Arthur Porumboiu, Întunericul roșu. Ghilotina cenzurii, „Tomis”, Constanța, noiembrie-decembrie 1991, p. 4.
Cenzura cuprindea mai multe faze și toate aveau un singur rol: de a-l deruta pe autor, de a-l face sclavul unei stări aflate sub ghilotina Fricii. Și a Nesiguranței. În felul acesta, el, autorul, putea fi mai ușor manevrat și în cazul că s-ar fi revoltat (și se întîmplau și asemenea situații), se autodescoperea ca „nefiind pe linie” și asta îl făcea și mai vulnerabil.
Voi reda cîteva din „treptele” pregătite cu multă grjă de cenzură (prin zeloșii și necruțătorii culturnici). Astfel, prima fază consta într-o replică de genul „Asta nu merge! E prea întunecată, și-acum vin evenimente mărețe”(Mereu se găseau „evenimente mărețe”, iar autorul se izbea de ele ca de o stîncă de bazalt care-l umilea și, de multe ori, îl înfrîngea). Asta ți-o spunea redactorul de revistă și-ncerca să-ți „smulgă” ceva luminos și... patriotic. Și reușea fiindcă altfel nu intrai „în spațiul vital”.
Treapta a doua ținea de o situație mult mai dramatică, mai tulbure, fiindcă adevărații și puternici cenzori abia în acest stadiu intrau în scenă. Deci, redactorul îți reținea (cînd credea că trebuie s-o facă) textele pentru revistă sau carte, dar acest texte erau citite de oameni specializați în detectarea tuturor nuanțelor de ordin politic. Ei citeau cu toată atenția și cu un fel de voluptate guvernată de ideea că fiecare pagină poate ascunde (dincolo de cuvinte) o primejdie împotriva Puterii comuniste.
M-am convins de aceasta într-o situație care, atunci mi s-a părut aproape nefirească, stranie chiar. Dusesem, așadar, chemat la Securitate și doi ofițeri (cărora nu le dau numele, fiindcă au fost, totuși, delicați și în afara unor avertismente nu mi-au produs mari leziuni sufletești) au avut cu mine o discuție literară. Ceea ce m-a surprins, a fost faptul că ofițerul superior care conduce discuția știa mai multe lucruri despre activitatea mea literară decît știam eu însumi. Astfel am „aflat” unde și cînd am debutat, revistele-n care publicasem și, evident, cărțile tipărite, precum și ecouri din presă.
Cenzura deci a existat și a funcționat (uneori) cu precizia ghilotinei. E adevărat, însă, (și) că uneori a dat dovadă de „slăbiciuni”. (Era nevoie să se creeze iluzia unei anume libertăți de creație, nu?), astfel explicîndu-se apariția unor cărți valoroase, fapt atît de evident încît nu mai e nevoie de argumente. Spun asta, mai ales, pentru aminti grandomanilor care țipă, acum, cum că e nu s-au realizat din cauza Cenzurii roșii cînd, de fapt, ei n-au avut talent, n-au avut nimic de comunicat (dovadă că Democrația nu le-a schimbat statutul) și-n cazul lor cenzura artistică (despre aceasta-i vorba) e o terapie necesară. Și va fi și de acum încolo, deoarece nu de subproduse artistice au nevoie cititorii, ci de lucrări adevărate, în care să-și regăsească sufletele proiectate-n lumea pe care o trăiesc.
Dar ar fi nedrept și neadevărat să spun că odată cu Revoluția din Decembrie „ghilotina” cenzurii a încetat să mai lucreze. Ea și-a pus doar o nouă mască și acționează cu o virulență înspăimîntătoare. Și-a schimbat însă modul (și domeniul ) de a acționa: pe vremea dictaturii ea viza numai elementul politic, spaima unor a de a nu se strecura vreo aluzie sau (Doamne ferește!) chiar vreo imagine vizibilă a cumplitei realități în care se zbătea poporul român, pe cînd acum Cenzura s-a... rafinat, și-a intrat în domeniul monstruosului. Adică, mai clar: poți scrie aproape tot ce vrei, poți să-l vizezi în ceea ce scrii chiar pe președintele Iliescu, și nu vei fi oprit, dar s-a instaurat cenzura economică. Manifestată prin scumpirea înfricoșătoare a hîrtiei (1 kg de hîrtie bună costă cam cît 1 kg de carne!) și, de asemeni, lupta pentru spațiul tipografic a devenit feroce. Fițuicile fără valoare apar (băieții „ung” mîinile murdare), iar cărțile așteaptă și... rareori se-ntîmplă să iasă la lumină, într-un termen normal. Este cea mai cumplită perioadă din Istoria Culturii române. Fiindcă, acum, nu-i mai citim pe Eminescu și Tolstoi ( se tipăresc tot mai rar și mai greu titanii literaturii), dar citim (tipărim) cu frenezie „Crimele familiei Borgia” sau... „Confesiunile uni reacționar”. Trist, e inadmisibil, dar... cu libera inițiativă (stimulată „de sus”) nu-i de glumit. O întrebare, totuși, se pune: „unde vom ajunge?” E clar că eliminînd din viața noastră CULTURA prin care s-a edificat totdeauna poporul român, nu ne rămîne decît mlaștina unei înfundături ignorabile. Și dacă vom continua să aplicăm cenzura economică valorilor adevărate, cei din viitor ne vor judeca fără cruțare. Și va fi dreptul lor, pentru că e de neconceput să i se maculeze poporului român tocmai Spiritul. Oare, chiar dorim să ne anulăm (printr-o politică aventuristă și utopică) tot ce avem mai bun? Nu-i exclus, atîta vreme cît faptele ne izbesc zilnic și ne țin într-o continuă stupoare. Dar, eu, în naivitatea mea, voi continua să strig: „Opriți sarabanda! Salvînd Spiritul ne salvăm pe noi înșine”.
Nu cred că toți ochii vor fi „ochi” și nu cred că toate urechile vor fi blindate cu plăci ermetice. Deci, visez intrarea (reintrarea) în normalitate.
Voi reda cîteva din „treptele” pregătite cu multă grjă de cenzură (prin zeloșii și necruțătorii culturnici). Astfel, prima fază consta într-o replică de genul „Asta nu merge! E prea întunecată, și-acum vin evenimente mărețe”(Mereu se găseau „evenimente mărețe”, iar autorul se izbea de ele ca de o stîncă de bazalt care-l umilea și, de multe ori, îl înfrîngea). Asta ți-o spunea redactorul de revistă și-ncerca să-ți „smulgă” ceva luminos și... patriotic. Și reușea fiindcă altfel nu intrai „în spațiul vital”.
Treapta a doua ținea de o situație mult mai dramatică, mai tulbure, fiindcă adevărații și puternici cenzori abia în acest stadiu intrau în scenă. Deci, redactorul îți reținea (cînd credea că trebuie s-o facă) textele pentru revistă sau carte, dar acest texte erau citite de oameni specializați în detectarea tuturor nuanțelor de ordin politic. Ei citeau cu toată atenția și cu un fel de voluptate guvernată de ideea că fiecare pagină poate ascunde (dincolo de cuvinte) o primejdie împotriva Puterii comuniste.
M-am convins de aceasta într-o situație care, atunci mi s-a părut aproape nefirească, stranie chiar. Dusesem, așadar, chemat la Securitate și doi ofițeri (cărora nu le dau numele, fiindcă au fost, totuși, delicați și în afara unor avertismente nu mi-au produs mari leziuni sufletești) au avut cu mine o discuție literară. Ceea ce m-a surprins, a fost faptul că ofițerul superior care conduce discuția știa mai multe lucruri despre activitatea mea literară decît știam eu însumi. Astfel am „aflat” unde și cînd am debutat, revistele-n care publicasem și, evident, cărțile tipărite, precum și ecouri din presă.
Cenzura deci a existat și a funcționat (uneori) cu precizia ghilotinei. E adevărat, însă, (și) că uneori a dat dovadă de „slăbiciuni”. (Era nevoie să se creeze iluzia unei anume libertăți de creație, nu?), astfel explicîndu-se apariția unor cărți valoroase, fapt atît de evident încît nu mai e nevoie de argumente. Spun asta, mai ales, pentru aminti grandomanilor care țipă, acum, cum că e nu s-au realizat din cauza Cenzurii roșii cînd, de fapt, ei n-au avut talent, n-au avut nimic de comunicat (dovadă că Democrația nu le-a schimbat statutul) și-n cazul lor cenzura artistică (despre aceasta-i vorba) e o terapie necesară. Și va fi și de acum încolo, deoarece nu de subproduse artistice au nevoie cititorii, ci de lucrări adevărate, în care să-și regăsească sufletele proiectate-n lumea pe care o trăiesc.
Dar ar fi nedrept și neadevărat să spun că odată cu Revoluția din Decembrie „ghilotina” cenzurii a încetat să mai lucreze. Ea și-a pus doar o nouă mască și acționează cu o virulență înspăimîntătoare. Și-a schimbat însă modul (și domeniul ) de a acționa: pe vremea dictaturii ea viza numai elementul politic, spaima unor a de a nu se strecura vreo aluzie sau (Doamne ferește!) chiar vreo imagine vizibilă a cumplitei realități în care se zbătea poporul român, pe cînd acum Cenzura s-a... rafinat, și-a intrat în domeniul monstruosului. Adică, mai clar: poți scrie aproape tot ce vrei, poți să-l vizezi în ceea ce scrii chiar pe președintele Iliescu, și nu vei fi oprit, dar s-a instaurat cenzura economică. Manifestată prin scumpirea înfricoșătoare a hîrtiei (1 kg de hîrtie bună costă cam cît 1 kg de carne!) și, de asemeni, lupta pentru spațiul tipografic a devenit feroce. Fițuicile fără valoare apar (băieții „ung” mîinile murdare), iar cărțile așteaptă și... rareori se-ntîmplă să iasă la lumină, într-un termen normal. Este cea mai cumplită perioadă din Istoria Culturii române. Fiindcă, acum, nu-i mai citim pe Eminescu și Tolstoi ( se tipăresc tot mai rar și mai greu titanii literaturii), dar citim (tipărim) cu frenezie „Crimele familiei Borgia” sau... „Confesiunile uni reacționar”. Trist, e inadmisibil, dar... cu libera inițiativă (stimulată „de sus”) nu-i de glumit. O întrebare, totuși, se pune: „unde vom ajunge?” E clar că eliminînd din viața noastră CULTURA prin care s-a edificat totdeauna poporul român, nu ne rămîne decît mlaștina unei înfundături ignorabile. Și dacă vom continua să aplicăm cenzura economică valorilor adevărate, cei din viitor ne vor judeca fără cruțare. Și va fi dreptul lor, pentru că e de neconceput să i se maculeze poporului român tocmai Spiritul. Oare, chiar dorim să ne anulăm (printr-o politică aventuristă și utopică) tot ce avem mai bun? Nu-i exclus, atîta vreme cît faptele ne izbesc zilnic și ne țin într-o continuă stupoare. Dar, eu, în naivitatea mea, voi continua să strig: „Opriți sarabanda! Salvînd Spiritul ne salvăm pe noi înșine”.
Nu cred că toți ochii vor fi „ochi” și nu cred că toate urechile vor fi blindate cu plăci ermetice. Deci, visez intrarea (reintrarea) în normalitate.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu