Servitor indian catolic al unui englez protestant în India colonială (BROMFIELD 1933-7)

<
(...)
În vreme ce își depăna leneș gîndurile, Ransome asculta cîntecul simplu al lui John Baptistul. Era un fel de improvizație fără sfîrșit, care, pentru urechea occidentală a lui Ransome, părea întotdeauna aceeași. După cîte înțelegea el, muzica aceasta și îngrijirea gălbenelor și a crinilor albaștri, ultimele flori din grădină în acest sfîrșit de toamnă, înfățișau singurele mijloace de eliberare ale sufletului lui John. John nu avea nici o iubită, și chiar dacă ar fi avut așa ceva nu o vedea decît rar și în taină. Întreaga lui viață era dedicată stăpînului său - ceaiul* acestuia cînd se trezea din somn, break-fast**-ul, prînzul și cina, cămășile și ciorapii, pantalonii de călărie și șorturile, lichiorurile, țigările și havanele*** lui. Era un „boy”**** creștinat, un catolic din Pondicherry***** care vorbea franțuzește mai bine decît limba hindustană****** sau dialectul gujerati******* din Ranchipur******** - o franceză bizară, îndulcită și cîntată, care aluneca uneori în acea vorbire indiană nepotrivită în saloane, în marile croitorii sau în diplomație. Numele lui adevărat era Jean Batiste, dar lui Ransome îi plăcea să-l numească John Baptistul*********, gîndindu-se la Ioan Botezătorul**********; profetul, cu trupul lui uscat, hrănit doar cu lăcuste și miere de albine sălbatice, nu se deosebea desigur, de mărunțelul servitor, și el numai piele și oase.
(...)
>


SURSA
Louis Bromfield, Vin ploile*, trad. I. Corbul & V. Corbul, ed. Univers, București, 1972, p. 22.

NOTE M. T.
* India este unul din marii producători de ceai ai lumii. (http://www.ziare.com/europa/marea-britanie/o-industrie-cheie-din-marea-britanie-in-declin-de-ce-nu-mai-beau-englezii-ceai-1409641)
** BREAKFAST, breakfasturi, s. n. Micul dejun. [Pr.: brécfăst] – Cuv. engl. Sursa: DEX '09 (2009) (https://dexonline.ro/definitie/breakfast)
*** HAVÁN, -Ă, havani, -e, adj., s. f. 1. Adj. De culoare maro-deschis (ca aceea a tutunului). 2. S. f. Țigară de foi fabricată din tutun de calitate superioară, provenit din Cuba; p. gener. țigară de foi. 3. S. f. Plută de mare alcătuită din trunchiuri de brad dispuse în forma unei țigări de foi și legate cu cabluri. – Din fr. havane. Sursa: DEX '09 (2009) (http://m.libertatea.ro/detalii/articol/ritmuri-cubaneze-si-parfum-de-havana-315517)
**** Servitor indigen al coloniștilor britanici din India. (http://www.merriam-webster.com/dictionary/boy)
***** Pondicherry = Oraș pe coasta de est a Indiei. Colonie franceză în perioada 1674-1954. Din 2006 Puducherry. (https://www.py.gov.in/knowpuducherry/history.html)
****** HINDUSTÁNĂ s. f. Limbă indo-iraniană, vorbită în India și în Pakistan. ◊ (Adjectival) Limba hindustană. – Din fr. hindoustani. Sursa: DEX '09 (2009) (https://dexonline.ro/definitie/hindustan%C4%83)
******* Gujerati = Limbă indo-europeană vorbită, în principal, în statul federal indian Gujerati, pe coasta de vest a Indiei. (http://lmp.ucla.edu/Profile.aspx?menu=004&LangID=85)
******** Ranchipur = Oraș imaginar.
********* BAPTÍST, -Ă, baptiști, -ste, s. m. și f., adj. 1. S. m. și f. Adept al baptismului. 2. Adj. Care aparține baptismului, privitor la baptism. – Din fr.baptiste. Sursa: DEX '09 (2009) (https://dexonline.ro/definitie/baptist)
********** Ioan Botezătorul = Sfântul Ioan Botezătorul (7 ianuarie) l-a botezat pe Isus în apa Iordanului. (http://www.crestinortodox.ro/religie/sfantul-ioan-botezatorul-98649.html)

Catolici versus protestanți în jocurile copilăriei din Anglia secolului XIX (GALSWORTHY 1933)

<
(...)
- Păcat! Cînd am fost noi în Ceylon*, toată lumea avea copii. Și puii de elefant, atît de fermecători! În camera asta ne jucam întotdeauna de-a preotul catolic care era hrănit cu ajutorul unui coș lăsat jos de pe acoperiș. De obicei, taică-tu se cocoța pe acoperiș, și eu făceam pe preotul. Dar niciodată nu găseai ceva bun de mîncat în coș. Mătușă-ta Wilmet stătea ascunsă într-un copac ca să n estrige „cuue!” în caz că ar fi apărut protestanții**.
- Strigăt prematur, mătușă Em. Pe vremea reginei Elisabeta***, Australia nu fusese încă descoperită****.
- Nu. Lawrence spune că pe vremea aceea protestanții erau niște diavoli. Dar la fel erau și catolicii. Și mahomedanii.
- (...) Toți erau niște diavoli pe atunci. Se purtau îngrozitor cu animalele. (...)
>

SURSA
John Galsworthy, Iubirile lui Dinny Cherrell*****, trad. A. Ralian, vol. II (Dincolo de rîu), ed. Miron, 1992, p. 115.

NOTE M. T.
* Ceylon este o insulă în apropierea vârfului peninsulei India. A fost colonie britanică în perioada 1795-1948. A luat numele Sri Lanka în 1972. (http://www.amosnews.ro/arhiva/4-februarie-ziua-nationala-statului-sri-lanka-04-02-2011)
** Reforma protestantă a fost introdusă în Anglia de regele Henric VIII Tudor (1509-1547) și continuată de fiul său Eduard VI Tudor (1547-1553), după care a urmat o revenire a catolicismului în timpul surorii sale Maria I Tudor (1553-1558), anglicanismul fiind definitv consolidat de sora mai mică Elisabeta I Tudor (1558-1603). (https://istoriiregasite.wordpress.com/2011/01/15/istoria-anglicanismului/)
*** Elisabeta I Tudor (1533-1603) a domnit în perioada 1558-1603. (http://www.historia.ro/exclusiv_web/portret/articol/elisabeta-i-etern-subiect-fascina-ie)
**** Australia a fost descoperită de olandezi în 1606, fiind colonizată de englezi începând din 1788. A devenit o federație autoguvernată în 1901 și monarhie constituțioală independentă în 1931. (http://www.amosnews.ro/arhiva/ziua-nationala-australiei-26-01-2008)
***** Ed. Miron - Clasici vechi și noi - Iubirile lu Dinny Cherrell 2 vol  - http://www.miron.ro/anticariat/clasici-vechi-si-noi/iubirile-lui-dinny-cherrell-2-vol

Spionul catolic care a radiografiat viaţa religioasă în Ţările Române (ADEVĂRUL 11.11.2015)

Corina Slămnoiu, Spionul catolic care a radiografiat viaţa religioasă în Ţările Române. Preoţii ortodocşi, o raritate în Moldova la 1650„, Adevărul”, București, 11 noiembrie 2015 - actualizare 6 august 2022

 https://adevarul.ro/stiri-locale/targoviste/spionul-catolic-care-a-radiografiat-viata-1665609.html

5 noiembrie 1605 - Complotul prafului de pușcă în Anglia

La 6 noiembrie 1605, ziua în care regele Iacob I urma să deschidă Parlamentul, a fost demascat un complot pus la cale de catolici oprimați, menit să facă să sară în aer atît regele, cît și Parlamentul*. De atunci, ziua complotului e comemorată prin arderea în efigie a capilor conspirației.

SURSA
John Galsworthy, Iubirile lui Dinny Cherell, trad. A. Ralian, vol. I (În așteptare), ed. Miron, 1992, p. 284, nota 1.

NOTĂ M.T.
* Complotul prafului de pușcă (https://istoriiregasite.wordpress.com/2012/08/25/guy-fawkes-si-complotul-prafului-de-pusca/)

Concurența familiilor englezești din perioada interbelică în ce privește vechimea (GALSWORTHY 1931)

<
(...)
- Ei, destul de mult! Are de gînd să scrie  o carte.
- Despre ce?
- Despre familiaTasburgh. A fost aia pe care ra cît pe-aci s-o îngroape și după aceea a trăit în Franța, numai că prin naștere era o Fitzherbert. Pe urmă a mai fost ăla care a luptat în bătălia de la... cum îi zice? ...Nu Spaghetti - cealaltă, mîncare pe care ne-o servește din cînd în cînd Augustine...
- Navarino?* Dar a participat într-adevăr?
- Da, dar s-a spus că n-a participat. Și pastorul vrea să facă lumină în chestiunea asta. Pe urmă a mai existat un Tasburgh decapitat, care a fost dat uitării și neconsemnat nicăieri. Pastorul l-a mirosit.
- Sub domnia cui?
- Mie domniile nu-mi intră niciodată în cap, Dinny. Eduard al șaselea** - sau al patrulea***, așa ceva. Unul sîngeros. Pe urmă, a mai fost ăla care s-a căsătorit cu cineva din familia noastră. Roland îl chema - sau l-o fi chemînd altfel? Dar a făcut nu șțiu ce, ceva grozav - și i-au luat pămînturile. Recalcitrant - ce-nseamnă asta?
- Înseamnă, mătușico, că era catolic în timpul unei domnii protestante.
- Întîi i-au ars casa. E în Mercurius Rusticus**** sau în nu știu ce altă carte. Pastorul zice că era foarte iubit. I-au dat foc la casă în două rînduri, așa mi se pare, și pe urmă au prădat-o - sau o fi fost invers? Avea un șanț de întăritură. Există o listă cu tot ce i-au luat.
- Ce palpitant!
- Dulcețuri, și argintărie, și pui, și rufărie, cred că i-au luat și umbrela, sau în tot cazul ceva caraghios.
- Cînd s-a petrecut asta, mătușico?
- În timpul Războiului Civil*****. El era regalist. Acum îmi aduc aminte că pe el nu-l chema Roland, ci pe ea o chema Elisabeth, după tine, Dinny. Istoria se repetă.
(...)
- Pe urmă a mai fost ultimul amiral - sub William al patrulea****** - care  a murit din beție, amiralul, nu William. Pastorul zice că nu, așa că scrie cartea ca să dovedească. Zice a că a răcit și a luat rom ca să-i treacă, și i-a căzut greu - expresia asta de unde am luat-o?
- Eu o folosesc uneori, mătușico.
- Da. Așa că sînt o sumedenie, vezi bine, în afară de ăia, plicticoși, și merg îndărăt pînă la Eduard Confesorul*******, sau nu mai știu pînă la care. Vrea sa aducă dovezi că familia lor e mai veche decît a noastră. Ce stupid!
- Mătușa mea dragă! murmură Clare. Cine o să citească asemenea carte?
- Nu cred că va fi citită. Dar el o să fie încîntat să-și hrănească snobismul cu ea;
(...)
>

SURSA
John Galsworthy, Iubirile lui Dinny Cherell, trad. A. Ralian, vol. I (În așteptare), ed. Miron, 1992, pp. 249-250.

NOTĂ M.T.
* Navarino = Localitate pe țărmul vestic al Peninsulei Peloponez din Grecia. În timpul Războiului de independență al Greciei (1821-1829), la 20 octombrie 1827, flota anglo-franco-rusă a distrus flota otomano-egipteană. (http://www.ipta.demokritos.gr/erl/navarino.html)
** Eduard VI Tudor (1536-1553) = Rege al Angliei în perioada 1547-1553. A continuat promovarea confesiunii protestante, începută de tatăl său, Henric VIII, inclusiv prin violență. (http://www.royal.gov.uk/HistoryoftheMonarchy/KingsandQueensofEngland/TheTudors/EdwardVI.aspx)
*** Eduard IV York (1442-1483) = Rege al Angliei în perioadele 1461-1470 și 1471-1483. A fost unul din protagoniștii Războiului celor două Roze (alb și roșu), respectiv Războiul civil între casele Lancaster și York.
**** Mercurius Rusticus = Scriere a lui Bruno Ryves, preot anglican regalist, apărută în 19 numere. (https://www.royalcollection.org.uk/collection/1023913/mercurius-rusticus-or-the-countries-complaint-of-the-barbarous-outrages-committed)
***** Războiul civil din perioada 1642-1649 s-a defășurat între regele Carol I Stuart al Angliei și al Scoției (1625-1649) și Parlament, încheindu-se cu capturarea și execuția regelui. (http://www.royal.gov.uk/HistoryoftheMonarchy/KingsandQueensoftheUnitedKingdom/TheStuarts/CharlesI.aspx)
****** William IV Hanovra (1765-1837) = Rege al Marii Britanii în perioada 1830-1837. (http://www.royal.gov.uk/HistoryoftheMonarchy/KingsandQueensoftheUnitedKingdom/TheHanoverians/WilliamIV.aspx)
******* Eduard III Confesorul (1003-1066) = Antepenultimul rege anglo-saxon în perioada 1042-1066. (http://www.royal.gov.uk/HistoryoftheMonarchy/KingsandQueensofEngland/TheAnglo-Saxonkings/EdwardIIItheConfessor.aspx)

Regina protestantă engleză Elisabeta I versus catolici (GALSWORTHY 1931)

<
(...)
Refugiată în sufragerie, față-n față cu portretul de care-i vorbise Jean, Dinny îl studia curioasă. Dedesubt erau gravate cuvintele: „1553, Catherine Tasburgh, născută Fitzherbert, aetate 35; soția lui Sir Walter Tasburgh”.
Deasupra rujei care înconjura gîtul lung, fața aceea îngălbenită de vreme putea fi într-adevăr fața lui Jean peste vreo cincisprezece ani:  aceeași linie bruscă dinspre pomeții înalți spre bărbie, aceeași ochi prelungi, amăgitori, înconjurați de gene negre; pînă și mîinile, încrucișate pe stomac, erau aidoma cu ale lui Jean. Care o fi fost istoria acestui straniu prototip? O cunoșteau oare, și va fi ea repetată de urmașă?
- Seamănă extraordinar cu Jean, nu-i așa? întrebă tînărul Tasburgh. Era o mare amatoare de farse, asa se spune; cică și-ar fi înscenat propria înmormîntare și a șters-o din țară în 1560, cînd Elisabeth* a pornit prigoana împotriva catolicilor. Știi care era pe atunci soarta catolicilor? Înjunghierea în timpul slujbei era socotită drept o simplă întîmplare. Religia creștină! Ce mai! Și-mi închipui că doamna aceasta trebuie să fi fost amestecată în multe intrigi. Pariez că mărea viteza ori de cîte ori putea.
(...)
>

SURSA
John Galsworthy, Iubirile lui Dinny Cherell, trad. A. Ralian, vol. I (În așteptare), ed. Miron, 1992, p. 109-110.

NOTĂ M.T.
* Regina engleză protestantă Elisabeta I Tudor (1558-1603) a încheiat procesul de trecere a țării la religia protestantă, început de tatăl ei, Henric VIII (1509-1547). (http://www.historia.ro/exclusiv_web/portret/articol/elisabeta-i-etern-subiect-fascina-ie)

Ortodoxie versus catolicism și protestantism în problema misionarismului (ELIADE 1940)

<
(...) Mai ales că Van Manen încerca să-l convingă pe Bogdanof că buddhismul nu este o doctrină chiar așa de ușor de combătut, și că în orice caz el, ca savant, nu-și poate îngădui să judece o religie străină ca un misionar. Controversa aceasta o purtau ei, cu pauze variabile, de vreo cinci ani. Și Bogdanof se indigna întotdeauna auzind cuvîntul „misionar”.
- Noi, ortodocșii, nu avem misionari, se apăra el. Nu cunosc mentalitatea misionară. Asta e treaba voastră, a protestanților.
Și se întorcea spre mine știind că am să-i dau dreptate. Dar Van Manen nu se lăsa intimidat.
- În primul rînd că nu sînt protestant decît după tată, preciză el. După mamă sînt catolic. Și, după cîte știu eu, și catolicii au misiuni, și încă misiuni milenare. Ce spui tinere? întrebă adresîndu-mi-se.
(...)
>

SURSA
Mircea Eliade, Nopți la Serampore, ed. VVpress, post 1989, pp. 26-27.

Biografia baronului francez Adrets (1512?1513 - 1587)

<
Comandant militar francez devenit hughenot, Francois Adrets* a rămas în memoria posterității pentru măcelărirea fără milă a catolicilor în timpul războaielor religioase din Franța secolului XVI.
Născut în Chateau de la Frette, Isere, Franța, Francois Adrets a servit în armata regală a regelui francez HENRIC AL II-LEA (1519-1559).  Adrets a ajuns ulterior la gradul de colonel al „legiunilor” de sud-est din Dauphine, Languedoc și Provence. Influențat de Reformă, Adrets a devenit hughenot în 1562.
Personalitatea sa reprezenta o îmbinare de aroganță și brutalitate. Adrets a comandat cîteva campanii sîngeroase împotriva catolicilor. Într-una din împrejurări, în urma bătăliei de la Montbrison, Adrets a silit 18 prizonieri de război să se sinucidă. Această comportare l-a îndepărtat de hughenoți și în cele din urmă a avut drept consecință arestarea lui în 1563. Grațiat în același an în virtutea Edictului de la Amboise, Adrets și-a petrecut restul de 23 de ani, acum catolic, retras la casa sa din La Frette, unde a murit la 2 februarie 1587.
>

SURSA
ADRETS, FRANCOIS DE BEAUMONT, baron des (1512/1513-1587), ?

NOTĂ M.T.
* Baronul des Adtrets (1513-1587) = (http://www.museemilitairelyon.com/spip.php?article32)

Ofițer american protestant versus coloniști hispanici catolici în teritoriul Louisiana la începutul secolului XIX (COOPER 1827)

<
(...)
Printre trupele trimsie de guvernul Confederației* ca să ia în proaspetele teritorii dobîndite în vest**, era și un detașament condus de tînărul ofițer care-a devenit un personaj atît de important în cursul povestirii noastre.
Middleton fu primul dintre noii stăpînitori ai ținutului, care se lăsă cucerit de farmcele unei doamne din Louisiana. În imediata apropiere a postului în care fusese numit, se afla reședința șefului unei vechi familii ce se mulțumise, ani după ani, să vegeteze în îndestularea acestei provincii spaniole. Era ofițer al coroanei și fusese convins, dată fiind importanța averii pe care o moștenise, să părăsească Florida*** și să se statornicească în mijlocul populației de origine franceză din provincia alăturată. Numele lui don Augustin de Certavallos nu era din cale-afară de cunoscut în afara zidurilor micului orășel în care trăia; cu toate acestea încerca o tainică plăcere atunci cînd putea să dovedească unicului său copil, cu ajutorul unor uriașe și scorojite foi de pergament, că se trage din familia unor adevărați eroi și granzi**** ai vechii și noii Spanii*****. Lucrul acesta, atît de însemnat pentru el și atît de neînsemnat pentru alții, a fost ceea ce l-a îndemnat mai mult decît orice ca, în timp ce voioșii săi vecini galici****** intrau numaidecît în legături de prietenie cu noii veniți, el să se țină deoparte, mulțumindu-se să-și ducă viața numai în tovărășia fiicei sale, care abia ieșise din anii copilăriei.
Curiozitatea tinerei Inez nu era însă complet adormită. Muzica aceea marțială, care se strecura pînă la ea pe aripile vîntului de seară, steagul acela străin ce flutura în văzduh, nu departe de întinsele domenii ale tatălui său, înrîuriră numaidecît impulsurile acelea tainice, deloc străine, după cum se spune, oricărei reprezentante a sexului frumos. Timiditatea ei firească și starea de lîncezeală proprie femeilor din provinciile sud ale Spaniei și care alcătuiește farmecul lor cel mai de seamă o izolaseră în așa măsură încît părea cu neputință să poată ajunge cineva pînă la ea; (...)
Îngîmfatul și rezervatul don Augustin ținea prea mult la formele exterioare ale rangului său de care era atît de mîndru, ca să-și uite îndatoririle de gentleman. Recunoștința pe care o încercă față de Middleton îl obligă să-și deschidă poarta casei tuturor ofițerilor din garnizoană și să le primească prietenia, dar cu reținere și peste măsură de politicos.
(...); și că, deși nu se scurseseră nici șase luni de cînd provincia Louisianei intrase în posesia Statelor Unite, unul din ofițerii acestui din urmă stat se și logodise cu cea mai bogată moștenitoare de pe malurile fluviului Mississippi.
Cu toate că ne place să credem că cititorul cunoaște îndeajuns felul în care se dobîndesc asemenea rezultate, nu trebuie totuși să creadă că victoria lui Middleton asupra prejudecăților tatălui și ale fiicei ar fi fost obținute fără greutate. Religia fu obstacolul cel mai îndărătnic și mai de neclintit pentru amîndoi tinerii. În marea lui iubire, tînărul se supuse cu răbdare unei încercări atît de neobișnuite, iar pentru a fi convertit la dreapta credință catolică fu ales părintele Ignatius. Vrednicul pater depuse un efort sistematic și plin de vigoare. De nenumărate ori (era în clipele acelea cînd o vedea pe Inez alunecînd prin încăpere asemenea apariției luminoase a unei zîne), bunul părinte își imagina că se află în pragul gloriosului triumf asupra necredinței; dar toate speranțele lui se spulberau în fața cine știe cărei împotriviri din partea tînărului peste care se revărsa toată pioșenia rîvnei sale. Căci atîta timp cît atacul fusese mai slab și dat cu oarecare chibzuială, Middleton, care nu  prea se pricepea la polemică, se supunea cu răbdarea și umilința unui martir; dar în clipa cînd bunul părinte, care întrevedea mari posibilități în viitor, fu ispitit să-și întărească poziția cîștigată datorită cunoscutelor subtitlități verbale ale religiei sale, tînărul Middleton se dovedi un soldat prea bun, așa că se opuse unui atac atît de puternic. Adevărul este că argumentele lui nu depășeau limitele bunului-simț și a puținelor cunoștințe în legătură cu țara lui de baștină, dar toate acestea erau în vădit contrast cu cele ale adversarului său; și, cu ajutorul acestor argumente cu caracter rațional, îl respingea totdeauna pe preot, asemenea luptătorului care, înarmat cu o bîtă, ar lupta împotriva unui încercat spadasin, zădărnicindu-i atacurile printr-o argumentare directă - adică spărgîndu-i capul sau rupîndu-i spada.
Înainte de a se fi terminat însă controversa, frămîntările din sînul Bisericii protestante veniră în ajutorul lui Middleton. Libertatea plină de îndrăzneală a celor care se gîndeau numai la viața aceasta pe de o  parte, și profunda evlavie a celorlalți pe de alta, îl sili pe vrednicul proet să privească  în jurul său cu o oarecare neliniște. Influența exemplului din imediata lui apropiere, cît și vizitele necontenote pe care și le făceau membrii celor două comunități religioase începuseră să dea roade chiar și în propria-i comunitate, deși crezuse că-i mult prea îmbibată de credință ca să se poată poticni vreodată. Își dădu așadar seama că trebuie să mai  slăbească ofensiva și să-și pregătească enoriașii pentru a putea rezista potopului de opinii, care amenința să rupă digul dreptei lor credințe. Ca orice comandant înțelept care-și dă deama că a ocupat un teritoriu prea mare pentru forțele sale, fu silit să-și retragă trupele. Feri relicvele de ochii profanilor; își îndemnă credincioșii să nu mai vorbească despre miracole în fața unor oameni care nu numai că le tăgăduiau existența, dar aveau chiar și îndrăzneala să le pună dovezile la îndoială; și pînă și Biblia deveni un lucru oprit, sub groaznice amenințări, pe hotărîtorul temei că ar putea fi greșit înțeleasă.
În același timp, fu nevoit să întocmească și un raport către don Augustin, unde să arate înrîurirea pe care au avut-o argumentele și rugăciunile sale asupra tînărului ofițer. Nu există om îndeajuns de înclinat să-și recunoască slăbiciunea, mai ales într-o clip cînd împrejurările îi cer să-și retragă pentru moment forțele. Printr-un soi de pioasă ofrandă pentru care, fără îndoailă, vrednicul pater și-a aflat absolvirea dată fiind puritatea imboldului care l-a împins s-o comită, declară că: deși în conștiința lui Middleton nu se vădea vreo schimbare îmbucurătoare, existau destule motive pentru a nădăjdui o deplină înflorire a grăuntelui credinței celei adevărate, mai cu seamă dacă persoana interesată va fi lăsată să se bucure nemijlocit de binefacerile unui mediu catolic.
Pînă și don Augustin încerca dorința de-a face cît mai mulți prozeliți. Ba chiar și drăgălașa și gingașa Inez credea că visele ei ar avea o glorioasă împlinire dacă ea însăsi umila unealtă cu ajutorul căreia iubitul ei ar fi fost adus în sînul adevăratei biserici; așa că cererea lui Middleton fu primită numaidecît, și în timp ce tatăl aștepta cu nerăbdare ziua hotărîtă pentru ceremonia nupțială, ca o chezășie a propriului succes, fiica aștepta pomenita zi cu sentimentele în care sfintele emoții ale credinței erau amestecate cu sentimente mult mai gingașe, potrivit anilor și stării ei.
(...)
Și se simți mult prea măgulit de stima pe care i-o arăta i-o arăt aceasta, pentru a nu fi ispitit să teacă peste ceea ce cerea cu atîta fervoare tînăra mireasă. Căci se ruga să poată deveni umila unealtă prin care el, Middleton, să fie adus la dreapta credință, și cerea îndurare în cazul în care încercarea ei ar fi dat greș, și ea ar cădea în păcatul de a se fi măritat cu un eretic, ceea ce i-ar fi expus sufletul unei mari primejdii. Era atîta ferventă pietate în rugăciunea ei, în care îngerul se confunda ușor cu femeia, încît Middleton ar fi iertat-o  chiar dacă l-ar fi luat drept păgîn, cu atîta dulceață și interes cerea îndurarea Celui de Sus pentru sufletul lui.
(...)
>

SURSA
Fenimore Cooper, Preria, trad. C. Tănăsescu, vol. I, București, 1975, p. 200-205 .

NOTE M.T.
* Confederația = Statele Unite ale Americii.
** Louisiana = Regiune de 2,144 milioane kmp în stânga și în dreapta fluviului Mississippi, cumpărată în 1803 de SUA de la Franța republicană condusă de Prim-Consulul Napoleon Bonaparte. (http://www.encyclopediaofarkansas.net/encyclopedia/entry-detail.aspx?entryID=2383) (http://en.wikipedia.org/wiki/Louisiana_Purchase#mediaviewer/File:LouisianaPurchase.png)
*** Florida = Stat federal american. Fostă colonie spaniolă în 1565-1763 și 1783-1821 și britanică în 1763-1783. Cedată SUA în 1821. (https://www.floridamemory.com/exhibits/timeline/) (http://ro.wikipedia.org/wiki/Florida#mediaviewer/File:Map_of_USA_highlighting_Florida.png)
**** Grande de Spania = (sp. grande, d. lat. grandis, mare). În Spania, membru al celeĭ maĭ înalte noblețĭ. Sursa: Scriban (1939) (http://dexonline.ro/definitie/grande/paradigma)
***** Noua Spanie = Viceregatul spaniol Noua Spanie se întindea pe actualul teritoriu al Mexicului și al Americii Centrale (1519-1821). (http://www.mexconnect.com/articles/1563-the-settlement-of-new-spain-mexico-s-colonial-era) (http://ro.wikipedia.org/wiki/Noua_Spanie#mediaviewer/File:Nueva_Espa%C3%B1a_1795.png)
****** Gali = Popor indoeuropean care locuia pe actualul teritoriu al Franței. A fost supus în secolul I î. H. de mare general și politician roman Caius Iulius Caesar. (http://www.revistamagazin.ro/content/view/9067/30/) (http://www.revistamagazin.ro/content/view/9082/30/) (http://ro.wikipedia.org/wiki/Galia#mediaviewer/File:Map_Gallia_Tribes_Towns.png)

Slujbă de beatificare controversată, la Vatican

Cuget Liber 15 octombrie 2013

Succesiunea la tronul Marii Britanii, reglementată de Camera Lorzilor

Cuget Liber 24 aprilie 2013

Religia în prizonierat, socialismul postbelic și umanismul (SARTRE 1938)

<

(…) 
- A venit războiul și m-am angajat fără a ști de ce. Doi ani am stat fără să înțeleg, pentru că viața de pe front lăsa puțin timp de gîndire și apoi soldații erau prea grosolani. La sfârșitul lui 1916 am fost făcut prizonier. Mi s-a spus ulterior că mulți soldați și-au regăsit în captivitate credința din copilărie. Domnule, spuse Autodidactul coborîndu-și pleoapele peste pupilele înflăcărate, eu nu cred în Dumnezeu; existența lui e dezmințită de Știință. Dar, în lagărul de concentrare, am învățat să cred în oameni.

-Își suportau soarta cu curaj?

-Da, spune el cu un aer vag, era și asta. Dealtfel eram bine tratați. Dar voiam să vorbesc de altceva; în ultimele luni de război, nu ni se mai dădea aproape de loc de lucru. Cînd ploua, ne băgau într-un hangar mare de scîndură în care înghesuindu-ne încăpeam aproape două sute de inși. Închideau ușa și ne lăsau acolo înghesuiți unul într-altul, într-o obscuritate aproape completă.

Ezită o clipă.

-N-aș putea să vă explic, domnule.Toți oamenii aceia se aflau acolo, abia îi puteai vedea, dar îi simțeai lipiți de tine, le auzeai respirația… Într-una din primele dăți cînd ne-au închis în hangarul acela, apăsarea era atît de puternică încît am crezut la început că o să mă sufoc, apoi, dintr-o data, o bucurie puternică a pus stăpînire pe mine, era cît pe ce să cad jos; atunci am simțit că-i iubeam pe oamenii aceia ca pe niște frați, aș fi vrut să-i îmbrățișez pe toți. De atunci, de cite reveneam în hangar, încercam aceeași bucurie.

(…) – Hangarul Acela a dobîndit pentru mine un caracter sacru. De cîteva ori am izbutit să înșel vigilența paznicilor noștri, m-am strecurat singur în el și, acolo, în umbră, amintindu-mi de bucuriile pe care le cunoscusem , cădeam într-un fel de extaz. Orele treceau, dar eu nu le mai băgam în seamă. Mi s-a întîmplat să izbucnesc în hohote de plîns.

(…) În fiecare duminică asistam la slujba religioasă. Domnule, n-am fost niciodată un credincios. Dar nu s-ar putea spune că adevărata taină a liturghiei e comuniunea între oameni? Un preot francez, care nu avea decît un brat, celebra slujba. Aveam un armonium. Ascultam în picioare, cu capetele descoperite și, în timp ce sunetele armoniumului mă încîntau la culme, simțeam că mă fac una cu toți oamenii care mă înconjurau. Ah! Domnule cît de mult mi-au plăcut slujbele acestea. Chiar și acum, în amintirea lor mă duc uneori la biserică, duminica dimineața. La biserica Sainte-Cecile avem un organist minunat.

-Ai regretat de multe ori viața aceea?

-Da, domnule, în 1919. E anul în care am fost eliberat. Am trăit cîteva luni foarte dificile. Nu știam ce să fac, mă prăpădeam. Oriunde vedeam oameni adunați, mă strecuram în grupul lor. Mi s-a întîmplat, adăugă cu un surîs, să conduc la groapă un necunoscut. Într-o zi, de disperare, mi-am aruncat colecția de timbre în foc… Dar mi-am găsit drumul.

-Adevărat?

-Cineva m-a sfătuit … Domnule, știu că pot conta pe discreția dumneavoastră. Eu sînt, poate că dumneavoastră nu împărtășiți asemenea idei, dar sînteți un om cu spiritul atît de larg; eu sînt socialist.

Și-a coborît privirea, iar genele lui lungi tremură:

-Din luna septembrie a anului 1921, sînt înscris în partidul socialist S.F.I.O.* Iată ce voiam să vă spun.

Radiază de mîndrie. Mă privește cu capul dat pe spate, cu ochii jumătate închiși, cu gura întredeschisă, are aerul unui martir.

-Foarte bine, zic eu, foarte frumos.

-Domnule, știam că m-ați aproba. Și cum am putea blama pe un om care v-a spus: am dispus de viața mea în cutare sau cutare fel și, în clipa de față, sînt perfect fericit?

(…) –Ah! îi spun eu, din moment ce sînteți fericit…

-Fericit? Privirea lui e stînjenitoare, și-a ridicat pleoapele și mă fixează cu un aer sever. O să puteți judeca, domnule. Înainte de a fi luat hotărîrea aceasta,mă simțeam atît de îngrozitor de singur încît m-am gîndit la sinucidere. Ceea ce m-a reținut e idea că nmeni, dar absolut nimeni nu ar fi impresionat de moartea mea, că voi singur în moarte decît am fost în viață.

Se îndreaptă, obrajii i se umflă.

-Nu mai sînt singur, domnule. Pentru totdeauna.

-Ah! Cunoști multă lume? spun eu.

Surîde și îmi dau seama numai decît de naivitatea mea.

-Vreau să spun că nu mai sînt singur. Dar, firește, domnule, nu e nevoie ca să fiu neapărat cu cineva.

-Cu toate acestea zic, în organizația partidului socialist…

-Ah! Acolo cunosc pe toată lumea. Dar pe majoritatea lor doar după nume. Domnule, spuse el pe un ton glumeț, să fiu obligat să-mi aleg tovarășii într-un mod atît de rigid?

Prietenii mei sînt toți oamenii. Cînd mă duc dimineața la birou, în fața mea, în spatele meu, sînt alți oameni care se duc la munca lor. Îi văd, dacă aș îndrăzni, le-aș zîmbi, gîndesc că sînt socialist, că ei sînt cu toții scopul vieții mele, al eforturilor mele,  și  că ei nu au aflat încă acest lucru. Pentru mine e o sărbătoare, domnule.

Mă întreabă cu privirea; aprob dînd cap, dar simt că e puțin decepționat,.că voia mai mult entuziasm. Ce pot să fac? Sînt de eu de vină că în tot ce spune recunosc un împrumut, un citat? Că-i văd reapărînd, în timp ce-mi vorbește, pe toți umaniștii p ecare i-am cunoscut? Vai, am cunoscut atît de mulți umaniști! Umanismul radical e îndeosebi amicul funcționarilor. Umanismul zis „de stânga” se preocupă în primul rind să conserve valorile umane; nu aparține nici unui partid, pentru că nu vrea să trădeze, dar simpatiile sale se îndreaptă spre cei umili; celor umili le consacră el frumoasa lui cultură clasică.  În general e un văduv cu ochii încă seducători și mereu umezi de lacrimi. Iubește de asemenea pisicile, cîinii, toate mamiferele superioare. Scriitorul communist îi iubește pe oameni îmcepînd cu al doilea plan cincinal; el pedepsește pentru că iubește. Pudic, asemeni tuturor celor puternici, el știe să-și ascundă sentimentele, dar tot el știe, grație unor priviri, unei inflexiuni a vocii, să facă se presimtă, în dosul cuvintelor aspre de justițiar, pasiunea lui severă și dulce pentru frații săi. Umanismul catolic, ultimul venit, veniaminul, vorbește de oameni cu un aer minunat. Ce basm frumos, spune el, e cea mai umilă dintre vieți, aceea a docherului londonez, aceea a unei muncitoare de la o fabrică de pantofi! A ales umanismul îngerilor; scrie pentru edificarea îngerilor lungi romane triste și frumoase, care obțin adeseori premiul Femina.

Acestea sunt marile roluri principale. Dar mai există o puzderie de alte roluri: filozoful umanist, care se apleacă asupra fraților săi ca un frate mai mare și are simțul responsabilității sale; umanistul care-i iubește pe oameni așa cum sînt, cel care-i iubește așa cum ar trebui să fie, cel care ține să-i salveze cu aprobarea lor și cel care-i va salva în ciuda voinței lor, cel crea vrea să creeze mituri noi și cel care se mulțumește cu miturile vechi, cel care iubește în om moartea acestuia, cel care iubește în om viața acestuia; umanistul vesel care are totdeauna cuvîntul glumeț pe buze; umanistul sumbru pe care-l întîlnim  îndeosebi la veghile funebre. Toți se urăsc între ei, ca indivizi firește, nu ca oameni. Dar Autodidactul ignoră toate acestea: i-a închis în sine însuși ca pe niște pisici într-un sac de piele, unde se sfîșie între ei fără ca el să bage de seamă.
(…)
>

SURSA

Jean-Paul Sartre, Greața**, trad. Al. George, editura Univers, București, 1990, pp. 151-155.

NOTE M.T.

*S.F.I.O. – La Section française de l’Internationale ouvrière (Secțiunea franceză a Internaționalei muncitorești), partid întemeiat în 1905 și care se va transforma în 1969 în Partidul Socialist.

** R. Alexe, Greața, 23 iunie 2007 (http://www.bookblog.ro/integrala-de-autor/greata-2/)

Shusaku Endo (Japonia) - „Tăcere” / 1966 (BOXHALL 2006)

<
Tăcere
Shusaku Endo

n. 1923 (Japonia), m. 1996
Prima ediție: 1966
Primul editor: Kodansha (Tokio)
Titlul original: Chimmoku

Romancierul Shusaku Endo a fost o ciudățenie culturală: un japonez catolic. Influențat de romancieri europeni catolici ca Graham Greene și George Bernanos, opera sa este mărturia unei religiozități chinuite, la limita necredinței, precum și a ororii față de șirul de cruzimi din istoria Japoniei.
Tăcere, a cărui acțiune se desfășoară la începutul secolului al XVII lea, este larg recunoscut drept capodopera lui Endo. Șogunatul japonez se angajase în nimicirea fără milă a creștinismului prin torturi și masacre. La Vatican ajunge știrea că un foarte respectat misionar iezuit, părintele Ferreira, a renunțat la credință din cauza torturii. Preotul portughez Sebastian Rodrigues, care îl socotește pe Ferreira mentorul său spiritual, este trimis în Japonia pentru a-l contacta. Este o misiune riscantă care, în scurt timp, ia o turnură nefavorabilă. Trădat autorităților de Kichijiro, un fel de Iuda, Rodrigues este închis și torturat. pentru a se salva el trebuie să renunțe în mod simbolic la credință prin călcarea în picioare a unei imagini a lui Isus. Cînd refuză, autoritățile încep martirizarea altor creștini în fața lui. Ulterior, Rodrigues se întîlnește cu Ferreira care îi cere să facă un act de aparență renunțare publică la credință.
Narațiunea, frustră și dramatică, descrie cu o deosebită expresivitate ororile persecuțiilor, precum și dilema dureroasă a preoților. În Rodrigues, Endo reușește să facă portretul unui om bun, credibil și agreabil, întruchipînd viziunea autorului despre creștinism centrat mai mult pe suferința lui Isus, decît pe gloria sa. RegG
>

SURSA
Peter Boxhall (coord.), 1001 de cărți de citit într-o viață, trad. C. Ion & G. Tănase, ed. Rao, București, 2010, p. ?.

E. Waugh - „Întoarcerea la Brideshead” / 1945 (BOXHALL 2006)

<
Întoarcerea la Brideshead
Evelyn Waugh

n. 1903 (Anglia), m. 1966
Prima ediție: 1945
Titlul original: Brideshead revisited

Întoarcerea la Brideshead, probabil cel mai bun, dar în mod cert cel mai cunoscut roman al lui Evelyn Waugh, urmărește destinul familiei aristocratice catolice Flyte în anii 1920, până în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial. Subtitlul lucrării este „Memoriile sacre și profane ale căpitanului Charles Ryder”. Naratorul îl cunoaște și leagă o prietenie strânsă cu estetul Sebastian Flyte la Universitatea Oxford. Charles este un student serios și conștiincios, dar între scolasticismul cursurilor de la facultate și ambițiile sale artistice exisă o contradicție. prietenia cu Sebastian îl ajută să depășească multe din convențiile rigide ce îi dominaseră până atunci existența, iar stilul lor de viață decadent îi încurajează dezvoltarea artistică. Cei doi își petrec vacanțele studențești la castelul Brideshead, casa familiei Flyte, unde Charles își dă seama că nu va reuși niciodată să înțeleagă unele aspecte din credința lui Sebastian, care i se pare naivă și lipsită de consistență.
Cei doi se îndepărtează treptat din cauza pasiunii pentru băutură a lui Sebastian, dar Charles rămâne profund atașat de restul familiei. Ambii au căsnicii nefericite și după mulți ani Charles se îndrăgostește de sora lui Sebastian, Julia. Catolică ferventă, Julia nu poate însă conmtinua relația cu Sebastian.
Waugh s-a convertit la catolicism în 1930 și Întoarcerea la Brideshead poate fi considerat, în multe privințe, o expresie a credinței sale, ca și o ilustrare a grație divine. El examinează în acest roman complexitatea relațiilor de interdependență și, în special, importanța credinței, care, chiar dacă nu întotdeauna aparent predominantă, iese mereu învingătoare. JW
>

SURSA
Petre Boxhall (coord.), 1001 de cărți de citit într-o viață, trad. C. Ion & G. Tănase, ed. Rao, 2010, p. 434.

Biografia împăratului romano-german Ferdinand II Habsburg (1578-1637) (AXELROD & PHILLIPS 1995)

<
Ca împărat al Sfîntului Imperiu Roman (1), Ferdinand a susținut cu fanatism contrareforma catolică (2) și prin aceasta a provocat Războiul de 30 de Ani (3).
Născut la Graz, Austria, la 9 iulie 1578, fiul arhiducelui Carol (4), F. II a fost crescut și educat în timpul Reformei protestante (5) de preoți iezuiți (6), care l-au învățat să fie un conducător catolic zelos, ceea ce într-adevăr a fost. În 1596 a intrat în posesia teritoriilor moștenite și a început persecutarea nemiloasă a protestanților. În Styria (7), el i-a expulzat pe predicatorii și credincioșii protestanți, poruncind ca toți să fie convertiți la catolicicm sau exilați.
Dieta (8) boemiană l-a recunoscut ca rege al Boemiei (9) în 1617, iar un an mai tîrziu el a fost ales și rege al Ungariei. Deoarece stăpînirea a două regate i-ar fi îngăduit lui F. să scoată cu totul protestantismul în afara legii, Dieta din Boemia, în majoritate protestantă, l-a demis pe F. și l-a numit rege pe Frederic V, elector al Palatinatului (10). partizanii lui F. au provocat tulburări în așa-numita defenestrație* de la Praga din 23 mai 1618, în cursul căreia doi conducători protestanți au fost aruncați de la fereastra palatului de la 21 metri înălțime. Drept răspuns, rebelii protestanți s-au pregăti de război împotriva lui F. creînd condiții propice pentru izbucnirea Războiului de 30 de Ani.
După moartea a doi veri ai săi, F. a fost numit împărat al Sfîntului Imperiu Roman și a devenit principalul conducător al catolicismului. era ferm hotărît să-și folosească poziția pentru a nimici protestantismul din Europa.
Cu sprijinul a diferiți conducători de stat catolici, mai ales din Spania și Polonia, F. și-a asmuțit trupele împotriva protestanților conduși de Frederic V al Palatinatului în bătălia de la Muntele Alb, la 8 noiembrie 1620. Rebelii au fost înfrînți, iar Boemia a capitulat. F. a catolicizat forțat poporul, confiscînd toate pămînturile protestanților și lipsind Dieta de orice putere. Supușilor li s-a cerut să aleagă între convertire și exil sau execuție.

* Aruncare pe fereastră (mai ales ca act de răzbunare în Boemia la sfîrșitul Evului Mediu). (lb. engl.)

(...)
>

SURSA
A. Axelrod & C. Phillips, Dictatori și tirani, trad. I. Aramă, ed. Lider, București, 1995, pp. 165-166. / Ferdinand al II lea (1578-1637).

NOTE M. T.
(1)
(2)
(3) (1618-1648)
(4)
(5)
(6)
(7) Provincie austriacă.
(8) Parlament medieval.
(9) Cehia.
(10) Stat medival din vestul Germaniei.

Jansenismul catolic în Franța secolelor XVII-XVIII (BALZAC 1832-1833)

<
(...)
Fata făcea parte dintr-o familie cît se poate de evlavioasă, ale cărei convingeri catolice se datorau spiritului unei secte impropriu numită  jansenistă, și care, pe vremuri, a provocat tulburări în Franța; știi de ce?
- Nu..., răspunse Genestas.
Jansenius*, episcop de Ypres, a scris o carte în care unora li s-a părut că au descoperit niște afirmații în dezacord cu dogmele Sfîntului Scaun. Mai tîrziu, acele afirmații, luate cuvînt cu cuvînt, nu au mai fost considerate drept eretice, ba, mai mult, unii comentatori au mers pînă la a tăgădui existența materială acelor maxime. Aceste discuții fără importanță au dus la crearea, în biserica galicană**, a două orientări: cea a janseniștilor și cea a iezuiților***. Ambele părți aveau în rîndurile lor oameni de vază. Lupta s-a dat deci în două partide puternice. Janseniștii îi învinovățeau pe iezuiți că profesează o morală prea liberală și afișau o excesivă severitate a moravurilor și a principiilor; janseniștii au fost deci, în Franța, un fel de puritani**** catolici, dacă acești doi termeni se pot alătura. În timpul Revoluției franceze s-a format - în urma schismei fără importanță pe care a produs-o Concordatul (1) - o congregație de catolici puri care refuzau să-i recunoască pe episcopii numiți de puterea revoluționară și de tranzacțiile papei. Această turmă de credincioși a alcătuită ceea ce se numește „mica Biserică”, ai cărei enoriași duceau, ca și janseniștii, un trai exemplar de regulat, ceea ce pare a fi o lege necesară pentru existența sectelor proscrise și prigonite. Mai multe familii de janseniști țineau de „mica Biserică”. Părinții fetei îmbrățișaseră ambele aceste puritanisme, deopotrivă de aspre, care dau fizionomiei și caracterului ceva impunător; căci specificul învățăturilor absolute constă în a da măreție pînă și celor mai simple acțiuni, legîndu-le de viața viitoare: de aici, magnifica și suava puritate a inimii, respectul față de alții și față de sine; de aici un fel de - cum să spun? - un fel de sensibilitate exagerată la dreptate sau nedreptate; apoi o mare caritate, dar și o cinste severă și, ca să spun lucrurilor pe nume, neîndurătoare; în sfîrșit, o oroare profundă pentru vicii, mai ales pentru minciună, care le cuprinde pe toate celelalte.

(1) Care stabilise relațiile dintre Biserică și Stat (1810).
(...)
>

SURSA
Honore de Balzac, Medicul de țară, trad. G. Marcuson, ed. Dacia, Cluj, 1972, pp. 212-213.

NOTE M.T.
* Cornelius Jansenius (1585 Olanda - 1638 Ypres/Belgia) = http://www.newadvent.org/cathen/08285a.htm
** Biserica galicană = Biserica catolică din Franța. Galii au fost populația antică de pe teritoriul Franței, care au fost supuși de Cezar în secolul I î.H., iar din secolul V d.H. populația galo-romană i-a asimilat pe francii germanici cuceritori.
*** Societatea lui Isus (ordinul catolic iezuit) a fost întemeiat în 1540 de Sfântul Ignatius de Loyola. (http://www.iezuiti.ro/prezentare/)
**** Puritanism = Confesiune protestantă din Anglia secolelor XVI-XVII. Era caracterizată printr-o viață și cult simple și prin purificarea Bisericii Anglicane de practicile catolice. (http://www.history.com/topics/puritanism)

COMANDANŢI - GABOR BETHLEN (1580-1629)

Gabriel Bethlen - en.wikipedia.org

A.) Ofiţer (1580-1613)
Gabor (Gabriel) Bethlen s-a născut în 1580 pe domeniul de la Ilia (Hunedoara) al unei vechi familii de nobili maghiari, care au deţinut demnităţi regale şi s-au remarcat în cariera armelor.
El a rămas orfan la 13 ani şi, în urma unor intrigi, i-a fost confiscată proprietatea de către principele Sigismund Bathory (1581-1602) al Transilvaniei, aflată sub suzeranitate otomană din 1541. A fost tutelat însă de ruda sa mai îndepărtată Istvan Bocksay, care era şi unchiul principelui.
La 16 ani participă la prima luptă în cadrul armatei transilvănene, devenind ofiţer în 1600.
La încheierea domniei lui Sigismund, nu se alătură lui Bocksay, promotor al unei politici favorabile împăratului german catolic din dinastia de Habsburg, ci nobilimii calvine (protestante) şi prootomane. După înfrângerea pretendentului Moise Szekely (Secuiul) de către generalul habsburigic Basta la Teiuş, la 12 iulie 1602, Bethlen se refugiază în Imperiul Otoman. În 1603 se întoarce în Ardeal cu oşti turco-tătare, dar Moise Szekely nu este susţinut de ardeleni şi este învins şi ucis de Radu Şerban, domnul Ţării Româneşti, în bătălia de la Braşov, la 17 iulie.

Istvan Bocskay - www.bekesbihar.hu

Bethlen s-a refugiat din nou în paşalîcurile de la Timişoara şi Belgrad, unde se adăposteau şi alţi nobili şi construieşte relaţii politice cu aceştia şi cu demnitarii otomani. Deşi pribegii doreau să-l aleagă principe la numai 24 de ani, el susţine alegerea lui Bocskay (1604-1606) de către Dietă (parlamentul medieval). Primind un ajutor militar modest de la otomani, încearcă să pătrundă în Transilvania, dar haiducii din armata imperială îl înfrîng şi scapă cu preţul abandonului bunurilor personale, printre care o scrisoare ce dezvăluia tratativele iniţiate în secret de Bocskay cu otomanii. În consecinţă, principele declanşează revolta împotriva împăratului de Habsburg, iar Bethlen angajează trupe în ajutorul său, cucerind cetăţi şi apărând graniţele ţării. Devenind consilier şi general princiar, reprimeşte domeniul confiscate şi funcţia de comite al Hunedoarei
După moartea lui Bocskay îl sprijină pe Gabor Bathory pentru alegerea ca principe (1608-1613), obţinînd asentimentul sultanului în acest sens. Iniţial Bathory l-a răsplătit cu mari domenii şi poziţia de sfătuitor, dar ulterior au intrat în conflict, din cauza politicii prohabsburgice a principelui.

Radu Mihnea - www.manastirea-radu-voda.ro

B.) Principe al Transilvaniei (1613-1629)

B.I.) Conflicte

B.I.1.) Cucerirea şi securizarea domniei  (1613-1617)
Bathory a intenţionat chiar să-l lichideze pe Bethlen, dar acesta s-a refugiat în tomna lui 1612 în paşalîcurile de la Timişoara şi la Buda. De aici va pleca la Adrianopol (azi Edirne, în Turcia europeană), unde sultanul îl numeşte principe şi îi acordă ajutor militar sub comanda paşei Skander. În sprijinul său sunt trimişi şi domnul Ţării Româneşti, Radu Mihnea, şi domnul Moldovei, Ştefan Tomşa. În această situaţie, Bathory s-a retras la Oradea, unde a fost ucis de haiduci. La ordinal lui Skander paşa, Dieta de la Cluj îl alege ca principe pe Bethlen la 23 octombrie 1613.
Noul principe a solicitat ca forţele turco-tătaro-moldo-muntene să rămână în ţară pe timpul iernii, pentru consolidarea puterii sale. Dealtfel, la 26 noiembrie, în tabăra din satul Oprişani (azi cartier al municipiului Turda), Bethlen, Mihnea şi Tomşa au jurat că vor fi ca fraţii şi că se vor ajuta până la moarte. Pe de altă parte, a trebuit să intervină pentru eliberarea 25.000 de transilvăneni luaţi robi de turco-tătari.
Forţele habsburgice din Ungaria de nord au reacţionat la preluarea puterii de către Bethlen ocupând cetăţile familiei Bathory de la Tăşnad, Ecsed şi Chioar, de unde au lăsat atacul împotriva Oradei, apărată cu success de căpitanul Francisc Rhedey, rudă cu Bethlen. Conştient de importanţa strategică a cetăţilor din regiunea Partium pentru apărarea principatului, Bethlen iniţiază tratative cu Consiliul imperial ungar pentru retrocedarea cetăţilor.
Pe de altă parte, Habsburgii i-au susţinut pe Andrei Doczy, căpitanul Sătmarului, şi Istvan Kendy să declanşeze o revoltă a haiducilor împotriva principelui, dar complotul a fost descoperit şi protagoniştii închişi. În consencinţă, imperialii au fost nevoiţi să încheie cu Bethlen la 6 mai 1615 primul tratat de la Trnava (Slovacia). Prin acest accord Habsburgii îl recunoşteau ca principe şi îi înapoiau cetăţile ocupate, iar Bethlen se angaja într-o anexă secretă să acorde ajutor militar împotriva otomanilor.
Că atitudinea sa filotomană nu era una absolută rezultă şi din alte evenimente. Când turcii i-au solicitat să predea cetatea Ineu, să plătească tributul şi să se alăture cu armata sa trupelor lui Skander paşa, Bethlen a răspuns diplomatic: ‘’Preaputernicia sa mi-a poruncit deodată trei lucruri… Este o lipsă în această chestiune, anume că nu pot da deodată oaste şi dare, pentru că nici de la ţăranul iobag nu putem pretinde decît ceea ce este dator: să dea dare obişnuită, să meargă la oaste nici stăpânul său nu-l sileşte, sau dacă-l sileşte nu ia darea de la el.’’ Cunoaşterea realităţilor otomane din timpul refugiilor sale în paşalîcurile vecine s-a reliefat în instrucţiunile adresate lui Baltazar Kemeny, trimis în solie la Poartă: ‘’Domnia sa… să aibă în vedere firea turcului, care, unde recunoaşte o stare de frică, acolo încearcă să-i stea pe gîtul, grumazul oricui, oriunde. În schimb, unde e ţinut cu măsura cuvenită, acolo şi el arată bunăvoinţă amabilă cu linguşiri şi prefăcătorii’’. Dealtfel, viitorul principe Janos Kemeny (1660-1662) îi descria politica externă ca un balans între Imperiul Otoman şi cel Habsburgic: ‘’pe ambii împăraţi i-a ţinut in aequilibrio, faţă de el însuşi şi faţă de patria sa’’.
Când a fost ales principe, Bethlen promisese sultanului cedarea cetăţilor sud-vestice Ineu şi Lipova, situate la graniţa cu paşalîcul Timişoarei. A tergiversat câţiva ani cedarea, dar în cele din urmă, pentru a nu risca un atac otoman, a cedat în 1616 doar Lipova, deoarece nu se putea ‘’ca din cauza cetăţii Lipova marea ţară a Transilvaniei să ajungă la pierzanie’’.
Evitarea conflictului cu otomanii de către principe i-a determinat pe Habsburgi să-l susţină pe nobilul G. Homonnai în tentativa de a ocupa tronul Ardealului. Forţele acestuia, alcătuite din unguri din Ungaria de nord şi mercenari cazaci şi polonezi, au fost însă învinse în iunie 1616 la Konyar (Debrecen, Ungaria) de F. Rhedey. Pe de altă parte, căpitanul haiducilor din Oradea, G. Simonyia fost învins la Tarcsa de armata lui Andrei Gombos, aliat al lui Homonnai. În continuare, Gombos a înaintat până la Dej, unde Bethlen îl învinge lejer. Apoi principele contraatacă spre Debrecen cu sprijinul paşei din Buda. Considerându-se într-o poziţie favorabilă, în ianuarie 1617 Bethlen trimite la Viena soli pentru tratative de pace. Ca urmare, în iulie se încheie al doilea tratat de la Trnava, care îl confirmă pe primul, principele primind şi dreptul de a recruta mercenari de pe teritoriul Ungariei de nord, în timp ce imperialii se angajau să-i pedepsească pe rebeli.

Partium Regni Hungaria (1570) - www.eliznik.org.uk

Cetatea Lipova - www.freewebs.com

 
B.I. 2.) Participarea la Războiul de 30 de ani (1619-1626)

Războiul de 30 ani (1618-1648) a început prin revolta nobililor protestanţi cehi împotriva împăratului german din dinastia catolică de Habsburg. Conflictul s-a extins apoi la nivel european între o alianţă catolică şi una protestantă.

În pofida celor două tratate de la Trnava cu Habsburgii, Bethlen s-a alăturat taberei protestante, el considerând încă din 1614 că imperialii se înarmează continuu pentru cucerirea celor trei Ţări Române şi a paşalîcurilor de la Buda, Timişoara şi Belgrad.

Ferdinand II Habsburg - www.history.wisc.edu

În cursul acestui război continental, principele  a întreprins patru campanii împotriva lui Ferdinand II de Habsburg: în 1619-1620, 1620-1622, 1623-1624 şi 1626. El a încercat, fără succes, să obţină o victorie decisivă în faţa tendinţelor de hegemonie a dinastiei austriece în Europa de Sud-Est.

În 1619 a obţinut în prealabil acordul Porţii Otomane suzerane să vină în ajutorul cehilor răsculaţi, fără a primi însă şi susţinerea militară promisă. La 26 august, în fruntea a 18.000 soldaţi, majoritatea cavalerişti, a pornit ofensiva şi a ocupat oraşul Kosice (Slovacia), acţiunea fiind favorizată de revolta magnaţilor din Ungaria nordică. Iobagii unguri şi slovaci s-au înrolat în masă în armata ardeleană, al cărei efectiv a ajuns la 30.000 de militari. Bethlen a ocupat succesiv Nove Zamky, Filakovo, Levice, oraşele miniere, Trnava şi la 14 octombrie a intrat în Bratislava. În cooperare cu cehii şi moravii, ardelenii au trecut Dunărea şi l-au obligat pe comandantul imperial Buquoy să se retragă spre Viena, pe care au înconjurat-o la sfîrşitul lui noiembrie. Dar în acel moment Gheorghe Homonnai, rivalul lui Bethlen, a atacat din Polonia şi l-a învins pe Gheorghe Rakokzi, comandantul lui Bethlen din Transilvania. Princepele a fost nevoit să se retragă şi la 23 ianuarie 1620 a încheiat un tratat de pace cu imperialii. Prin acest document Bethlen obţinea pentru el şi urmaşi comitatele Sătmar, Szabolcs, Ugocea şi Bereg, iar pe timpul vieţii sale comitatele Szepes, Saros, Abauj, Zemplen, Ung, Borsod, Tolna, Heves, Gomor, Arva.

C. Buquoy - www.ckrumlov.info

Pe de altă parte, trimisul său Emeric Thurzo a încheiat la Praga, la 25 aprilie 1620, o ’’alianţă pe veci’’ cu cehii. Tratatul prevedea apărarea comună şi angajamentul cehilor de  a contribui cu 128.000 de florini pentru plata mercenarilor din armata transilvăneană, precum şi un ajutor militar de 3.000 de călăreţi şi 9.000 de pedestraşi. Ofensiva imperială împotriva cehilor rămaşi singură l-a determinat pe Bethlen să atace, obţinînd victoria la Bratislava la 9 octombrie 1620. Dar nu a mai putut veni în ajutorul cehilor, învinşi decisiv la Muntele Alb, la 8 noiembrie. Principele şi-a concentrat forţele în regiunea oraşului Kosice, iar după o jumătate de an de hărţuieli l-a învins pe Buquoy la Nove Zamky. În cele din urmă a acceptat încheierea unui tratat de pace cu Habsburgii la Mikulov, la 6 ianuarie 1622. Documentul prevedea cedarea către Bethlen a regiunilor Partium (7 comitate din NV Transilvaniei) şi NE Ungariei, precum şi numirea sa ca principe al Imperiului German, acesta renunţînd la coroana de rege acordată de Dieta maghiară. Punctul cel mai important al tratatului se referea la ajutorul reciproc împotriva otomanilor.
După ce a nu areuşit să ajungă la un acord politic pentru o căsătorie cu fiica împăratului, în toamna lui 1623 Bethlen a trecut la ofensivă. Planul de campanie se baza pe ajutorul otoman şi cooperarea cu saxonii. După ce a ocupat câteva cetăţi şi a ocolit oraşul Filakovo, bine apărat, princepele a obţinut o victorie categorică la Trnava. Dar luptele de la Hodonin cu principalele forţe imperiale nu s-au soldat cu o victorie, deoarece soldaţii otomani ai paşei din Bosnia au refuzat să se angajeze. Criza politică de la Istanbul şi înfrângerea saxonilor l-au determinat pe Bethlen să accepte încheierea tratatului de pace de la Viena din 1624. Conform documentului, princepele renunţa la ducatele din Silezia, scăderea sumei acordate pentru întreţinerea cetăţilor din cele 7 comitate anexate Transilvaniei de la 50.000 de florini la 30.000 de florini, dar obţinea ’’pe veci’’ domeniile Bathor şi Ecsed, precum şi oraşele Baia Mare şi Baia Sprie.

A. Wallenstein - www.preussen-chronik.de

După ce aderă în 1625-1626 la alianţa cu Danemarca, Anglia şi Olanda şi obţine acordul Porţii Otomane suzerane, Bethlen adresează imperialilor în august 1626 un ultimatum în 7 puncte, unul din acestea referindu-se la neachitarea sumei de 30.000 florini. Planul de campanie prevedea cooperarea cu forţele principilor germani protestanţi conduse de Mansfeld, dar evoluţia operaţiunilor a fost afectată de o epidemie de tifos. Atît Bethlen, ajutat de otomani, cât şi comandantul imperial Wallenstein, au evitat la 30 septembrie înfruntarea decisivă la Dregelypalank. Totuşi, principele nu a încetat să-şi hărţuiască adversarul la Galgoc, Trnava şi Bratislava. În cele din urmă la 20 decembrie a fost încheiat tratatul de pace de la Bratislava, prin care Bethlen renunţa la cei 30.000 de florini. Încheierea operaţiunilor militare i-a fost reproşată de aliaţii protestanţi din vestul Europei, deşi aceştia i-au trimis doar 30.000 de florini din ajutorul financiar promis.

B.II) Armata Transilvaniei în timpul domniei lui G. Bethlen

B.II. 1) Structura socială

O categorie socială importantă în armata sa o reprezentau secuii, care în mod tradiţional prestau voievozilor şi principilor Ardealului serviciu militar în schimbul statutului de om liber. Ei s-au dovedit mereu războinici curajoşi şi disciplinaţi. În secolul XVI însă a început să se resimtă tendinţa de transformare a secuilor în iobagi (ţărani dependenţi de nobili). Pentru a contracara această tendinţă, noul principe a dispus în 1614 un recensământ al secuilor, iar în anul următor i-a chemat sub arme nu numai pe toţi secuii liberi, ci şi pe jeleri (altă categorie de ţărani dependenţi). La rândul ei, Dieta a adoptat în 1622 o lege ce reglementa situaţia secuilor iobagi. Ca urmare a măsurilor luate de principe pentru consolidarea statutului de om liber al secuilor, la sfârşitul domniei sale, în 1627, trei pătrimi dintre secui efectuau serviciul militar faţă de o jumătate la începutul domniei. În ceea ce priveşte efectivul secuilor din armata lui Bethlen, în 1626 erau menţionaţi între 6.400 şi 8.000 de infanterişti şi călăreţi, în timp ce alţi secui făceau parte din pedestrimea curţii, mercenari etc.

O altă parte a armatei era constituită din haiduci, categorie socială formată din ţăranii eliberaţi de obligaţiile iobăgeşti, obţinând titlul de nobilitate colectivă, aşa numita „libertate haiducească”. Pentru a-i atrage de partea sa pricipele a făcut sacrificii financiare personale, aşa cum arată într-o scrisoare din septembrie 1619: ’’...toată haiducimea am obligat-o la fidelitate pentru ţară, selectîndu-i, pentru cinci mii dintre ei plătind din banii mei solda pe o lună’’. Ca urmare, haiducii au luptat în armata sa în campania din 1620 şi nu l-au abandonat în situaţia dificilă din primăvara anului următor. Ei s-au angajt chiar la jertfa supremă în serviciul lui Bethlen: ’’... pînă ce ne vom păstra capul, noi trăim şi murim împreună cu măria sa, principele nostru’’. Efectivul de haiduci organizaţi din armata lui Bethlen este estimat la 4.000-5.000, la care se adăugau cei încadraţi în alte unităţi.

Componenta cea mai valoroasă a armatei principelui, sub aspectul instrucţiei şi dotării, a constituit-o oastea de curte. Această armată permanentă bine plătită era formată în din mercenari de diferite etnii: români, secui, maghiari, germani, polonezi, croaţi şi slovaci. Din punct de vedere social erau nobili, iobagi şi orăşeni din categoriile mai puţin înstărite. Efectivele oştii de curte a crescut treptat de la 1.000 către 4.000 (Bunta) sau 5.000 (Căzănişteanu) de infanterişti şi cavalerişti dotaţi cu armament de foc moderne. Totuşi această structură militară a influenţat negativ evoluţia unor campanii prin refuzul de a se expune timp îndelungat riscurilor şi de a lupta la mare  distanţă de taberele de bază.

Trupele din cetăţile Transilvaniei erau formate tot din mercenari proveniţi din ţărani de pe domeniile principelui şi nobili care-şi pierduseră averea, precum şi din garnizoanele cetăţilor cucerite de la inamic. Deşi dotarea ei era inferioară armatei curtenilor, oastea de cetate avea efective importante în totalul armatei principelui, constituind o problemă financiară pentru acesta: numai garnizoana cetăţii Oradea număra în 1626 circa 1.900 de călăreţi şi 2.200 pedestraşi.

Tot din mercenari erau alcătuite unităţile temporare’’de câmp’’, formate în majoritate de iobagi români şi maghiari. Numărul lor a ajuns şi la 10.000, Bethlen încurajând prin acordarea de avantaje înrolarea voluntară a iobagilor în armată, în pofida obstrucţiilor nobililor.

O altă categorie a armatei transilvănene o reprezentau banderiile nobililor, formată în majoritate din iobagi privilegiaţi de pe domeniile acestora. Din punct de vedere practic forţele nobililor nu mai aveau importanţa din Evul Mediu şi nu aveau aceeaşi valoare ca mercenarii. Participarea lor avea mai mult o semnificaţie politică, cuantificând influenţa principelui în rândurile aristocraţiei, Bethlen dorind continuarea tradiţiei militare feudale acesteia.

O forţă mai puţin înarmată şi disciplinată a armatei lui Bethlen o constituiau unităţile din comitate (judeţele Transilvaniei). Numărul soldaţi recrutaţi din comitate este estimat la maximum 2.000-3.000 de pedestraşi şi 600 de călăreţi: de exemplu, o hotărâre a Dietei prevedea ca în fiecare comitata să fie recrutat un pedestraş pentru două gospodării.

În sfârşit,  orăşenii întregeau tabloul militar ardelenesc la începutul secolului XVII. Ei mobilizau pentru armata pricipelui cu puşcaşi pedestraşi plătiţi  şi prin apărarea turnurilor cetăţii de către bresle (organizaţiile meseriaşilor). Numărul pedestraşilor orăşeni încadraţi în diferite unităţi de infanteri este estimat între 1.000 şi 3.000: de exemplu, în septembrie 1614, principele a ordonat oraşelor săseşti să contribuie cu 500 de pedestraşi.

Este interesant de observat că deşi confesiunea ortodoxă nu se regăsea printre cele patru confesiuni creştine oficiale ale principatului, în cadrul armatei lui Bethlen românii se numărau atât printre soldaţi, cât şi printre ofiţeri.

În campanii alături de armata princiară au luptat contingente aliate: cehe, morave, moldovene, muntene, otomane, tătare. Numărul aliaţilor a variat între 10.000 şi 15.000, fără a avea un rol important, ba dimpotrivă cauzând greutăţi din prin jafurile comise.

B. II. 2.) Categorii de armă

Arma de baza a armatei princiare o constituia cavaleria uşoară, spre deosebire de celelalte state europene, unde cavaleria grea încă juca un rol important. Caracteristicile cavaleriei lui Bethlen erau rapiditatea şi mobilitatea, folosind pentru protecţie cămaşa de zale. În dotarea sa intrau mai ales armele albe, ca săbiile, suliţi, securi, pumnale şi într-o mai mică măsură armele de foc, precum pistoalele, categoria cea mai mai importantă fiind suliţaşii.

În armata lui Bethlen infanteria a juca un rol secundar, deoarece ea nu a putut fi înzestrată cu arme de foc la nivel european, lancea rămânând armă ei de bază.. Printre categoriile de infanterie se numărau pedestraşii ’’albaştrii’’ ai  curţii şi cei ’’negri’’ ai saşilor. Iată cum descria prinţul însuşi rolul infanteriei în războaiele epocii: ’’chiar dacă într-o aoaste sânt multe sute de mii de călăreţi, se pot face puţine lucruri fără pedestraşi, acum când duşmanul se adăposteşte în tranşee, el nu prea poate fi vătămat, cu suliţe şi săgeţi, în strâmtori şi sub cetăţi’’.

Raportul numeric între cavalerie şi pedestrime a variat astfel în anii 1619, 1620 şi 1621: 42.000 / 8.000, 12.700 / 7.500 şi 14.000 / 6.000.

Şi artileria a avut un rol complementar în structura armatei transilvănene. Deoarece bătăliile lui Bethlen au avut în general un caracter ofensiv, a predominat artileria uşoară: în campania din 1619 armata transilvăneană dispunea de 20 de tunuri uşoare. O problemă întâmpinată de această categorie de artilerie o reprezenta transportul muniţiei, Bethlen considerând necesare 500 de proiectile pentru un tun în timpul unei acţiuni ofensive. Totuşi puterea tunurilor făcea ca cetăţile să nu mai reprezinte obstacole majore. Prinţul dispunea şi de artileria grea a cetăţilor, dar aceasta nu a beneficiat de ocazii pentru a fi folosită.  La începutul domniei sale existau în Ardeal opt ateliere de praf de puşcă şi şapte turnătorii de tunuri. Situaţia artilerie a fost evocată şi în testamentul prinţului: ’’Arme de foc eu am procurat frumoase şi bune pentru orice fel de luptă, în acest scop nu va trebui să cheltuiţi, am făcut rost şi de praf de puşcă, din cetăţi, atâta, încât, la nevoie, se va putea scoate şi pe câmp îndeajuns de mult’’.

În cursul domniei lui Bethlen au fost modernizate, dupa modelul Ţărilor de Jos protestante (Olanda), cetăţile din Alba Iulia, Deva, Făgăraş, Hunedoara, Vinţu de Jos, Blaj, Bran,Chioar, Oradea, Gherla, Ineu. Principele personal a proiectat şi condus lucrările de fortificaţii de la Oradea, unde a folosit 100 de meseriaşi slovaci şi 50 de zidari transilvăneni. Cetăţile din secolul XVII au jucat roluri multiple: apărarea graniţelor, asigurarea căilor de comunicaţie, securitatea conducătorului şi a tezaurului, depozitarea muniţiei, armamentului şi alimentelor.

Bethlen s-a preocupat şi de dezvoltarea serviciilor de aprovizionare şi medicale.

B.II.3) Organizare

Bethlen şi-a organizat armata după modelul european, unitatea de bază fiind batalionul cu drapel, împărţit în companii. Pentru misiuni speciale şi patrulare se contituiau subunităţi, dar numărul unităţilor varia după necesităţi. De exemplu, în decembrie 1619, existau 9.000 de infanterişti sub 16 drapele, fapt ce trimitea la o medie de 500 de ostaşi pentru un batalion, care s-a menţinut de-a lungul domniei lui Bethlen.

Comnadamentul însă diferea de modelul continental. Comandamentul superior includea pe: generalul comandant şi adjunctul său, generalul comandant al secuimii, căpitanul-general al Oradei, generalul oştirii de câmp, generalul oştirii de curte, generalul haiducilor, generalul comitatelor. Comandamentul la nivel mediu includea pe: căpitanii-generali, căpitanii generali scaunelor secuieşti, căpitanii generali ai comitatelor. La nivel inferior existau căpitanii şi vicecăpitanii, locotenenţii şi vicelocotenenţii, caporalii.

Prinţul numea comandanţii superiori, iar aceştia pe ofiţerii din subordine.

B.II. 4) Efective
În ceea ce priveşte forţa numerică a armatei ardelene în epoca lui Bethlen, izvoarele şi istoricii dau estimări diferite. Ambasadorul Angliei la Constantinopol, Sir Thomas Roe, considera că prinţul putea mobiliza 15.000 soldaţi instruiţi. O altă sursă engleză, un tabel din arhiva regală, arată că Bethlen dispunea de 30.000 pedestraşi şi 20.000 de călăreţi. În a doua jumătate a secolului XIX, istoricul maghiar H. Marczali estima numărul militarilor în mişcare ai lui Bethlen la 30.000.

În cocnluzie, armata de operaţii număra între 15.000 si 25.000 de ostaşi, fiind comparabilă cu a Franţei (30.000 pedestraşi şi 7.000 călăreţi) şi a Olandei (20.000 pedestraşi şi 6.000 călăreţi), ţări mai dezvoltate şi cu o populaţie mai numeroasă decât Transilvania.

B. III) Politica economică a lui G. Bethlen

Pentru gândirea economică a lui Bethlen este semnificativă propunerea înaintată Dietei în februarie 1614 prin care cerea ca cheltuielile militare să fie suportate de nobili şi burghezia oraşelor, considerând ca poporului îi erau de ajuns impozitele şi obligaţiile către principe si nobil. Această concepţie era similară cu cea a curţilor europene contemporane şi a fost adoptată fără opoziţie deschisă, dar a fost sabotată în practică de nobilime şi burghezie. Politica economică eficientă a lui Bethlen, bazată pe mercantilism, a creat un potenţial militar care a făcut posibilă trecerea de la operaţiunile defensive de la începutul domniei la cele ofensive din timpul Războiului de 30 de ani (1618-1648).

B. IV) Arta militară a lui G. Bethlen

În Războiul de 30 de ani armata principelui a făcut faţă singură forţelor habsburgice superioare, care reuşeau să învingă trupele coaliţiei protestante europene. În bătăliile duse împotriva lui Bethlen, au fost ucişi doi generali imperiali, contele Charles Buquoy şi contele Heinrich Dampierre, iar celebrul prinţ Albrecht Wallenstein n-a reuşit să obţină victoria.

Un element esenţial al tacticii principelui îl reprezenta manevra cu cavaleria, care viza flancurile inamicului, cădea apoi în spatele acestuia pe liniile de comunicaţie şi realiza încercuirea.

 

Izvoarele istorice arată că planurile sale de campanie se bazau pe cunoşterea geografiei teatrului de operaţii, a itinerarului de marş şi a dispozitivului inamicului, a locului probabil al bătăliei, elemente care-i permiteau executarea de atacuri prin surprindere şi ambuscade cu cavaleria.

O caracteristică a strategiei lui Bethlen era evitarea bătăliei care nu-i putea asigura succesul decisiv, el însuşi scriind în acest sens în decembrie 1619: ”...oamenii de arme deştepţi evită bătălia din multe motive, pînă ce există alte posibilităţi, mai întîi uzează de obicei de tot felul de stratageme exterioare, lăsînd lupta ca mijloc de ultimă instanţă, cînd nu mai există altă ieşire”.

Acest mod de abordare diplomatico-militară a principelui ardelean a fost evidenţiat şi de un istoric maghiar: ’’se tîrguieşte tot mereu cu adversarii şi niciodată nu scapă prilejul de  a exploata situaţia favorabilă creată sau conjunctura ce i se oferă, propune pace chiar şi pe cîmpul de bătălie, dar îşi conduce oastea la atac şi glisează din ghearele adversarului’’. De asemenea, cronicarul Mihai Cserey observa: ’’Şi Gabriel Bethlen a putut obţine pacea din mîna germanilor, prin alte stratageme militare, şi nu prin luptă’’.

V. Bibliografie selectivă P. Bunta
***, Din istoria Transilvaniei, I, Editura Academiei, Bucureşti, 1960.
I.Lupaş, Documente istorice transilvane, vol. I, 1599-1699, Cluj, 1940.
N. Iorga, Istoria românilor din Ardeal şi Ungaria, I-II, Bucureşti, 1915-1916.
Andrei Kiss, Domnia lui Gabriel Bethlen, ’’Magazin istoric’’, an XIV, nr. 12 (165), decembrie 1980.
Georg Kraus, Cronica Transilvaniei. 1608-1665,, Traducerea şi studiu introductiv de G. Duzinchevici şi E. Reus-Mîrza, Editura Academiei, Bucureşti, 1965.
I.Lupaş, Principele transilvan Gavril Bethlen. 1580-1629, ’’Studii, conferinţe şi comunicări istorice’’, Cluj, 1940.
V. Motogna, Relaţiile dintre ţările româneşti şi Ardeal în veacul a XVII lea, Dej, 1935.
George Protopescu, Conceptul de artă militară în principalele bătălii date de români pentru apărarea independenţei naţionale, ’’Acta Musei Napocensis’’, XV, 1978.
Pompiliu Teodor, O personalitate politică şi culturală de seamă a istoriei noastre, ’’Scânteia’’, an L, nr. 11912, 7 decembrie 1980.

SURSA:

www.okazii.ro

Petru Bunta, Gabriel Bethlen (1613-1629), Editura Militară, Bucureşti, 1981, pp. 147-212.

C. Căzănişteanu, V. Zodian, A. Pandea, Comandanţi militari. Dicţionar, Editura ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti,1983, p. 55