O scrisoare a lui N. Iorga către I. Vulcan din 1904

<
Către
Iosif Vulcan
(1841-1907)

[București] 21 iulie 1904
Stimate domnule Vulcan,
Mulțămesc pentru gentila d-tale scrisoare. Peste cîteva zile îți voi trimite cîteva pagini (2) dintr-o carte la care lucrez (3). Al d-tale gata spre îndatorire, și adevărat stimător.
N. Iorga
Domnului Iosif Vulcan, redactor, Oradea Mare.

Vezi Viorel Faur în Familia, 5, nr. 10, oct. 1969, p. 11.

(1) Iosif Vulcan - scriitor și redactor la revista Familia, inițiatorul și președintele Societății pentru înființarea unui teatru românesc în Transilvania; membru activ (1891) al Academiei Române.
(2) Articolul Lupta de la Dumbrava Roșie publicat în Familia din 4/17 iulie 1904, nr. 27, p. 313-314.
(3) Istoria lui Ștefan cel Mare, povestită neamului românesc.
>

SURSA
Nicolae Iorga, Corespondență, volumul X.

O scrisoare din 1923 sau 1924 a lui M. Eliade către o revistă (HANDOCA 2005)

<
Am publicat peste 1200 de scrisori trimise de Mircea Eliade în perioada 1923-1986. Nu de mult Editura Humanitas a încheiat tipărirea celui de-al treilea volum (ultimul) din monumentalul Corpus epistolar , intitulat Europa, Asia, America, apăruta tot sub îngrijirea mea. În acest context nu-mi închipuiam că voi reuşi să găsesc şi alte epistole inedite, avându-l ca expeditor pe marele nostru scriitor. Şansa mi-a surâs însă, recent, descoperind ciornele a trei scrisori, pe care le prezint, reproducându-le şi în facsimil.
Cronologic, prima misivă a fost scrisă în 1923 sau în 1924. Facem această supoziţie bazându-ne pe grafie şi pe... stil. Adolescentul miop era un non-conformist, căruia nu-i erau pe plac ''politeţurile''. Formulările stereotipe ale debutanţilor le lua peste picior. Însoţindu-şi schiţa de o scurtă scrisoare,liceanul Mircea Gh. Eliade nu cerşeşte rugămintea de a fi publicat.
În acelaşi fel neobişnuit şi dezinvolt e redactată şi scrisoarea colectivă afişată pe uşa mansardei sale din strada Melodiei, în iulie 1923:
''Domnilor,
Înţelegeţi odată că nu pot să vă dau afară. Înţelegeţi că odată ce stau în casă, am motivele mele să procedez astfel. Înţelegeţi că afişul scris cu două luni înainte nu e pus nici ca o excentricitate neurologică, ci e plămădit din lăcrimile orelor pierdute în vorbărie zadarnică. Aduceţi-vă aminte că nici unul din voi nu s-a conformat preceptelor sale şi mai aduceţi-vă aminte că viaţa e scurtă.
Am trei prieteni care stau aici în Bucureşti şi au voie să întârzie. Ceilalţi, convingeţi-vă că îmi faceţi mayre plăcere cu vizitele voastre, dar... cu riscul de a fi tratat ca prost crescut, egoist şi neprietenos,mai răriţi-le şi mai scurtaţi-le durata.
Dicitus...''
Revenind la primul text - expediat prin poştă la o revistă - remarcăm începutul surprinzător. Nici pomeneală de felul în care învăţase expeditorul că ar trebui să conţină partea introductivă a unui discurs: captatio benevolentiae. Acest verb la imperativ (Liniştiţi-vă!) poate fi interpretat drept ceva original dar şi ca o ''poză''. Ne amintim de capitolul Domnul redactor din Romanul adolescentului miop. Întâlnirea eroului nostru cu factotum-ul revistei îi provoacă dezgust şi oboseală. Interlocutorul e ironizat:
''Eu am, mă înţelegi, un volum de versuri şi n-am parvenit să găsesc încă un editor... Un editor, domnule, mă înţelegi? E o batjocură. 
Domnul redactor se înflăcărase. Se scărpina la răstimpuri în cap. Eu îl priveam zâmbind. Mi-a vorbit mult. Şi la sfârşit, ne-am strâns mâinile, aplecându-ne fiecare din şale. Am recunoscut că izbânda a fost a domnului redactor''...
Nu e exclus ca ciorna alăturată să fi fost redactată în astfel de momente de lehamite. Nu cumva destinatarul era Emil Corbu de la Orizontul? Tot ce e posibil...
(...)

Pentru dl. Redactor.
Liniştiţi-vă. Conştient de însuşirile şi posibilităţile mele literare, n-am să vă cer scuze în aceste rânduri de ''curajul'' pe care l-am avut trimiţîndu-vă o ''încercare'' a cărei ''soartă'' o aveţi între degete; n-am să mărturisesc că ''voi aştepta cu palpitantă nerăbdare revista ce cu onoare o conduceţi''; n-am să vă fac confesiuni. Ceva mai mult: n-am să mă umilesc în faţa Domniei Voastre, n-am să vă laud versurile şi nici n-o să aflaţi de la mine dacă mă entuziasmează sau nu menţiunile dumneavoastră critice. Nimic din toate acestea. Ca un tânăr conştient al veacului XX vă trimit o schiţă şi - fără rugăminţi, implorări sau ameninţări de sinucidere - vă amintesc că aveţi datoria s-o citţi cu luarea aminte până la capăt şi s-o publicaţi dacă veţi crede de cuviinţă.
Sfârşind rândurile de introducere - scrise ca să vă convingeţică nu aveţi în faţă proza unui sentimental cu veleităţi de glorie - nu vă adresez nici o rugăminte ''fierbinte'' şi vă comunic că n-am ataşat nici marcă pentru răspuns.
Totuşi mă aştept la un răspuns personal.
Mircea Eliade

(...)

SURSA
Mircea Handoca, Mircea Eliade inedit, ''Origini'', Norcross/USA, VOL. IX, No. 4-5 (94-95), May-June 2005, pp. 58-59
>

Lansare de carte la Muzeul Marinei

Cuget Liber 6 iunie 2013

Declaraţiile lui Nyirő care DOVEDESC că a incitat la URĂ împotriva evreilor chiar în Parlamentul Ungariei

”JURNALUL NAȚIONAL”, București, 25 mai 2012

In memoriam Vladimir Bălănică (1953-1996) („Tomis” 1996)

<
Vladimir Bălănică (s-a născut la 9 februarie 1953 în Constanța) a scris și publicat proză, eseuri de critică literară. Lucra la un amplu studiu despre opera lui I. L. Caragiale și la un volum de proză scurtă. În nesfârșita și întortocheata poveste care este viața literaturii, Vladimir Bălănică și-a jucat rolul lui. Atât în coloanele revistelor (a fost redactor la revista „Tomis”) cât și în cadrul emisiunilor de televiziune, el prefera instrumentele unei analize riguroase, tactica de a învălui o carte, de a-i demonta mecanismele cu răbdare, apelând eventual la excursuri teoretice. Buna cunoaștere a literaturii române contemporane, în special a celei scrise de tineri, un entuziasm contagios, fără semne de resemnare, făceau ca intervențiile sale critice să fie radiografiile unui spirit elevat, o fișă de temperatură intelectuală. Lipsindu-i inhibițiile, Vladimir Bălănică aborda cu îndrăzneală teme dificile, manifestându-și simpatia și atașamentul pentru literatură, pentru actul cultural de bună calitate.
Anul acesta ar fi împlinit 43 de ani, dar timpul neiertător nu a mai avut răbdare cu prietenul și colegul nostru. Inima lui a încetat să bată în acest miez friguros de iarnă umplându-ne sufletele de sentimentul tragic al retezării unui zbor în plină ascensiune.
>


SURSA
***, VLADIMIR BĂLĂNICĂ, „Tomis”, Constanța, ?.01 (?).1996, p. ?.

Revista „Ovidianum” a Universității „Ovidius” Constanța (CIUPINĂ & LĂPUȘAN 2011)

Aurelia Lăpușan & Victor Ciupină, Ctitorii spirituale dobrogene. Universitatea Ovidius din Constanța, Dobrogea, Constanța, 2011

(...)

Președintele colegiului de redacție este prof. univ. dr. Victor Ciupină, redactor șef  Aurelia Lăpușan, secretar general de redacție Cristina Tamaș, tehnoredactor Traian Voineagu, Mai târziu a fost angajată ca redactor Cristina Lazăr, absolventă a primei serii de studenți ai specializării jurnalism din cadrul Facultății de Litere și studentul informatician Gabriel Voicu, tehnoredactor.

În același timp a fost lansat un site al Universității, conceput și întreținut de Daniel Pomparău, student la Facultatea de Matematică și Informatică.   

Odată cu apariția revistei proprii, cele mai importante evenimente legate de viața universității vor fi arhivate și folosite ca surse în diverse studii monografice, inclusiv în această lucrare.

Într-un cadru festiv, de mare încărcătură emoțională, rectorul Universității, prof. univ. dr. Victor Ciupină, a punctat importanța spațiului academic constănțean de-a lungul timpului, reperele care au dus la dezvoltarea europeană a învățământului superior ovidian de astăzi. 

Însemnările unui jurnalist (ȘERB 2007)

 Iosif Șerb, Însemnările unui jurnalist, Neliniști metafizice, Constanța, 2007, 102 p.

 5 Filiera

40 Băieți de cartier

Colocviile Tomitane Constanța 2002 („TOMIS” 2002)

 Ovidiu Dunăreanu (redactor-șef al revistei „Tomis”), „Tomis”, Constanța, oct. 2002, p. 23

A organiza un eveniment de această însemnătate e destul de și în același este un prilej de a te măsura cu tine însuți. Am muncit foarte mult cu colegii mei de la revista „Tomis”, în primul rând pentru a realiza numărul acesta și pentru a da Colocviilor Tomitane o figură intelectuală  serioasă, pentru a demonstra că orașul Constanța, din punct de vedere cultural, are perspective de a-și împlini visele. Eu cred în generația tânără, care vine după noi, cred că va avea șansa să creeze și să se exprime în libertate. Generația tânăr este ca un vehicul extraordinar, care vine din urmă cu viteză și cât mai curând ne va lua locul. Acest vehicul mai are încă nevoie de noi, cei care au o anumită experiență și un anumit profesionalism. Trebuie să le predăm ștafeta seriozității, muncii, profunzimii și culturii, făcute cu minuțiozitate. Cultura această „după ureche” nu va seama șansa acelor tineri să se realizeze. Instrucțiunea riguroasă este absolut necesară. Eu rămân din acest punct de vedere un clasicist. Cartea, chiar și virtuală, are șanse mai mari să se impună față de alte forme, care doresc să o înlocuiască.

„Clio XXI” („TOMIS” 2002)

 ***, CLIO XXI, „Tomis”, Constanța, 2002, mai

Sub acest titlu apare la Constanța o revistă semestrială de cultură istorică editată de Colegiul Național Pedagogic „Constantin Brătescu” (director Constantin Vitanos). Ceea ce își propune colectivul redacțional (redactor șef Irina Răducanu) reiese din articolul „La început de drum”. „Cunoscând aprecierea specialiștilor că istoria - știință a trecutului - este una din disciplinele cele mai sensibile la provocările prezentului și că s-a uzat și s-abuzat de istorie, cu diverse ocazii și scopuri, încercăm, din perspectiva procesului educațional... deschiderea istoriei spre transdisciplinaritate, metodologie foarte puțin abordată”. Revista era un sumar bogat din care nu lipsesc reproduceri de pasaje esențiale din Originea, firea și destinul neamului românesc de Nicolae Iorga, eseuri despre Marea Neagră în istoria românilor (prof. dr. Valentin Ciorbea) sau despre Dobrogea - o Europă și o Asie în miniatură (Melania Budu și Alina Buzarna). Câteva pagini de magazin cultural se citesc cu plăcere (Prieteni celebri, Pe urmele lui Ovidius, Copilăria lui Isus, Gioconda, o nouă enigmă). Alte pagini surprind prin îndrăzneala sau noutatea punctului de vedere. Eleva Melania Budu se exprimă polemic vizavi de felul cum e prezentată istoria României pe un CD Encarta (Atenție! Enciclopediile virtuale întind capcane. În Encarta 2000 românii au altă istorie). Aici, semnalează tânăra, Transilvania este prezentată deformat: „Inițial parte a regatului ungar, Transilvania a căzut sub stăpânire românească după primul război mondial (1914-1918). Ca rezultat, mulți etnici unguri au fost forțați să asimileze cultura românească și, după ce a venit la putere în 1947, să se supună regimului comunist”. Tot aici, pentru a ne convinge cât de frumoase sunt cântecele tradiționale ungurești, este reprodusă o doină românească din părțile Oradei. Un alt exemplu de răstălmăcire a adevărului istoric - remarcă tânăra polemistă - o reprezintă mențiunea făcută în legătură cu anul revoluționar 1848: „Patriotul Lajos Kossuth și-a asumat datoria de a cuceri independența tuturor ungurilor, dar sârbii, croații și transilvănenii(!), cu ajutorul trupelor austriece și rusești au înfrânt dorința ungară de libertate”.

„Începuturile presei marine” (PĂVĂLOIU 1997)

 Mariana Păvăloiu, „Tomis”, Constanța, sep. 1997

Prima revistă dedicată marinarilor și problemelor navale a fost concepută în noiembrie 1896, la hotelul „Moldavia” din Galați și s-a născut în 3 august 1897 la Constanța.

Autorii erau tineri ofițeri entuziaști, care considerau o datorie proprie „să începem o agitație prin gazete, prin reviste, prin oameni politici (...) pentru a atrage atențiunea asupra noastră și a face să se dea acestei arme mijloacele care să o pună în stare de a face față împrejurărilor”. Pentru a-și face cunoscute ideile, ei au hotărât „să pună bazele unei reviste, la care încetul cu încetul se abonară mai toți ofițerii flotilei și care începea a apărea la Constanța, în august 1897, în tipografia Nicolaescu, sub numele „Marina, ziar pentru marina militară, comercială și de plăcere”. Redactor-șef a fost numit N. C. Fleva, civil, cunoscător al problemelor de marină. În primele patru luni, revista apare bilunar, pentru ca din ianuarie 1898 până-n august același an să fie  lunară. Primul număr poartă pe prima pagină articolul program, semnat de „Direcțiune”, articol din care spicuim: „În dorința de a da glas marinei române, am creat acest organ. De mult apărarea națională simte nevoia de a fi completată prin armarea atât fixă, cât și mobilă, a litoralului Mării Negre și a unei importante porțiuni a Dunării de Jos. (...) Va fi o tribună deschisă, la dispoziția tutuor acelora care, cu bunăvoință și loialitate, vor dori să servească interesele marinei”.

Și, într-adevăr, în cel 17 numere ce au apărut până în august 1897, când revista își încetează existența, s-a făcut o intensă propagandă pentru crearea unei marine militare și comerciale naționale, bine organizate și dotate la nivelul cuceririlor tehnice contemporane, pentru o marină puternică. Revista preconiza dezvoltarea marinei militare în același ritm cu marina comercială. Ilustrativ, în acest sens, este articolul semnat de Sembat Marinarul intitulat „Marina de război. Ce a fost, ce este și cum ar trebui să fie”, publicat în primul număr, paginile 2-3.

Spații largi a acordat revista proiectului de program pentru dotarea Marinei Militare Române, program nu numai modern.dar și îndrăzneț pentru acea dată și care, deși avea să fie realizat în parte și cu amendamente în timp, rămâne în istoria navală românească nucleu pe care aveau să fie elaborate celelalte programe din 1900, 1921, 1936 ș. a.

Cu prilejul discutării și votării noii Legi de organizare a Marinei Militare din 1898, coloanele revistei dau in extenso luările de cuvânt ale parlamentarilor. Majoritatea senatorilor și deputaților s-a pronunțat pentru ca proiectul să devină lege, considerând necesară dezvoltarea Marinei Militare Române. În motivația la proiectul de lege, susținută de generalul Berindei, ministrul de război, se arăta: „Marina de război este trebuincioasă pentru că ea va concura cu armata de uscat pentru apărarea țării. (...) de la 1886 nu s-a mai făcut nimic pentru marina noastră, nu s-a mai cumpărat nici un material”.

Cu ocazia discutării legii organizării Marinei Militare, ofițerii grupați în jurul revistei au dat unui deputat toate detaliile pentru a-i aduce amendamente, apoi îi oferă un album cu semnăturile lor în semn de recunoștință. Dar, în același timp, comandantul marinei descoperă organizația și o dizolvă.

La un an de la înființare, publicația își schimbă denumirea în „Revista marinei” și lansează un nou articol-program, intitulat „Către cititori”. Publicația nu și-a modificat numai titlul, ci și forma - mult mărită și bogat ilustrată. Dar, din păcate, acesta avea să fie ultimul număr. Dizolvarea organizației tinerilor ofițeri care editau revista a dus și la desființarea ei. S-a hotărât de către comanda marinei editarea unei reviste oficiale, care încep să apară din martie 1900 sub numele „Revista maritimă” și care va moșteni de la „Marina” fondurile; noua revistă nu va trăi decât un an. Amintim că aceasta a fost revista ce l-a consacrat pe tânărul locotenent Eugen Botez, care semnează cu pseudonimul Jean B.art

„Breviar tulcean” („TOMIS” 1996)

 O. V., Breviar tulcean, „Tomis”, Constanța, mai 1996

*

Salutăm apariția, la Măcin, a primului număr din „Mesagerul Măcinean”, periodic local de informație și cultură, care continuă, peste ani, activitatea ziarului „Gazeta Măcinului” (1930).

Am reținut, dintr-un sumar divers, „Mărturiile unui veteran”, „O idee veche ca neamul însuși”, Fundația „Armonia” (cadrul organizatoric pentru familiile etnic mixte din România), versuri de C. Buruiană, un interviu cu primarul orașului, Lucian Matei, precum și rubricile de larg interes cetățenesc și divertisment.

Sincere felicitări pentru această inițiativă, deschisă către dialog, implicare și responsabilitate, redactorilor Sorin Mureșanu, Baear Chiazim și Vladimir Ivanov (tehnoredactare computerizată), alături de tradiționala urare Vivat, Cresceat, Floreat!

*

Pe simezele Muzeului de Artă din Tulcea a avut loc vernisajul expoziției de grafică, pictură și obiecte (lemn pictat, metal, semințe, mărgele, ace gămălie, materiale diverse) semnată de Teodor Hrib.

Recunoscut ca un „sihastru” în sensul unicității și interiorizării actului de creație, laureat al Premiului UAP și participant la numeroase expoziții internaționale (Spania, Franța, Germania, Norvegia, Japonia, Iugoslavia, Brazilia), T. H. se prezintă iubitorilor de artă tulceni ca o personalitate deosebită în modalitățile de realizare a unor teme plastice.

Ne-au reținut interesul câteva titluri: „Unduire”, „Câmp semănat și miriște”, „Revărsare”, „Obiect inutil” etc.

„Vinalexul a luat cu asalt faleza culegând și mașinile turiștilor români sau străini” („TELEGRAF” 1994)

 Marius Dragomir, Vinalexul a luat cu asalt faleza „culegând” și mașinile turiștilor români sau străini, „Telegraf”, Constanța, 25 iulie 1994

Miercuri seara, faleza a fost luată de către mașinile VINALEX, pornite într-o goană furibundă după autoturisme. Orașul este împânzit de semne care avertizează asupra pericolului ridicării autoturismului, parcările sunt cum sunt și pe unde sunt. În schimb, societatea specializată în dificila și fina muncă de ridicare a mașinilor parcate neregulamentar s-a apucat din nou de treabă. Zis și făcut, îi zărim din nou pe faleză pe băieții ridicători de mașini care au pus gând rău unui autoturism de Vâlcea, cu număr de înmatriculare 2VL5751 și pe care în doi timp și trei mișcări îl înhață. La apariția redactorilor ziarului Telegraf , băieții sunt ușor stingheriți și ne privesc cam ciudat. Se pregătesc pentru un BMW, parcat la fel de neregulamentar, al unui norvegian care, împreună cu familia, s-a oprit pentru o scurtă plimbare. Până să aibă loc ridicarea, în văzul unui public numeros și curios, șoferul BMW-ului își reia locul în autoturism, uitându-se lung și nedumerit la „vinalecși”. Cât de mult și-o fi căutat turistul vâlcean autoturismului și câte gânduri și-o fi făcut el, este lesne de neînțeles. Ne întrebăm însă dacă specialiștii în mașini ridicate sunt la fel de sprinteni și atunci când procedează la „încărcarea” autoturismelor de pe lângă Comandamentul din Portul Tomis (unde, de asemenea, staționează un la fel de vizibil indicator...).

Editurile în România postcomunistă („Tomis” 1992)

Vera Cordonescu, Editurile și economia de piață, „Tomis”, Constanța, XXVII, 272, noiembrie 1992, 3-4

Editurile din sectorul public și privat deopotrivă se confruntă, ca orice unitate economică la ora actuală, cu rigorile sau capriciile  unei economii de piață, încă haotică, pe cale de a se constitui poticnit. Nu e ușor, se pare, să fii editor în perioada de tranziție, cu atît mai mult cu cît drumul parcurs de carte spre cititor e lung și anevoios, alcătuit din multe etape - editare, tipărire, difuzare - fapt ce necesită o multiplă adaptare, o angrenare diversificată, nu întotdeauna la îndemîna oamenilor de cultură aflați la cîrma editurilor. Pe de altă parte, cartea fiind în primul rînd un produs cultural și abia în al doilea rînd o marfă, editorul are sarcina deloc ușoară de a reuși să scoată cărți vandabile, cu succes la public, dar care să fie în același timp valoroase din punct de vedere cultural sau științific, să împace în același demers obiectivul mercantil cu cel cultural. Obligativitatea adaptării în sistemul economiei de piață, el însuși în etapa de față imperfect și lacunar, aflat în plin proces de prefacere, este dublată de necesitatea adaptării la noul orizont de așteptare a publicului, la dinamica gustului cititorului momentului pe care-l traversăm.
„A fi editor într-o perioadă de tranziție, mărturisește Olga Duțu, directorul editurii Europolis, un risc și o chestiune de datorie culturală compensată, cele mai mari greutăți fiind generate de lipsa de înțelegere din partea celor care ar trebui să realizeze faptul că editurile nu trebuie plasate pe aceeași poziție cu comerțul obișnuit. Greutățile decurg din costurile foarte mari ale hîrtiei, ale manoperei tipografice și difuzării, care fac prohibitive prețurile pentru carte.”
Poziție susținută și de Rodica Pandele, redactor la Editura Fundației Culturale Române, care avansează și unele soluții: „Greutățile sînt cele pe care le întîmpină la ora actuală să zic aproape toate ramurile economiei naționale și în primul rînd lipsa de bani. Pe lîngă lipsa de bani, probabil că nu avem o îndemînare, ca să nu spun altfel, a găsirii piețele propice, în special pentru difuzarea cărții, dar lucrurile sperăm să se îmbunătățească și, prin prospectarea pieții, prin înființarea unui serviciu special de difuzare, printr-un devotament pe care redactorii și ceilalți angajați ai editurii îl au și îl profesează cu onestitate, sperăm totuși să depășim unele greutăți.”
Pe lîngă lipsa de fonduri, conjugată cu prețurile ridicate ale hîrtiei și prestațiilor legate de tipărirea și difuzarea de carte, editorul se izbește de incompletitudinea sau imperfecțiunea cadrului legal în domeniul culturii de absența unor legi și reglementări vitale pentru bunul mers al unei edituri. Susținând necesitatea unui patronat al editurilor, organism care să apere interesele profesionale ale editorilor în raporturile cu Patronatul tipografilor și Patronatul difuzorilor de carte, Paul Marinescu, directorul editurii Cartea Românească, apreciază că un asemenea patronat, în colaborare cu cel al tipografilor și cel al difuzorilor, reprezentînd grupuri profesionale cu interese comune, ar putea propune și susține legi care să îmbunătățească activitatea producției de carte. „La ora actuală nu există un sistem de legi în această activitate, apreciază P. M. Lipsesc legea sponsorizării și a subvențiilor pe titluri, legea dreptului de autor, legea contractelor, nu există reglementări foarte clare cu privire la copy-right, la acordarea unor credite cu dobînzi diferențiate, care să încurajeze producția de carte. Privatizarea e un fel de poveste fără un sistem de legi.” Se poate vorbi așadar vorbi în prezent de un cadrul legal favorabil culturii? Nicidecum. „Cadrul legal actual nu diferă foarte mult de cel vechi și deci nu poate fi apreciat ca foarte favorabil culturii, opinează directorul editurii Europolis, editură cu capital priva care, spre deosebire de cele publice, nu beneficiază de nici un fel de subvenție, trebuind să stea pe propriile picioare, în condiții de egalitate cu societăți comerciale neproductive, avînd drept profil activități cu rentabilitate imediată.
Editorul nu poate exista fără tipograf, după cum o parte deloc neglijabilă a activității tipografice se datorează editurilor. Realizînd poziția dependentă a editorului vizavi de tipografie, ne-am pu sfiresc o întrebare: este relația editor-imprimerie o relație dificilă?
Să dăm cuvîntul reprezentantului unei imprimerii, dl. Mihail Zamfirescu, șef serviciu comercial Arta Grafică S.A., care, pe lîngă imprimerie, și-a înființat nu de mult o editură proprie. „Arta Grafică poate să execute orice lucrări poligrafice, prin aceasta înțelegînd de la material publicitar, pliante, cataloage de prezentare pentru diverse firme din țară sau străinătate, carte, afișe, ba în ultimul timp am executat și foarte multe cărți de vizită pentru că, în sfîrșit, și la noi oamenii au început să înțeleagă că mai întîi pun pe masă cartea de vizită, înainte de a intra în discuții de afaceri.”
Dacă activitatea unei tipografii este extrem de diversă, tipărirea de carte reprezintă, orice s-ar spune, un domeniu important al acestei activități. „Nu facem deosebire între editurile de stat și editurile particulare, relatează M. Z., ne interesează un singur lucru, ca partenerul nostru de afaceri să fie solvabil. De asemenea, un alt aspect care ne interesează este calitatea lucrărilor. La A. G. am avut clienți care au cerut lucrări pe care le-am considerat în afara normelor estetice normale, am considerat că sînt de prost gust, așa că, din acest punct de vedere, am practicat o... <cenzură>”. Și iată punctul de vedere al editorului în persoana d-nei O. D., asupra problemelor pe care le ridică tipărirea unei cărți: „Dificultatea rezultă din costurile mari și dinamice acestora între antecalculul de preț și cel final. Dotarea învechită învechită a tipografiei Poligraf S. A. determină mari deficiențe în realizarea tehnică, cu consecințe în desfacerea cărții. O treime din tirajul „Patrulaterului cenușiu” conține greșeli de tipar, de legătorie, tăiere. Deosebit de dificilă este condiția achitării anticipate integrale a comenzii către tipografie. Deși imprimeria  se poate considera prejudiciată, dacă plata se face cu întîrziere, prejudiciul mai mare îl înregistrează editura prin întîrzierea cu care se execută comanda (depășind frecvent un an), cu consecințe în modificarea prețului și apoi în calitatea necorespunzătoare a tipăririi, care nu asigură desfacerea integrală a tirajului.”
Legat de costuri, un amănunt legat de condițiile în care pot apărea lucrări în regia autorului la editura Litera: tirajul acestor lucrări este de 1.000 de exemplare, costul ridicându-se la 150.000-200.000 de lei pentru 48 de file, recuperabil prin vînzare, difuzarea revenind autorilor. Datele ne-au fost furnizate de Nicoleta Ardeleanu, economist la Litera, editură care-și tipărește cărțile la Tipografia de Vest din Oradea, apreciată de multe edituri (Vest, Sophia, Litera) pentru promptitudinea și corectitudinea dovedite. Cît privește tirajul, acesta poate varia, ne informează N. A., „între 40.000 de exemplare, în care s-a tipărit spre exemplu Forsyte Saga, care s-a vîndut cel mai bine, și în jur de 2.000 de exemplare pentru poezie. De exemplu, volumul Ioanei Ieronim s-a tipărit în 2.000 de exemplare, iar cel al Ioanei Mălăncioiu în 1.500 de exemplare.” Dacă tipărirea ridică nu puține probleme, difuzarea cărții reprezintă problema cea mai spinoasă în lanțul blocajului financiar de care se vorbește atît de mult la ora actuală.
„Atît editurile particulare, cît și cele publice, cum sîntem noi, apreciază Dana Diminescu, redactor la Editura de Vest, sînt blocate în această verigă care înseamnă distribuție și desfacere a cărților și retrunare a banilor în conturile editurilor. Acest drum este blocat pentru că în primul rînd nu ni se comandă tiraje, nu avem o verificare exactă a cărților care se vînd, o diagramă a ceea ce merge, a ceea nu merge, pe unde ar merge, ce ar putea să meargă și în același timp, firește, nu sînt depuși banii în conturile noastre. Or tipografii atunci sînt nemulțumiți, ne blochează, nu ne primesc manuscrisele și planează spaima falimentului, pentru că editura noastră are un bilanț pozitiv, deci un profit, prin urmare nu am avea de ce să nu ne continuăm activitatea editorială.”
Din perspectiva editurilor, difuzarea cea mai optimă se realizează direct cu centrele de librării sau librăriile din întreaga țară, atît prin rețeaua de stat, cît și prin cea particulară, evitîndu-se în general Regia Autonomă Arcadia, ideal fiind o regie proprie de difuzare, ceea ce de altfel unele edituri sînt pe cale de a întreprinde prin înființarea de librării proprii. Iată cîteva opinii privind modul în care se  realizează în prezent difuzarea și dificultățile care decurg de aici și felul în care s-ar putea organiza ea în viitor.
N. Ardeleanu:
„Difuzarea se face direct cu centrele de librării din țară, cît și prin rețeaua de difuzori particulari, nu prin Arcadia, fosta IDC. Prin conlucrarea directă sînt interesați și difuzorii, care încasează un rabat de 23% față de 20% cît le revine prin Arcadia, care ia 28%. Întîmpinăm însă unele probleme cu încasarea facturilor, fapt ilustrat de bilanțul trimestrului III, cînd ar fi trebuit să fi încasat 10 milioane, dar am încasat numai 3 milioane, ceea ce ne grevează situația de trecere la statutu de societate pe acțiuni. În trimestrul II am fost pe minus  cu 5 milioane tocmai ca urmare a neîncasărilor. Dacă am fi încasat cele 10 milioane am fi avut un plus de 5 milioane lei.”
P. Marinescu:
„Te poți apuca să faci pe cont propriu difuzare, dar, într-o rețea cu 41 de noduri singur e sinucidere, pentru că e vorba de mijloace de transport. Șapte-opt oameni asociați, avînd același obiectiv, pot să creeze și baza tehnică necesară, faxul pentru prospectarea de piață, micro-calculatorul pentru gestionarea valorilor materiale, urmărirea retururilor, tehnoredactarea etc. trebuie să existe depozite de carte en gros, trei-patru depozite mari. Nu-i vorba de întoarcerea la un mecanism anchilozat, ci de asociere cu oameni care au aceleași interese, dar reale. Această asociere nu exclude rolul centrelor de librării sau a rețelei particulare. Toți, tipografi, editori, difuzori, ne aflăm în aceeași barcă, prin urmare trebuie să învățăm să înțelegem.”
Pentru a depăși carențele legislative, dificultățile legate de tipărire sau difuzare a cărții, mutațiile suferite în preferențele cititorului, editurile trebuie să-și dovedească capacitatea de adaptare la condițiile economiei de piață. E momentul apariției managerului cultural, „zonă de interes în jurul căreia gravitează totul”, după opinia lui P. M. „Un manager, apreciază directorul editurii Cartea Românească, trebuie să fie dotat nativ, să anticipeze evenimentele, să coreleze, să transforme aparentele dezavantaje în avantaje, să aibă puterea să selecteze informația utilă pentru domeniul în care lucrează, să selecționeze oameni și să simtă unde este locul fiecăruia. Un manager trebuie să fie deopotrivă un bun cunoscător al tehnologiilor de vîrf și să știe cînd să le aplice. Managerul primește semnale din diverse sectoare ale sistemului pe care-l conduce, le corelează și semnalează la rîndul lui ceea ce e optim pentru fiecare zonă de interes. O problem importantă este cea a raportului dintre dorință și putință, fiindcă una e să dorești și alta să pui umărul. Managerul are nevoie de curaj, dar nu de inconștiență. Acești oameni trebuie să aibă și puțin idealism în ei.”
Un mod de adaptare la economia de piață este și strategia planului editorial, care să conțină titluri vandabile, nerenunțînd la a impune nume noi, fapt subliniat de directorul Europolis: „Adaptarea la economia de piață se realizează prin plan editorial echilibrat, care să garanteze supraviețuirea editurii. Un număr oarecare de best-selleruri cu desfacere garantată poate asigura fondurile necesare publicării tinerilor debutanți.”

Cenzura comunistă în România (PORUMBOIU 1991)

Arthur Porumboiu, Întunericul roșu. Ghilotina cenzurii, „Tomis”, Constanța, noiembrie-decembrie 1991, p. 4.

Cenzura cuprindea mai multe faze și toate aveau un singur rol: de a-l deruta pe autor, de a-l face sclavul unei stări aflate sub ghilotina Fricii. Și a Nesiguranței. În felul acesta, el, autorul, putea fi mai ușor manevrat și în cazul că s-ar fi revoltat (și se întîmplau și asemenea situații), se autodescoperea ca „nefiind pe linie” și asta îl făcea și mai vulnerabil.
Voi reda cîteva din „treptele” pregătite cu multă grjă de cenzură (prin zeloșii și necruțătorii culturnici). Astfel, prima fază consta într-o replică de genul „Asta nu merge! E prea întunecată, și-acum vin evenimente mărețe”(Mereu se găseau „evenimente mărețe”, iar autorul se izbea de ele ca de o stîncă de bazalt care-l umilea și, de multe ori, îl înfrîngea). Asta ți-o spunea redactorul de revistă și-ncerca să-ți „smulgă” ceva luminos și... patriotic. Și reușea fiindcă altfel nu intrai „în spațiul vital”.
Treapta a doua ținea de o situație mult mai dramatică, mai tulbure, fiindcă adevărații și puternici cenzori abia în acest stadiu intrau în scenă. Deci, redactorul îți reținea (cînd credea că trebuie s-o facă) textele pentru revistă sau carte, dar acest texte erau citite de oameni specializați în detectarea tuturor nuanțelor de ordin politic. Ei citeau cu toată atenția și cu un fel de voluptate guvernată de ideea că fiecare pagină poate ascunde (dincolo de cuvinte) o primejdie împotriva Puterii comuniste.
M-am convins de aceasta într-o situație care, atunci mi s-a părut aproape nefirească, stranie chiar. Dusesem, așadar, chemat la Securitate și doi ofițeri (cărora nu le dau numele, fiindcă au fost, totuși, delicați și în afara unor avertismente nu mi-au produs mari leziuni sufletești) au avut cu mine o discuție literară. Ceea ce m-a surprins, a fost faptul că ofițerul superior care conduce discuția știa mai multe lucruri despre activitatea mea literară decît știam eu însumi. Astfel am „aflat” unde și cînd am debutat, revistele-n care publicasem și, evident, cărțile tipărite, precum și ecouri din presă.
Cenzura deci a existat și a funcționat (uneori) cu precizia ghilotinei. E adevărat, însă, (și) că uneori a dat dovadă de „slăbiciuni”. (Era nevoie să se creeze iluzia unei anume libertăți de creație, nu?), astfel explicîndu-se apariția unor cărți valoroase, fapt atît de evident încît nu mai e nevoie de argumente. Spun asta, mai ales, pentru aminti grandomanilor care țipă, acum, cum că e nu s-au realizat din cauza Cenzurii roșii cînd, de fapt, ei n-au avut talent, n-au avut nimic de comunicat (dovadă că Democrația nu le-a schimbat statutul) și-n cazul lor cenzura artistică (despre aceasta-i vorba) e o terapie necesară. Și va fi și de acum încolo, deoarece nu de subproduse artistice au nevoie cititorii, ci de lucrări adevărate, în care să-și regăsească sufletele proiectate-n lumea pe care o trăiesc.
Dar ar fi nedrept și neadevărat să spun că odată cu Revoluția din Decembrie „ghilotina” cenzurii a încetat să mai lucreze. Ea și-a pus doar o nouă mască și acționează cu o virulență înspăimîntătoare. Și-a schimbat însă modul (și domeniul ) de a acționa: pe vremea dictaturii ea viza numai elementul politic, spaima unor a de a nu se strecura vreo aluzie sau (Doamne ferește!) chiar vreo imagine vizibilă a cumplitei realități în care se zbătea poporul român, pe cînd acum Cenzura s-a... rafinat, și-a intrat în domeniul monstruosului. Adică, mai clar: poți scrie aproape tot ce vrei, poți să-l vizezi în ceea ce scrii chiar pe președintele Iliescu, și nu vei fi oprit, dar s-a instaurat cenzura economică. Manifestată prin scumpirea înfricoșătoare a hîrtiei (1 kg de hîrtie bună costă cam cît 1 kg de carne!) și, de asemeni, lupta pentru spațiul tipografic a devenit feroce. Fițuicile fără valoare apar (băieții „ung” mîinile murdare), iar cărțile așteaptă și... rareori se-ntîmplă să iasă la lumină, într-un termen normal. Este cea mai cumplită perioadă din Istoria Culturii române. Fiindcă, acum, nu-i mai citim pe Eminescu și Tolstoi ( se tipăresc tot mai rar și mai greu titanii literaturii), dar citim (tipărim) cu frenezie „Crimele familiei Borgia” sau... „Confesiunile uni reacționar”. Trist,  e inadmisibil, dar... cu libera inițiativă (stimulată „de sus”) nu-i de glumit. O întrebare, totuși, se pune: „unde vom ajunge?” E clar că eliminînd din viața noastră CULTURA prin care s-a edificat totdeauna poporul român, nu ne rămîne decît mlaștina unei înfundături ignorabile. Și dacă vom continua să aplicăm cenzura economică valorilor adevărate, cei din viitor ne vor judeca fără cruțare. Și va fi dreptul lor, pentru că e de neconceput să i se maculeze poporului român tocmai Spiritul. Oare, chiar dorim să ne anulăm (printr-o politică aventuristă și utopică) tot ce avem mai bun? Nu-i exclus, atîta vreme cît faptele ne izbesc zilnic și ne țin într-o continuă stupoare. Dar, eu, în naivitatea mea, voi continua să strig: „Opriți sarabanda! Salvînd Spiritul ne salvăm pe noi înșine”.
Nu cred că toți ochii vor fi „ochi” și nu cred că toate urechile vor fi blindate cu plăci ermetice. Deci, visez intrarea (reintrarea) în normalitate.

Interviu cu Eugen Seceleanu (ARION 1982)

George Arion, Interviuri, Albatros, București, 1982

(...)

E. S. - (...) Știi doar că am fost șef de promoție la facultatea de filosofie. Am fost solicitat să rămîn asistent – reține, asistent, nu preparator.

- (...) Deci să rămîn asistent la catedra de materialism istoric, după aceea, în termen de 10 minute, am fost solicitat să rămîn la Institutul de filosofie. Pentru că nu-mi plăcea să merg prin biblioteci, am acceptat o altă propunere. Aceea de a fi profesor la Școala MAI nr. 1. Acolo am funcționat un an și aș mai funcționat dacă nu-mi dădeam demisia.

- Voiam să respect regulamentul, dar nu puteam.

- (...) am citit în ziarul Informația un anunț că studioul Sahia angajează prin concurs un redactor principal. (...).

- (...) După proba asta mai rămăsesem 4 inși, printre care Bogdan Antonescu, redactor azi la tv. La proba orală, comisia formată din Ion Vissu, directorul Moldovan și alții mi-au spus că am o inteligență ieșită din comun și m-a întrebat dacă accept să mă angajez.

- Văzusem în tramvaie afișe care anunțau revista Flacăra într-o nouă form. (...) Eu l-am propus în 1972 pe Adrian Păunescu să scrie comentarii la jurnalul de actualități, (...). Într-adevăr, A. P. a scris excelent comentariile.

- (...), m-am hotărît să discut cu Traian Stoica, fostul redactor șef adjunct al revistei. M-am prefăcut că vreau să mă ocup de organizarea cenaclului. (...) T. S., un om foarte subtil, m-a înțeles și mi-a promis că mă va propune pe mine pentru acest lucru. La cîteva zile, redactorul șef al revistei m-a întrebat dacă pot să mă ocup de acest cenaclu.

G. A. - Ce crezi că reprezintă pentru tineretul României socialiste acest cenaclu?

E. S. - Cred că reprezintă învingerea complexului față de propria noastră cultură. Nu mi-a plăcut niciodată că i-am uitat pe Goga, Blaga, Șerban Cioculescu – (...).

- (...) Omenirea știe că datorită revoluției organizate și conduse de PCR, România își scrie și într-un fel rescrie istoria. (...)

- (...) Familia noastră are pe puțin 500 de ani vechime în Făgăraș.

- A. P. are cultul talentului, (...). Cît despre poet, acesta a debutat spectaculos, înfrîngînd multe adversități, dar, în ultimul timp, spre satisfacția unora, scrie poezii mult prea directe fără o transfigurare artistică. Și așa, este un poet al națiunii, dar asta nu trebuie să-l mulțumească.

- Întotdeauna am crezut că acelora mai puțin băgați în seamă li se cuvine totul. (...), m-a uluit faptul că avînd o geantă diplomat neagră și o soră la tv, poți să fii atît de plin de caracter, lucru care de altfel a speriat pe mulți. (...)

Interviu cu scriitorul german A. Hauser (1929-1988) (ARION 1982)

GEORGE ARION, Interviuri, II, Albatros, București, 1982, 82-88.

(...)
-Cît de mult se răsfrînge biografia dv. în literatura pe care o scrieți?
-Cei mai buni scriitori din lume, în orice limbă s-ar fi exprimat ei, și-au extras substanța operei din realitate, din propria experiență de viață. Însă eu nu mă consider un scriitor important.
-(...) Cîți scriitori importanți au curajul să spună despre ei înșiși că nu sînt importanți! (...)
-Nu tot ceea ce am scris reflectă fidel realitatea înțeleasă în acest context ca răsfrîngere a unei biografii asupra unei opere literare. Pentru o sumedenie de întîmplări nu a sosit încă momentul să le aștern pe hîrtie. Altele par atît de neverosimile încît nu mi-ar da nimeni crezare dacă le-aș istorisi. Mi s-ar face reproșul că sînt antirealist. (...) Cunoscuții, prietenii și chiar unele cunoștințe întâmplătoare ale mele mi-a confirmat în repetate rînduri că m-au regăsit în schițele literare, în povestirile și nuvelele pe care le-au citit.
-Întîlnirea cu scrisul a fost o întîmplare?
-Da și nu. Lucram ca secretar poligrafic la ziarul Neuer Weg. Asta prin 1951-1959. Făceam de serviciu noaptea, ziarul apărea dimineață la ora 5. Redactorii, reporterii și ceilalți colegi duceau o viață mult mai comodă. Dar nu pentru aceasta îi invidiam, ci pentru faptul că puteau scrie reportaje, note, știri... Prezentîndu-mă într-o zi în biroul secretarului responsabil, i-am cerut să mi permită să mă deplasez în provincie - dat fiind specificul ziarului în cauză - ca să mă documentez pentru un reportaj literar. Tovarășului i-a fost însă teamă ca nu cumva să mă apuce microbul scrisului în urma cărui fapt el să rămînă pînă la urmă descoperit cu postul de secretar poligrafic și urmăritor al muncii în tipografie, funcție pe care dealtfel toți susțineau că eu o îndeplinesc foarte bine. deci nu mi-a îndeplinit dorința. Neavînd altceva de făcut am recurs la fantezie, imaginație, lăsîndu-mă inspirat, firește, de întîmplări trăite cu cîțiva ani în urmă. Așa au luat ființă primele schițe literare apărute pînă la urmă tot în acel ziar  la sfîrșitul anilor 50. Cu toate acestea, trebuie să precizez că întîlnirea mea propriu-zisă cu scrisul datează încă din anii liceului, deci din timpul războiului, cînd la Brașov, la liceul „Honterus” am scris unele compuneri apreciate de profesorul de germană.
-Spuneți-mi, cum scrieți o carte? Cum ați scris Îndoielnicul raport al lui Iakob Buhlmann, o carte pasionantă despre începuturile  - nu lipsite de erori - ale unei istorii în România după cel de-al doilea război mondial.
-Nu scriu cărți. Scriu ceea ce nu pot amîna, ceea ce mă preocupă atît de intens că nu-mi găsesc liniștea pînă cînd nu-i găsesc o modalitate de exprimare adecvată.  Dacă ceea ce am izbutit să termin va apărea într-o care sau nu, mă preocupă mult mai târziu, adesea numai în momentele cînd ea, cartea este în pregătire. În pregătire de către editură, bineînțeles. Scurtul roman Îndoielnicul raport al lui Iakob Buhlmann l-am scris cu intermitențe din august 1967 până în 17 februarie 1968. Adunate, orele în care am lucrat propriu-zis, nu cred că depășesc 3 săptămîni. Nu m-am documentat pentru a-l scrie deoarece aveam pagini de jurnal din timpul în care se petrece acțiunea, iar mesajul îl păstram de aproape un deceniu cu mine. Mi s-a întîmplat însă să fi scris o povestire mai amplă în numai 3 zile, iar una de 3 pagini să-mi fi răpit 2 săptămîni, reluînd textul de 5-6 ori.
(...)
-(...) În acest context înțeleg și rolul scriitorului din țara noastră. Scriitorul angajat politic este purtătorul de cuvînt al societății socialiste românești.(...)
(...)
-Literatura germană scrisă în România are tot atîtea probleme ca și literatura scrisă în limba română. (...) Acei scriitori care se îndeletnicesc s-o scrie sînt însă mult mai puțini la număr. De aici și una din laturile negative ale existenței ei. Orice eseu în care se abordează situația specifică a scrisului german de la noi, orice articol de critică literară trebuie să țină oarecum cont de numărul redus al acelora care-l citesc în germană și de numărul și mai redus al acelora care scriu în această limbă. Dacă, de exemplu, cinci tineri care folosesc mijloace literare asemănătoare, împrumutate din altă parte și nefolosite pînă acum - mă gîndesc la modul de exprimare - în literatura germană de la noi, spre deosebire de cea scrisă în românește, înseamnă că avem de a dace cu un cuprinzător curent înnoitor, de care ar trebui să țină seamă întreaga noastră viață literară. (...) Revenind însă la un argument folosit în precedentul răspuns al meu, acela al viabilității unei societăți, doresc să-l folosesc și în sprijinul populației germane de la noi. Și anume: dacă o populație numeric redusă într-un spațiu lingvistic diferit de al ei, mai reușește să creeze opere literare (folclor, muzică, artă plastică), acestei populații trebuie să-i acordăm tot sprijinul societății - lucru mult practicat față de naționalitățile conlocuitoare din România socialistă - deoarece dispune de o viabilitate încă nealterată. Acei 5 tineri scriitori de care am vorbit nu se rezumă  doar la 5, ei sînt mai mulți și nu aparțin doar de un singur curent literar. Ceea ce îi unește însă este strădania de a face o poezie autentică. Dealtfel, nu trebuie să ne mirăm de acest aflux al tinerelor talente. Existența neîntreruptă a școlilor și claselor cu limbă de predare germană, acelor 5 catedre de germanistică din țară, a activității cenaclurilor literare - toate acestea expresie a politicii partidului nostru în rezolvarea problemelor naționale - sînt o garanție a asigurării unui climat favorabil pentru populația germană de la noi din țară.
-Cum e și firesc, revista NEUE LITERATUR oglindește fenomenul literar românesc în toată complexitatea lui.
-Revista la care lucrez - cu o apariție lunară în 128 de pagini - publică de cînd a fost întemeiată, iar mai ales de cînd apare la București (din 1960), cu multă regularitate proză și poezie românească traduse în limba germană. În ultimi ani am avut satisfacția să constatăm că și datorită nouă lucrările unor autori români au fost cavsidescoperite dincolo de hotarele țării noastre. Mă refer la spațiul de limbă germană din Europa.
-NEUE LITERATUR este difuzată și în străinătate?
-Da, și încă substanțial.
-Cine sînt cei care semnează traducerile în limba germană?
-Cei mai buni scriitori în limba germană din țara noastră sînt și cei mai buni traducători de la NEUE LITERATUR. (...)

„Saloanele gotice” (STRINDBERG 1904)

 August Strindberg, Saloanele gotice, trad. C. Papadopol (orig. suedez 1904), Marc, București, 239 p.

Cuprins
5 1.Saloanele gotice
16 2.Revoluția de palat
22 3.Cei din Storo
36 4.Redactorul
52 5.Regele Lear și părintele
61 6.O situație neclară
68 7.Clasa productivă
80 8.Anii nouăzeci (Fin de siecle)
87 9.Esther
108 10.În fața consistoriului
124 11.Noul redactor
130 12.Doctorul Borg
138 13.Doamna Brita la Storo
158 14.Lezmaiestate
172 15.În pivnița operei
177 16.La morți
187 17.Sărbătoarea împăcării
203 18.Noaptea de revelion
232 Note