătură, susținînd o ciudată filozofie potrivit căreia tot ce există este bine alcătuit (1) și un alt bătrîn care sporovăia întruna despre cosmos și despre atomul-tată și atomul-mamă.
(...)
(4) Economiștii burghezi cunoscuți sub numele de fiziocrați considerau că numai agricultura era izvor de avuție. Pornind de aici, ei cereau ca industriașii să fie scutiți de impozite, singurul impozit (impozitul unic) admis de ei fiind cel asupra produselor agricole.
(5) Adept al teosofiei, adică al unei pseudoștiințe cu un caracter dintre cele mai obscurantiste, care propovăduiește „cunoașterea divinității” prin realizarea unei comunități nemijlocite cu „lumea transcendentatală”.
(1) Probabil o aluzie la cunoscuta teză a filozofului german Leibnitz (1646-1716), conform căreia „totul este cum nu se poate mai bine, în cea mai bună dintre lumi”.
>
SURSA
Jack London, Martin Eden, trad. D. Mazilu, ed. Cartea Românească, București, 1984, p. 70-71.
(...) I se întîmpla ca într-o singură zi să ia cunoștință de probleme de economie, de industrie și de politică. Trecînd o dată prin City Hall Park, observă un grup de oameni, iar în mijloc vreo cinci sau șase care, pătimași și aprinși la față, discutau cu glas tare. Se amestecă printre ascultători și din gura acelor filozofi populari auzi o limbă cu totul nouă. Unul dintre ei era vagabond, altul agitator sindicalist, altul student în drept, iar ceilalți studenți vorbăreți. Atunci auzi pentru prima oară despre socialism, anarhism și impozit unic (4), de-abia atunci află că existau pe lume filozofii sociale vrăjmașe. Auzi sute de termeni tehnici, cu totul noi pentru el, aparținînd unor domenii ale gîndirii niciodată atinse în puținele lui lecturi. Din pricina asta nu avea cum urmări prea îndeaproape argumentațiile și nu putea decît bănui sau presupune ideile învăluite în astfel de expresii ciudate. Tot acolo se mai afla un chelner cu ochi negri care era teozof (5), un muncitor bătrîn care îi punea pe toți în încurcătură, susținînd o ciudată filozofie potrivit căreia tot ce există este bine alcătuit (1) și un alt bătrîn care sporovăia întruna despre cosmos și despre atomul-tată și atomul-mamă.
(...)
(4) Economiștii burghezi cunoscuți sub numele de fiziocrați considerau că numai agricultura era izvor de avuție. Pornind de aici, ei cereau ca industriașii să fie scutiți de impozite, singurul impozit (impozitul unic) admis de ei fiind cel asupra produselor agricole.
(5) Adept al teosofiei, adică al unei pseudoștiințe cu un caracter dintre cele mai obscurantiste, care propovăduiește „cunoașterea divinității” prin realizarea unei comunități nemijlocite cu „lumea transcendentatală”.
(1) Probabil o aluzie la cunoscuta teză a filozofului german Leibnitz (1646-1716), conform căreia „totul este cum nu se poate mai bine, în cea mai bună dintre lumi”.
>
SURSA
Jack London, Martin Eden, trad. D. Mazilu, ed. Cartea Românească, București, 1984, p. 70-71.
duminică, 4 august 2013
Filozofii și lumea (PETRESCU 1930)
<
Cartea întîi
(...)
E tot filozofie...
(...)
- Dragă, filozofii, ca toți copiii, au vrut să știe la început "cine a făcut lumea?".
- Cine s-o facă? Dumnezeu...
- Da? Ai uitat întrebarea: dar pe Dumnezeu cine l-a făcut, tăticule?
- ?!... se miră cu ochii măriți și cu gura micșorată.
- Sigur. Îndeosebi, ei ar fi vrut să știe ce se întîmplă cu omul după moarte... Dacă există sufletul... și dacă sufletul e muritor. Au văzut însă curînd că aci dezlegare nu poate să fie și, modești, dîndu-și seama că nu pot cunoaște nimic de dincolo, au căutat să cunoască mai bine lumea de dincoace, lumea asta în care trăim. Negreșit, mai toți au făcut și metafizică religioasă, dar cei mai mulți, și în principalul operei lor, s-au întrebat ce e lumea...
- Ce să fie? și era mirată că filozofii și-au pus o întrebare așa de simplă.
(...)
- Dragă fată, încă de la început s-a văzut că nici întrebarea asta nu are un răspuns limpede. De trei mii de ani - și, poate, mai de mult - gînditorii caută dezlegare: Ce este lumea? Ce putem cunoaște din ea? Cei care au încercat un răspuns se numesc filozofi*, iar ansamblul răspunsului lor, un sistem de filozofie. De aceea, în centrul filozofiei stă așa-zisa teorie a cunoașterii. Motru**, de pildă, e profesor de logică și teoria cunoașterii.
(...)
- Dar bine, cu această cunoaștere a lumii nu se ocupă știința? Ce mai e nevoie de o teorie a cunoașterii? E mirată, așa cum se miră profanii că filozofia se ocupă de lucruri care lor li se par excesiv de simple, căci nimic nu pare mai simplu decît o axiomă. Așa cum elevii care urmează matematici superioare se miră că li se cere să demonstreze că 3 x 7 = 7 x 3.
- E cu totul altceva, fată urîtă... De altfel, cei mai mulți filozofi au tăgăduit posibilitatea științei.
- Ei, cum asta? întreabă, nevinovată...
- Ei spun că, în afară de ce e formal și nu al realității, în afară de matematici și ce se leagă de ele: geometria, mecanica și fizica, în genere, nu putem cunoaște nimic sigur. "Sigur", înțelegi?
- Și cum asta? Dar medicina?
- De medicină nici nu mai vorbim. Indicațiile ei se bat cap în cap și determină mode. Unii cred că de două mii de ani n-a făcut nici un progres, în afară de chirurgie, care e tehnică pură. Medicina nici astăzi nu poate vindeca un guturai măcar și ai văzut că eu a trebuit să aștept două săptămîni pînă să te pot săruta ca lumea...
(...)
- A recomandat, zeci de ani, dușurile reci pentru cei nervoși și acum le condamnă, găsindu-le omorîtoare mai ales pentru cei nervoși, de le-a înlocuit cu cele scoțiene. A recomandat o jumătate de veac mîncărurile fierte mult, cu grijă, și azi le recomandă aproape crude, să nu li se piardă vitaminele. A recomandat operația de apendicită, pe urmă a combătut-o, a recomandat medicația intensă, ca să revie pe urmă la stimulente și iar să se întoarcă. Am citit zilele trecute că un medic e de părere că apa murdară de rîu e mai bună de băut, tocmai pentru că are bacterii, necesare organismului, și deci e împotriva filtrării. Ba ee pare că unii medici sînt și împotriva aerației camerei de dormit, penteu ca să nu se consume oxigen în timpul somnului și odihna să fie deci completă și citează cazul păsărilor, care dorm cu pliscul sub aripă. A fost un principiu: "digerăm cu picioarele mau mult decît cu stomacul" și acum unii recomandă siesta liniștită, după pilda animalelor care se odihnesc după masă. Tuberculoșilor li s-a recomandat, cu pasiune, aerul cel mai tare al munților și, după ce au murit cu sutele și cu miile acolo, au fost coborîți, ceilalți, mai jos. De altfel, mulți se întreabă dacă nu cumva cea mai teribilă dintre boale, aceea a cancerului, nu e un rezultat al excesului de medicamentație, dovedind astfel că nu cîștigăm nimic, că, în schimbul unei aparente îndreptări, ne lovește mai rău, mai complit. S-a observat, în orice caz, că populațiile care ignoră medicina trăiesc mai sănătos și mai mult decît cele care la tot pasul aleargă după doctori. (...) De istorie ce să-ți mai vorbesc? Ai văzut cum își bate joc Anatole France* de ea. De altminteri, filozofii nu se gîndeau numai la medicină, ci la tot ce poate fi obiect de știut. Nu putem cunoaște nimic cu adevărat.
- Tot nu pricep... cum nu putem cunoaște?
- Ascultă, să te întreb altfel. Cum cunoaștem noi lumea?
- Prin simțuri...
- Foarte bine, dar simțurile sînt înșelătoare:
Urechea te minte și ochiul te înșală...
Ce un secol ne zice, ceilalți ne dezic...
Culoarea nu e a lucrurilor... e a ochiului nostru... Daltoniștii văd verde în loc de roș. Dacă toți am fi daltoniști, toate lucrurile roșii ar fi verzi, ochiul suferă, de altfel, de atîtea ori de halucinație... urechea de asemeni... "mi s-a părut că m-a strigat cineva", pipăitul înșală, simțul interior înșală... Cei cărora li s-amputat un picior se vaietă încă uneori că-i doare unghia de la deget. Lucrurile nu au nimic al lor: nici formă, nici culoare, nici sunet. De altfel, n-ai văzut și în somn cum ne înșală simțurile? Trăiești în vis tocmai ca în viață. Soarele te arde, iarba e umedă, gheața rece, vezi ce nici n-ai gîndi, cîștigi saci cu bani de aur. Ba chiar bănuiești că ești în vis și îngrijorat, cauți să verifici, te pipăi. Dar te convingi că e realitate. Pentru orice gînditor adevărat a rămas stabilit că nu putem avea nici o încredere în simțuri. Totul e relativ. (...)
-Dar sub aparență, s-au întrebat filozofii, nu e nimic absolut, nimic care să reziste oricărei analize? Și fiecare a propus cîte ceva. Fiecare a avut un sistem al lui. Primii filozofi greci mai cunoscuți au emis teorii oarecum simple. Pentru Tales din Milet*, dacă ai căuta și ai căuta, ai vedea că esența, absolutul, este apa. Ea se transformă în toate lucrurile care sînt pe lume. Pentru Heraclites*, care nu vedea decît mișcare și transformare, dimpotrivă: esența absolutului era focul, un foc mai pur însă. Alții, mai vechi, crezuseră că e pămîntul, alții aerul. De fapt, toți înțelegeau prin aceste "principii" ceea ce știința modernă înțelege prin "energie", care, transformîndu-se în orice, creează lumea existentă. Deci, vechii filozofi greci erau niște fizicieni. Erau, de altfel, și buni matematicieni. Pytagora chiar credea că numărul e singura realitate în lume. Căci aparențele ar fi înșelînd, dar numărul nu înșală niciodată, 3 + 7 fac oricînd șapte. Alții au găsit că mișcarea e absolută, Zenon* credea că, singur, repaosul. Dar să trecem peste acești primi filozofi, căci toți au dreptate, dar toți exagerează.
- Ascultă, nu pricep.
- Ei, mereu nu pricepi... Și pe urmă, surîzînd: Un filozof nu trebuie priceput, căci asta e imposibil. De altfel, filozofii toți se declară, de trei mii de ani încoace, unii pe alții ininteligibili. Și dacă ei nu se înțeleg... atunci cum vrei să-i înțelegi tu? (...)
- Bine, dar nici profesorul nu-i înțelege?
- Nici el, nici nimeni. Un sistem de filozofie e un sistem frumos sau nu e nimic. Nu uita că el e un mare profesor de istoria filozofiei. Un istoric memorizează. El expune pe rînd sistemele, nu le explică. Căci, în general, aceste sisteme sînt capodopere de logică și metodă. Numai dacă le admiți însă punctul de plecare, adică tocmai cel care e declarat, în genere, ininteligibil. Filozofii și nebunii sînt cei mari adepți ai logicii. Dacă admiți unui nebun că el e de sticlă, atunci totul decurge cum nu se poate mai normal. Se ferește de tine ca să nu se spargă, se spală cu grijă ca să fie mereu limpede, își studiază greutatea, speră să devină sonor, și așa mai departe. De altfel, după primii filozofi greci, au urmat sofiștii*, care au împins îndoiala pînă la ultimele consecințe. Dacă nimic nu e adevărat, atunci se poate afirma orice. Totul e să fie frumos exprimat. Dacă "omul e măsura lucrurilor" și, oricît s-ar trudi, nu descoperă decît minciuna, atunci să aleagă cel puțin minciunile agreabile. Cum vezi, ei sînt strămoșii autorului tău favorit, Anatole France, care afirmă și el că orice idee se poate susține, că adevărul nu poate fi aflat și că singurul lucru care ne rămîne de făcut e să căutăm frumosul și agreabilul. Iar în locul unui filozof, el preferă o statuetă sau, și mai bine, o femeiușcă frumoasă ca o statuetă... (...)
- Ei bine, au urmat, lăsînd deoparte pe cei mai puțin însemnați, timp de aproape două mii de ani, o serie de mari filozofi, care, indignați de atitudinea sofiștilor (căci aceștia, găsind că simțurile înșeală, tăgăduiau totul), au căutat dacă nu există un alt mjloc, mai sigur, de aflat adevărul. Și au găsit că rațiunea e un bun instrument și că ea ne poate ajuta să descoperim cîteva adevăruri absolute. Socrate a găsit că binele e ceva absolut. Platon a ajuns la concluzia că ideile nu sînt supuse schimbării. Animalul se naște, crește și moare; dar ideea de animal, speța, rămîne undeva, în aer, în cer: Aristotel găsea că rămîne sigură activitatea, cine nu se mișcă e mort ca un tablou pe perete, activitatea e o certitudine. Descartes* găsea că sigură e îndoiala, deci cugetarea - și de aici deducea existența sigură a lumii. Spinoza*, mai raționalist decît ceilalți, ajungea la concluzia că sigură e substanța, adică Dumnezeu, și tot ce există nu sînt decît moduri și forme ale substanței. E panteismul exprimat cu aproximație în literatură, în ideea nu că Dumnezeu e în toate, ci e toate: floare, pom, munte, om, gîndire; Leibniz*, tot pe calea rațiunii, găsea că absolut certă e existența substanței active, a monadelor adică, un fel de mici suflete din care e făcută lumea. Aceștia au fost raționaliștii principali, căci i-am lăsat deoparte pe mulți, între care și pe religioși: Plotin din Alexandria*, pe filozofii și sfinții creștini: sfîntul Augustin*, sfîntul Bernard*, sfîntul Toma d'Aquino* și alții. (...)
- Așadar, timp de două mii de ani, aceștia și discipolii lor au căutat, îngroziți de nesiguranța simțurilor, să găsească un sprijin în rațiune sau în credința în Dumnezeu. A venit însă școala filozofică englezească, știi că englezii sînt oameni practici, și a afirmat că nimic nu putem ști decît tot prin simțuri. Rațiunea nu duce decît la vorbe goale. Unul dintre acești englezi, Roger Bacon**, și după el altul, Francois Bacon***, peste trei veacuri, ne îndeamnă să ne întoarcem la natură și să nu credem decît ceea ce se poate controla. Ei sînt părinții științei moderne. Ceilalți englezi, care au filozofat, s-au mulțumit să tăgăduiască valoarea virajului rațiunii. Locke**** afirmă contrariul celor ce se susținuse două mii de ani. Numai prin simțuri putem cunoaște ce e de cunoscut, prin experiență. Înainte de experiență suflwtul e "tabula rasa"*****. Episcopul Berkeley****** trage concluzia că dacă totul nu există decît cîtă vreme e cunoscut prin simțuri, atunci tot ce nu e cunoscut nu există: și cum cunoașterea e un act spiritual, spiritul e totul, deci materia nu există și senzațiile sînt provocate se spiritul cel mare: Dumnezeu, așa cum sufletul provoacă și trăiește visele. Viața și materia sînt numai un vis al spiritului. David Hume***** tăgăduiește spiritul și revine, într-o formă nouă, la vechiul scepticism al sofiștilor. Nimic nu există în realitate. Totul e numai relativ la noi și se reduce la legile asociației ideilor. Nici numărul, nici cauza, nimic nu există, afară de ceea ce aduc simțurile și care, firește, nu are nici o valoare științifică. Tot un englez, și încă față bisericească, filozoful Thomas Reid, a combătut această filozofie a iluziei, spunînd, între altele, și o anecdotă care a avut mare succes la vremea ei. "Mă întîlnesc, zilele trecute, cu bunul meu prieten, John, să-i spunem. Era foarte amărît. "Dar, John, ce s-a întîmplat cu dumneata?"... "Sînt amărît. Mi-a înnebunit băiatul cel mare"... "Arthur? Ei, nu mai spune... cel care studia filozofia la Oxford?" "Tocmai el. A venit acum de sărbători acasă. Firește că am gătit o masă bogată și, emoționat, l-am întrebat ce a învățat acolo, la Universitate..." "Multe, tată, și lucruri pe care nici nu le bănuiești. Am învățat, de pildă, că nimic nu există, că totul e o creație a simțurilor noastre. Culoarea asta roșie a vinului nu există în realitate, tată, e o creație a ochiului meu, paharul însuși e o creație a simțurilor mele, masa, cu tot ce e pe ea; uite, mîna mea e și ea creație a simțurilor mele. Dumneata însuți, tată, ești o creație a simțurilor mele"... Cînd am auzit asta, mi s-a făcut rău. M-am ridicat furios în picioare și i-am spus, cuprins de mînie: "Bine, ticălosule, că vinul și paharul, și masa or fi creația simțurilor tale... poate... nu știu. Dar ssă-mi spui mie că eu sînt o creație a simțurilor tale, cînd știu bine că eu te-am făcut pe tine?... Asta-i prea-prea. Ieși afară din casa mea și du-te la filozofii tăi."
(...)
- Episcopul ăsta avea dreptate...
- Te cred că-i dai dreptate... Totdeauna episcopii au fost de acord cu femeiuștile frumoase. (...) De altfel, am ajuns la Kant*****, care e cel mai mare dintre toți. El i-a împăcat pe cei două mii de ani de raționalism - adică de împăcat nu i-a împăcat, dar a găsit calea adevărată - cu empirismul științific al englezilor. El a spus: nici rațiunea singură, nici simțurile singure nu pot oferi un adevăr sigur. Rațiunea singură o ia razna, simțurile singure sînt moarte. Lumea cea adevărată, care ne stîrnește impresiile, n-o cunoaștem. El i-a zis lumii aceleia "lucru în sine", numen. Numenul, acest miez al lucrurilor, nu-l poate cunoaște nimeni. Cînd vrea să ajungă la noi, el ia forma dictată de simțuri și se organizează așa cum cere rațiunea noastră. Cînd acest numen vrea să intre în cetatea minții noastre, el trebuie să se supuie formalităților necesare, să îmbrace un anumit costum, să păstreze obiceiurile și prescripțiile. Rațiunea nu poate ști nimic din ceea ce e în afară de zidurile cetății, dar garantează pentru ordinea și siguranța celor dinăuntru. Prin urmare, și după Kant, lumea pe care o vedem e un vis al fiecăruia din noi, dar un vis care se formează după anumite reguli, nu așa la întîmplare, după regulile "casei", adică ale sensibilității, ale judecății și ale rațiunii.
Că vis al morții eterne e viața lumii întregi...
Iată, fată dragă, filozofia, explicată, atît cît s-a putut, ca s-o înțeleagă și o proastă mică, așa ca tine...
(...)
>
Sursa
Camil Petrescu, Ultima noapte de dragoste, întîia noapte de război, ed. Minerva/seria Patrimoniu, București, 1989, pp. 56-63.
Cartea întîi
(...)
E tot filozofie...
(...)
- Dragă, filozofii, ca toți copiii, au vrut să știe la început "cine a făcut lumea?".
- Cine s-o facă? Dumnezeu...
- Da? Ai uitat întrebarea: dar pe Dumnezeu cine l-a făcut, tăticule?
- ?!... se miră cu ochii măriți și cu gura micșorată.
- Sigur. Îndeosebi, ei ar fi vrut să știe ce se întîmplă cu omul după moarte... Dacă există sufletul... și dacă sufletul e muritor. Au văzut însă curînd că aci dezlegare nu poate să fie și, modești, dîndu-și seama că nu pot cunoaște nimic de dincolo, au căutat să cunoască mai bine lumea de dincoace, lumea asta în care trăim. Negreșit, mai toți au făcut și metafizică religioasă, dar cei mai mulți, și în principalul operei lor, s-au întrebat ce e lumea...
- Ce să fie? și era mirată că filozofii și-au pus o întrebare așa de simplă.
(...)
- Dragă fată, încă de la început s-a văzut că nici întrebarea asta nu are un răspuns limpede. De trei mii de ani - și, poate, mai de mult - gînditorii caută dezlegare: Ce este lumea? Ce putem cunoaște din ea? Cei care au încercat un răspuns se numesc filozofi*, iar ansamblul răspunsului lor, un sistem de filozofie. De aceea, în centrul filozofiei stă așa-zisa teorie a cunoașterii. Motru**, de pildă, e profesor de logică și teoria cunoașterii.
(...)
- Dar bine, cu această cunoaștere a lumii nu se ocupă știința? Ce mai e nevoie de o teorie a cunoașterii? E mirată, așa cum se miră profanii că filozofia se ocupă de lucruri care lor li se par excesiv de simple, căci nimic nu pare mai simplu decît o axiomă. Așa cum elevii care urmează matematici superioare se miră că li se cere să demonstreze că 3 x 7 = 7 x 3.
- E cu totul altceva, fată urîtă... De altfel, cei mai mulți filozofi au tăgăduit posibilitatea științei.
- Ei, cum asta? întreabă, nevinovată...
- Ei spun că, în afară de ce e formal și nu al realității, în afară de matematici și ce se leagă de ele: geometria, mecanica și fizica, în genere, nu putem cunoaște nimic sigur. "Sigur", înțelegi?
- Și cum asta? Dar medicina?
- De medicină nici nu mai vorbim. Indicațiile ei se bat cap în cap și determină mode. Unii cred că de două mii de ani n-a făcut nici un progres, în afară de chirurgie, care e tehnică pură. Medicina nici astăzi nu poate vindeca un guturai măcar și ai văzut că eu a trebuit să aștept două săptămîni pînă să te pot săruta ca lumea...
(...)
- A recomandat, zeci de ani, dușurile reci pentru cei nervoși și acum le condamnă, găsindu-le omorîtoare mai ales pentru cei nervoși, de le-a înlocuit cu cele scoțiene. A recomandat o jumătate de veac mîncărurile fierte mult, cu grijă, și azi le recomandă aproape crude, să nu li se piardă vitaminele. A recomandat operația de apendicită, pe urmă a combătut-o, a recomandat medicația intensă, ca să revie pe urmă la stimulente și iar să se întoarcă. Am citit zilele trecute că un medic e de părere că apa murdară de rîu e mai bună de băut, tocmai pentru că are bacterii, necesare organismului, și deci e împotriva filtrării. Ba ee pare că unii medici sînt și împotriva aerației camerei de dormit, penteu ca să nu se consume oxigen în timpul somnului și odihna să fie deci completă și citează cazul păsărilor, care dorm cu pliscul sub aripă. A fost un principiu: "digerăm cu picioarele mau mult decît cu stomacul" și acum unii recomandă siesta liniștită, după pilda animalelor care se odihnesc după masă. Tuberculoșilor li s-a recomandat, cu pasiune, aerul cel mai tare al munților și, după ce au murit cu sutele și cu miile acolo, au fost coborîți, ceilalți, mai jos. De altfel, mulți se întreabă dacă nu cumva cea mai teribilă dintre boale, aceea a cancerului, nu e un rezultat al excesului de medicamentație, dovedind astfel că nu cîștigăm nimic, că, în schimbul unei aparente îndreptări, ne lovește mai rău, mai complit. S-a observat, în orice caz, că populațiile care ignoră medicina trăiesc mai sănătos și mai mult decît cele care la tot pasul aleargă după doctori. (...) De istorie ce să-ți mai vorbesc? Ai văzut cum își bate joc Anatole France* de ea. De altminteri, filozofii nu se gîndeau numai la medicină, ci la tot ce poate fi obiect de știut. Nu putem cunoaște nimic cu adevărat.
- Tot nu pricep... cum nu putem cunoaște?
- Ascultă, să te întreb altfel. Cum cunoaștem noi lumea?
- Prin simțuri...
- Foarte bine, dar simțurile sînt înșelătoare:
Urechea te minte și ochiul te înșală...
Ce un secol ne zice, ceilalți ne dezic...
Culoarea nu e a lucrurilor... e a ochiului nostru... Daltoniștii văd verde în loc de roș. Dacă toți am fi daltoniști, toate lucrurile roșii ar fi verzi, ochiul suferă, de altfel, de atîtea ori de halucinație... urechea de asemeni... "mi s-a părut că m-a strigat cineva", pipăitul înșală, simțul interior înșală... Cei cărora li s-amputat un picior se vaietă încă uneori că-i doare unghia de la deget. Lucrurile nu au nimic al lor: nici formă, nici culoare, nici sunet. De altfel, n-ai văzut și în somn cum ne înșală simțurile? Trăiești în vis tocmai ca în viață. Soarele te arde, iarba e umedă, gheața rece, vezi ce nici n-ai gîndi, cîștigi saci cu bani de aur. Ba chiar bănuiești că ești în vis și îngrijorat, cauți să verifici, te pipăi. Dar te convingi că e realitate. Pentru orice gînditor adevărat a rămas stabilit că nu putem avea nici o încredere în simțuri. Totul e relativ. (...)
-Dar sub aparență, s-au întrebat filozofii, nu e nimic absolut, nimic care să reziste oricărei analize? Și fiecare a propus cîte ceva. Fiecare a avut un sistem al lui. Primii filozofi greci mai cunoscuți au emis teorii oarecum simple. Pentru Tales din Milet*, dacă ai căuta și ai căuta, ai vedea că esența, absolutul, este apa. Ea se transformă în toate lucrurile care sînt pe lume. Pentru Heraclites*, care nu vedea decît mișcare și transformare, dimpotrivă: esența absolutului era focul, un foc mai pur însă. Alții, mai vechi, crezuseră că e pămîntul, alții aerul. De fapt, toți înțelegeau prin aceste "principii" ceea ce știința modernă înțelege prin "energie", care, transformîndu-se în orice, creează lumea existentă. Deci, vechii filozofi greci erau niște fizicieni. Erau, de altfel, și buni matematicieni. Pytagora chiar credea că numărul e singura realitate în lume. Căci aparențele ar fi înșelînd, dar numărul nu înșală niciodată, 3 + 7 fac oricînd șapte. Alții au găsit că mișcarea e absolută, Zenon* credea că, singur, repaosul. Dar să trecem peste acești primi filozofi, căci toți au dreptate, dar toți exagerează.
- Ascultă, nu pricep.
- Ei, mereu nu pricepi... Și pe urmă, surîzînd: Un filozof nu trebuie priceput, căci asta e imposibil. De altfel, filozofii toți se declară, de trei mii de ani încoace, unii pe alții ininteligibili. Și dacă ei nu se înțeleg... atunci cum vrei să-i înțelegi tu? (...)
- Bine, dar nici profesorul nu-i înțelege?
- Nici el, nici nimeni. Un sistem de filozofie e un sistem frumos sau nu e nimic. Nu uita că el e un mare profesor de istoria filozofiei. Un istoric memorizează. El expune pe rînd sistemele, nu le explică. Căci, în general, aceste sisteme sînt capodopere de logică și metodă. Numai dacă le admiți însă punctul de plecare, adică tocmai cel care e declarat, în genere, ininteligibil. Filozofii și nebunii sînt cei mari adepți ai logicii. Dacă admiți unui nebun că el e de sticlă, atunci totul decurge cum nu se poate mai normal. Se ferește de tine ca să nu se spargă, se spală cu grijă ca să fie mereu limpede, își studiază greutatea, speră să devină sonor, și așa mai departe. De altfel, după primii filozofi greci, au urmat sofiștii*, care au împins îndoiala pînă la ultimele consecințe. Dacă nimic nu e adevărat, atunci se poate afirma orice. Totul e să fie frumos exprimat. Dacă "omul e măsura lucrurilor" și, oricît s-ar trudi, nu descoperă decît minciuna, atunci să aleagă cel puțin minciunile agreabile. Cum vezi, ei sînt strămoșii autorului tău favorit, Anatole France, care afirmă și el că orice idee se poate susține, că adevărul nu poate fi aflat și că singurul lucru care ne rămîne de făcut e să căutăm frumosul și agreabilul. Iar în locul unui filozof, el preferă o statuetă sau, și mai bine, o femeiușcă frumoasă ca o statuetă... (...)
- Ei bine, au urmat, lăsînd deoparte pe cei mai puțin însemnați, timp de aproape două mii de ani, o serie de mari filozofi, care, indignați de atitudinea sofiștilor (căci aceștia, găsind că simțurile înșeală, tăgăduiau totul), au căutat dacă nu există un alt mjloc, mai sigur, de aflat adevărul. Și au găsit că rațiunea e un bun instrument și că ea ne poate ajuta să descoperim cîteva adevăruri absolute. Socrate a găsit că binele e ceva absolut. Platon a ajuns la concluzia că ideile nu sînt supuse schimbării. Animalul se naște, crește și moare; dar ideea de animal, speța, rămîne undeva, în aer, în cer: Aristotel găsea că rămîne sigură activitatea, cine nu se mișcă e mort ca un tablou pe perete, activitatea e o certitudine. Descartes* găsea că sigură e îndoiala, deci cugetarea - și de aici deducea existența sigură a lumii. Spinoza*, mai raționalist decît ceilalți, ajungea la concluzia că sigură e substanța, adică Dumnezeu, și tot ce există nu sînt decît moduri și forme ale substanței. E panteismul exprimat cu aproximație în literatură, în ideea nu că Dumnezeu e în toate, ci e toate: floare, pom, munte, om, gîndire; Leibniz*, tot pe calea rațiunii, găsea că absolut certă e existența substanței active, a monadelor adică, un fel de mici suflete din care e făcută lumea. Aceștia au fost raționaliștii principali, căci i-am lăsat deoparte pe mulți, între care și pe religioși: Plotin din Alexandria*, pe filozofii și sfinții creștini: sfîntul Augustin*, sfîntul Bernard*, sfîntul Toma d'Aquino* și alții. (...)
- Așadar, timp de două mii de ani, aceștia și discipolii lor au căutat, îngroziți de nesiguranța simțurilor, să găsească un sprijin în rațiune sau în credința în Dumnezeu. A venit însă școala filozofică englezească, știi că englezii sînt oameni practici, și a afirmat că nimic nu putem ști decît tot prin simțuri. Rațiunea nu duce decît la vorbe goale. Unul dintre acești englezi, Roger Bacon**, și după el altul, Francois Bacon***, peste trei veacuri, ne îndeamnă să ne întoarcem la natură și să nu credem decît ceea ce se poate controla. Ei sînt părinții științei moderne. Ceilalți englezi, care au filozofat, s-au mulțumit să tăgăduiască valoarea virajului rațiunii. Locke**** afirmă contrariul celor ce se susținuse două mii de ani. Numai prin simțuri putem cunoaște ce e de cunoscut, prin experiență. Înainte de experiență suflwtul e "tabula rasa"*****. Episcopul Berkeley****** trage concluzia că dacă totul nu există decît cîtă vreme e cunoscut prin simțuri, atunci tot ce nu e cunoscut nu există: și cum cunoașterea e un act spiritual, spiritul e totul, deci materia nu există și senzațiile sînt provocate se spiritul cel mare: Dumnezeu, așa cum sufletul provoacă și trăiește visele. Viața și materia sînt numai un vis al spiritului. David Hume***** tăgăduiește spiritul și revine, într-o formă nouă, la vechiul scepticism al sofiștilor. Nimic nu există în realitate. Totul e numai relativ la noi și se reduce la legile asociației ideilor. Nici numărul, nici cauza, nimic nu există, afară de ceea ce aduc simțurile și care, firește, nu are nici o valoare științifică. Tot un englez, și încă față bisericească, filozoful Thomas Reid, a combătut această filozofie a iluziei, spunînd, între altele, și o anecdotă care a avut mare succes la vremea ei. "Mă întîlnesc, zilele trecute, cu bunul meu prieten, John, să-i spunem. Era foarte amărît. "Dar, John, ce s-a întîmplat cu dumneata?"... "Sînt amărît. Mi-a înnebunit băiatul cel mare"... "Arthur? Ei, nu mai spune... cel care studia filozofia la Oxford?" "Tocmai el. A venit acum de sărbători acasă. Firește că am gătit o masă bogată și, emoționat, l-am întrebat ce a învățat acolo, la Universitate..." "Multe, tată, și lucruri pe care nici nu le bănuiești. Am învățat, de pildă, că nimic nu există, că totul e o creație a simțurilor noastre. Culoarea asta roșie a vinului nu există în realitate, tată, e o creație a ochiului meu, paharul însuși e o creație a simțurilor mele, masa, cu tot ce e pe ea; uite, mîna mea e și ea creație a simțurilor mele. Dumneata însuți, tată, ești o creație a simțurilor mele"... Cînd am auzit asta, mi s-a făcut rău. M-am ridicat furios în picioare și i-am spus, cuprins de mînie: "Bine, ticălosule, că vinul și paharul, și masa or fi creația simțurilor tale... poate... nu știu. Dar ssă-mi spui mie că eu sînt o creație a simțurilor tale, cînd știu bine că eu te-am făcut pe tine?... Asta-i prea-prea. Ieși afară din casa mea și du-te la filozofii tăi."
(...)
- Episcopul ăsta avea dreptate...
- Te cred că-i dai dreptate... Totdeauna episcopii au fost de acord cu femeiuștile frumoase. (...) De altfel, am ajuns la Kant*****, care e cel mai mare dintre toți. El i-a împăcat pe cei două mii de ani de raționalism - adică de împăcat nu i-a împăcat, dar a găsit calea adevărată - cu empirismul științific al englezilor. El a spus: nici rațiunea singură, nici simțurile singure nu pot oferi un adevăr sigur. Rațiunea singură o ia razna, simțurile singure sînt moarte. Lumea cea adevărată, care ne stîrnește impresiile, n-o cunoaștem. El i-a zis lumii aceleia "lucru în sine", numen. Numenul, acest miez al lucrurilor, nu-l poate cunoaște nimeni. Cînd vrea să ajungă la noi, el ia forma dictată de simțuri și se organizează așa cum cere rațiunea noastră. Cînd acest numen vrea să intre în cetatea minții noastre, el trebuie să se supuie formalităților necesare, să îmbrace un anumit costum, să păstreze obiceiurile și prescripțiile. Rațiunea nu poate ști nimic din ceea ce e în afară de zidurile cetății, dar garantează pentru ordinea și siguranța celor dinăuntru. Prin urmare, și după Kant, lumea pe care o vedem e un vis al fiecăruia din noi, dar un vis care se formează după anumite reguli, nu așa la întîmplare, după regulile "casei", adică ale sensibilității, ale judecății și ale rațiunii.
Că vis al morții eterne e viața lumii întregi...
Iată, fată dragă, filozofia, explicată, atît cît s-a putut, ca s-o înțeleagă și o proastă mică, așa ca tine...
(...)
>
Sursa
Camil Petrescu, Ultima noapte de dragoste, întîia noapte de război, ed. Minerva/seria Patrimoniu, București, 1989, pp. 56-63.
luni, 20 august 2012
Religia în prizonierat, socialismul postbelic și umanismul (SARTRE 1938)
<
(…)
- A venit războiul și m-am angajat fără a ști de ce. Doi ani am stat fără să înțeleg, pentru că viața de pe front lăsa puțin timp de gîndire și apoi soldații erau prea grosolani. La sfârșitul lui 1916 am fost făcut prizonier. Mi s-a spus ulterior că mulți soldați și-au regăsit în captivitate credința din copilărie. Domnule, spuse Autodidactul coborîndu-și pleoapele peste pupilele înflăcărate, eu nu cred în Dumnezeu; existența lui e dezmințită de Știință. Dar, în lagărul de concentrare, am învățat să cred în oameni.
- A venit războiul și m-am angajat fără a ști de ce. Doi ani am stat fără să înțeleg, pentru că viața de pe front lăsa puțin timp de gîndire și apoi soldații erau prea grosolani. La sfârșitul lui 1916 am fost făcut prizonier. Mi s-a spus ulterior că mulți soldați și-au regăsit în captivitate credința din copilărie. Domnule, spuse Autodidactul coborîndu-și pleoapele peste pupilele înflăcărate, eu nu cred în Dumnezeu; existența lui e dezmințită de Știință. Dar, în lagărul de concentrare, am învățat să cred în oameni.
-Își suportau soarta cu curaj?
-Da, spune el cu un aer vag, era și asta. Dealtfel eram bine tratați. Dar voiam să vorbesc de altceva; în ultimele luni de război, nu ni se mai dădea aproape de loc de lucru. Cînd ploua, ne băgau într-un hangar mare de scîndură în care înghesuindu-ne încăpeam aproape două sute de inși. Închideau ușa și ne lăsau acolo înghesuiți unul într-altul, într-o obscuritate aproape completă.
Ezită o clipă.
-N-aș putea să vă explic, domnule.Toți oamenii aceia se aflau acolo, abia îi puteai vedea, dar îi simțeai lipiți de tine, le auzeai respirația… Într-una din primele dăți cînd ne-au închis în hangarul acela, apăsarea era atît de puternică încît am crezut la început că o să mă sufoc, apoi, dintr-o data, o bucurie puternică a pus stăpînire pe mine, era cît pe ce să cad jos; atunci am simțit că-i iubeam pe oamenii aceia ca pe niște frați, aș fi vrut să-i îmbrățișez pe toți. De atunci, de cite reveneam în hangar, încercam aceeași bucurie.
(…) – Hangarul Acela a dobîndit pentru mine un caracter sacru. De cîteva ori am izbutit să înșel vigilența paznicilor noștri, m-am strecurat singur în el și, acolo, în umbră, amintindu-mi de bucuriile pe care le cunoscusem , cădeam într-un fel de extaz. Orele treceau, dar eu nu le mai băgam în seamă. Mi s-a întîmplat să izbucnesc în hohote de plîns.
(…) În fiecare duminică asistam la slujba religioasă. Domnule, n-am fost niciodată un credincios. Dar nu s-ar putea spune că adevărata taină a liturghiei e comuniunea între oameni? Un preot francez, care nu avea decît un brat, celebra slujba. Aveam un armonium. Ascultam în picioare, cu capetele descoperite și, în timp ce sunetele armoniumului mă încîntau la culme, simțeam că mă fac una cu toți oamenii care mă înconjurau. Ah! Domnule cît de mult mi-au plăcut slujbele acestea. Chiar și acum, în amintirea lor mă duc uneori la biserică, duminica dimineața. La biserica Sainte-Cecile avem un organist minunat.
-Ai regretat de multe ori viața aceea?
-Da, domnule, în 1919. E anul în care am fost eliberat. Am trăit cîteva luni foarte dificile. Nu știam ce să fac, mă prăpădeam. Oriunde vedeam oameni adunați, mă strecuram în grupul lor. Mi s-a întîmplat, adăugă cu un surîs, să conduc la groapă un necunoscut. Într-o zi, de disperare, mi-am aruncat colecția de timbre în foc… Dar mi-am găsit drumul.
-Adevărat?
-Cineva m-a sfătuit … Domnule, știu că pot conta pe discreția dumneavoastră. Eu sînt, poate că dumneavoastră nu împărtășiți asemenea idei, dar sînteți un om cu spiritul atît de larg; eu sînt socialist.
Și-a coborît privirea, iar genele lui lungi tremură:
-Din luna septembrie a anului 1921, sînt înscris în partidul socialist S.F.I.O.* Iată ce voiam să vă spun.
Radiază de mîndrie. Mă privește cu capul dat pe spate, cu ochii jumătate închiși, cu gura întredeschisă, are aerul unui martir.
-Foarte bine, zic eu, foarte frumos.
-Domnule, știam că m-ați aproba. Și cum am putea blama pe un om care v-a spus: am dispus de viața mea în cutare sau cutare fel și, în clipa de față, sînt perfect fericit?
(…) –Ah! îi spun eu, din moment ce sînteți fericit…
-Fericit? Privirea lui e stînjenitoare, și-a ridicat pleoapele și mă fixează cu un aer sever. O să puteți judeca, domnule. Înainte de a fi luat hotărîrea aceasta,mă simțeam atît de îngrozitor de singur încît m-am gîndit la sinucidere. Ceea ce m-a reținut e idea că nmeni, dar absolut nimeni nu ar fi impresionat de moartea mea, că voi singur în moarte decît am fost în viață.
Se îndreaptă, obrajii i se umflă.
-Nu mai sînt singur, domnule. Pentru totdeauna.
-Ah! Cunoști multă lume? spun eu.
Surîde și îmi dau seama numai decît de naivitatea mea.
-Vreau să spun că nu mai sînt singur. Dar, firește, domnule, nu e nevoie ca să fiu neapărat cu cineva.
-Cu toate acestea zic, în organizația partidului socialist…
-Ah! Acolo cunosc pe toată lumea. Dar pe majoritatea lor doar după nume. Domnule, spuse el pe un ton glumeț, să fiu obligat să-mi aleg tovarășii într-un mod atît de rigid?
Prietenii mei sînt toți oamenii. Cînd mă duc dimineața la birou, în fața mea, în spatele meu, sînt alți oameni care se duc la munca lor. Îi văd, dacă aș îndrăzni, le-aș zîmbi, gîndesc că sînt socialist, că ei sînt cu toții scopul vieții mele, al eforturilor mele, și că ei nu au aflat încă acest lucru. Pentru mine e o sărbătoare, domnule.
Mă întreabă cu privirea; aprob dînd cap, dar simt că e puțin decepționat,.că voia mai mult entuziasm. Ce pot să fac? Sînt de eu de vină că în tot ce spune recunosc un împrumut, un citat? Că-i văd reapărînd, în timp ce-mi vorbește, pe toți umaniștii p ecare i-am cunoscut? Vai, am cunoscut atît de mulți umaniști! Umanismul radical e îndeosebi amicul funcționarilor. Umanismul zis „de stânga” se preocupă în primul rind să conserve valorile umane; nu aparține nici unui partid, pentru că nu vrea să trădeze, dar simpatiile sale se îndreaptă spre cei umili; celor umili le consacră el frumoasa lui cultură clasică. În general e un văduv cu ochii încă seducători și mereu umezi de lacrimi. Iubește de asemenea pisicile, cîinii, toate mamiferele superioare. Scriitorul communist îi iubește pe oameni îmcepînd cu al doilea plan cincinal; el pedepsește pentru că iubește. Pudic, asemeni tuturor celor puternici, el știe să-și ascundă sentimentele, dar tot el știe, grație unor priviri, unei inflexiuni a vocii, să facă se presimtă, în dosul cuvintelor aspre de justițiar, pasiunea lui severă și dulce pentru frații săi. Umanismul catolic, ultimul venit, veniaminul, vorbește de oameni cu un aer minunat. Ce basm frumos, spune el, e cea mai umilă dintre vieți, aceea a docherului londonez, aceea a unei muncitoare de la o fabrică de pantofi! A ales umanismul îngerilor; scrie pentru edificarea îngerilor lungi romane triste și frumoase, care obțin adeseori premiul Femina.
Acestea sunt marile roluri principale. Dar mai există o puzderie de alte roluri: filozoful umanist, care se apleacă asupra fraților săi ca un frate mai mare și are simțul responsabilității sale; umanistul care-i iubește pe oameni așa cum sînt, cel care-i iubește așa cum ar trebui să fie, cel care ține să-i salveze cu aprobarea lor și cel care-i va salva în ciuda voinței lor, cel crea vrea să creeze mituri noi și cel care se mulțumește cu miturile vechi, cel care iubește în om moartea acestuia, cel care iubește în om viața acestuia; umanistul vesel care are totdeauna cuvîntul glumeț pe buze; umanistul sumbru pe care-l întîlnim îndeosebi la veghile funebre. Toți se urăsc între ei, ca indivizi firește, nu ca oameni. Dar Autodidactul ignoră toate acestea: i-a închis în sine însuși ca pe niște pisici într-un sac de piele, unde se sfîșie între ei fără ca el să bage de seamă.
(…)
>
(…)
>
SURSA
Jean-Paul Sartre, Greața**, trad. Al. George, editura Univers, București, 1990, pp. 151-155.
NOTE M.T.
*S.F.I.O. – La Section française de l’Internationale ouvrière (Secțiunea franceză a Internaționalei muncitorești), partid întemeiat în 1905 și care se va transforma în 1969 în Partidul Socialist.
** R. Alexe, Greața, 23 iunie 2007 (http://www.bookblog.ro/integrala-de-autor/greata-2/)
marți, 1 februarie 2005
Traducerile lui Confucius în română (2005)
<
Cea mai recentă apariție românească despre Confucius (și care conține, printre altele, și citate din principala sa operă, Analecte) începe în felul următor: ”De Confucius toată lumea măcar a auzit, dar puțini știu mai multe despre el. Puțin sînt acei occidentali care să știe măcar o maximă a sa, chiar dacă el este cel mai mare filozof din istoria Chinei, a cărui moștenire continuă să existe și în ziua de azi. În lume există șase milioane de oameni care își zic ”confucianiști” și sistemul chinezesc de pietate conservat datorită lui numără 379 milioane de adepți în 91 de țări (6,4% din populația mondială, în comparația cu 6% budiști)”* Lucrarea marelui gînditor cu cele mai multe versiuni românești este Analecte.
Traducerea din limba chineză, în oricare limbă a pămîntului, nu este lipsită de surprize, cere o bună cunoaștere, riscuri existînd „la tot pasul”... Cînd ne-am referit la Lao Tze am citat diferite considerații aparținînd lui Allen Watts, considerații ce rămîn valabile și în cazul de față. Am mai putea adăuga descoperind în introducerea recentei apariții românești, citată la început, următoarele: ”Chineza este o limbă bogată, pe mai multe niveluri, care se reduce la o mormăială monosilabică fără sens cînd este redată cu caracterele latine ale arogantului Imperiu Roman. De-a lungul timpului, marea dramă a relației est-vest a constituit-o dificultatea fundamentală a traducerii celor două limbi care fac parte din familii, astfel încît să nu se implice textul mai mult decît ar fi necesar”.**
Vom încerca să definim confucianismul citînd din Religiile lumii: „confucianismul nu este, în sens strict, o religie, și este necesar să se distingă între confucianism ca școală filozofică, sau, mai exact, ca școala de înțelepciune, și confucianismul cultural [...] spiritul religios al confucianismului cult se percepe, fără tăgadă, din respectul său autentic față de Cer, respect ce impune ca în legătură cu el să nu se pună întrebări inutile, să nu fie nici obiectivizat și nici subiectivizat”.***
Astăzi Analecte sau Lun Yu, cum i se spune în transliterare, există pentru de limba română în patru traduceri diferite, conținînd: (1.) Confucius, Doctrina lui Confucius sau cele patru cărți clasice ale Chinei, traducere din limba franceză de Vlad Cojocaru, 477 pag., Editura Timpul, Iași, 1994; (2.) Confucius, Analecte, traducere din limba chineză veche, studiu introductiv, tabel cronologic, note și comentarii de Florentina Vișan, 318 pag., Editura Humanitas, București, 1995; (3.) Lao Zi și Confucius, traducere din limba chineză veche, studii introductive, comentarii și note de Mira și Constantin Lupeanu, Editura Qilinul din jad, București, 1997, 381 pag.; (4.) Confucius, Lun Yu - Convorbiri și notații, traducere din limba chineză veche, cuvînt introductiv și postfața ”Periplu la Qu Fu”, 120 pag., Editura Imperator, București, 1999. Cele mai consistente, cel mai pline de note, deci profitabile pentru un cititor curios, sînt edițiile aparținînd lui Vlad Cojocaru, Florentina Vișan și Constantin Lupeanu.
(...)
>
SURSA
?, Analecte de Confucius, „?”, serie nouă, an II, nr. 2, 2005, p. 39.
Cea mai recentă apariție românească despre Confucius (și care conține, printre altele, și citate din principala sa operă, Analecte) începe în felul următor: ”De Confucius toată lumea măcar a auzit, dar puțini știu mai multe despre el. Puțin sînt acei occidentali care să știe măcar o maximă a sa, chiar dacă el este cel mai mare filozof din istoria Chinei, a cărui moștenire continuă să existe și în ziua de azi. În lume există șase milioane de oameni care își zic ”confucianiști” și sistemul chinezesc de pietate conservat datorită lui numără 379 milioane de adepți în 91 de țări (6,4% din populația mondială, în comparația cu 6% budiști)”* Lucrarea marelui gînditor cu cele mai multe versiuni românești este Analecte.
Traducerea din limba chineză, în oricare limbă a pămîntului, nu este lipsită de surprize, cere o bună cunoaștere, riscuri existînd „la tot pasul”... Cînd ne-am referit la Lao Tze am citat diferite considerații aparținînd lui Allen Watts, considerații ce rămîn valabile și în cazul de față. Am mai putea adăuga descoperind în introducerea recentei apariții românești, citată la început, următoarele: ”Chineza este o limbă bogată, pe mai multe niveluri, care se reduce la o mormăială monosilabică fără sens cînd este redată cu caracterele latine ale arogantului Imperiu Roman. De-a lungul timpului, marea dramă a relației est-vest a constituit-o dificultatea fundamentală a traducerii celor două limbi care fac parte din familii, astfel încît să nu se implice textul mai mult decît ar fi necesar”.**
Vom încerca să definim confucianismul citînd din Religiile lumii: „confucianismul nu este, în sens strict, o religie, și este necesar să se distingă între confucianism ca școală filozofică, sau, mai exact, ca școala de înțelepciune, și confucianismul cultural [...] spiritul religios al confucianismului cult se percepe, fără tăgadă, din respectul său autentic față de Cer, respect ce impune ca în legătură cu el să nu se pună întrebări inutile, să nu fie nici obiectivizat și nici subiectivizat”.***
Astăzi Analecte sau Lun Yu, cum i se spune în transliterare, există pentru de limba română în patru traduceri diferite, conținînd: (1.) Confucius, Doctrina lui Confucius sau cele patru cărți clasice ale Chinei, traducere din limba franceză de Vlad Cojocaru, 477 pag., Editura Timpul, Iași, 1994; (2.) Confucius, Analecte, traducere din limba chineză veche, studiu introductiv, tabel cronologic, note și comentarii de Florentina Vișan, 318 pag., Editura Humanitas, București, 1995; (3.) Lao Zi și Confucius, traducere din limba chineză veche, studii introductive, comentarii și note de Mira și Constantin Lupeanu, Editura Qilinul din jad, București, 1997, 381 pag.; (4.) Confucius, Lun Yu - Convorbiri și notații, traducere din limba chineză veche, cuvînt introductiv și postfața ”Periplu la Qu Fu”, 120 pag., Editura Imperator, București, 1999. Cele mai consistente, cel mai pline de note, deci profitabile pentru un cititor curios, sînt edițiile aparținînd lui Vlad Cojocaru, Florentina Vișan și Constantin Lupeanu.
(...)
>
SURSA
?, Analecte de Confucius, „?”, serie nouă, an II, nr. 2, 2005, p. 39.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)