<
(...) Ea stătea singură sub candelă și subt icoane, gîndindu-se ațintit ce are de făcut a doua zi. I se părea lucrul cel mai greu să găsească anume uliță dintre atîtea de multe, și, pe acea anume uliță, anume casă cu mai multe rînduri. În toate odăile șed la masă oameni cu condeiele după ureche și scriu. Iar într-anume odaie șade cel care-i mai mare, primar, ori prefect, ori polițai. Se uită încruntat și-i gras și bărbos. Tot își scoate condeiul din gură și răcnește la cei mai mici. Cînd îl aud, cei de prin odăi pleacă fruntea și scriu mai harnic, trăgînd cu coada ochiului unul la altul și făcîndu-și semne.
Acolo vra să zică e stăpînirea împărătească. Ș-așa în toate tîrgurile sînt slujbași, primari, prefecți și polițai, pînă la București; și la București stă pe tron regele și dă porunci tuturora. Bun lucru neapărat, să fie asemenea rînduială; toate să se facă după poruncă și să se scrie ce s-a făcut. Așa se cunoaște prin tîrguri cine cumpără vite și cine vinde, și care încotro se duce. La Dorna* de-asemeni. Nu-i ca în sus pe Tarcău**, unde oamenii trăiesc cum au apucat și cum îi taie capul. Dacă făptuiește unul o poznă, ori o moarte de om, se duce prin stîncile munților și se hrănește cu zmeură ca urșii, pînă ce-l alungă la vale iarna. Atuncea-l prind oamenii, îl leagă și-l dau pe mîna stăpînirii de-vale.
(...)
>
Sursa
M. Sadoveanu, Baltagul, ed. Albatros / col. Lyceum - nr. 250, București, 1983, pp. 32-33 (cap. VI).
Note M. T.
* Vatra Dornei = Municipiul Vatra Dornei este situat în depresiunea Dornelor, în SV județului Suceava. (ro.wikipedia.org)
** Tarcău = Grup de munți din Carpații Orientali, lung de 65 km și lat de 40 km, cu înălțimea maximă de 1664 m. (ro.wikipedia.org)
Se afișează postările cu eticheta primar. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta primar. Afișați toate postările
luni, 12 martie 2018
vineri, 17 noiembrie 2017
Istoria orașului englezesc Abingdon de pe fluviul Tamisa (JEROME 1889)
(...)
La Abingdon*, fluviul** curge pe lîngă străzile orașului. Abingdon e un orășel de provincie tipic - liniștit, grozav de respectabil, curat și plictisitor pînă la disperare. Se fălește că e vechi, dar e îndoielnic dacă poate fi asemuit cu Wallingford***-ul sau Dorchester****-ul în privința aceasta. Pe vremuri se ridica aici o mănăstire***** vestită, iar astăzi, între dărîmăturile zidurilor sfințite se fabrică bere.
În biserica St. Nicholas, la Abingdon, se găsește monumentul lui. John Blackwall și al soției sale Jane; după ce au dus un trai fericit împreună, ei au murit în aceeași zi, la 21 August 1625; iar în biserica St. Helen stă scris că "din coapsele lui W. Lee", mort în 1673, "au purces, cît a trăit el, două sute mai puțin trei urmași". Făcînd socoteala, familia domnului W. Lee, așadar, număra o sută nouăzeci și șapte de capete. Domnul W. Lee - ales în cinci rînduri primar al Abingdon-ului - a fost, fără îndoială, un binefăcător pentru generația lui, dar sper că nu sînt mulți în genul său astăzi, în acest supraaglomerat secol al nouăsprezecelea.
(...)
Sursa
J. K. Jerome, Trei într-o barcă, trad. L. Levițchi, ed. Tineretului, București, 1966, pp. 306-307.
Note M. T.
* Abingdon = Oraș în comitatul istoric Oxfordshire din regiunea Sud-Est a Angliei. (www.abingdon.co.uk)
** Tamisa = Fluviu navigabil pe mare parte din lungimea sa de 346 km și care străbate S Angliei de la V la E, pentru a se vărsa printr-un estuar în Marea Nordului, după ce a traversat Londra. (ro.wikipedia.ro)
*** Vezi postare 12.11.2017
**** Vezi postare 14.11.2017
***** Mănăstirea St. Mary a aparținut ordinului catolic al Sf. Benedict. A fost întemeiată inițial la sfârșitul secolului VII, pentru a fi reconstruită în jurul anului 950 de regii Wessex-ului, unul din cele șapte state anglo-saxone din insulă. A fost desființată, ca și alte mănăstiri, în timpul Reformei protestante inițiate de regele Henric VIII Tudor (1509-1547), care i-a confiscat și proprietățile. (www.abingdon.co.uk)
La Abingdon*, fluviul** curge pe lîngă străzile orașului. Abingdon e un orășel de provincie tipic - liniștit, grozav de respectabil, curat și plictisitor pînă la disperare. Se fălește că e vechi, dar e îndoielnic dacă poate fi asemuit cu Wallingford***-ul sau Dorchester****-ul în privința aceasta. Pe vremuri se ridica aici o mănăstire***** vestită, iar astăzi, între dărîmăturile zidurilor sfințite se fabrică bere.
În biserica St. Nicholas, la Abingdon, se găsește monumentul lui. John Blackwall și al soției sale Jane; după ce au dus un trai fericit împreună, ei au murit în aceeași zi, la 21 August 1625; iar în biserica St. Helen stă scris că "din coapsele lui W. Lee", mort în 1673, "au purces, cît a trăit el, două sute mai puțin trei urmași". Făcînd socoteala, familia domnului W. Lee, așadar, număra o sută nouăzeci și șapte de capete. Domnul W. Lee - ales în cinci rînduri primar al Abingdon-ului - a fost, fără îndoială, un binefăcător pentru generația lui, dar sper că nu sînt mulți în genul său astăzi, în acest supraaglomerat secol al nouăsprezecelea.
(...)
Sursa
J. K. Jerome, Trei într-o barcă, trad. L. Levițchi, ed. Tineretului, București, 1966, pp. 306-307.
Note M. T.
* Abingdon = Oraș în comitatul istoric Oxfordshire din regiunea Sud-Est a Angliei. (www.abingdon.co.uk)
** Tamisa = Fluviu navigabil pe mare parte din lungimea sa de 346 km și care străbate S Angliei de la V la E, pentru a se vărsa printr-un estuar în Marea Nordului, după ce a traversat Londra. (ro.wikipedia.ro)
*** Vezi postare 12.11.2017
**** Vezi postare 14.11.2017
***** Mănăstirea St. Mary a aparținut ordinului catolic al Sf. Benedict. A fost întemeiată inițial la sfârșitul secolului VII, pentru a fi reconstruită în jurul anului 950 de regii Wessex-ului, unul din cele șapte state anglo-saxone din insulă. A fost desființată, ca și alte mănăstiri, în timpul Reformei protestante inițiate de regele Henric VIII Tudor (1509-1547), care i-a confiscat și proprietățile. (www.abingdon.co.uk)
luni, 7 septembrie 2015
marți, 5 mai 2015
Un medic de țară despre dimensiunea economică a civilizării Franţei în 1829 (BALZAC 1832-1833)
<
(...)
Benassis începu a rîde, dar încetişor şi cu un aer trist.
- Cu alte cuvinte, să scriu vreun memoriu despre mijloacele de a civiliza Franţa? Şi domnul Gravier mă îndemna la fel. Vai, domnule! nu-i chip să să lămureşti un guvern şi, dintre toate guvernele, cel mai anevoie de lămurit e tocmai acela care îşi închipuie că îi luminează pe alţii. Desigur ceea ce am făcut noi pentru cantonul nostru ar trebui să facă toţi primarii pentru ale lor, magistratul municipal pentru oraşul său, subprefectul pentru circumscripţia sa, prefectul pentru departament, ministrul pentru Franţa, fiecare în sfera de interese pentru care răspunde. Dacă eu am convins lumea să se construiască o şosea de două leghe*, apoi unul ar îngriji să se facă un drum, altul un canal; dacă eu am încurajat fabricarea de pălării pentru ţărani, ministrul ar putea elibera Franţa de sub jugul industrial al străinătăţii, încurajînd manufacturile de ceasornicărie, ajutînd perfecţionarea prelucrării fierului sau oţelului, fabricarea pilelor sau creuzetelor, cultura borangicului sau a nutreţurilor. În materie de comerţ a încuraja nu înseamnă a proteja. politica cea adevărată trebuie să năzuiască a elibera ţara de sub orice tribut dat străinătăţii, dar fără ajutorul ruşinos al vămilor şi al prohibiţiilor. Industria nu poate fi salvată decît prin ea însăsi. concurenţa e viaţa ei. Dacă o protejăm, adoarme; monopolul o ucide, ca şi tarifele prohibitive. Numai proclamînd libertatea negoțului, o țară poate face ca întreaga străinătate să-i devină tributară, numai coborînd prețurile produselor sale manufacturate sub nivelor celor ale concurenților săi. Franța poate atinge această țintă mai lesne decît Anglia, căci posedă un teritoriu destul de întins pentru a-și menține produsele agricole la prețuri care îngăduie salarii scăzute în industrie; spre aceasta ar trebui să năzuiască stăpînirea noastră. Aceasta e problema principală a vremii noastre. (...) Ne lipsește în primul rînd virtutea civică pe care marii bărbați din antichitate o puneau în serviciul patriei, ei, care luau loc în ultimele rînduri cînd nu comandau. Boala vremii noastre este superioritatea. Avem prea mulți sfinți. Odată cu monarhia, am uitat de onoare, odată cu credința părinților - de virtuți, odată cu zadarnicele noastre încercări de a conduce - de patriotism. Acest principii nu mai există decît în parte, în loc să însuflețească mulțimile, căci ideile nu pier niciodată. Acum, pentru a sprijini societatea, nu avem altă proptea decît egoismul. Indivizii cred în ei înșiși. Viitorul aparține omului social; mai departe nu mai vedem. Bărbatul de seamă care ne va salva din prăpastia spre care alergăm se va folosi, fără îndoailă, de individualism pentru a reface națiunea; dar în așteptarea acelei regenerări, trăim în veacul intereselor materiale și al pozitivului. Acest din urmă cuvînt stă pe buzele tuturor.
(...)
>
SURSA
Honore de Balzac, Medicul de ţară, trad. G. Marcuson, ed. Dacia, Cluj, 1972, pp. 60-6.
NOTĂ M.T.
* LÉGHE, leghe, s. f. Unitate de măsură pentru distanțele terestre sau maritime, variind între 4 și 5,5 km. – Din it. lega. Sursa: DEX '09 (2009
(...)
Benassis începu a rîde, dar încetişor şi cu un aer trist.
- Cu alte cuvinte, să scriu vreun memoriu despre mijloacele de a civiliza Franţa? Şi domnul Gravier mă îndemna la fel. Vai, domnule! nu-i chip să să lămureşti un guvern şi, dintre toate guvernele, cel mai anevoie de lămurit e tocmai acela care îşi închipuie că îi luminează pe alţii. Desigur ceea ce am făcut noi pentru cantonul nostru ar trebui să facă toţi primarii pentru ale lor, magistratul municipal pentru oraşul său, subprefectul pentru circumscripţia sa, prefectul pentru departament, ministrul pentru Franţa, fiecare în sfera de interese pentru care răspunde. Dacă eu am convins lumea să se construiască o şosea de două leghe*, apoi unul ar îngriji să se facă un drum, altul un canal; dacă eu am încurajat fabricarea de pălării pentru ţărani, ministrul ar putea elibera Franţa de sub jugul industrial al străinătăţii, încurajînd manufacturile de ceasornicărie, ajutînd perfecţionarea prelucrării fierului sau oţelului, fabricarea pilelor sau creuzetelor, cultura borangicului sau a nutreţurilor. În materie de comerţ a încuraja nu înseamnă a proteja. politica cea adevărată trebuie să năzuiască a elibera ţara de sub orice tribut dat străinătăţii, dar fără ajutorul ruşinos al vămilor şi al prohibiţiilor. Industria nu poate fi salvată decît prin ea însăsi. concurenţa e viaţa ei. Dacă o protejăm, adoarme; monopolul o ucide, ca şi tarifele prohibitive. Numai proclamînd libertatea negoțului, o țară poate face ca întreaga străinătate să-i devină tributară, numai coborînd prețurile produselor sale manufacturate sub nivelor celor ale concurenților săi. Franța poate atinge această țintă mai lesne decît Anglia, căci posedă un teritoriu destul de întins pentru a-și menține produsele agricole la prețuri care îngăduie salarii scăzute în industrie; spre aceasta ar trebui să năzuiască stăpînirea noastră. Aceasta e problema principală a vremii noastre. (...) Ne lipsește în primul rînd virtutea civică pe care marii bărbați din antichitate o puneau în serviciul patriei, ei, care luau loc în ultimele rînduri cînd nu comandau. Boala vremii noastre este superioritatea. Avem prea mulți sfinți. Odată cu monarhia, am uitat de onoare, odată cu credința părinților - de virtuți, odată cu zadarnicele noastre încercări de a conduce - de patriotism. Acest principii nu mai există decît în parte, în loc să însuflețească mulțimile, căci ideile nu pier niciodată. Acum, pentru a sprijini societatea, nu avem altă proptea decît egoismul. Indivizii cred în ei înșiși. Viitorul aparține omului social; mai departe nu mai vedem. Bărbatul de seamă care ne va salva din prăpastia spre care alergăm se va folosi, fără îndoailă, de individualism pentru a reface națiunea; dar în așteptarea acelei regenerări, trăim în veacul intereselor materiale și al pozitivului. Acest din urmă cuvînt stă pe buzele tuturor.
(...)
>
SURSA
Honore de Balzac, Medicul de ţară, trad. G. Marcuson, ed. Dacia, Cluj, 1972, pp. 60-6.
NOTĂ M.T.
* LÉGHE, leghe, s. f. Unitate de măsură pentru distanțele terestre sau maritime, variind între 4 și 5,5 km. – Din it. lega. Sursa: DEX '09 (2009
marți, 2 decembrie 2014
Ministrul de interne în provincie în Romania sfarşitului de secol XIX (ZAMFIRESCU 1895)
<
(...)
La gară erau toţi în păr: Alexandriu, Panaitopolu, Vasilică Sobor, Iancu Mînzu, Boteşteanu, precum şi senatorii Vispescu, Cralea, şi polcovnicul Stamate; apoi directorul prefecturii cu toţi subprefecţii, primarul, consilierii judeţului şi ai comunei, poliţaiul în mare ţinută, comisarii şi subcomisarii, directorul arestului, şeful garnizoanei; apoi cetăţenii alegători, devotaţii partidului, negustori de toată mîna, cu decoraţiile atîrnate pe piept; protopopul, chemat de cînd cu reforma bisericească, ``domnul protoereu``; directorul liceului, profesori, institutori, ţărani - în fine, tot aparatul administrativ. Judecători nu prea erau mulţi, ceea ce făcea pe unii să creadă că a intrat ``ceva bizbiu`` între ministul de interne şi ministrul de justiţie. Afară din gară, ipocomisarii călări stau pe la răspîntii, aţinînd drumul oamenilor ce veneau cu carele la încărcat; călătorii de la tren erau duşi la hambarul de mărfuri, în mijlocul protestaţiilor celor mai ţanţoşi; cîţiva gura-cască priveau la măturătorii primăriei, cari pregăteau o manifestaţie impunătoare, dar pînă una-alta se inglindiseau la cîrciuma de la colţ.
La ceasul hotărît, trenul intră în gară, domol, solemn, parcă ar fi ştiut ce naltă chemare avea el pe lume. La o fereastră sta prefectul, care se dusese întru întîmpinarea ministrului, rotind nişte ochi teribili şi făcînd semn deputaţilor să se urce în vagon. Aceştia se urcară, surîzători, îmbulzindu-se care să ajungă mai întîi.
Cînd se coborî ministrul din tren, toţi cei de faţă se aliniară de-a lungul zidului, strînşi de comisari, iar prefectul făcu semn ministrului să se oprească. Atunci primarul se apropie de el, scoase dintr-un buzunar o foaie de hîrtie şi începu: ``Domnule ministru!``, apoi se opri căutîndu-şi ochelarii, pe care şi-i aşeză în aşa chip, încît îl strîngeau de nări, făcîndu-l să vorbească pe nas. Si iar începu: ``Domnule ministru!`` Vîntul îndoia foile pe care era scris discursul; ochelarii alunecau; cîteva picături de ploaie întindeau cerneala, spălînd vorbele; afară din gară erau un chiloman de nu se mai auzea nici în cer nici în pămînt. Cu chiu, cu vai, logosul se sfîrşi. Prefectul prezentă în fugă cîţiva cetăţeni marcanţi şi trecu înainte, pe covorul ce era întins de la clasa a I a pînă la ieşire. Aci, zarva era la culme. Pietrişul aruncat de curnd făcea să hîrşie roatele trăsurilor, ipocomisarii călări pe bidivii plini de noroi strigau la birjari să ţie rîndul, feciorii chemau pe vizitii, călăraşii dau cu pumnul în capul cailor.
(...)
>
SURSA
Duiliu Zamfirescu, Tanase Scatiu, ed. Eminescu / Biblioteca Eminescu nr. 51, Buucresti, 1985,p. 194- .
(...)
La gară erau toţi în păr: Alexandriu, Panaitopolu, Vasilică Sobor, Iancu Mînzu, Boteşteanu, precum şi senatorii Vispescu, Cralea, şi polcovnicul Stamate; apoi directorul prefecturii cu toţi subprefecţii, primarul, consilierii judeţului şi ai comunei, poliţaiul în mare ţinută, comisarii şi subcomisarii, directorul arestului, şeful garnizoanei; apoi cetăţenii alegători, devotaţii partidului, negustori de toată mîna, cu decoraţiile atîrnate pe piept; protopopul, chemat de cînd cu reforma bisericească, ``domnul protoereu``; directorul liceului, profesori, institutori, ţărani - în fine, tot aparatul administrativ. Judecători nu prea erau mulţi, ceea ce făcea pe unii să creadă că a intrat ``ceva bizbiu`` între ministul de interne şi ministrul de justiţie. Afară din gară, ipocomisarii călări stau pe la răspîntii, aţinînd drumul oamenilor ce veneau cu carele la încărcat; călătorii de la tren erau duşi la hambarul de mărfuri, în mijlocul protestaţiilor celor mai ţanţoşi; cîţiva gura-cască priveau la măturătorii primăriei, cari pregăteau o manifestaţie impunătoare, dar pînă una-alta se inglindiseau la cîrciuma de la colţ.
La ceasul hotărît, trenul intră în gară, domol, solemn, parcă ar fi ştiut ce naltă chemare avea el pe lume. La o fereastră sta prefectul, care se dusese întru întîmpinarea ministrului, rotind nişte ochi teribili şi făcînd semn deputaţilor să se urce în vagon. Aceştia se urcară, surîzători, îmbulzindu-se care să ajungă mai întîi.
Cînd se coborî ministrul din tren, toţi cei de faţă se aliniară de-a lungul zidului, strînşi de comisari, iar prefectul făcu semn ministrului să se oprească. Atunci primarul se apropie de el, scoase dintr-un buzunar o foaie de hîrtie şi începu: ``Domnule ministru!``, apoi se opri căutîndu-şi ochelarii, pe care şi-i aşeză în aşa chip, încît îl strîngeau de nări, făcîndu-l să vorbească pe nas. Si iar începu: ``Domnule ministru!`` Vîntul îndoia foile pe care era scris discursul; ochelarii alunecau; cîteva picături de ploaie întindeau cerneala, spălînd vorbele; afară din gară erau un chiloman de nu se mai auzea nici în cer nici în pămînt. Cu chiu, cu vai, logosul se sfîrşi. Prefectul prezentă în fugă cîţiva cetăţeni marcanţi şi trecu înainte, pe covorul ce era întins de la clasa a I a pînă la ieşire. Aci, zarva era la culme. Pietrişul aruncat de curnd făcea să hîrşie roatele trăsurilor, ipocomisarii călări pe bidivii plini de noroi strigau la birjari să ţie rîndul, feciorii chemau pe vizitii, călăraşii dau cu pumnul în capul cailor.
(...)
>
SURSA
Duiliu Zamfirescu, Tanase Scatiu, ed. Eminescu / Biblioteca Eminescu nr. 51, Buucresti, 1985,p. 194- .
marți, 12 august 2014
Consecințe culturale ale desprinderii geologice imaginare a Peninsulei Iberice de Europa la sfârșitul secolului XX (SARAMAGO 1986)
<
(...)
Poate că Jose Anaico, care a fost cu sentința, să aibă dreptate, poate că omul să fie acest animal care nu poate, sau nu știe, sau nu vrea să fie consolat, dar anumite acte ale sale, fără alt înțeles decît că par să nu aibă nici unul, susțin nădejdea că omul va ajunge într-o bună zi să plîngă pe umărul omului, probabil că prea tîrziu, cînd nu va mai fi timp pentru altceva. De unul din aceste acte a vorbit televiziunea la același buletin de știri, iar mîine vor vorbi ziarele cu amănuntul și depoziții ale istoricilor, criticilor și poeților, s-a întîmplat că a debarcat pe furiș, în Franța, pe o plajă de lîngă Collioure, un comando civil și literar de spanioli care, în liniștea nopții, fără teamă de țipătul cucuvelei și de ectoplasmă, a atacat cimitirul unde de mulți ani fusese îngropat Antonio Machado* (1). Au alergat la locul faptei jandarmii, avertizați de vreun plimbăreț nocturn, și au urmărit hoții de cimitire, dar n-au putut să-i prindă. Săculețul cu oseminte a fost aruncat în șalupa care aștepta pe plajă cu motorul torcînd ușor, și în cinci minute nava pirat a pornit-o în larg, pe țărm jandarmi trăgeau cu cătarea în sus, numai ca să se ușureze de plictiseală, nu pentru faptul că fuseseră lipsiți de poeticele oase. Intervievat de France Presse, primarul din Collioure a încercat să discrediteze cutezanța, insinuînd chiar că nimeni n-ar putea garanta că rămășițele funebre ar fi ale lui Antonio Machado, după atîta amar de vreme, nici nu merită osteneală să se cerceteze cîți ani au trecut, doar dintr-o improbabilă neglijență a administrației s-ar mai afla ele acolo, cu toată bunăvoința deosebită cu care sînt de obicei tratate oasele poeților.
Ziaristul, om trecut prin multe, și atît de puțin sceptic că nici nu părea francez, a opinat, la rîndul său, că pentru cultul relicvelor este nevoie doar de obiectul potrivit, autenticitatea contează mai puțin, și pentru verosimilitate nu se cere decît o asemănare liniștitioare, gîndiți-vă la catedrala din Valencia unde pe vremuri se întețea credința cu acest relicvar prolix și anume, potirul care i-a servit Domnului Nostru la cea de pe urmă cină, cămașa pe care a purtat-o cînd era copil, cîteva picături din laptele Sfintei Fecioare, cîteva fire din părul ei, blonde, și pipetănul cu care se pieptăna, și de asemenea bucăți din Crucea Adevărată, un fragment indefinibil de la unul din Sfinții Inocenți, două din acele monezi, pînă la urmă din argint, cu care s-a lăsat Iuda cumpărat fără vreo vină proprie, și, ca să încheiem lista, un dinte al Sfîntului Cristofor, lung de patru degete și larg de trei, dimensiuni neîndoios excesive, dar care îl vor suprinde doar pe cel care nu avea știință despre natura uriașă a acestui sfînt. Și-acum unde-au să-l îngroape spaniolii pe poetul Machado, a întrebat Joaquim Sassa, care nu-l citise niciodată, iar Jose Anaico i-a răspuns, Dacă, în ciuda tuturor rătăcirilor și năpăstuirilor din lume, orice lucru are locul său și orice loc reclamă lucrul care îi aparține, ce a mai rămas din Antonio Machado va fi îngropat astăzi în oricare parte a cîmpiilor din Soria, sub un stajar verde, care în castiliană se cheamă encina, fără vreo cruce sau vreo piatră funerară, doar o grămăjoară de țărînă, care nici nu va mai trebui să imite forma unui corp întins, cu timpul țărîna se va lăsa pe pămînt și se va face una cu pămîntul, Și noi, portughezii, după ce poet trebuie să mergem în Franța, dacă ne-a rămas pe-acolo vreunul, După cîte știu eu, doar Mario de Sa-Carneiro (1), dar pentru el nici nu merită încercat, mai întîi, pentru că nu vroia să se întoarcă, în al doilea rînd, pentru că cimitirele din Paris sînt bine păzite, în al treilea, pentru că după atîția ani de la moartea lui, administrația unei capitale n-ar comite greșeala unei comune din provincie, care pe deasupra, are și scuza de a fi mediteraneeană, Pe lîngă asta, la ce-ar servi să-i scoți dintr-un cimitir și să-l bagi în altul, de vreme ce în Portugalia nu se autorizează îngroparea morților în alte locuri, sub cerul liber, Nici oasele lui n-ar rămîne liniștite dacă le-am lăsa sub umbra vreunui măslin din Parcul Eduardo VII (2), Or mai fi măslini în Parcul Eduardo VII, Bună întrebare, dar nu știu să-ți răspund (...)
(1) Antonio Machado, poet spaniol (1875-1939).
(1) Mario de Sa-Carneiro (1890 - 1916), reprezentant de seamă al modernismului portughez, stabilit în ultimii ani de viață în Franța, unde s-a sinucis.
(2) Celebru parc în centrul Lisabonei, inaugurat în 1885.
>
SURSA
Jose Saramago**, Pluta de piatră***, trad. M. Stănciulescu, ed. Univers / colecția Romanul secolului XX, București, 1990, p. 65-66.
NOTE M.T.
* Antonio Machado (1875 Sevilla / Spania - 1939 Collioure / Franța) = Poet modern spaniol, inițiator al mișcării literare Generația `98. În timpul războiului civil din Spania (1936-1939) a fost susținător al guvernului republican de stînga și s-a refugiat în Franța. (http://www.poemhunter.com/antonio-machado/biography/)
** Jose Saramago (1922 Portugalia - 2010 Spania) = Scriitor portughez comunist, premiat cu Nobel în 1998 (http://www.mediafax.ro/cultura-media/biografie-jos-saramago-si-calatoria-sa-spre-intelesul-lucrurilor-aproape-imposibile-6430670)
*** Pluta de piatră (http://www.bookblog.ro/x-laura-magureanu/pluta-de-piatra/)
(...)
Poate că Jose Anaico, care a fost cu sentința, să aibă dreptate, poate că omul să fie acest animal care nu poate, sau nu știe, sau nu vrea să fie consolat, dar anumite acte ale sale, fără alt înțeles decît că par să nu aibă nici unul, susțin nădejdea că omul va ajunge într-o bună zi să plîngă pe umărul omului, probabil că prea tîrziu, cînd nu va mai fi timp pentru altceva. De unul din aceste acte a vorbit televiziunea la același buletin de știri, iar mîine vor vorbi ziarele cu amănuntul și depoziții ale istoricilor, criticilor și poeților, s-a întîmplat că a debarcat pe furiș, în Franța, pe o plajă de lîngă Collioure, un comando civil și literar de spanioli care, în liniștea nopții, fără teamă de țipătul cucuvelei și de ectoplasmă, a atacat cimitirul unde de mulți ani fusese îngropat Antonio Machado* (1). Au alergat la locul faptei jandarmii, avertizați de vreun plimbăreț nocturn, și au urmărit hoții de cimitire, dar n-au putut să-i prindă. Săculețul cu oseminte a fost aruncat în șalupa care aștepta pe plajă cu motorul torcînd ușor, și în cinci minute nava pirat a pornit-o în larg, pe țărm jandarmi trăgeau cu cătarea în sus, numai ca să se ușureze de plictiseală, nu pentru faptul că fuseseră lipsiți de poeticele oase. Intervievat de France Presse, primarul din Collioure a încercat să discrediteze cutezanța, insinuînd chiar că nimeni n-ar putea garanta că rămășițele funebre ar fi ale lui Antonio Machado, după atîta amar de vreme, nici nu merită osteneală să se cerceteze cîți ani au trecut, doar dintr-o improbabilă neglijență a administrației s-ar mai afla ele acolo, cu toată bunăvoința deosebită cu care sînt de obicei tratate oasele poeților.
Ziaristul, om trecut prin multe, și atît de puțin sceptic că nici nu părea francez, a opinat, la rîndul său, că pentru cultul relicvelor este nevoie doar de obiectul potrivit, autenticitatea contează mai puțin, și pentru verosimilitate nu se cere decît o asemănare liniștitioare, gîndiți-vă la catedrala din Valencia unde pe vremuri se întețea credința cu acest relicvar prolix și anume, potirul care i-a servit Domnului Nostru la cea de pe urmă cină, cămașa pe care a purtat-o cînd era copil, cîteva picături din laptele Sfintei Fecioare, cîteva fire din părul ei, blonde, și pipetănul cu care se pieptăna, și de asemenea bucăți din Crucea Adevărată, un fragment indefinibil de la unul din Sfinții Inocenți, două din acele monezi, pînă la urmă din argint, cu care s-a lăsat Iuda cumpărat fără vreo vină proprie, și, ca să încheiem lista, un dinte al Sfîntului Cristofor, lung de patru degete și larg de trei, dimensiuni neîndoios excesive, dar care îl vor suprinde doar pe cel care nu avea știință despre natura uriașă a acestui sfînt. Și-acum unde-au să-l îngroape spaniolii pe poetul Machado, a întrebat Joaquim Sassa, care nu-l citise niciodată, iar Jose Anaico i-a răspuns, Dacă, în ciuda tuturor rătăcirilor și năpăstuirilor din lume, orice lucru are locul său și orice loc reclamă lucrul care îi aparține, ce a mai rămas din Antonio Machado va fi îngropat astăzi în oricare parte a cîmpiilor din Soria, sub un stajar verde, care în castiliană se cheamă encina, fără vreo cruce sau vreo piatră funerară, doar o grămăjoară de țărînă, care nici nu va mai trebui să imite forma unui corp întins, cu timpul țărîna se va lăsa pe pămînt și se va face una cu pămîntul, Și noi, portughezii, după ce poet trebuie să mergem în Franța, dacă ne-a rămas pe-acolo vreunul, După cîte știu eu, doar Mario de Sa-Carneiro (1), dar pentru el nici nu merită încercat, mai întîi, pentru că nu vroia să se întoarcă, în al doilea rînd, pentru că cimitirele din Paris sînt bine păzite, în al treilea, pentru că după atîția ani de la moartea lui, administrația unei capitale n-ar comite greșeala unei comune din provincie, care pe deasupra, are și scuza de a fi mediteraneeană, Pe lîngă asta, la ce-ar servi să-i scoți dintr-un cimitir și să-l bagi în altul, de vreme ce în Portugalia nu se autorizează îngroparea morților în alte locuri, sub cerul liber, Nici oasele lui n-ar rămîne liniștite dacă le-am lăsa sub umbra vreunui măslin din Parcul Eduardo VII (2), Or mai fi măslini în Parcul Eduardo VII, Bună întrebare, dar nu știu să-ți răspund (...)
(1) Antonio Machado, poet spaniol (1875-1939).
(1) Mario de Sa-Carneiro (1890 - 1916), reprezentant de seamă al modernismului portughez, stabilit în ultimii ani de viață în Franța, unde s-a sinucis.
(2) Celebru parc în centrul Lisabonei, inaugurat în 1885.
>
SURSA
Jose Saramago**, Pluta de piatră***, trad. M. Stănciulescu, ed. Univers / colecția Romanul secolului XX, București, 1990, p. 65-66.
NOTE M.T.
* Antonio Machado (1875 Sevilla / Spania - 1939 Collioure / Franța) = Poet modern spaniol, inițiator al mișcării literare Generația `98. În timpul războiului civil din Spania (1936-1939) a fost susținător al guvernului republican de stînga și s-a refugiat în Franța. (http://www.poemhunter.com/antonio-machado/biography/)
** Jose Saramago (1922 Portugalia - 2010 Spania) = Scriitor portughez comunist, premiat cu Nobel în 1998 (http://www.mediafax.ro/cultura-media/biografie-jos-saramago-si-calatoria-sa-spre-intelesul-lucrurilor-aproape-imposibile-6430670)
*** Pluta de piatră (http://www.bookblog.ro/x-laura-magureanu/pluta-de-piatra/)
sâmbătă, 9 noiembrie 2013
miercuri, 23 octombrie 2013
sâmbătă, 26 ianuarie 2013
duminică, 13 ianuarie 2013
Femeia în politica americană (Amabasada SUA 2012)
La sfârșitul secolului XVIII, guvernele occidentale erau compuse din bărbați albi care probabil că nu-și puteau imagina femeile candidând pentru o funcție aleasă, cu atât mai puțin pentru președinție.
În acea epocă, Abigail Adams a fost o pionieră a mișcării pentru acceptarea femeii în viața politică. ”Nu uitați doamnele”, scria ea soțului ei, liderul revoluționar John Adams, în martie 1776, când el era unul din delegații la Congresul Continental. Ea cerea ca forul continental să considere drepturile femeii ca o componentă a fundamentului independenței americane.
”Nu uitați, toți bărbații ar fi tirani dacă ar putea”, scria ea. ”Dacă o grijă și atenție specială nu sunt acordate doamnelor, noi suntem hotărâte să inițiem o rebeliune și nu vom respecta nici o lege pentru care nu avem o voce sau reprezentare”.
Abigail Adams a devenit Prima Doamnă când soțul ei i-a succedat lui George Washington ca președinte în 1797.
Între scrisoarea lui Abigail Adams și campania electorală a lui Hillary Rodham Clinton din 2008, prima femeie potențial candidat la președenție, generații de femei americane au depășit stereotipuri și au străpuns bariere pentru funcții alese.
În 1887, Susanna Madora Salter a fost aleasă primar în Agonia, statul Kansas, devenind prima femeie americană primar doar la câteva săptămâni după ce femeile din Kansas câștigaseră dreptul de a vota. Unii bărbați au calificat-o pe Salter, în vârstă de 27 de ani, ca o glumă, dar eiau devenit ținta glumelor când ea câștigat scrutinul.
Femei în Congres
Jeanette Rankin, o republicană din statul Montana, și-a ocupat locul din Camera Reprezentanților la 2 aprilie 1916, fiind prima femeie aleasă în Congres - chiar înainte ca cel de-al 19 lea Amendament din 1920 să dea tuturor femeilor americane dreptul de a vota în alegeri.
Rankin considera că abilitățile și cunoștințele femeilor au fost necesare pentru a construi societăți mai bune. ”Bărbații și femeile sunt ca mâinile dreaptă și stângă; nu are sens să nu le folosești pe amândouă”, spunea ea.
În 1932, Hattie Caraway, inițial numită pentru a ocupa locul soțului ei, a devenit prima femeie aleasă în Senat
ca urmare a propriei candidaturi, reprezentând statul Arkansas. Poreclită ”tăcuta Hattie” pentru raritatea discursurilor sale, Carraway și-a luat în serios responsabilitatea parlamentară și și-a construit reputația pe integritate.
Margaret Chase Smith a reprezentat statul Maine mai întâi în Camera Reprezentanților și apoi în Senat - prima femeie care a fost aleasă în ambele camere ale Congresului. În 1964, republicana Smith a devenit prima femeie luată în considerare pentru nominalizarea la candidatura prezidențială la o convenție națională; ea a pierdut în fața lui Barry Goldwater.
Candidate pe plan național
Shirley Chisholm din New York - prima femeie de culoare aleasă în Congres și o campioană a drepturilor minorităților - s-a lansat în campanie electorală pentru nominalizarea la candidatura democraților la președenție în 1972. Chisholm s-a luptat pentru a fi luată în serios; prezentatorul TV Walter Cronkite a anunțat candidatura ei spunând ”o nouă pălărie - mai degrabă o bonetă - s-a amestecat astăzi în cursa prezidențială”. Chisholm a pierdut nominalizarea în fața lui George McGovern.
În 1984, Geraldine Ferraro s-a lansat în campanie electorală pentru nominalizarea la candidatura democrată pentru postul de vicepreședinte. Acceptând nominalizarea, reprezentanta New Yorkului a spus: ”Alegând o femeie pentru a candida la cea de a doua noastră funcție în stat, voi ați trimis un puternic semnal tuturor americanilor. Nu există uși pe care noi nu le putem deschide. Nu vor exista bariere în realizarea scopului nostru.”
Când președintele George W. Bush a citit discursul privind Starea Uniunii în ianuarie 2007, prima femeie președinte al Camerei Reprezentanților, Nancy Pelosi din San Francisco, a stat în spatele său pe podium. (Președintele Camerei Reprezentanților este următorul în linia succesiunii la președenție după vicepreședinte).
Președintele Bush a numit ascensiunea lui Pelosi în funcția de președinte al Camerei Reprezentanților ”istorică pentru țara noastră. Și ca tată a unor tinere ... eu cred că acesta este un lucru important.”
În 2008, Sarah Palin a devenit prima femeie nominalizată pentru candidatura republicană la postul de vicepreședinte.
În iunie 2008, fosta Primă Doamnă Hillary Rodham Clinton, senator de New York, a eșuat în istorica sa campanie pentru nominalizarea pentru candidatura prezidențială. Cele 18 milioane de voturi din alegerile primare pe care le-a obținut în iunie nu au fost suficiente pentru a-i asigura nominalizarea democraților.
”Mă gândesc cât de mare este progresul pe care l-am făcut deja”, le-a spus Clinton susținătorilor săi. ”... De acum înainte va fi ceva obișnuit ca o femeie să câștige alegerile primare, ceva obișnuit să avem o femeie într-o cursă strânsă pentru nominalizarea noastră, ceva obișnuit de a gândi că o femeie poate fi președintele Statelor Unite.”
SURSA
Embassy of the United States of America, A Woman`s Place, ”U.S. Elections 2012”
În acea epocă, Abigail Adams a fost o pionieră a mișcării pentru acceptarea femeii în viața politică. ”Nu uitați doamnele”, scria ea soțului ei, liderul revoluționar John Adams, în martie 1776, când el era unul din delegații la Congresul Continental. Ea cerea ca forul continental să considere drepturile femeii ca o componentă a fundamentului independenței americane.
”Nu uitați, toți bărbații ar fi tirani dacă ar putea”, scria ea. ”Dacă o grijă și atenție specială nu sunt acordate doamnelor, noi suntem hotărâte să inițiem o rebeliune și nu vom respecta nici o lege pentru care nu avem o voce sau reprezentare”.
Abigail Adams a devenit Prima Doamnă când soțul ei i-a succedat lui George Washington ca președinte în 1797.
Între scrisoarea lui Abigail Adams și campania electorală a lui Hillary Rodham Clinton din 2008, prima femeie potențial candidat la președenție, generații de femei americane au depășit stereotipuri și au străpuns bariere pentru funcții alese.
În 1887, Susanna Madora Salter a fost aleasă primar în Agonia, statul Kansas, devenind prima femeie americană primar doar la câteva săptămâni după ce femeile din Kansas câștigaseră dreptul de a vota. Unii bărbați au calificat-o pe Salter, în vârstă de 27 de ani, ca o glumă, dar eiau devenit ținta glumelor când ea câștigat scrutinul.
Femei în Congres
Jeanette Rankin, o republicană din statul Montana, și-a ocupat locul din Camera Reprezentanților la 2 aprilie 1916, fiind prima femeie aleasă în Congres - chiar înainte ca cel de-al 19 lea Amendament din 1920 să dea tuturor femeilor americane dreptul de a vota în alegeri.
Rankin considera că abilitățile și cunoștințele femeilor au fost necesare pentru a construi societăți mai bune. ”Bărbații și femeile sunt ca mâinile dreaptă și stângă; nu are sens să nu le folosești pe amândouă”, spunea ea.
În 1932, Hattie Caraway, inițial numită pentru a ocupa locul soțului ei, a devenit prima femeie aleasă în Senat
ca urmare a propriei candidaturi, reprezentând statul Arkansas. Poreclită ”tăcuta Hattie” pentru raritatea discursurilor sale, Carraway și-a luat în serios responsabilitatea parlamentară și și-a construit reputația pe integritate.
Margaret Chase Smith a reprezentat statul Maine mai întâi în Camera Reprezentanților și apoi în Senat - prima femeie care a fost aleasă în ambele camere ale Congresului. În 1964, republicana Smith a devenit prima femeie luată în considerare pentru nominalizarea la candidatura prezidențială la o convenție națională; ea a pierdut în fața lui Barry Goldwater.
Candidate pe plan național
Shirley Chisholm din New York - prima femeie de culoare aleasă în Congres și o campioană a drepturilor minorităților - s-a lansat în campanie electorală pentru nominalizarea la candidatura democraților la președenție în 1972. Chisholm s-a luptat pentru a fi luată în serios; prezentatorul TV Walter Cronkite a anunțat candidatura ei spunând ”o nouă pălărie - mai degrabă o bonetă - s-a amestecat astăzi în cursa prezidențială”. Chisholm a pierdut nominalizarea în fața lui George McGovern.
În 1984, Geraldine Ferraro s-a lansat în campanie electorală pentru nominalizarea la candidatura democrată pentru postul de vicepreședinte. Acceptând nominalizarea, reprezentanta New Yorkului a spus: ”Alegând o femeie pentru a candida la cea de a doua noastră funcție în stat, voi ați trimis un puternic semnal tuturor americanilor. Nu există uși pe care noi nu le putem deschide. Nu vor exista bariere în realizarea scopului nostru.”
Când președintele George W. Bush a citit discursul privind Starea Uniunii în ianuarie 2007, prima femeie președinte al Camerei Reprezentanților, Nancy Pelosi din San Francisco, a stat în spatele său pe podium. (Președintele Camerei Reprezentanților este următorul în linia succesiunii la președenție după vicepreședinte).
Președintele Bush a numit ascensiunea lui Pelosi în funcția de președinte al Camerei Reprezentanților ”istorică pentru țara noastră. Și ca tată a unor tinere ... eu cred că acesta este un lucru important.”
În 2008, Sarah Palin a devenit prima femeie nominalizată pentru candidatura republicană la postul de vicepreședinte.
În iunie 2008, fosta Primă Doamnă Hillary Rodham Clinton, senator de New York, a eșuat în istorica sa campanie pentru nominalizarea pentru candidatura prezidențială. Cele 18 milioane de voturi din alegerile primare pe care le-a obținut în iunie nu au fost suficiente pentru a-i asigura nominalizarea democraților.
”Mă gândesc cât de mare este progresul pe care l-am făcut deja”, le-a spus Clinton susținătorilor săi. ”... De acum înainte va fi ceva obișnuit ca o femeie să câștige alegerile primare, ceva obișnuit să avem o femeie într-o cursă strânsă pentru nominalizarea noastră, ceva obișnuit de a gândi că o femeie poate fi președintele Statelor Unite.”
SURSA
Embassy of the United States of America, A Woman`s Place, ”U.S. Elections 2012”
luni, 31 decembrie 2012
miercuri, 31 octombrie 2012
Umor
Regele Leopold II al Belgiei (1865-1909) era renumit pentru avariția lui. În cursul unei ceremonii dărui primarului unei comune un drapel.
Primarul era bătrân, iar drapelul era greu.
-Nu era nevoie să-l purtați dvs., să nu obosiți! - îi spuse regele primarului.
-Sire, daniile dv. n-au cântărit niciodată prea greu.
SURSA
Gheorghe Brașoveanu, Anecdote cu și despre oameni celebri, ”Rebus”, București 2102.
Primarul era bătrân, iar drapelul era greu.
-Nu era nevoie să-l purtați dvs., să nu obosiți! - îi spuse regele primarului.
-Sire, daniile dv. n-au cântărit niciodată prea greu.
SURSA
Gheorghe Brașoveanu, Anecdote cu și despre oameni celebri, ”Rebus”, București 2102.
vineri, 10 august 2012
Ziua Marinei Române - 15 august 1902
<Probabil că nu puțini sunt aceia care nu cunosc trecutul orașului dobrogean Constanța și al însemnătății, din punct de vedere marinăresc, al zilei de 15 august.
Ziua Marinei a fost celebrată, pentru prima oară, pe 15 august 1902, la bordul crucișătorului „Elisabeta”. La eveniment a luat parte și ministrul de război Dimitrie A. Sturzda. În aceeași seară a urmat un banchet și serbarea marinărească propriu-zisă. Primarul Constanței de atunci, Cristea Georgescu, din dorința de a atrage cât mai mulți turiști pe litoral, a decis ca la 15 august, odată cu sărbătorirea „patroanei” Marinei, Sfânta Maria, să se organizeze, atât pe apă, cât și pe uscat, serbări demne de orașul dobrogean.
Un an mai târziu, la 15 august 1903, la regate au participat și bărcile vasului de război rus Psezuape, aflat în vizită în portul Constanța.
De la an la an, serbările au sporit în amploare și semnificații.>
SURSA
Andreea Iliescu, „Litoral”, Constanța, 10-16 august 2012, p. 4.
Ziua Marinei a fost celebrată, pentru prima oară, pe 15 august 1902, la bordul crucișătorului „Elisabeta”. La eveniment a luat parte și ministrul de război Dimitrie A. Sturzda. În aceeași seară a urmat un banchet și serbarea marinărească propriu-zisă. Primarul Constanței de atunci, Cristea Georgescu, din dorința de a atrage cât mai mulți turiști pe litoral, a decis ca la 15 august, odată cu sărbătorirea „patroanei” Marinei, Sfânta Maria, să se organizeze, atât pe apă, cât și pe uscat, serbări demne de orașul dobrogean.
Un an mai târziu, la 15 august 1903, la regate au participat și bărcile vasului de război rus Psezuape, aflat în vizită în portul Constanța.
De la an la an, serbările au sporit în amploare și semnificații.>
SURSA
Andreea Iliescu, „Litoral”, Constanța, 10-16 august 2012, p. 4.
miercuri, 14 decembrie 2011
miercuri, 7 decembrie 2011
luni, 14 noiembrie 2011
sâmbătă, 2 iunie 2007
Cenzura comunistă în Dobrogea (V - 1971) (COMAN 2007)
Virgil Coman*, Cenzura în Dobrogea (V), „Tomis”, Constanța, XLII, 447, iunie 2007, p. 91-92
Călăuziți de principiile desprinse din expunerea lui N. Ceaușescu la Consfătuirea de lucru a activului de partid din domeniul ideologiei și al activității politice și cultural-educative, împuternicții Direcției Generale a Presei și Tipăriturilor Constanța au controlat în 1971 peste 4300 de pagini. Potrivit aprecierilor acestora, volumul de muncă s-a datorat în primul rând, vastei activități de propagandă desfășurată de organul județean de partid, cele mai multe lucrări având caracter politico-ideologic , economic, social, literar și artistic. Firesc, toate acestea trebuie văzute prin prisma evenimentelor desfășurate în 1917, cel mai important fiind sărbătorirea împlinirii a 50 de ani de la crearea PCR.
În acest context „Conștiința noastră de comuniști ne-a obligat să ne consacrăm cu toată răspunderea misiunii de cenzor și să servim instituția cu întreg devotamentul nostru. Rezultatele muncii noastre sunt caracterizate prin spiritul partinic, ferm și combativ, în care a acționat fiecare dintre noi, oprind de la publicare sau solicitând redacțiilor și colaboratorilor noștri unele modificări de structură în materialele ce contraveneau, sub o formă sau alta, liniei politice a partidului nostru. De asemenea, am barat căile de propagare a concepțiilor ideologice străine marxism-leninismului”. (DJAN Constanța, fond Comitetul pentru Presă și Tipărituri Constanța, dosar 9/1969-1971, f. 2-3). Aceste opinii ne scutesc de orice comentariu, deoarece redau clar, atât „devotamentul” cenzorilor constănțeni, cât și nodul în care au acționat în vederea obținerii rezultatelor dorite.
După cum precizau în Raportul privind activitatea colectivului de împuterniciți pe anul 1971, intervențiile cenzorilor au avut în vedere, între altele, materiale literare cu conținut denigrator sau nonconformist, de generalizare a unor aspecte negative, de prezentare a unei atmosfere morbide, apăsătoare sau plină de vulgarități a literaturii absurde, confuze, apocaliptice ori religioase ș. a. Alte au avut menirea de a preîntâmpina divulgarea secretului de stat și militar sau accesului la unele lucrări care oglindeau un mod de viață străin societății socialiste, a materialelor de cult religios sau a unor poezii de inspirație biblică, toate având drept scop „apărarea purității liniei politice a partidului”. (DJAN Constanța, fond Comitetul pentru Presă și Tipărituri Constanța, dosar 9/1969-1971, f. 12).
Prin urmare, având în vedere faptul că ne aflăm la începutul sezonului estival, ne-am gândit că ar fi interesant să vă prezentăm în acest număr câteva materiale cenzurate ce urmau a fi difuzate la Radio -Vacanța.
1971 iulie 25, Constanța.
Extras din Nota de sesizări a împuterniciților DGPT Constanța din perioada 19-25 iulie 1971
Radio-vacanța
În emisiunea din 21 iulie urma să se difuzeze o fabulă a lui Aurel Baranga „Fabula orgoliului” în care „un fabulist trist adresându-se propriilor sale animale” le critică și le consideră nerecunoscătoare pentru că „Sunteți niște ființe profund imorale, / Lei, tigri, oi sau zebre, / V-am scos din tenebre, / V-am făcut celebre, /și voi nici mersi”.
Dintre toți aceștia „are curajul” iepurașul „lașul” să ridice glasul și să ceară „reducerea din nou la anonimat”. Întrucât și morala este echivocă iar textul dă loc, evident, la interpretări, s-a cerut scoaterea ei.
După două zile urma să se difuzeze o altă fabulă tot de același autor „Microfabula disperării” pe care o cităm în întregime:
„Plânge salcia plângătoare:
Noaptea lună, ziua soare,
Vara cald, toamna răcoare,
Asta-i climă
De creat”
Originală această condiție
Să faci din disperare
MORALA
și o poziție.
Tendința de a critica ultimele măsuri luate de partid în domeniul artei și literaturii este deosebit de evidentă, fapt pentru care a fost scos de la difuzat. pentru ambele fabule s-a discutat cu conducerea postului care a fost de acord cu observația noastră.
Tov. Clara
DJAN Constanța, fond Comitetul pentru Presă și Tipărituri Constanța, dosar 8/1971, f. 40.
1971 august, Constanța.
Extras din Nota de sesizări a împuterniciților DGPT Constanța din perioada 26 iulie-8 august 1971
Radio-vacanța
S-a adus la viză „Fabula carității” ce urma să intre în emisie pe data de 6 august , autor fiind A. Baranga. Fabula avea un caracter aluziv prin „gestul inutil de protest” al unui „biet miel” care a fost „înghițit de lup”. Morala e de asemenea semnificativă: „morala a divulgat-o mielul cu glas tare / Degeaba orișice ai face / Nu poți mulțumi pe fiecare”.
Tov. Peteanu T.
În interviul cu dl. Sam Yorty, primarul orașului Los Angeles ce s-a difuzat pe dat de 8 august, s-a intervenit asupra unei declarații făcute de acesta. la întrebarea pusă de reporter privind proiectele de dezvoltare ale relațiilor prietenești dintre orașele Los Angeles și Constanța, dl. Sam Yorty a spus: „În jurul lui 1 octombrie voi trimite o misiune comercială în România pentru a purta discuții cu omologii români despre dezvoltarea comerțului și a investițiilor americane în România”. Partea subliniată a fost sesizată redactorului șef care a dispus scoaterea întregului paragraf.
Tov. Peteanu T.
DJAN Constanța, fond Comitetul pentru Presă și Tipărituri Constanța, dosar 8/1971, f. 43-44.
*Virgil Coman (1973-2016) = Absolvent al Facultății de Istorie al Universității Ovidius Constanța. Director al Direcției Județene Constanța a Arhivelor Naționale.
Călăuziți de principiile desprinse din expunerea lui N. Ceaușescu la Consfătuirea de lucru a activului de partid din domeniul ideologiei și al activității politice și cultural-educative, împuternicții Direcției Generale a Presei și Tipăriturilor Constanța au controlat în 1971 peste 4300 de pagini. Potrivit aprecierilor acestora, volumul de muncă s-a datorat în primul rând, vastei activități de propagandă desfășurată de organul județean de partid, cele mai multe lucrări având caracter politico-ideologic , economic, social, literar și artistic. Firesc, toate acestea trebuie văzute prin prisma evenimentelor desfășurate în 1917, cel mai important fiind sărbătorirea împlinirii a 50 de ani de la crearea PCR.
În acest context „Conștiința noastră de comuniști ne-a obligat să ne consacrăm cu toată răspunderea misiunii de cenzor și să servim instituția cu întreg devotamentul nostru. Rezultatele muncii noastre sunt caracterizate prin spiritul partinic, ferm și combativ, în care a acționat fiecare dintre noi, oprind de la publicare sau solicitând redacțiilor și colaboratorilor noștri unele modificări de structură în materialele ce contraveneau, sub o formă sau alta, liniei politice a partidului nostru. De asemenea, am barat căile de propagare a concepțiilor ideologice străine marxism-leninismului”. (DJAN Constanța, fond Comitetul pentru Presă și Tipărituri Constanța, dosar 9/1969-1971, f. 2-3). Aceste opinii ne scutesc de orice comentariu, deoarece redau clar, atât „devotamentul” cenzorilor constănțeni, cât și nodul în care au acționat în vederea obținerii rezultatelor dorite.
După cum precizau în Raportul privind activitatea colectivului de împuterniciți pe anul 1971, intervențiile cenzorilor au avut în vedere, între altele, materiale literare cu conținut denigrator sau nonconformist, de generalizare a unor aspecte negative, de prezentare a unei atmosfere morbide, apăsătoare sau plină de vulgarități a literaturii absurde, confuze, apocaliptice ori religioase ș. a. Alte au avut menirea de a preîntâmpina divulgarea secretului de stat și militar sau accesului la unele lucrări care oglindeau un mod de viață străin societății socialiste, a materialelor de cult religios sau a unor poezii de inspirație biblică, toate având drept scop „apărarea purității liniei politice a partidului”. (DJAN Constanța, fond Comitetul pentru Presă și Tipărituri Constanța, dosar 9/1969-1971, f. 12).
Prin urmare, având în vedere faptul că ne aflăm la începutul sezonului estival, ne-am gândit că ar fi interesant să vă prezentăm în acest număr câteva materiale cenzurate ce urmau a fi difuzate la Radio -Vacanța.
1971 iulie 25, Constanța.
Extras din Nota de sesizări a împuterniciților DGPT Constanța din perioada 19-25 iulie 1971
Radio-vacanța
În emisiunea din 21 iulie urma să se difuzeze o fabulă a lui Aurel Baranga „Fabula orgoliului” în care „un fabulist trist adresându-se propriilor sale animale” le critică și le consideră nerecunoscătoare pentru că „Sunteți niște ființe profund imorale, / Lei, tigri, oi sau zebre, / V-am scos din tenebre, / V-am făcut celebre, /și voi nici mersi”.
Dintre toți aceștia „are curajul” iepurașul „lașul” să ridice glasul și să ceară „reducerea din nou la anonimat”. Întrucât și morala este echivocă iar textul dă loc, evident, la interpretări, s-a cerut scoaterea ei.
După două zile urma să se difuzeze o altă fabulă tot de același autor „Microfabula disperării” pe care o cităm în întregime:
„Plânge salcia plângătoare:
Noaptea lună, ziua soare,
Vara cald, toamna răcoare,
Asta-i climă
De creat”
Originală această condiție
Să faci din disperare
MORALA
și o poziție.
Tendința de a critica ultimele măsuri luate de partid în domeniul artei și literaturii este deosebit de evidentă, fapt pentru care a fost scos de la difuzat. pentru ambele fabule s-a discutat cu conducerea postului care a fost de acord cu observația noastră.
Tov. Clara
DJAN Constanța, fond Comitetul pentru Presă și Tipărituri Constanța, dosar 8/1971, f. 40.
1971 august, Constanța.
Extras din Nota de sesizări a împuterniciților DGPT Constanța din perioada 26 iulie-8 august 1971
Radio-vacanța
S-a adus la viză „Fabula carității” ce urma să intre în emisie pe data de 6 august , autor fiind A. Baranga. Fabula avea un caracter aluziv prin „gestul inutil de protest” al unui „biet miel” care a fost „înghițit de lup”. Morala e de asemenea semnificativă: „morala a divulgat-o mielul cu glas tare / Degeaba orișice ai face / Nu poți mulțumi pe fiecare”.
Tov. Peteanu T.
În interviul cu dl. Sam Yorty, primarul orașului Los Angeles ce s-a difuzat pe dat de 8 august, s-a intervenit asupra unei declarații făcute de acesta. la întrebarea pusă de reporter privind proiectele de dezvoltare ale relațiilor prietenești dintre orașele Los Angeles și Constanța, dl. Sam Yorty a spus: „În jurul lui 1 octombrie voi trimite o misiune comercială în România pentru a purta discuții cu omologii români despre dezvoltarea comerțului și a investițiilor americane în România”. Partea subliniată a fost sesizată redactorului șef care a dispus scoaterea întregului paragraf.
Tov. Peteanu T.
DJAN Constanța, fond Comitetul pentru Presă și Tipărituri Constanța, dosar 8/1971, f. 43-44.
*Virgil Coman (1973-2016) = Absolvent al Facultății de Istorie al Universității Ovidius Constanța. Director al Direcției Județene Constanța a Arhivelor Naționale.
vineri, 3 mai 1996
„Breviar tulcean” („TOMIS” 1996)
O. V., Breviar tulcean, „Tomis”, Constanța, mai 1996
*
Salutăm apariția, la Măcin, a primului număr din „Mesagerul Măcinean”, periodic local de informație și cultură, care continuă, peste ani, activitatea ziarului „Gazeta Măcinului” (1930).
Am reținut, dintr-un sumar divers, „Mărturiile unui veteran”, „O idee veche ca neamul însuși”, Fundația „Armonia” (cadrul organizatoric pentru familiile etnic mixte din România), versuri de C. Buruiană, un interviu cu primarul orașului, Lucian Matei, precum și rubricile de larg interes cetățenesc și divertisment.
Sincere felicitări pentru această inițiativă, deschisă către dialog, implicare și responsabilitate, redactorilor Sorin Mureșanu, Baear Chiazim și Vladimir Ivanov (tehnoredactare computerizată), alături de tradiționala urare Vivat, Cresceat, Floreat!
*
Pe simezele Muzeului de Artă din Tulcea a avut loc vernisajul expoziției de grafică, pictură și obiecte (lemn pictat, metal, semințe, mărgele, ace gămălie, materiale diverse) semnată de Teodor Hrib.
Recunoscut ca un „sihastru” în sensul unicității și interiorizării actului de creație, laureat al Premiului UAP și participant la numeroase expoziții internaționale (Spania, Franța, Germania, Norvegia, Japonia, Iugoslavia, Brazilia), T. H. se prezintă iubitorilor de artă tulceni ca o personalitate deosebită în modalitățile de realizare a unor teme plastice.
Ne-au reținut interesul câteva titluri: „Unduire”, „Câmp semănat și miriște”, „Revărsare”, „Obiect inutil” etc.
marți, 2 august 1994
„Tudor Baltă, fostul primar al Constanței, și-a dat demisia din PDAR” („TELEGRAF” 1994)
?, Începând de ieri, 1 august, Tudor Baltă, fostul primar al Constanței, și-a dat demisia din PDAR, „Telegraf”, Constanța, 2 august 1994
Într-o „Scrisoare deschisă adresată Biroului Executiv al PDAR, sucursala Constanța”, semnatarul acesteia, Tudor Baltă, fost primar al Constanței, afirmă: „Încă de la începutul anului asist la o serie de erori în lanț, care au condus la prăbușirea politică și morală a PDAR, datorate iresponsabilității și oportunismului politic al conducerii actuale de la Centru: desconsiderarea realităților economico-sociale, neinformarea organizațiilor din teritoriu, a membrilor acesteia prezentarea unor declarații personale ale conducerii actuale (...).
luni, 6 decembrie 1993
„Cel mai urât monument comunist” („TELEGRAF” 1993)
Bebe Braia & Marius Dragomir, În plin centrul Constanței, sub nasul Primăriei, zace cel mai urât monument comunist”, „Telegraf”, Constanța, II, 479, 6 decembrie 1993
Pentru că nu are proprietar, iar primarul Neagoe este un „călător”, nimeni nu are de gâd să dărâme „splendoarea”
Cunoașteți, cu siguranță, monumentul postat în parcul Primăriei, de imaginația bogată a maestrului Boris Caragea. Este vorba de monumentul închinat Victoriei Socialismului. Din fericire, socialismul și-a luat de mult tălpășița. Nu același lucru s-a întâmplat și cu monumentul despre care vorbeam. Interesându-ne la persoane competente din Primărie și chiar la Inspectoratul Județean de Cultură, am constatat că nu prea se știe în custodia cui intră mizeria din centrul orașului, motiv pentru care nu-l dărâmă nimeni. Problema a fost dezbătută și în cadrul unei ședințe de consiliu din noiembrie. Pe atunci, domnul Puiu Enache se întreba cât vor mai suporta acest monument al absurdului. Ei bine, credem că se întreabă și astăzi.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)