Istoria orașului englezesc Abingdon de pe fluviul Tamisa (JEROME 1889)

(...)
La Abingdon*, fluviul** curge pe lîngă străzile orașului. Abingdon e un orășel de provincie tipic - liniștit, grozav de respectabil, curat și plictisitor pînă la disperare. Se fălește că e vechi, dar e îndoielnic dacă poate fi asemuit cu Wallingford***-ul sau Dorchester****-ul în privința aceasta. Pe vremuri se ridica aici o mănăstire***** vestită, iar astăzi, între dărîmăturile zidurilor sfințite se fabrică bere.
În biserica St. Nicholas, la Abingdon, se găsește monumentul lui. John Blackwall și al soției sale Jane; după ce au dus un trai fericit împreună, ei au murit în aceeași zi, la 21 August 1625; iar în biserica St. Helen stă scris că "din coapsele lui W. Lee", mort în 1673, "au purces, cît a trăit el, două sute mai puțin trei urmași". Făcînd socoteala, familia domnului W. Lee, așadar, număra o sută nouăzeci și șapte de capete. Domnul W. Lee - ales în cinci rînduri primar al Abingdon-ului - a fost, fără îndoială, un binefăcător pentru generația lui, dar sper că nu sînt mulți în genul său astăzi, în acest supraaglomerat secol al nouăsprezecelea.
(...)


Sursa
J. K. Jerome, Trei într-o barcă, trad. L. Levițchi, ed. Tineretului, București, 1966, pp. 306-307.

Note M. T.
* Abingdon = Oraș în comitatul istoric Oxfordshire din regiunea Sud-Est a Angliei. (www.abingdon.co.uk)
** Tamisa = Fluviu navigabil pe mare parte din lungimea sa de 346 km și care străbate S Angliei de la V la E, pentru a se vărsa printr-un estuar în Marea Nordului, după ce a traversat Londra. (ro.wikipedia.ro)
*** Vezi postare 12.11.2017
**** Vezi postare 14.11.2017
***** Mănăstirea St. Mary a aparținut ordinului catolic al Sf. Benedict. A fost întemeiată inițial la sfârșitul secolului VII, pentru a fi reconstruită în jurul anului 950 de regii Wessex-ului, unul din cele șapte state anglo-saxone din insulă. A fost desființată, ca și alte mănăstiri, în timpul Reformei protestante inițiate de regele Henric VIII Tudor (1509-1547), care i-a confiscat și proprietățile. (www.abingdon.co.uk)

Vânătorii de urși ruși din provincia siberiană Amur în 1863 (VERNE 1901)

<
(...)
Dar dacă, atunci cînd oamenii coboară pe uscat să taie lemne, n-au a se teme de bipezi, trebuie să-și ia precauțiuni împotriva unor patrupede foarte primejdioase. Urșii, numeroși în această provincie, ies în grupuri din pădurile vecine, atrași de carcasele balenelor eșuate pe plajă, de care par foarte amatori. Astfel că oamenii de pe Saint-Enoch se înarmară cu lănci, ca să se apere împotriva agresiunilor acestor plantigrade.
Rușii procedează în alt mod. În prezența unui urs ei acționează cu o îndemînare cu totul specială. Așteaptă animalul cu calm, îngenunchiați pe pământ, cu mîinile puse pe cap, și ținînd un cuțit. Cînd ursul se aruncă asupra lor, se înjunghie singur și cade cu pîntecele sfîșiat, alături de curajosul adversar.
(...)
>

SURSA
Jules Verne, Șarpele de mare*, trad. I. Hobana, ed. Tineretului, București, 1969, pp. 110-111.

NOTĂ M. T.
* Șarpele de mare - Jules Verne, „Devoratorul de SF”, 5 martie 2013 (http://fansfro.blogspot.ro/2013/03/sarpele-de-mare-jules-verne.html)

Portul rus Nikolaevsk la Oceanul Pacific în 1863 (VERNE)

<
(...) Celelalte nave aveau destinația Nikolaevsk*, Ohotsk**, Ayan***, principalele porturi din această regiune, sau ieșeau din ele îndreptîndu-se spre larg.
Încă de pe atunci, Nikolaevsk, capitala provinciei Amur, situată aproape la gura marelui fluviu cu acest nume****, era un oraș important, al cărui comerț căpăta din an în an o extindere tot mai mare. El oferea un port foarte bine adăpostit în Strîmtoarea Tartariei, care desparte litoralul de lunga insulă Sahalin*****.
(...)
>

SURSA
Jules Verne, Șarpele de mare******, trad. I. Hobana, ed. Tineretului, București, 1969, p. 107.

NOTE M. T.
* Nikolaevsk = Oraș rus întemeiat în 1850 de Ghenadi Neveslkoi la vărsarea fluviului Amur în Marea Ohotsk, cu ieșire în Oceanul Pacific. Numele său era un omagiu adus țarului domnitor Nicolae I (1825-1855). (https://en.wikisource.org/wiki/1911_Encyclop%C3%A6dia_Britannica/Nikolayevsk_(Siberia))
** Ohotsk = Oraș rus întemeiat în 1647 de Semion Șelkovnikov pe coasta Mării Ohotsk, situat la nord de Nikolaevsk. (Wikipedia)
*** Ayan = Noua bază a Companiei Ruso-Americane începând din 1840, la o distanță de 430 km sud de fosta bază Ohotsk. (Wikipedia)
**** Fluviul Amur constituie granița dintre Rusia și China din 1689. (Wikipedia)
***** Sahalin = Insulă de 72000 kmp care delimitează Marea Ohotsk de Marea Japoniei, situată  la nord de Japonia și despărțită de coasta Rusiei prin Strâmtoarea Tătară. Disputată de Rusia și Japonia în secolele XIX și XX. (http://www.karafuto.com/timetab.html)
****** Șarpele de mare-Jules Verne, „Devoratorul de SF”, 5 martie 2013 (http://fansfro.blogspot.ro/2013/03/sarpele-de-mare-jules-verne.html)

Insulele Kurile în 1863 (VERNE 1901)

<
Kurilele*, mai puțin numeroase decît Aleutinele**, sînt în cea mai mare parte niște insulițe nelocuite. Trei sau patru pot fi considerate totuși insule: Paramushir, Onekotan, Simushir, Matuna. Destul de împădurite, au un sol productiv, Celelalte, stîncoase și nisipoase, improprii oricărei culturi, sînt lovite de sterilitate.
O parte din acest grup este tributară Imperiului Japoniei, al cărui domeniu îl prelungește. Cealaltă parte, cea septentrională, ține de provincia rusă a Kamceatkăi***. Locuitorii ei, scunzi, păroși, sînt desemnați cu numele de kamciadali.
(...)
>

SURSA
Jules Verne, Șarpele de mare****, trad. I. Hobana, ed. Tineretului, București, 1969, pp. 114-115.

NOTE M. T.
* Kurile = Arhipeleag din vestul Oceanului Pacific, format din 56 de insule vulcanice, situat între peninsula rusă Kamciatka și insula nordică japoneză Hokkaido. (http://www.telegraph.co.uk/news/worldnews/asia/japan/8101395/Kuril-Islands-factfile.html)
** Aleutine = Arhipeleag din estul Oceanului Pacific, format din 150 de insule întinse pe 1750 km, situat lângă peninsula americană Alaska. (https://www.britannica.com/place/Aleutian-Islands)
*** Paramushir, Onekotan, Simushir, Matua/Matuna = Insule din grupul nordic al Kurilelor locuite de indigeni Ainu, care în 1644 aparțineau domeniului feudal japonez Matsumae. Tratatul de la Shimoda (Japonia) din 1855 a stabilit trecerea lor în posesia Rusiei, în timp ce tratatul de la St. Petersburg din 1875 a statuat revenirea lor în posesia Japoniei. (https://en.wikipedia.org/wiki/Kuril_Islands_dispute#/media/File:Demis-kurils-russian_names.png)
**** Șarpele de mare - Jules Verne, „Devoratorul de SF”, 5 martie 2013, (http://fansfro.blogspot.ro/2013/03/sarpele-de-mare-jules-verne.html)

Insulele americane Aleutine în 1863 (VERNE 1901)

<
(...)
Aceste insule, care aparțin astăzi Americii de Nord*, făceau parte în acea epocă din Imperiul rus, care poseda toată imensa provincie Alaska**, din care Aleutinele nu sînt în realitate decât o prelungire naturală. Acest lung șirag, care se întinde pe aproape 10 grade***, numără nu mai puțin de cincizeci și una de mărgele. E divizat în trei grupuri: Aleutinele propriu-zise, Andreanov**** și Lisi. Acolo trăiesc câteva mii de locuitori, strânși pe cele mai importante insule din arhipeleag, care se ocupă cu vânătoarea, cu pescuitul și comerțul cu blănuri.
(...)
>

SURSA
Jules Verne*****, Șarpele de mare, trad. I. Hobana, ed. Tineretului, București, 1969, p. 95.

NOTE M. T.
* Aici SUA.
** Alaska = Peninsulă în NV Americii. Teritoriu rus din 1741 până în 1867, când a fost cumpărată de SUA pentru 7,2 milioane de dolari. Din 1959 a devenit al 49 lea stat al SUA. (http://www.zf.ro/ziarul-de-duminica/alaska-din-partea-rusiei-pentru-statele-unite-cu-drag-2949620/)
*** 10 grade latitudine.
**** Insule descoperite în 1761 de navigatorul rus Andreian Tolstih. (https://rd.springer.com/referenceworkentry/10.1007/978-3-319-24237-8_436)(https://www.britannica.com/place/Andreanof-Islands)
***** Șarpele de mare - Jules Verne, „Devoratorul de SF”, 5 martie 2013 (http://fansfro.blogspot.ro/2013/03/sarpele-de-mare-jules-verne.html)

Libertate versus servitute în societatea engleză din secolul XIX (THACKERAY 1848)

<
(...)
Briggs încercă să locuiască cu rudele ei de la țară, dar găsi că-i o încercare zadarnică după viața și societatea atît de deosebită cu care se deprinsese. Prietenii domnișoarei Briggs, mici negustori dintr-un oraș de provincie, se certau pentru cele patruzeci de lire pe an ale ei cu tot atîta nesaț și într-un mod la fel de aprins, deși mult mai fățiș decît rubedeniile domnișoarei Crawley pentru moștenirea numitei doamne. Fratele domnișoarei Briggs, pălărier și băcan cu păreri radicale, își socotea sora o aristocrată parvenită din pricină că nu voia să avanseze o parte din capitalul ei spre a-i aproviziona dugheana; și e foarte probabil că ea ar fi făcut asta dacă sora lor, nevasta unui cizmar aparținînd unei secte religioase dizidente, în mare ceartă cu pălărierul și băcanul, care frecventau altă biserică, nu i-ar fi arătat cum fratele lor era în pragul falimentului și o acapară pentru un timp oarecare pe domnișoara Briggs. Cizmarul dizident dorea ca domnișoara Briggs să-i trimită fiul la colegiu și să scoată din el un gentleman*. Cele două familii îi storseseră o mare parte din economiile ei personale; în cele din urmă, ea fugi la Londra urmată de anatema tuturor rubedeniilor, și se hotărî să caute din nou servitutea, aceasta fiind mult mai puțin împovărătoare decît libertatea. Și dînd în ziare un anunț că o „doamnă cu maniere plăcute obișnuită cu cea mai aleasă societate, dorește să...” etc, își luă reședința în casa domnului Bowls, în Half Moon Street, așteptînd rezultatul anunțului.
(...)
>

SURSA
William Thackeray, Bîlciul deșertăciunilor**, trad. I. Fruzneti & C. Tudor, vol. II, ed. Capitolul, București, 1992, p. 70.

NOTĂ M. T.
* GENTLEMAN, gentlemeni, s. m. Bărbat cu maniere alese, ireproșabile, cu caracter distins. [Pr.: géntlmen] – Cuv. engl. Sursa: DEX '09 (2009) 
** Mariana Răileanu, „Bîlciul deșertăciunilor” de William Makepeace Thackeray, 5 iunie 2013 (https://raileanumariana.wordpress.com/2013/06/05/balciul-desertaciunilor-william-makepeace-thackeray/)

Serviciul militar pentru un intelectual din România interbelică (ELIADE 1935)

<
(...) Se hotărîse, tocmai atunci, să se întoarcă în țară și să-și facă armata. I-a scris lui Petru, aproape zece pagini mari despre dorința lui de a-și înțelege contemporanii. „A face armata așa cum trebuie făcută, nu cu proptelele și cu privilegiile intelectualilor. Poate voi înțelege acest straniu fenomen, pe care l-am observat în toate părțile pe unde am trecut: setea tineretului pentru esprit de corps, pentru disciplina militară, pentru viața dusă la extrem.” Lui Petru i s-a părut naivă această dorință. Vine rîndul tuturor mizeriilor umane, reflectase el atunci, de ce să le anticipezi?...
(...)
- Ei, ce-ai făcut cu milităria? îl întrebă Petru, puțin batjocoritor. Ți-a revelat vreo tehnică, vreo metafizică?... Acel esprit de corps, viața de turmă în uniforme, cu drept 'stîng și respectarea superiorului?....
- N-am avut noroc , răspunse cu jumătate de glas Alexandru. M-au copleșit protecțiile și acolo, în provincie. Nu m-au primit să dorm la regiment, cu șaizeci de popi  și tineri meseriași, camarazii mei... Dar am să-ți spun altădată...
Nădăjduia totuși că îl va întrerupe și îl va îndemna să i le spună acum. Avea serie întreagă de gînduri pe care nu știa cui să i le împărtășească. Se hotărîse să facă milităria într-un oraș depărtat, ca să poată cunoaște o viață aspră, impersonală, colectivă. Să se deștepte în zori pe un pat tare, să-și ia dușul într-un spălător înghețat, alături de alți 60 de tineri ca el, să facă marșuri și execiții istovitoare, să asculte de orice gradat. Se gîndea cu o stranie plăcere la toate acele ordine ridicule pe care va trebui să le execute. Se gîndea mai ales că îi vor putea comanda oameni fără nici o cultură, fără nici o valoare intelectuală. Ce voluptate, să asculți, să dispari în fața superiorului, să te pierzi într-un grup... Din nefericire, n-a cunoscut aproape nimic din toate acestea. În afară de exercițiile de la cazarmă, a trebuit să suporte aceeași viață civilă și mediocră de provincie. Aceeași bine cunoscută gazdă, aceeași odaie cu vaze de flori la fereastră, și, în cele din urmă, inevitabila iubire cu o domnișoară de familie bună...
(...)
>

SURSA
Mircea Eliade, Huliganii, ed. Rum-Irina, București, 1991, pp. 59, 61-62.

Grădina publică a Slatinei, orășel de provincie în România începutului de secol XX (MINULESCU 1929)

<
(...)
Grădina publică din Slatina nu seamănă cu grădina publică din Pitești. Cea din Slatina e lung și îngustă. Trei alei paralele, ca niște terase cu balustrade din lemn cîinesc, răsar timide din coasta unui deal care se sfîrșește în șosea. Cum stă proptită în grilajul de fier, grădina publică cea mare din Slatina pare corabia lui Noe eșuată pe muntele Ararat.
Grădina publică a unui oraș de provincie este ca ograda unei locuințe de țară: găini, rațe, gîște, curcani și mai ales bibilici - adică publicul obișnuit, cunoștințele de toate zilele, sau, în cel mai rău caz, cîte un străin blajin, cu care poți intra în vorbă foarte ușor, imediat după îndeplinirea formalităților de rigoare. Leii, tigrii și leoparzii lipsesc. În România, orașele de provincie nu prezintă avantajele pădurilor africane. Animalele sălbatice se trag spre capitala țării. Din în cînd, însă, poți întîlni rătăcind și prin provincie și cîte o girafă, o cămilă sau un hipopotam. Președintele tribunalului, bunăoară, este poreclit „girafă”, nevasta colonelului „cămilă”, iar administratorul financiar „hipopotam”. Cel mai popular din toți, însă, este „nenea Ghiță” , berbecul Regimentului 3 infanterie, care nu se dezlipește de capelmaistrul muzicii militare fie paradă, fie nuntă, fie înmormîntare, fie concert în grădina publică.
Restul publicului e complet lipsit de orice altă personalitate. Luat în întregime, pare un pachet de cofeturi colorate, cu care la Slatina se presară colivele preparate special pentru pomenirea răposaților.
Tineri de ambe sexe se perindă cu aceeași monotonie exasperantă ca enorma curea de transmisiune a unui motor de uzină. Cei mai în vîrstă stau pe băncile vopsite cu verde, unde discută sau trag cu ochii și urechile la cei care trec care trec prin fața lor.
Cînd cîntă muzica nu se mai aude nimic. După ce tace însă, glumele se amestecă cu pașii de pe nisipul aleelor, și în grădina publică cea mare din deal parcă ar curge Oltul din vale...
(...)
>

SURSA
Ion Minulescu, Corigent la limba română**, ed. Minerva, București, 1974, pp. 47-48.

NOTĂ M:T:
* Slatina = Oraș antic și medieval, situat pe rîul Olt, în regiunea istorică Oltenia. (http://adevarul.ro/locale/slatina/foto-slatina-anilor-1900-trotuare-pavate-bazalt-baluri-ofiterilor-oatmosfera-boema-1_519f014cc7b855ff561fd530/index.html)
** (http://readingmysticbooks-dap.blogspot.ro/2014/03/corigent-la-limba-romana-despre-romanul.html)

Ofițer american protestant versus coloniști hispanici catolici în teritoriul Louisiana la începutul secolului XIX (COOPER 1827)

<
(...)
Printre trupele trimsie de guvernul Confederației* ca să ia în proaspetele teritorii dobîndite în vest**, era și un detașament condus de tînărul ofițer care-a devenit un personaj atît de important în cursul povestirii noastre.
Middleton fu primul dintre noii stăpînitori ai ținutului, care se lăsă cucerit de farmcele unei doamne din Louisiana. În imediata apropiere a postului în care fusese numit, se afla reședința șefului unei vechi familii ce se mulțumise, ani după ani, să vegeteze în îndestularea acestei provincii spaniole. Era ofițer al coroanei și fusese convins, dată fiind importanța averii pe care o moștenise, să părăsească Florida*** și să se statornicească în mijlocul populației de origine franceză din provincia alăturată. Numele lui don Augustin de Certavallos nu era din cale-afară de cunoscut în afara zidurilor micului orășel în care trăia; cu toate acestea încerca o tainică plăcere atunci cînd putea să dovedească unicului său copil, cu ajutorul unor uriașe și scorojite foi de pergament, că se trage din familia unor adevărați eroi și granzi**** ai vechii și noii Spanii*****. Lucrul acesta, atît de însemnat pentru el și atît de neînsemnat pentru alții, a fost ceea ce l-a îndemnat mai mult decît orice ca, în timp ce voioșii săi vecini galici****** intrau numaidecît în legături de prietenie cu noii veniți, el să se țină deoparte, mulțumindu-se să-și ducă viața numai în tovărășia fiicei sale, care abia ieșise din anii copilăriei.
Curiozitatea tinerei Inez nu era însă complet adormită. Muzica aceea marțială, care se strecura pînă la ea pe aripile vîntului de seară, steagul acela străin ce flutura în văzduh, nu departe de întinsele domenii ale tatălui său, înrîuriră numaidecît impulsurile acelea tainice, deloc străine, după cum se spune, oricărei reprezentante a sexului frumos. Timiditatea ei firească și starea de lîncezeală proprie femeilor din provinciile sud ale Spaniei și care alcătuiește farmecul lor cel mai de seamă o izolaseră în așa măsură încît părea cu neputință să poată ajunge cineva pînă la ea; (...)
Îngîmfatul și rezervatul don Augustin ținea prea mult la formele exterioare ale rangului său de care era atît de mîndru, ca să-și uite îndatoririle de gentleman. Recunoștința pe care o încercă față de Middleton îl obligă să-și deschidă poarta casei tuturor ofițerilor din garnizoană și să le primească prietenia, dar cu reținere și peste măsură de politicos.
(...); și că, deși nu se scurseseră nici șase luni de cînd provincia Louisianei intrase în posesia Statelor Unite, unul din ofițerii acestui din urmă stat se și logodise cu cea mai bogată moștenitoare de pe malurile fluviului Mississippi.
Cu toate că ne place să credem că cititorul cunoaște îndeajuns felul în care se dobîndesc asemenea rezultate, nu trebuie totuși să creadă că victoria lui Middleton asupra prejudecăților tatălui și ale fiicei ar fi fost obținute fără greutate. Religia fu obstacolul cel mai îndărătnic și mai de neclintit pentru amîndoi tinerii. În marea lui iubire, tînărul se supuse cu răbdare unei încercări atît de neobișnuite, iar pentru a fi convertit la dreapta credință catolică fu ales părintele Ignatius. Vrednicul pater depuse un efort sistematic și plin de vigoare. De nenumărate ori (era în clipele acelea cînd o vedea pe Inez alunecînd prin încăpere asemenea apariției luminoase a unei zîne), bunul părinte își imagina că se află în pragul gloriosului triumf asupra necredinței; dar toate speranțele lui se spulberau în fața cine știe cărei împotriviri din partea tînărului peste care se revărsa toată pioșenia rîvnei sale. Căci atîta timp cît atacul fusese mai slab și dat cu oarecare chibzuială, Middleton, care nu  prea se pricepea la polemică, se supunea cu răbdarea și umilința unui martir; dar în clipa cînd bunul părinte, care întrevedea mari posibilități în viitor, fu ispitit să-și întărească poziția cîștigată datorită cunoscutelor subtitlități verbale ale religiei sale, tînărul Middleton se dovedi un soldat prea bun, așa că se opuse unui atac atît de puternic. Adevărul este că argumentele lui nu depășeau limitele bunului-simț și a puținelor cunoștințe în legătură cu țara lui de baștină, dar toate acestea erau în vădit contrast cu cele ale adversarului său; și, cu ajutorul acestor argumente cu caracter rațional, îl respingea totdeauna pe preot, asemenea luptătorului care, înarmat cu o bîtă, ar lupta împotriva unui încercat spadasin, zădărnicindu-i atacurile printr-o argumentare directă - adică spărgîndu-i capul sau rupîndu-i spada.
Înainte de a se fi terminat însă controversa, frămîntările din sînul Bisericii protestante veniră în ajutorul lui Middleton. Libertatea plină de îndrăzneală a celor care se gîndeau numai la viața aceasta pe de o  parte, și profunda evlavie a celorlalți pe de alta, îl sili pe vrednicul proet să privească  în jurul său cu o oarecare neliniște. Influența exemplului din imediata lui apropiere, cît și vizitele necontenote pe care și le făceau membrii celor două comunități religioase începuseră să dea roade chiar și în propria-i comunitate, deși crezuse că-i mult prea îmbibată de credință ca să se poată poticni vreodată. Își dădu așadar seama că trebuie să mai  slăbească ofensiva și să-și pregătească enoriașii pentru a putea rezista potopului de opinii, care amenința să rupă digul dreptei lor credințe. Ca orice comandant înțelept care-și dă deama că a ocupat un teritoriu prea mare pentru forțele sale, fu silit să-și retragă trupele. Feri relicvele de ochii profanilor; își îndemnă credincioșii să nu mai vorbească despre miracole în fața unor oameni care nu numai că le tăgăduiau existența, dar aveau chiar și îndrăzneala să le pună dovezile la îndoială; și pînă și Biblia deveni un lucru oprit, sub groaznice amenințări, pe hotărîtorul temei că ar putea fi greșit înțeleasă.
În același timp, fu nevoit să întocmească și un raport către don Augustin, unde să arate înrîurirea pe care au avut-o argumentele și rugăciunile sale asupra tînărului ofițer. Nu există om îndeajuns de înclinat să-și recunoască slăbiciunea, mai ales într-o clip cînd împrejurările îi cer să-și retragă pentru moment forțele. Printr-un soi de pioasă ofrandă pentru care, fără îndoailă, vrednicul pater și-a aflat absolvirea dată fiind puritatea imboldului care l-a împins s-o comită, declară că: deși în conștiința lui Middleton nu se vădea vreo schimbare îmbucurătoare, existau destule motive pentru a nădăjdui o deplină înflorire a grăuntelui credinței celei adevărate, mai cu seamă dacă persoana interesată va fi lăsată să se bucure nemijlocit de binefacerile unui mediu catolic.
Pînă și don Augustin încerca dorința de-a face cît mai mulți prozeliți. Ba chiar și drăgălașa și gingașa Inez credea că visele ei ar avea o glorioasă împlinire dacă ea însăsi umila unealtă cu ajutorul căreia iubitul ei ar fi fost adus în sînul adevăratei biserici; așa că cererea lui Middleton fu primită numaidecît, și în timp ce tatăl aștepta cu nerăbdare ziua hotărîtă pentru ceremonia nupțială, ca o chezășie a propriului succes, fiica aștepta pomenita zi cu sentimentele în care sfintele emoții ale credinței erau amestecate cu sentimente mult mai gingașe, potrivit anilor și stării ei.
(...)
Și se simți mult prea măgulit de stima pe care i-o arăta i-o arăt aceasta, pentru a nu fi ispitit să teacă peste ceea ce cerea cu atîta fervoare tînăra mireasă. Căci se ruga să poată deveni umila unealtă prin care el, Middleton, să fie adus la dreapta credință, și cerea îndurare în cazul în care încercarea ei ar fi dat greș, și ea ar cădea în păcatul de a se fi măritat cu un eretic, ceea ce i-ar fi expus sufletul unei mari primejdii. Era atîta ferventă pietate în rugăciunea ei, în care îngerul se confunda ușor cu femeia, încît Middleton ar fi iertat-o  chiar dacă l-ar fi luat drept păgîn, cu atîta dulceață și interes cerea îndurarea Celui de Sus pentru sufletul lui.
(...)
>

SURSA
Fenimore Cooper, Preria, trad. C. Tănăsescu, vol. I, București, 1975, p. 200-205 .

NOTE M.T.
* Confederația = Statele Unite ale Americii.
** Louisiana = Regiune de 2,144 milioane kmp în stânga și în dreapta fluviului Mississippi, cumpărată în 1803 de SUA de la Franța republicană condusă de Prim-Consulul Napoleon Bonaparte. (http://www.encyclopediaofarkansas.net/encyclopedia/entry-detail.aspx?entryID=2383) (http://en.wikipedia.org/wiki/Louisiana_Purchase#mediaviewer/File:LouisianaPurchase.png)
*** Florida = Stat federal american. Fostă colonie spaniolă în 1565-1763 și 1783-1821 și britanică în 1763-1783. Cedată SUA în 1821. (https://www.floridamemory.com/exhibits/timeline/) (http://ro.wikipedia.org/wiki/Florida#mediaviewer/File:Map_of_USA_highlighting_Florida.png)
**** Grande de Spania = (sp. grande, d. lat. grandis, mare). În Spania, membru al celeĭ maĭ înalte noblețĭ. Sursa: Scriban (1939) (http://dexonline.ro/definitie/grande/paradigma)
***** Noua Spanie = Viceregatul spaniol Noua Spanie se întindea pe actualul teritoriu al Mexicului și al Americii Centrale (1519-1821). (http://www.mexconnect.com/articles/1563-the-settlement-of-new-spain-mexico-s-colonial-era) (http://ro.wikipedia.org/wiki/Noua_Spanie#mediaviewer/File:Nueva_Espa%C3%B1a_1795.png)
****** Gali = Popor indoeuropean care locuia pe actualul teritoriu al Franței. A fost supus în secolul I î. H. de mare general și politician roman Caius Iulius Caesar. (http://www.revistamagazin.ro/content/view/9067/30/) (http://www.revistamagazin.ro/content/view/9082/30/) (http://ro.wikipedia.org/wiki/Galia#mediaviewer/File:Map_Gallia_Tribes_Towns.png)

Cumpărarea și colonizarea regiunii Louisiana de SUA în secolul XIX (COOPER 1827)

<
Multe s-au scris și s-au spus pe acea vreme în legătură cu politica Statelor Unite, care urmărea anexarea nesfîrșitelor  întinderi ale Louisianei* la imensele sale teritorii, deși aceste regiuni erau nunai pe jumătate locuite.
Măsura aceasta ne-a dat în stăpînire marele drum către interior și a adus sub ocîrmuirea noastră nenumăratele triburi cu sălbatici ce sălășluiau de-a lungul granițelor; s-au deschis în felul acesta nenumărate căi pentru comerțul intern și cătrele apele Pacificului; și dacă vreodată timpul sau evenimentele vor cere o împărțire pașnică a acestui nemărginit imperiu, vom avea, desigur, un vecin care va vorbi limba noastră, va avea religia și instituțiile noastre.
Era nevoie de ani pentru a desăvîrși amestecul numeroșilor coloniști veniți din provinciile de la sud, cu noii lor compatrioți; dar primii, mai puțin numeroși și mai umili, au fost aproape înghițiți numaidecît de în vîltoarea valurilor neașteptate ale emigrației.
Mii de oameni vîrstnici, din acele regiuni numite pe atunci Statele Noi**, s-au smuls din tihna unei vieți orînduite cu multă trudă și au putut fi văzuți în fruntea urmașilor lor, născuți și crecuți în pădurile din Ohio și Kentucky, pe care-i conduceau spre centrul țării, în căutarea a ceea ce se putea numi, fără ajutorul poeziei, un mediu prielnic. Pădurarul curajos și neînfricat, care străbătuse printre primii pustietățile noului stat, se afla și el în rîndurile acestora. Aventurosul și venerabilul patriarh se deplasa acum pentru ultima dată, punînd „fluviul fără sfîrșit” între el și acea mulțime atrasă de succesul lui; el căuta, în același timp, să reînvie acele bucurii ce-și pierdeau orice preț în ochii săi din clipa în care era nevoit să aibă de-a face cu vreo autoritate.
În urmărirea unor asemenea aventuri oamenii sînt, îndeobște, mînați de vechile lor apucături și înșelați de tainicele lor dorințe. Cîțiva, momiți de năluca speranței și roși de dorul bogăției și-au pus noapte nădejdea în minele acelor pămînturi virgine; dar cei mai mulți dintre emigranți s-au mărginit să se așeze pe malul apelor mai mari, mulțumindu-se cu recolta foarte bogată care le răsplătea și cea mai mică strădanie. În felul acesta, așezările omenești luau naștere cu o repeziciune miraculoasă.
Incidentele și scenele ce au o oarecar legătură cu povestirea noastră au avut loc în prima perioadă a acestor operații care au dus în mod vertiginos la rezultate atît de importante.
Recolta celui dîntîi an al stăpînirii noastre fusese strînsă, iar frunzele celor cîțiva copaci risipiți ici-colo își începuseră parada culorilor și a nuanțelor tomnatice, cînd un șir de care pornise de-a lungul vadulu secat al unui rîuleț, pentru a-i urma cursul peste o întindere de pămînt unduitoare, căreia în limba țării în care scriu i se spune rolling prairie. Vehiculele încărcate cu unelte și ustensile de gospodărie, cele cîteva oi răzlețe și turmele de vite ce veneau din urmă, înfățișarea aspră și nepăsătoare a bărbaților acelora puternici, care mergeau agale pe lîngă convoiul ce înainta fără grabă, ne dădeau de veste că era vorba de un grup de emigranți porniți în căutarea acelui Eldorado*** atît de rîvnit. Contrar obiceiului oamenilor din tagma lor, grupul trecu de pămînturile mănoase ale ținuturilor de jos și porni, fără ca nimeni altul în afară de ei înșiși să știe de ce, prin strîmtori și torente, peste mlaștini adînci și întinderi neroditoare, spre un punct care depășea cu mul hotarele lumii civilizate. în fața lor se desfățurau cîmpiile nesfîrșite și monotone, care se întindeau pînă la poalele Munților Stîncoși****; iar în spate se aflau multe mile de deșert ce duceau pînă la apele repezi și tulburi  ale fluviului La Plata*****.
Ivirea unui asemenea convoi în ținutul acesta sterp și singuratic părea cu atît ciudată cu cît regiunile înconjurătoare aveau prea puține bogății în stare să-i ispitească lăcomia și, dacă lucrul e cu putință, îndreptățea mult mai puține speranțe decît cele cu care se hrănesc de obicei coloniștii din țările noi.
Pășunile sărace ale acestor întinderi nu făgăduiau nimic din partea solului potrivnic, peste care roțile vehiculelor treceau ca pe un drum bătătorit; nici căruțele și nici animalele nu lăsară urme prea adînci în iarba strivită și uscată pe care vitele o rupeau, ce-i drept, din cînd în cînd, căci era atît de acră, încît nici chiar foamea nu izbutea s-o facă ceva mai plăcută la gust. Oricare ar fi fost ținta spre care se îndreptau acești aventurieri, sau cauzele ascunse ale aparentei lor siguranțe într-o regiune atît de îndepărtată și lipsită de apărare,purtarea nici unuia din ei nu trăda frică sau neliniște. Numărul lor, bărbați, femei și copii, nu trecea de douăzeci.
(...)
>

SURSA
Fenimore Cooper, Preria, trad. C. Tănăsescu, vol. I, ed. Minerva / seria Biblioteca pentru toți nr. 837, București, 1975, p. 1-3.

NOTĂ M.T.
* Louisiana = Regiune de 2, 144 milioane kmp de-a lungul fluviului Mississippi, cumpărată în 1803 de SUA de la Franța. (http://www.encyclopediaofarkansas.net/encyclopedia/entry-detail.aspx?entryID=2383) (http://en.wikipedia.org/wiki/Louisiana_Purchase#mediaviewer/File:LouisianaPurchase.png)
** Probabil statele care au aderat la federația americană după încheierea Războiului de Independență (1774-1783) al celor 13 colonii britanice de pe coasta Atlantică, situate între aceste prime 13 state și fluviul Mississippi.
*** El Dorado (spaniolă) = „Auritul”. Teritoriu imaginar din America pe care conchistadorii spanioli din secolul XVI îl credea bogat în aur și pietre prețioase. (http://tairona.myzen.co.uk/index.php/history/the_legend_of_el_dorado/)
**** Munții Stâncoși = Lanț muntos de 4800 km din vestul SUA și Canadei. (http://www.crispedia.ro/Muntii_Stancosi) (http://ro.wikipedia.org/wiki/Mun%C8%9Bii_St%C3%A2nco%C8%99i#mediaviewer/File:RockyMountainsLocatorMap.png)
***** La Plata = ?

Scriitor român interbelic versus fani (TEODOREANU 1935)

<
(...)
Regreta numai nivelul inferior al acestor scrisori. Înainte de a o cunoaște pe Luli primise și cîteva scrisori mai interesante: nici acelea nu depășeau normalul, dar în tot cazul nu erau compromițătoare ca acestea. În genere, scrisorile primite de la bărbați - studenți, profesori de prin funduri de provincie, tineri magistrați, doctori de plasă, ingineri silvici - dovedeau, dacă nu altceva, măcar o evlavie pentru lectură și scriitor, care emoționa. Simțeai în aceste scrisori respectul pentru cel care le umplea ceasurile de singurătate, dîndu-le vis, gînduri, meditații, îndoieli, curaj, perspective și, uneori, tovărășia unor ființe care trăiau, deși nu erau purcese din mamă. Auzeai în unele dintre ele sunetul singurătăților provinciale: huruitul roților unei trăsuri fără client, șuierul unui sergent fără hoți, tusea vecinului care aprinde întîia țigară pe stomahul gol, sau muzica militară care cîntă la grădina publică Traviata*, în timp ce două cumătre, oprite la poarta casei, comentează cu glas tare scumpirea pîinii. Altele aveau acel patetic S.O.S.al tinerilor scriitori nepublicați, muritori de foame, uneori și cu plămînii șubrezi, care-și destăinuiesc ispita sinuciderii.
Dar femeile, fără excepție, vedeau în scriitor pe regele amanților. Mai toate acestea asociau renumele de scriitor cu dragostea, socotind că cel care știe să scrie despre dragoste, trebuie să și o facă la fel. Adresîndu-se scriitorului, doreau numai să cucerească bărbatul, să-l pipăie de la distanță prin autograf și fotografie. Iar dacă scriitorul avea și nenorocul să nu fie urît, să nu fie respingător - în fotografii retușate bineînțeles - numele literar căpăta pentru ele semnificația zornăitului de pinteni de pe vremea huzarilor** virili pe calul luptei și al dragostei.
Multe dintre ele plagiau cu candoare, traducînd din franțuzește cu dicționarul. Altele delirau direct în românește cuvintele limbei țăranilor solemni pe culmi de munți, pe ogoare, în lanuri de grîu șila porțile orașelor, - căpătînd o trivială epilepsie erotică. Altele își dădeau adresa la o prietenă, fiindcă erau măritate cu un „burghez”. Acestea vedeau în artist exclusiv adulterul cu un „anti-burghez”. Altele scriau în franțuzește scriitorului român, dîndu-i a înțelege printre greșeli de ortografie că limba românească e un exil, de care se oferă să-l consoleze distins. În sfârșit, altele-și expediau imnul versificat, socotind versul șchiop, cu rime ca: „amant-diamant, amor-dor” -, e un vehicul liric mai aristocratic, cum ar fi aeroplanul față de tramvai.
Considerate în totalitatea lor, deveneau un murmur al mulțimii de subt balcon. Și, ca atare, cantitatea lor devenea un omagiu acceptat, dincolo de criteriul prețuirii individuale și calitative.
Iată de ce Catul Bogdan le dădea pe foc fără părere de rău, simțindu-le totuși absența, dacă nu le-ar fi primit de ajuns de regulat.
(...)
>

SURSA
Ionel Teodoreanu, Lorelei, ed. Minerva / seria Arcade, București, 1991, p. 203-204.

NOTE M.T.
* Traviata = Operă a compozitorului italian Giuseppe Verdi, pe baza romanului „Dama cu camelii” a scriitorului francez Alexandre Dumas-fiul, a cărei premieră a avut loc în 1853. (http://www.artline.ro/La_Traviata-16764-1-n.html)
** Husar = Soldat călare în armata medievală maghiară. (http://adevarul.ro/news/eveniment/secuii-readuc-viata-regimentul-husarilor-1_50acbedb7c42d5a6638963cd/index.html)

Despotismul la popoarele Africii ecuatoriale în secolul XIX (VERNE)

Trecea peste satul Uyofu, limita nordică a Unyamwezy-ului, de-a curmezişul lacului Ukereue.

Populaţiile mai apropiate de Ecuator par să fie mai puţin civilizate şi sunt guvernate de monarhi absoluţi, al căror despotism este fără margini. Cele mai numeroase aşezări se găsesc în provincia Karagua.

(XVII)

J. VERNE, Cinci săptămîni în balon, trad. (1863 fr.) R. Tudoran, ed. II, ed. I. Creangă/3, București, 1978, 215 p.

O moșieră neobișnuită în Rusia secolului XIX (TURGHENIEV 1852)

<(...)
Tatiana Borisovna e o femei de vreo cincizeci de ani, cu ochi mari, cenușii și bulbucați, cu un nas puțintel turtit, obraji rumeni și bărbie dublă. Fața ei e numai bunătate și blîndeță. A fost măritată pe vremuri, dar a rămas de timpuriu văduvă. E o femeie cu totul deosebită. Trăiește retrasă, fără a-și părăsi vreodată moșioara, cu vecinii se vede rar, nu primește în casă și nu-i plac decît oamenii tineri. Se trage dintr-o familie de moșieri foarte săraci și nu a primit nici un fel de educație, adică nu vorbește franțuzește; nici măcar la Moscova nu a fost vreodată, dar, cu toate aceste lipsuri, are un fel de-a fi atît de simplu și de plăcut, simte și gîndește atît de spontan, e atît de puțin molipsită de obișnuitele cusururi ale micilor moșierițe, încît, pe drept cuvînt, nu poți să n-o admiri... Într-adevăr: o femeie care stă tot timpul la țară, într-un fund de provincie, și totuși nu bîrfește, nu vorbește cu voce pițigăiată, nu face reverențe, nu-și pierde cumpătul, nu se sufocă, nu tremură de curiozitate... e o adevărată minune! Umblă întotdeauna îmbrăcată într-o rochie de tafta cenușie și c-o bonetă albă cu panglici lungi, liliachii; îi place să mănînce, dar fără lăcomie: dulcețurile, conservele și murăturile le lasă pe seama chelăresei.
Bine, dar atunci cu ce se îndeletnicește toată ziua? mă veți întreba. Citește? Nu, nu citește; la drept vorbind, cărțile nu se tipăresc pentru dînsa... Cînd n-are mosafiri, Tatiana Borisovna șade la fereastră și împletește ciorapi; asta  - iarna; vara se duce în grădină, răsădește flori și le udă, se joacă ceasuri întregi cu pisoii, dă porumbeilor de mîncare... Cu gospodăria nu se prea ocupă.
(...)>

SURSA
Ivan Turgheniev, Tatiana Borisovna și nepotul ei: Ivan Turgheniev, Povestirile unui vînător, trad. M. Sadoveanu, ed. Albatros, București, 1989, p. 211.

Cu oile prin centrul Madridului!

Cuget Liber 8 octombrie 2013

Interviu cu Amza Pellea (ARION 1982)

 George Arion, Interviuri, Albatros, București, 1982

A. P. - (...) Vrei să critici o mentalitate retrogradă a cuiva. Însă ți se spune: nu trebuie să fie director general. Să nu fie din capitală. Ci din provincie. Să nu fie chiar director. Ci director adjunct. Ba nici așa n-ar mai fi bine. Mai bine să fie un maistru. Deși n-ar fi educativ. Mai bine un magazioner. Îți dai seama că din toată critica n-a mai rămas nimic. E ca și cum ai trage cu un tun de calibru greu după muște.

A. P. - Mi-am adus aminte de un personaj. Care, cînd, ajungeau filmările pe la jumătate, imediat convoca o ședință. Și-i beștelea pe toți. Deși din cîte se filmase pînă atunci nu se putea înțeleg mare lucru. Apoi pleca mulțumit că și-a făcut datoria. Dacă filmul ieșea prost, spunea: „Vedeți? Ce v-am spus eu?” Dacă ieșea bine zicea: ”Ei, dacă nu făceam ședința aceea...”

„Sunt jucătorii din provincie mai slabi decât cei din București” („LITORAL” 1971)

 ?, Sunt jucătorii din provincie mai slabi decât cei din București?, „Litoral”, Constanța, 1971?

În fotbalul nostru de performanță se întâmplă un fenomen: de doi ani echipele provinciale domină campionatul. Dar în echipa reprezentativă pătrund în proporție de 80% jucătorii bucureșteni. Până la partida cu Finlanda, în unsprezecele reprezentativei noastre figurau doar doi jucători din provincie (Dobrin și Dembrovschi). Oare acesta să fie potențialul maximal echipelor din restul țării? Desigur că nu. Iată care este opinia a doi jucători din provincie.

Nicolae Dobrin: „După campionatele mondiale din Mexic și după incidentul cu Ozon, m-am hotărât să nu mai dau declarații. Iată că mă puneți în situația de a încălca a ceastă hotărâre. Cred, dar nu sunt convins, că în provincie sunt foarte mulți jucători valoroși. La FC Argeș sunt 2-3 jucători care pot juca oricând în echipa reprezentativă. Nici la Farul nu lipsesc valorile. La Universitatea Craiova, la Cluj, la Petroșani, la Tg. Mureș sunt alți fotbaliști de certă valoare. Principalul este însă ca aceștia să fie depistați, să li se acorde încredere.”

Marin Tufan: „După jocul de la Lausanne toți mi-au spus că am câștigat dreptul de titular în echipa reprezentativă. Dar în următoarea confruntare am figurat ca rezervă. Apoi, în Mexic, nimeni nu s-a mai uitat la mine. Desigur că la ora actuală sunt alți jucători mai buni decât mine. Dar aceasta nu înseamnă că aceștia sunt numai din București. Cred că antrenorii lotului reprezentativ trebuie să acorde mai multă atenție și mai multă încredere jucătorilor din provincie.”