Religia în prizonierat, socialismul postbelic și umanismul (SARTRE 1938)

<

(…) 
- A venit războiul și m-am angajat fără a ști de ce. Doi ani am stat fără să înțeleg, pentru că viața de pe front lăsa puțin timp de gîndire și apoi soldații erau prea grosolani. La sfârșitul lui 1916 am fost făcut prizonier. Mi s-a spus ulterior că mulți soldați și-au regăsit în captivitate credința din copilărie. Domnule, spuse Autodidactul coborîndu-și pleoapele peste pupilele înflăcărate, eu nu cred în Dumnezeu; existența lui e dezmințită de Știință. Dar, în lagărul de concentrare, am învățat să cred în oameni.

-Își suportau soarta cu curaj?

-Da, spune el cu un aer vag, era și asta. Dealtfel eram bine tratați. Dar voiam să vorbesc de altceva; în ultimele luni de război, nu ni se mai dădea aproape de loc de lucru. Cînd ploua, ne băgau într-un hangar mare de scîndură în care înghesuindu-ne încăpeam aproape două sute de inși. Închideau ușa și ne lăsau acolo înghesuiți unul într-altul, într-o obscuritate aproape completă.

Ezită o clipă.

-N-aș putea să vă explic, domnule.Toți oamenii aceia se aflau acolo, abia îi puteai vedea, dar îi simțeai lipiți de tine, le auzeai respirația… Într-una din primele dăți cînd ne-au închis în hangarul acela, apăsarea era atît de puternică încît am crezut la început că o să mă sufoc, apoi, dintr-o data, o bucurie puternică a pus stăpînire pe mine, era cît pe ce să cad jos; atunci am simțit că-i iubeam pe oamenii aceia ca pe niște frați, aș fi vrut să-i îmbrățișez pe toți. De atunci, de cite reveneam în hangar, încercam aceeași bucurie.

(…) – Hangarul Acela a dobîndit pentru mine un caracter sacru. De cîteva ori am izbutit să înșel vigilența paznicilor noștri, m-am strecurat singur în el și, acolo, în umbră, amintindu-mi de bucuriile pe care le cunoscusem , cădeam într-un fel de extaz. Orele treceau, dar eu nu le mai băgam în seamă. Mi s-a întîmplat să izbucnesc în hohote de plîns.

(…) În fiecare duminică asistam la slujba religioasă. Domnule, n-am fost niciodată un credincios. Dar nu s-ar putea spune că adevărata taină a liturghiei e comuniunea între oameni? Un preot francez, care nu avea decît un brat, celebra slujba. Aveam un armonium. Ascultam în picioare, cu capetele descoperite și, în timp ce sunetele armoniumului mă încîntau la culme, simțeam că mă fac una cu toți oamenii care mă înconjurau. Ah! Domnule cît de mult mi-au plăcut slujbele acestea. Chiar și acum, în amintirea lor mă duc uneori la biserică, duminica dimineața. La biserica Sainte-Cecile avem un organist minunat.

-Ai regretat de multe ori viața aceea?

-Da, domnule, în 1919. E anul în care am fost eliberat. Am trăit cîteva luni foarte dificile. Nu știam ce să fac, mă prăpădeam. Oriunde vedeam oameni adunați, mă strecuram în grupul lor. Mi s-a întîmplat, adăugă cu un surîs, să conduc la groapă un necunoscut. Într-o zi, de disperare, mi-am aruncat colecția de timbre în foc… Dar mi-am găsit drumul.

-Adevărat?

-Cineva m-a sfătuit … Domnule, știu că pot conta pe discreția dumneavoastră. Eu sînt, poate că dumneavoastră nu împărtășiți asemenea idei, dar sînteți un om cu spiritul atît de larg; eu sînt socialist.

Și-a coborît privirea, iar genele lui lungi tremură:

-Din luna septembrie a anului 1921, sînt înscris în partidul socialist S.F.I.O.* Iată ce voiam să vă spun.

Radiază de mîndrie. Mă privește cu capul dat pe spate, cu ochii jumătate închiși, cu gura întredeschisă, are aerul unui martir.

-Foarte bine, zic eu, foarte frumos.

-Domnule, știam că m-ați aproba. Și cum am putea blama pe un om care v-a spus: am dispus de viața mea în cutare sau cutare fel și, în clipa de față, sînt perfect fericit?

(…) –Ah! îi spun eu, din moment ce sînteți fericit…

-Fericit? Privirea lui e stînjenitoare, și-a ridicat pleoapele și mă fixează cu un aer sever. O să puteți judeca, domnule. Înainte de a fi luat hotărîrea aceasta,mă simțeam atît de îngrozitor de singur încît m-am gîndit la sinucidere. Ceea ce m-a reținut e idea că nmeni, dar absolut nimeni nu ar fi impresionat de moartea mea, că voi singur în moarte decît am fost în viață.

Se îndreaptă, obrajii i se umflă.

-Nu mai sînt singur, domnule. Pentru totdeauna.

-Ah! Cunoști multă lume? spun eu.

Surîde și îmi dau seama numai decît de naivitatea mea.

-Vreau să spun că nu mai sînt singur. Dar, firește, domnule, nu e nevoie ca să fiu neapărat cu cineva.

-Cu toate acestea zic, în organizația partidului socialist…

-Ah! Acolo cunosc pe toată lumea. Dar pe majoritatea lor doar după nume. Domnule, spuse el pe un ton glumeț, să fiu obligat să-mi aleg tovarășii într-un mod atît de rigid?

Prietenii mei sînt toți oamenii. Cînd mă duc dimineața la birou, în fața mea, în spatele meu, sînt alți oameni care se duc la munca lor. Îi văd, dacă aș îndrăzni, le-aș zîmbi, gîndesc că sînt socialist, că ei sînt cu toții scopul vieții mele, al eforturilor mele,  și  că ei nu au aflat încă acest lucru. Pentru mine e o sărbătoare, domnule.

Mă întreabă cu privirea; aprob dînd cap, dar simt că e puțin decepționat,.că voia mai mult entuziasm. Ce pot să fac? Sînt de eu de vină că în tot ce spune recunosc un împrumut, un citat? Că-i văd reapărînd, în timp ce-mi vorbește, pe toți umaniștii p ecare i-am cunoscut? Vai, am cunoscut atît de mulți umaniști! Umanismul radical e îndeosebi amicul funcționarilor. Umanismul zis „de stânga” se preocupă în primul rind să conserve valorile umane; nu aparține nici unui partid, pentru că nu vrea să trădeze, dar simpatiile sale se îndreaptă spre cei umili; celor umili le consacră el frumoasa lui cultură clasică.  În general e un văduv cu ochii încă seducători și mereu umezi de lacrimi. Iubește de asemenea pisicile, cîinii, toate mamiferele superioare. Scriitorul communist îi iubește pe oameni îmcepînd cu al doilea plan cincinal; el pedepsește pentru că iubește. Pudic, asemeni tuturor celor puternici, el știe să-și ascundă sentimentele, dar tot el știe, grație unor priviri, unei inflexiuni a vocii, să facă se presimtă, în dosul cuvintelor aspre de justițiar, pasiunea lui severă și dulce pentru frații săi. Umanismul catolic, ultimul venit, veniaminul, vorbește de oameni cu un aer minunat. Ce basm frumos, spune el, e cea mai umilă dintre vieți, aceea a docherului londonez, aceea a unei muncitoare de la o fabrică de pantofi! A ales umanismul îngerilor; scrie pentru edificarea îngerilor lungi romane triste și frumoase, care obțin adeseori premiul Femina.

Acestea sunt marile roluri principale. Dar mai există o puzderie de alte roluri: filozoful umanist, care se apleacă asupra fraților săi ca un frate mai mare și are simțul responsabilității sale; umanistul care-i iubește pe oameni așa cum sînt, cel care-i iubește așa cum ar trebui să fie, cel care ține să-i salveze cu aprobarea lor și cel care-i va salva în ciuda voinței lor, cel crea vrea să creeze mituri noi și cel care se mulțumește cu miturile vechi, cel care iubește în om moartea acestuia, cel care iubește în om viața acestuia; umanistul vesel care are totdeauna cuvîntul glumeț pe buze; umanistul sumbru pe care-l întîlnim  îndeosebi la veghile funebre. Toți se urăsc între ei, ca indivizi firește, nu ca oameni. Dar Autodidactul ignoră toate acestea: i-a închis în sine însuși ca pe niște pisici într-un sac de piele, unde se sfîșie între ei fără ca el să bage de seamă.
(…)
>

SURSA

Jean-Paul Sartre, Greața**, trad. Al. George, editura Univers, București, 1990, pp. 151-155.

NOTE M.T.

*S.F.I.O. – La Section française de l’Internationale ouvrière (Secțiunea franceză a Internaționalei muncitorești), partid întemeiat în 1905 și care se va transforma în 1969 în Partidul Socialist.

** R. Alexe, Greața, 23 iunie 2007 (http://www.bookblog.ro/integrala-de-autor/greata-2/)