<
(...)
A cincea divize SS de tancuri Wiking era una din cele mai alese divizii ale trupelor de elită SS. Sub comanda Gruppenfuhrer-ului (general-locotenent al trupelor SS) Herbert Hille, divizia - formată din regimentul 9 motorizat Westsland, regimentul 10 motorizat Germania, regimentul 5 de tancuri, divizionul 5 artilerie autopurtată și regimentul 5 artilerie de cîmp - își concentrase pe nesimțite efectivele, în toată splendoarea tehnicii lor de primă mînă, în aceste imense păduri, pentru ca - printr-o lovitură neașteptată - să despresoare orașul Kovel*, înconjurat acuma de ruși, să-i fărîmițeze pe roșii în grupuri izolate, iar pe acestea, distrugîndu-le, să le impingă spre cele două rîuri vestite - Stohod și Stîr.
Pînă nu demult, cu ferocitatea ei obișnuită, această divizie încercase să potolească nesupusa Iugoslavie**.
Substanțial întărită ca efectiv și primind pe deasupra șaizeci de tancuri tip Tigru, despre care domnul Speer, ministru al Reichului, spusese că este „regele tancurilor” - divizia se compunea din cincisprezece mii de oameni. Regimentele erau comandate de Standartenfuhrer-ul Muhlenkamp, fost aghiotant personal al lui Hitler, decorat de mai multe ori de către Fuhrerul însuși, de Standartenfuhrer-ul Gargais și de alte fiare de-ale lui Himmler***, care stăteau cocoțați sus de tot pe scara ierarhiei național-socialiste și militare - niște intriganți pe cît de norocoși, pe atît de necruțători.
(...)
- Rușii au ajuns prea aproape de Guvernămîntul General****, îi spunea Gruppenfuhrer-ului Hille, protectorul său vom dem Bach, comandantul corpului SS, în timp ce-l primea în vila sa de pe Pfauen-Insel, lîngă Berlin. Consecințele acestei situații, dumneata, camarade Hille, le înțelegi. E vorba de activizarea tuturor forțelor antigermane din Europa, iar faotul acesta i-ar putea sili pe englezi și americani să acționeze și ei... Fuhrer-ul acordă operațiunii voastre o însemnătate de prim ordin. (...)
Acum concentrîndu-și divizia în pădurile întunecoae din vestul orașului Kovel, Hille era în așteptarea unei noi dispoziții, fiind pe deplin conștient de succesul operațiuni cu care fusese însărcinat. Evident, el știa că divizia sa nu mai era cea din 1940 sau chiar în 1943. Lipsa de oameni îl obligase să renunțe la principiul purității de rasă. Oricît ar fi fost de trist, adevărul era că în divizie se găseau acum și olandezi, și unguri, și chiar polonezi și croați. Nu e mai puțin adevărat că acești străini erau adepți verificați ai noii ordini, dar, oricum, oameni de sînge străin, indiferenți față de interesele Reichului. Afară de aceasta, trebuise să se renunțe la principiul celei mai severe selecții fizice: soldații diviziei, ostașii corpului de armată Negru, nu mai erau giganții de aproape doi metri, aleși pe sprînceană din toată Germania.
În timp ce inspecta regimentul motorizat Germania, Gruppenfuhrer-ul observase cu groază cîțiva chiori, șchiopi și chiar un cocoșat; cît despre soldații scunzi și plăpînzi, aceștia formau mai mult de jumătate din efectivul regimentului. Da, aceștia nu mai erau landskecht (1)-ii hitleriști, setoși de sînge și de cîștiguri ușoare, care trecuseră Olanda și Franța prin foc și sabie, răzbătînd pînă pe crestele Caucazului*****.
Herbert Hille își aducea aminte cu plăcere de vremurile celea, care acum i se păreau grozav de îndepărtate. Cel mai mult îi plăcuse Caucazul - această minunată regiune sudică, mai pitorească și mai grandioasă decît Elveția. Într-un timp, domnul Gruppenfuhrer visase chiar un post liniștit de guvernator sau de Stadthalter al acestor regiuni fertile și muntoase, și - în vederea acestei numiri atît de avantajoase - tatonase terenul la statul major privat al Fuhrer-ului unde se găseau proteguitorii lui. Din păcate, din cauza unor împrejurări cunoscute de toată lumea******, fusese nevoit să abandoneze curînd acest visuri.
(1) Mercenari.
>
SURSA
Emmanuil Kazakievici*******, Povestiri: Emmanuil Kazakievici, Steaua, trad. S. A. Doinaș & M. Roth, Editura pentru Literatură Universală, București, 1964, pp. 81-83.
NOTE M.T.
* Kovel = Oraș în nord-vestul actualei Ucraine.
** După ocuparea și dezmembarea Iugoslaviei în aprilie 1941 de către Germania, Italia și Bulgaria, a început un amplu război de partizani purtat separat de comuniștii lui Tito și de cetnicii (naționaliștii) sârbi comandați de generalul Draja Mihailovici.
*** Heinrich Himmler (1900-1945) = Reichfuhrer SS (1929-1945) (http://www.britannica.com/biography/Heinrich-Himmler)
**** Polonia ocupată de germani.
***** Munți în sudul Republicii Federative Socialiste Sovietice Ruse și în Republica Sovietică Socialistă Georgia.
****** Înfrângerea germanilor în fața sovieticilor în bătălia de la Stalingrad (septembrie 1942- februarie 1943), moment de cotitură în cel de Al Doilea Război Mondial.
******* E. K. (1913 Imperiul Rus - 1962 URSS) = Președinte de colhoz, șef de șantier, director de teatru, publicist și scriitor. A participat ca voluntar la Al Doilea Război Mondial. După încheierea conflictului publică povestiri despre război, primind de două ori Premiul de Stat.
Se afișează postările cu eticheta 1943. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta 1943. Afișați toate postările
duminică, 23 august 2015
duminică, 10 noiembrie 2013
Carte poştală din al doilea război mondial
Pe faţă, are sus centrat titlul ''CARTE POŞTALĂ MILITARĂ GRATUITĂ''.
Sub titlul centrat se află două ştampile circulare suprapuse parţial, una cu data ''31 MAR 943'' şi textul ''JUD. CONS'' iar cealaltă cu data ''29. III. 943''.
În colţul dreapta sus se află fotografia regelui Mihai I, cu titlul ''ROMANIA'', iar dedesubt ''POSTA''. Fotografia este acoperită de o ştampilă circulară cu textul ''OFICIUL POŞTAL MILITAR No 116'', în interiorul căruia se vede data ''13 IAN''
Dedesubtul lor se află trei rânduri scrise de mână. Primul rând începe cu un cuvânt care începe cu D, urmat de numele ''Anica'' şi un cuvânt indescifrabil, toate fiind acoperite parţial de cele 3 ştampile. Pe al doilea rând este scris textul ''Com Cerchezu'', iar pe al treilea ''jud Constanţa''. Dedesubt se distinge scris de mână cuvântul ''oficiul''.
În colţul stânga sus are stema regală, cu titul ''ROMANIA'' desupra.
Sub stemă se află încadrat textul ''Noi luptăm,
Voi să subscrieţi la
Imprumutul reîntregirii - 1941''.
În colţul stânga jos se află încercuit textul ''LOCUL SIGILIULUI CENZUREI MILITARE''. Imediat în dreapta se află textul subliniat deasupra ''Semnătura cenzorului'', sub care se vede o semnătură cu culoare roşie.
Între stemă şi cercul sigiliului se află textul încadrat ştampilat ''POSTA MILITARĂ CENZURAT''.
Lângă marginea din stânga a cărţii poştale se află tipărită indicaţia ''Această carte poştală se va utiliza numai de militari.''
Pe verso se află scris de mână textul trimis de militar.
Acesta este încadrat în dreapta şi sus de texte tipărite. În dreapta sunt trecute următoarele interdicţii: ''ATENŢIUNE: Nu se scrie nimic în legătură cu armata. Nu se pune localitatea.''
Sus se află tipărite următoarele indicaţii completate de militar de mână: ''ADRESA TRIMIŢĂTORULUI''; dedesubt este trecut ''Numele şi pronumele'', completat ''Sold. indescifrabil''; dedesubt este trecut ''Regimentul'', completat cu ''9 Cal indescifrabil'', urmat de ''compania'', completat ''indescifrabil''; dedesubt este trecut ''Of. poştal militar Nr.'', completat ''116''.
Textul soldatului, majoritatea şters, umple spaţiul destinat şi acoperă şi spaţiile rămase libere lângă indicaţiile tipărite: ''11/I/943 Dragă soţie şi scumpii mei copii Iubiţi părinţi fraţi indescifrabil aflaţi despre mine că sunt sănătos indescifrabil avand acum puţin timp liber indescifrabil ce mai faceţi copii sunt sănătoşi indescifrabil scrie mi şi mie mai des te rog indescifrabil să ia copiii să se ducă cu ei la Biserică să se roage pentru indescifrabil''.
Am donat cartea poștală filialei Constanța a Muzeului Militar Național.
joi, 18 iulie 2013
Pace, inteligență, conștiință, crimă și morală creștină în cel de-al doilea război mondial (GREENE 1943)
În 1943, scriitorul englez Graham Greene a publicat romanul de spionaj Ministry of Fear. Acțiunea se petrece în Marea Britanie, chiar în timpul celui de-al doilea război mondial (1939-1945), după ce resturile înfrânte ale armatei britanice fuseseră evacuate din portul francez Dunkerque și Franța capitulase (iunie 1940). Arthur Rowe, personajul principal, este implicat din întâmplare în destructurarea unei rețele de spionaj progermane. El câștigase, apparent întâmplător, un cozonac la o tombolă organizată de asociația refugiatelor din Europa ocupată de naziști, dar la sfârșitul evenimentului organizatorii insistaseră în fel și chip să returneze cozonacul, ceea ce el refuzase ferm, partial și pentru că alimentele erau raționalizate. În imobilul în care era găzduit Rowe apare imediat un nou chiriaș, care îl vizitează sub pretextul de a asculta știrile la radio, dar la un moment dat individul impinge discuția într-o direcție bizară.
<(...)
În clipa aceea începu buletinul de știri, cu obișnuita formulă: „..Spicherul* de astă-seară este Joseph Mcleod”.
Străinul se ghemui în fotoliu, ascultînd într-o atitudine arogantă, ca și cum auzea niște povești al căror substrat real ar fi fost singurul în măsură să-l cunoască.
-Știrile de astă-seară sînt ceva mai îmbucurătoare, observă Rowe.
-Propagandă! replica individul.
(...)
-Sîntem amîndoi oameni inteligenți, auzi Rowe vocea străinului.Putem vorbi deschis... despre unele lucruri.
Rowe nu pricepea ce voia celălalt. Undeva, la vreo două mile deasupra capetelor lor, huruia un bombardier inamic, care zbura de-a lungul estuarului.
(...)
-N-are rost ca niște oameni ca noi să se certe pentru un fleac, spuse străinul așezîndu-se pe marginea fotoliului, ca să fie mai aproape de Rowe și punîndu-și astfel în lumină umărul diform. Ce război stupid! urmă el. Ce rost are ca eu și cu dumneata... oameni inteligenți... Ni se tot vorbește de democrație. Dar eu și cu dumneata nu înghițim chestii dintr-astea. Dacă vrei democrație - nu spun că vrei, dar să zicem că vrei - atunci du-te în Germania, căci numai acolo o poți găsi. Dumneata ce vrei de fapt? adăugă el brusc.
-Vreau pace, răspunse Rowe.
-Exact același lucru îl vrem și noi.
-N-aș crede că doresc aceeași pace.
Străinul nu-l auzi, căci se asculta numai pe sine:
-Îți putem oferi pacea. Noi luptăm pentru pace.
-Cine „noi”?
-Prietenii mei și cu mine.
-Adversari ai războiului pe temeiuri de conștiință?
Umărul diform avu o tresărire nervoasă.
-Conștiința asta poate fi uneori o povară.
-Ce-am fi putut face altceva? Să-i fi lăsat să ocupe și Polonia**, fără să protestăm măcar?
-Dumneata și cu mine cunoaștem bine lumea, și știm că Polonia era una din cele mai corupte țări din Europa***, rosti individual, aplecîndu-se și deplasînd puțin fotoliul, astfel încît părea să se îndrepte spre Rowe printr-un soi de mecanism.
-Cine sîntem noi să judecăm?
Fotoliul se apropie și mai mult, scîrțiind.
-Exact! Un guvern ca acela pe care l-am avut atunci***...și pe care-l mai avem...
-E o crimă ca oricare alta, spuse Rowe cu glas șoptit. Implică atîția nevinovați... Nu-i nici o scuză că prima victim e... necinstită, sau că judecătorul e bețiv...
Străinul îl întrerupse, cu o insuportabilă aroganță:
-Greșești, domnule! Uneori, chiar și o crimă e scuzabilă. Doar s-au văzut destule cazuri, le cunoaștem cu toții, nu-i așa?...
-O crimă, repeat Rowe cu amărăciune; nu se simțise niciodată sigur de ceva, ca omul acesta. Doar stă scris că răul nu poate adduce nimic bun.
-Baliverne! rînji omulețul. Morala creștină! Dumneata ești inteligent. De aceea, te întreb: ai respectat vreodată întocmai această poruncă*****?
-Nu... nu...******
-Firește că nu! Am luat noi informații despre dumneata, dar chiar și fără ele aș fi putut să-mi dau seama că... ești un om intelligent.
S-ar fi zis că „inteligența”este parola ce deschidea porțile unei elite restrînse și exclusiviste.
-Am știut din clipa în care te-am văzut că n-ai spirit de turmă.
(...)
Individul avea un fel ciudat de a fărîmița bucata de cozonac, pesemne din pricina nervozității. „Trebuie să fie groaznic să fii infirm în timp de război”, își spuse Rowe, simțindu-se răscolit pînă-n adîncul finite de primejdioasa lui milă.
-Spuneai că ați luat informații despre mine, dar cine sînteți voi?
Tăie și pentru sine o felie de cozonac, dar se simți iscodit de ochii individului, care-l privea ca un flămînd ce se uită rînjind prin vitrina unui restaurant la masa vreunui gurmand.
(...)
Individul îl întrerupse, apucîndu-l nervos de încheietură cu o mînă osoasă, prinsă de un brat enorm.
-Știi prea bine căa fost o greșeală.Cozonacul ăsta nu-ți era destinat.
-Ce vrei să spui? Doar l-am cîștigat eu!
-Nu dumneata trebuia să-l cîștigi. Nici n-ai indicat greutatea exacta.
-Acum e cam tîrziu să ne mai facem scrupule, nu crezi? Doar am și mîncat aproape o jumătate din el!
Fără să ia seama argumentul, infirmul spuse:
-Ei m-au trimis aici să-l iau înapoi. Îți plătim un preț rezonabil.
-Cine sînt „ei”?
Știa însă bine despre cine era vorba. Îi venea să rîdă gîndindu-se la grupul acela caraghios - parcă-i vedea cum vin, pe gazon, spre el: bătrîna cu pălăria pleoștită (negreșit că picta acuarele în orele libere), cucoana aceea bizară care condusese licitația și uluitoarea doamnă Bellairs*******. Își trase mina din strînsoarea celuilalt, zîmbind:
-Ce fel de joc e ăsta? La ce vă mai poate folosi acum cozonacul?
Își spunea că nici o licitație nu fusese privită vreodată cu atîta seriozitate.
(...)
Cînd Rowe se întoarse cu ceainicul, văzu că străinul turna lapte în cesti și își tăiase încă o bucată de cozonac. Părea să se simtă la el acasă; trăsese și mai aproape radiatorul cu gaz. Îi făcu lui Rowe semn să se așeze, ca și cum el ar fi fost gazda; de altfel, parcă și uitase disputa de adineauri.
-În lipsa dumitale, m-am gîndit că numai niște intelectuali ca noi******** pot fi oameni într-adevăr liberi, dezbărați de convenții, de prejudecata patriotismului, de orice sentimentalism... Nu avem ceea ce se cheamă interese special. Adică, nu sîntem acționari ai vreunei societăți și puțin de pasă dacă se duce de rîpă. Iată o imagine potrivită, nu găsești?
-De ce folosești mereu pluralul?
-Uite de ce, zise schilodul: pentru că nimic nu dovedește că ai fi un participant activ. Iar noi, firește, știm de ce, nu-i așa?
Și clipi din ochi cu subînțeles
(...)
De data asta nu auziseră avionul.
(...)
Zidul din față și întreg acoperișul se năruiseră, iar schilodul zăcea lîngă fotoliu, cu un brat atîrnîndu-i slobod; lăsase să cadă la picioarele lui Rowe o bucățică de cozonac, neatinsă.
(...)
>
SURSA
Graham Greene, Ministerul groazei, ediția II revizuită, traducere Petre Solomon, editura Sirius, București, 1991, paginile 16-21.
NOTE M.T.
*Speaker=Vorbitor (engleză)
**Atacarea Poloniei de către Germania nazistă la 1 septembrie 1939 a constituit momentul de început al celui de-al doilea război mondial. La 3 septembrie, ca urmare a garanțiilor de securitate acordate Poloniei în aprilie, Franța și Marea Britanie au declarat război Germaniei.
***Statul polonez refăcut în 1918, la sfârșitul Primului Război Mondial, a fost o democrație. Lovitura de stat militară din 1926 a dus la putere pe mareșalul J. Pilsudski, artizanul militar al recuceririi independenței față de Rusia, Austria și Germania. Regimul autoritar a continuat și după moartea lui Pilsudki în 1936.
****Aluzie la guvernul conservator condus de Neville Chamberlain în perioada 1937-10 mai 1940, care a dus o politică conciliatoare față de politica tot mai agresivă a liderului nazist Adolf Hitler.
*****Să nu ucizi=A șasea poruncă din Vechiul Testament.
******Rowe își eutanasiase soția pe care o iubea, dar care suferea de o boală incurabilă.
*******Participanți la evenimentul tombolei.
********Rowe fusese ziarist.
<(...)
În clipa aceea începu buletinul de știri, cu obișnuita formulă: „..Spicherul* de astă-seară este Joseph Mcleod”.
Străinul se ghemui în fotoliu, ascultînd într-o atitudine arogantă, ca și cum auzea niște povești al căror substrat real ar fi fost singurul în măsură să-l cunoască.
-Știrile de astă-seară sînt ceva mai îmbucurătoare, observă Rowe.
-Propagandă! replica individul.
(...)
-Sîntem amîndoi oameni inteligenți, auzi Rowe vocea străinului.Putem vorbi deschis... despre unele lucruri.
Rowe nu pricepea ce voia celălalt. Undeva, la vreo două mile deasupra capetelor lor, huruia un bombardier inamic, care zbura de-a lungul estuarului.
(...)
-N-are rost ca niște oameni ca noi să se certe pentru un fleac, spuse străinul așezîndu-se pe marginea fotoliului, ca să fie mai aproape de Rowe și punîndu-și astfel în lumină umărul diform. Ce război stupid! urmă el. Ce rost are ca eu și cu dumneata... oameni inteligenți... Ni se tot vorbește de democrație. Dar eu și cu dumneata nu înghițim chestii dintr-astea. Dacă vrei democrație - nu spun că vrei, dar să zicem că vrei - atunci du-te în Germania, căci numai acolo o poți găsi. Dumneata ce vrei de fapt? adăugă el brusc.
-Vreau pace, răspunse Rowe.
-Exact același lucru îl vrem și noi.
-N-aș crede că doresc aceeași pace.
Străinul nu-l auzi, căci se asculta numai pe sine:
-Îți putem oferi pacea. Noi luptăm pentru pace.
-Cine „noi”?
-Prietenii mei și cu mine.
-Adversari ai războiului pe temeiuri de conștiință?
Umărul diform avu o tresărire nervoasă.
-Conștiința asta poate fi uneori o povară.
-Ce-am fi putut face altceva? Să-i fi lăsat să ocupe și Polonia**, fără să protestăm măcar?
-Dumneata și cu mine cunoaștem bine lumea, și știm că Polonia era una din cele mai corupte țări din Europa***, rosti individual, aplecîndu-se și deplasînd puțin fotoliul, astfel încît părea să se îndrepte spre Rowe printr-un soi de mecanism.
-Cine sîntem noi să judecăm?
Fotoliul se apropie și mai mult, scîrțiind.
-Exact! Un guvern ca acela pe care l-am avut atunci***...și pe care-l mai avem...
-E o crimă ca oricare alta, spuse Rowe cu glas șoptit. Implică atîția nevinovați... Nu-i nici o scuză că prima victim e... necinstită, sau că judecătorul e bețiv...
Străinul îl întrerupse, cu o insuportabilă aroganță:
-Greșești, domnule! Uneori, chiar și o crimă e scuzabilă. Doar s-au văzut destule cazuri, le cunoaștem cu toții, nu-i așa?...
-O crimă, repeat Rowe cu amărăciune; nu se simțise niciodată sigur de ceva, ca omul acesta. Doar stă scris că răul nu poate adduce nimic bun.
-Baliverne! rînji omulețul. Morala creștină! Dumneata ești inteligent. De aceea, te întreb: ai respectat vreodată întocmai această poruncă*****?
-Nu... nu...******
-Firește că nu! Am luat noi informații despre dumneata, dar chiar și fără ele aș fi putut să-mi dau seama că... ești un om intelligent.
S-ar fi zis că „inteligența”este parola ce deschidea porțile unei elite restrînse și exclusiviste.
-Am știut din clipa în care te-am văzut că n-ai spirit de turmă.
(...)
Individul avea un fel ciudat de a fărîmița bucata de cozonac, pesemne din pricina nervozității. „Trebuie să fie groaznic să fii infirm în timp de război”, își spuse Rowe, simțindu-se răscolit pînă-n adîncul finite de primejdioasa lui milă.
-Spuneai că ați luat informații despre mine, dar cine sînteți voi?
Tăie și pentru sine o felie de cozonac, dar se simți iscodit de ochii individului, care-l privea ca un flămînd ce se uită rînjind prin vitrina unui restaurant la masa vreunui gurmand.
(...)
Individul îl întrerupse, apucîndu-l nervos de încheietură cu o mînă osoasă, prinsă de un brat enorm.
-Știi prea bine căa fost o greșeală.Cozonacul ăsta nu-ți era destinat.
-Ce vrei să spui? Doar l-am cîștigat eu!
-Nu dumneata trebuia să-l cîștigi. Nici n-ai indicat greutatea exacta.
-Acum e cam tîrziu să ne mai facem scrupule, nu crezi? Doar am și mîncat aproape o jumătate din el!
Fără să ia seama argumentul, infirmul spuse:
-Ei m-au trimis aici să-l iau înapoi. Îți plătim un preț rezonabil.
-Cine sînt „ei”?
Știa însă bine despre cine era vorba. Îi venea să rîdă gîndindu-se la grupul acela caraghios - parcă-i vedea cum vin, pe gazon, spre el: bătrîna cu pălăria pleoștită (negreșit că picta acuarele în orele libere), cucoana aceea bizară care condusese licitația și uluitoarea doamnă Bellairs*******. Își trase mina din strînsoarea celuilalt, zîmbind:
-Ce fel de joc e ăsta? La ce vă mai poate folosi acum cozonacul?
Își spunea că nici o licitație nu fusese privită vreodată cu atîta seriozitate.
(...)
Cînd Rowe se întoarse cu ceainicul, văzu că străinul turna lapte în cesti și își tăiase încă o bucată de cozonac. Părea să se simtă la el acasă; trăsese și mai aproape radiatorul cu gaz. Îi făcu lui Rowe semn să se așeze, ca și cum el ar fi fost gazda; de altfel, parcă și uitase disputa de adineauri.
-În lipsa dumitale, m-am gîndit că numai niște intelectuali ca noi******** pot fi oameni într-adevăr liberi, dezbărați de convenții, de prejudecata patriotismului, de orice sentimentalism... Nu avem ceea ce se cheamă interese special. Adică, nu sîntem acționari ai vreunei societăți și puțin de pasă dacă se duce de rîpă. Iată o imagine potrivită, nu găsești?
-De ce folosești mereu pluralul?
-Uite de ce, zise schilodul: pentru că nimic nu dovedește că ai fi un participant activ. Iar noi, firește, știm de ce, nu-i așa?
Și clipi din ochi cu subînțeles
(...)
De data asta nu auziseră avionul.
(...)
Zidul din față și întreg acoperișul se năruiseră, iar schilodul zăcea lîngă fotoliu, cu un brat atîrnîndu-i slobod; lăsase să cadă la picioarele lui Rowe o bucățică de cozonac, neatinsă.
(...)
>
SURSA
Graham Greene, Ministerul groazei, ediția II revizuită, traducere Petre Solomon, editura Sirius, București, 1991, paginile 16-21.
NOTE M.T.
*Speaker=Vorbitor (engleză)
**Atacarea Poloniei de către Germania nazistă la 1 septembrie 1939 a constituit momentul de început al celui de-al doilea război mondial. La 3 septembrie, ca urmare a garanțiilor de securitate acordate Poloniei în aprilie, Franța și Marea Britanie au declarat război Germaniei.
***Statul polonez refăcut în 1918, la sfârșitul Primului Război Mondial, a fost o democrație. Lovitura de stat militară din 1926 a dus la putere pe mareșalul J. Pilsudski, artizanul militar al recuceririi independenței față de Rusia, Austria și Germania. Regimul autoritar a continuat și după moartea lui Pilsudki în 1936.
****Aluzie la guvernul conservator condus de Neville Chamberlain în perioada 1937-10 mai 1940, care a dus o politică conciliatoare față de politica tot mai agresivă a liderului nazist Adolf Hitler.
*****Să nu ucizi=A șasea poruncă din Vechiul Testament.
******Rowe își eutanasiase soția pe care o iubea, dar care suferea de o boală incurabilă.
*******Participanți la evenimentul tombolei.
********Rowe fusese ziarist.
luni, 15 iulie 2013
Patriotism versus mântuire în timpul celui de-al doilea război mondial (GREENE 1943 )
In 1943, în timpul celui de-al doilea război mondial, scriitorul englez Graham Greene publică romanul de spionaj The Ministry of Fear. Acţiunea se petrece în Anglia, unde fostul ziarist Arthur Rowe, personajul principal, contribuie decisiv la destructurarea unei reţele de spionaj progermană. Pierzîndu-și memoria în urma exploziei unei bombe aviatice germane, el este sechestrat de membrii reţelei într-un spital psihiatric sub numele de Digby. Aici lecturează fragmente din lucrarea filozofică Crezul meu (1884) a romancierului rus Lev Tolstoi şi reflectează asupra conceptului de patriotism.
<
(...)
Așteptă încă o jumătate de ceas, fără să facă nimic, apoi se dădu jos din pat și merse spre raftul de cărți. Cărțile, însă, nu-I promiteau cine știe ce distracție - îndeosebi înțelepciunea dogmatică aunor învățați bătrâni: Crezul meu de Tolstoi, Psihanaliza vieții cotidiene de Freud*, o biografie a lui Rudolf Steiner (1)... Digby luă cartea lui Tolstoi și, deschizînd-o, văzu pe marginile unor pagini urmele șterse, dar încă vizibile, al eunor linii trase cu creionul. Și, cum orice om e curios să știe ce i se pare remarcabil altora, începu să citească:
„Cînd îmi aduc aminte de tot răul pe care l-am făcut eu însumi, pe care l-am răbdat sau l-am văzut săvîrșindu-se în numele vrajbei dintre națiuni, înțeleg limpede că pricina acestui rău stă în imensa înșelăciune pe care o numim patriotism și dragoste de țară...”
Această afirmație, brutală și dogmatică, avea oarecare noblețe, spre deosebire de încercarea de a șterge sublinierile de pe margine, o încercare nedemnă, vădind lipsa curajului opiniei.
Digby citi mai departe, pe aceeași pagină:
„Christos m-a făcut să înțeleg că zidul despărțitor ce-l durăm între noi și celelalte popoare ne știrbește fericirea. Sînt încredințat că așa stau lucrurile; de aceea, dacă așa ajunge, în vreun moment de rătăcire, să nutresc simțăminte de dușmănie împotriva vreunui om străin de neamul meu...”
„Nu, nu simt nici o dușmănie împotriva vreunui om de altă naționalitate, își spuse Digby. Dacă e să încep din nou să trăiesc, nu ura, ci dragostea vreau să-mi fie călăuză în viață. Ca și Johns**, sînt un om obișnuit, lipsit de vreo ideologie, însă legat de peisaju de cîmpie din Cambridgeshire***: o carieră de calcar, o lizieră de sălcii, un orășel de provincie... (amintirile se închegau cu greu, stîngace)... un orășel unde în fiecare sîmbătă avea loc o serată dansantă...”
Gîndurile acestea îi dădură lui Digby un fel de certitudine odihnitoare. „O, dacă Tolstoi ar fi trăit într-o țară mica, nu în Rusia, care-i mai degrabă un continent decît o țară! De ce scrie el așa? Dacă ne-am lua după el, am crede că răul suprem pe care-l putem face unui semen al nostrum este să-l ucidem. De murit, trebuie să murim cu toții, și fiecare din noi se teme de moarte, dar omorînd un om îl scăpăm de această teamă, care altfel al crește an de an... Și apoi, nu e neapărat nevoie ca să urăști ca să ucizi: poți ucide pe cineva pentru că-l iubești...”
Digby simți din nou o strîngere de inimă și o amețeală ciudată.
Se întinsă pe pernă, și parcă-l auzi pe bătrînul patriarh**** cu barba lungă, șoptindu-i la ureche: „Refuz să recunosc vreun stat sau vreo națiune... Nu pot să iau parte... nu pot să iau parte...”Cu ochii larg deschiși, visa despre un om - se prea poate să fi fost un prieten, dar nu-i vedea fața - un om care se ținuse de asemenea deoparte: o suferință personală îl izolase și-l ascunsese întocmai ca o barbă ... Cinse să fi fost? Nu-și putea aminti. Războiul și tot ceea ce se întîmpla în jurul lui nu păreau să-l privească direct. Digby simțea că bătrînul patriarh se înșelase: fusese prea obsedat de mîntuirea propriului suflet. Nu e oare mai bine să iei parte chiar la crimele acelora pe care-i iubești, să le împărtășești la nevoie și ura, și să suferi laolaltă cu ei pînă la moarte, decît să te mîntuiești de unul singur?
Numai că acest raționament îi absolvă și pe dușmani - ar putea obiecta cineva. „Și de ce nu? se întrebă Digby. L-ar absolve, deci, și pe cel care-ar ucide sau ar fi ucis din dragoste. De ce să nu-ți absolvi dușmanul? Totul e să nu te închistezi în superioritatea ta, refuzînd să ucizi și întorcînd mereu celălalt obraz. „Dacă un om te insultă”... Da, trebuie să știi să faci deosebirea, să nu ucizi pentru un interes egoist, ci de dragul acelora pe care-i iubești și alături de cei pe care îi iubești. Așa, da, merită să-ți primejduiești sufletul!”
Gîndurile lui Digby se întoarseră la Anna Hilfe*****. Ori de cite ori se gîndea la ea, simțea o ciudată strîngere de inimă. Întocmai ca odinioară, cînd aștepta - în curtea unui han numit parcă La stema regală - iar fata iubită venea încet pe uliță, în noaptea grea de frumusețe, dar și de suferință și deznădejde, pentru că pe atunci era prea atunci era prea tînăr pentru așa ceva...
Era sătul pînă peste cap de teoriile lui Tolstoi. Cine putea suporta să fie tratat ca un invalid?! Doar o eroină de roman se putea îndrăgosti de un invalid. Îi venea ușor lui Tolstoi să propovăduiască neîmpotrivirea la rău, după ce el însuși își trăise, la Sevastopol******, momentul eroic.
(1) Rudolf Steiner (1861-1925), teosof și ocultist german.
(...)>
SURSA
Graham Greene, Ministerul Groazei, ed. II, trad. P. Solomon, edit. Sirius, Bucureşti, 1991, p. 122-124.
NOTE M.T.
*Sigmund Freud (1856 Cehia - 1939 Londra)=Medic evreu de limbă germană, întemeietor al științei psihanalizei la Viena, capitala Imperiului Austro-Ungar.
**Johns=Infirmier din spitalul de psihiatrie în care era internat Rowe/Digby.
***Cambridgeshire=Comitat din centrul Angliei.
****Lev Tolstoi a trăit între 1828 și 1910.
*****Anna Hilfe=Emigrantă austriacă în Anglia, al cărei frate era membru al rețelei de spionaj pro- naziste.
******Tolstoi a participat la lungul asediu al portului ucrainean Sevastopol în timpul Războiului Crimeii (1853-1856), pierdut de Rusia în fața alianței formate din Marea Britanie, Franța, Imperiul Otoman și Piemont.
<
(...)
Așteptă încă o jumătate de ceas, fără să facă nimic, apoi se dădu jos din pat și merse spre raftul de cărți. Cărțile, însă, nu-I promiteau cine știe ce distracție - îndeosebi înțelepciunea dogmatică aunor învățați bătrâni: Crezul meu de Tolstoi, Psihanaliza vieții cotidiene de Freud*, o biografie a lui Rudolf Steiner (1)... Digby luă cartea lui Tolstoi și, deschizînd-o, văzu pe marginile unor pagini urmele șterse, dar încă vizibile, al eunor linii trase cu creionul. Și, cum orice om e curios să știe ce i se pare remarcabil altora, începu să citească:
„Cînd îmi aduc aminte de tot răul pe care l-am făcut eu însumi, pe care l-am răbdat sau l-am văzut săvîrșindu-se în numele vrajbei dintre națiuni, înțeleg limpede că pricina acestui rău stă în imensa înșelăciune pe care o numim patriotism și dragoste de țară...”
Această afirmație, brutală și dogmatică, avea oarecare noblețe, spre deosebire de încercarea de a șterge sublinierile de pe margine, o încercare nedemnă, vădind lipsa curajului opiniei.
Digby citi mai departe, pe aceeași pagină:
„Christos m-a făcut să înțeleg că zidul despărțitor ce-l durăm între noi și celelalte popoare ne știrbește fericirea. Sînt încredințat că așa stau lucrurile; de aceea, dacă așa ajunge, în vreun moment de rătăcire, să nutresc simțăminte de dușmănie împotriva vreunui om străin de neamul meu...”
„Nu, nu simt nici o dușmănie împotriva vreunui om de altă naționalitate, își spuse Digby. Dacă e să încep din nou să trăiesc, nu ura, ci dragostea vreau să-mi fie călăuză în viață. Ca și Johns**, sînt un om obișnuit, lipsit de vreo ideologie, însă legat de peisaju de cîmpie din Cambridgeshire***: o carieră de calcar, o lizieră de sălcii, un orășel de provincie... (amintirile se închegau cu greu, stîngace)... un orășel unde în fiecare sîmbătă avea loc o serată dansantă...”
Gîndurile acestea îi dădură lui Digby un fel de certitudine odihnitoare. „O, dacă Tolstoi ar fi trăit într-o țară mica, nu în Rusia, care-i mai degrabă un continent decît o țară! De ce scrie el așa? Dacă ne-am lua după el, am crede că răul suprem pe care-l putem face unui semen al nostrum este să-l ucidem. De murit, trebuie să murim cu toții, și fiecare din noi se teme de moarte, dar omorînd un om îl scăpăm de această teamă, care altfel al crește an de an... Și apoi, nu e neapărat nevoie ca să urăști ca să ucizi: poți ucide pe cineva pentru că-l iubești...”
Digby simți din nou o strîngere de inimă și o amețeală ciudată.
Se întinsă pe pernă, și parcă-l auzi pe bătrînul patriarh**** cu barba lungă, șoptindu-i la ureche: „Refuz să recunosc vreun stat sau vreo națiune... Nu pot să iau parte... nu pot să iau parte...”Cu ochii larg deschiși, visa despre un om - se prea poate să fi fost un prieten, dar nu-i vedea fața - un om care se ținuse de asemenea deoparte: o suferință personală îl izolase și-l ascunsese întocmai ca o barbă ... Cinse să fi fost? Nu-și putea aminti. Războiul și tot ceea ce se întîmpla în jurul lui nu păreau să-l privească direct. Digby simțea că bătrînul patriarh se înșelase: fusese prea obsedat de mîntuirea propriului suflet. Nu e oare mai bine să iei parte chiar la crimele acelora pe care-i iubești, să le împărtășești la nevoie și ura, și să suferi laolaltă cu ei pînă la moarte, decît să te mîntuiești de unul singur?
Numai că acest raționament îi absolvă și pe dușmani - ar putea obiecta cineva. „Și de ce nu? se întrebă Digby. L-ar absolve, deci, și pe cel care-ar ucide sau ar fi ucis din dragoste. De ce să nu-ți absolvi dușmanul? Totul e să nu te închistezi în superioritatea ta, refuzînd să ucizi și întorcînd mereu celălalt obraz. „Dacă un om te insultă”... Da, trebuie să știi să faci deosebirea, să nu ucizi pentru un interes egoist, ci de dragul acelora pe care-i iubești și alături de cei pe care îi iubești. Așa, da, merită să-ți primejduiești sufletul!”
Gîndurile lui Digby se întoarseră la Anna Hilfe*****. Ori de cite ori se gîndea la ea, simțea o ciudată strîngere de inimă. Întocmai ca odinioară, cînd aștepta - în curtea unui han numit parcă La stema regală - iar fata iubită venea încet pe uliță, în noaptea grea de frumusețe, dar și de suferință și deznădejde, pentru că pe atunci era prea atunci era prea tînăr pentru așa ceva...
Era sătul pînă peste cap de teoriile lui Tolstoi. Cine putea suporta să fie tratat ca un invalid?! Doar o eroină de roman se putea îndrăgosti de un invalid. Îi venea ușor lui Tolstoi să propovăduiască neîmpotrivirea la rău, după ce el însuși își trăise, la Sevastopol******, momentul eroic.
(1) Rudolf Steiner (1861-1925), teosof și ocultist german.
(...)>
SURSA
Graham Greene, Ministerul Groazei, ed. II, trad. P. Solomon, edit. Sirius, Bucureşti, 1991, p. 122-124.
NOTE M.T.
*Sigmund Freud (1856 Cehia - 1939 Londra)=Medic evreu de limbă germană, întemeietor al științei psihanalizei la Viena, capitala Imperiului Austro-Ungar.
**Johns=Infirmier din spitalul de psihiatrie în care era internat Rowe/Digby.
***Cambridgeshire=Comitat din centrul Angliei.
****Lev Tolstoi a trăit între 1828 și 1910.
*****Anna Hilfe=Emigrantă austriacă în Anglia, al cărei frate era membru al rețelei de spionaj pro- naziste.
******Tolstoi a participat la lungul asediu al portului ucrainean Sevastopol în timpul Războiului Crimeii (1853-1856), pierdut de Rusia în fața alianței formate din Marea Britanie, Franța, Imperiul Otoman și Piemont.
luni, 6 august 2012
vineri, 25 mai 2012
sâmbătă, 1 ianuarie 1994
Europa unită în 199? (DELUREANU)
<
15 aprilie 1834: proscris pe pământ elvetic, Mazzini lansează la Berna împreună cu un mic nucleu de exilați italieni, polonezi și germani Actul de frăție. Se naște astfel, odată cu Tânăra Europă, federalismul democratic, se aruncă prima sămânță a unei Europe de unit prin depășirea unor istorice contraste, rivalități, uri și resentimente între diversele entități naționale în care e structurată. Dar străfulgerările și tresăririle federaliste ale acelor ani apun curînd. Un nou europenism se coace după un secol, în timp ce cade asupra continentului noaptea totalitară. La o distanță de timp atât de mare, izvorul acestuia e tot italian și mazzinian: textul său sacru, simbolică moștenire democratică, republicană și federalistă a istoriei risorgimentale, a Manifestului de pe insula Ventotene. Cu o reînnoită vigoare, din închisorile fasciste se reînalță cuvântul de speranță care de data aceasta va reuși să prindă corp, să dobândească substanță instituțională în organismele ce constituie azi Europa celor Doisprezece*.
Pentru o Europă liberă și unită - proiect de manifest: sub acest titlu, în același timp problematic și de auspiciu, apare în iulie 1941 documentul de bază al federalismului democratic, definit ulterior drept Manifestul de la Ventotene, redactat de Alberto Spinelli și Ernesto Rossi. Manifestul circulă clandestin, dar nu e încă tipărit atunci cînd, în august 1943, se constituie la Milano în casa lui Rollier, Mișcarea federalistă europeană. Prima sa publicare, clandestină și ea, se produce în ianuarie 1944 la Roma, sub îngrijirea lui Eugenio Colorni, care e și autorul introducerii.
Federaliștii Rezistenței se disting de precursori prin faptul de a fi proclamat unitatea federală a Europei ca temă de lupt politică iminentă, țel de realizat de generațiile aflate pe scena istoriei.
Ideea a emers simultan în locuri diferite, fără ca vreun mănunchi să fi avut știre de existența celeilalte. Tot ca inițiativă italiană se organizează în mai 1944 la Geneva - unde se află și Grigore Gafencu angajat într-o militanță identică - fără cunoștința autorităților, prima reuniune europeistă:
prezente, cincisprezece persoane reprezentând Rezistența italiană, franceză, germană, olandeză și cehoslovacă, toate indicând federația europeană ca alternativă a simplelor restaurări naționale.
Contrar speranțelor federaliștilor romantici, problema unității europene rămîne de actualitate numai pentru emisfera occidentală unde sunt restabilite democrația și economia deschisă. În est, Uniunea Sovietică fixează propriul sistem de putere ca un centru supranațional care condiționează viitorul unor popoare anterior libere și civile. Experiența comunistă duce la formarea unor comunități închise, greu integrabile între ele.
În mod straniu, forțele politice și sociale definite prin tradiție ca reformatoare sau progresiste, rămân în mare măsură închise în orizontul îngust al politicilor naționale, pe când cele catolice, mai rezistente la „naționalizarea creierelor”, manifestă inițial o mai mare decât socialiștii și liberalii. Dar moderate prin natura lor mișcarea lor pentru o Europă unită înaintează lent, cu prudență. Pasivitatea, când nu și ostilitatea structurilor administrative de stat, totdeauna refractare la nou, condiționate de reflexe de tip național și naționalist, exercită un efect retardant sau paralizant asupra evoluției procesului de unificare europeană, conferindu-i un mers întortocheat, cu pași înainte și înapoi, între succese mărunte și înfrângeri puternice. Cu toate acestea, ideea unității europene a pătruns definitiv în problematica politică la ordinea zilei, fără să mai poată fi împiedicată să opereze. Ea dovedește că are vitalitatea și virtuțile ”Marelui Proiect”.
În momentul apariție Manifestului, criza civilizației moderne e de o tragică actualitate. Răspundrea ei nu e atribuită însă de autorii săi numai regimurilor totalitare. O răspundere mare e înregistrată și în sfera statelor naționale, absolut suverane, fiecare cu propria independență, cu propria gelozie naționalistă, cu propria autarhie economică, cu propria superioritate militară. Alternativa li se prezintă clar: a îndepărta cauzele, rădăcinile răului, a reforma societatea. „O Europă liberă și unită” - iată strategia decisivă - „constituie premisa necesară a potențării civilizației moderne - în care era totalitară reprezintă o stagnare”.
Recunoscând principiul că această civilizație trebuie salvată, propunerea federalistă a lui Spinelli și Rossi devine explicită și netă. Pentru a se îngriji de interesul comun, e necesar să existe „un organism potrivit, în stare să impună realizarea celui interes” printr-o acțiune internațională concretă, conjugată. Cucerirea puterii politice naționale într-un stat de către forțele democratice le apare îndreptățită celor doi în primul rând ca instrument de realizare a unității internaționale.
Altiero Spinelli e considerat azi ca eroul care a identificat marea gestă politică a secolului: crearea federației europene. Și o ironie a istoriei faptul că, spre a o concepe, a trebuit să reflecteze, să mediteze încarcerat și apoi trimis cu domiciliul obligator de un regim cu totul potrivnic ideii. Cu toate acestea, cu senin umor autoironic, el consideră cei 16 ani de închisoare ai tăi „o providență pentru că am fost arestat și pus de o parte în momentul în care mă consacrasem unei opere cu totul lipsite de simțul măsurii” - o aluzie la scurta stagiune marxistă - „și eram restituit oamenilor când devenisem matur pentru o osteneală, grea și ambițioasă și ea, dar acer era în adevăr una la scară umană”.
Nu numai că a fost pe măsura omului, dar angajarea federalistă s-a dovedit și la înălțimea problemelor epocii în care interdependența unește națiunilor într-un popor european și, în perspectivă, într-un popor mondial, sintagme mazziniene și ale pașoptiștilor noștri cărora Marx nu le-a cruțat niciodată sarcasmele sale deplasate.
„Tezele politice” redactate de Spinelli în 1943 dădeau o definiție precisă și concise a uniunii federale, valabilă și azi: o uniune cu instituții legislative, executive, judiciare, cu competențe privind comerțul, moneda, apărarea, capabile să împiedice totalitarismul în statele asociate, să garanteze aducă drepturile umane.
De la fondarea Mișcării federaliste până la cea din urmă bătălie politică a sa, aceea pentru proiectul de tratat pentru Uniunea Europeană, Spinelli a unit ideii corecte, gândirii limpezi, consacrării scopului urmărit - Constituția federală europeană - o capacitate excepțională de a sesiza situațiile favorabile acțiunii, de a elabora programe, de a convinge leaderii ezitanți că era indispensabil de a continua opera de unificare.
Într-o jumătate de secol, federaliștii au împlinit o serie de acte constituționale. Între acestea, Comunitatea Cărbune-Oțel, cu instituțiile sale prefederale, Tratatele de la Roma care au lărgit raza de acțiune a instituțiilor, cu competență pentru Piața Comună și alte materii, alegerile prin sufragiu direct pentru Parlamentul european, Sistemul monetar, Actul Unic cu crearea Pieței europene unice, votarea prin scrutin majoritar, votarea prin scrutin majoritar în Consiliul Europei, un rol mai important pentru Parlament cu începutul relansării care a condus la Tratatul de la Maastricht, cu moneda unică, cu Banca centrală europeană, cu unele puteri în plus pentru Parlamentul de la Strasbourg, cu începutul cooperării în domeniul apărării: atâția pași care au creat actuala situație preconstituantă. Alegerile europene din luna iunie acestui an și cele următoare din 1999 vor conduce probabil, în sfârșit, la Constituția Europei, la cetățenia europeană: „ceva ce nu exista înainte”.
Fundație a spiritului reemersă dintr-o realitate geografică variat delimitată, Europa unită e o entitate multiplă, finalitate a unei multitudini de dezvoltări istorice.
Nu e deloc inutil să amintim la acest punct cum, de la iluminiștii secolului al XVIII lea care vorbeau de marea familie europeană, și mai cu seamă de la generația universalistă a lui Bălcescu, a lui Rosetti și a fraților Brătianu și Golescu, până la Maastricht, cu luminosul exemplu al sacrificiului tinerilor din decembrie 1989, fără îndoială un vot pentru Europa, crezul europeist și federalist a avut un notabil curs printre români, fiind exprimat din anii patruzeci a acestui secol, într-o angajantă, coerență militanță, de un mănunchi de paladini, în ansamblul căruia primează spirite elevate precum George Gafencu sau George Ciorănescu, aceea a ultimului, de multe decenii, încheiată prin moartea survenită în februarie 1993 la Munchen.
Ca și Europa itinerantă a exilaților de la 1848, și pionierii români ai Mișcării federaliste europene s-au recrutat prevalent dintre peregrini, proscriși, persecutați și prizonierii polițiilor politice, purtători de stindard cunoscuți în mod curent în țările occidentale de azil, sub apelativul generic de străini.
Ei, acești „străini” au indicat cu precădere soluția federală ca singura alternativă la simplele restaurări național-statale, de altfel devenite imposibile și ele în zona unde dominația sovietică exclusivă înlocuise cu alte toxine hegemonice și totalitare pe cele precedente, nazifasciste.
Desigur, calea către o singură, mare Europă se deschide încet, speranțe generoase sînt adesea blocate de meschine ambiții și rivalități. Parlamentul european nu are încă puteri de decizie efective. La est, lumea e convulsionată în parte de tensiuni care cheamă în cauză, împreună cu turburi, preocupante exacerbări naționaliste și imperiale, un intricat contencios între separatisme și minorități.
Împotriva scepticismelor, a deziluziilor și amărăciunilor trebuie însă să știm să reacționăm cu aceeași încărcătură vitală cu care a reacționat Bălcescu asimilînd cîndva viziunea lui Mazzini expusă în acest mesaj: „Uniunea europeană așa cum a înțeles-o trecutul, e dizolvată: ea zace în mormîntul lui Napoleon. Uniunea europeană, așa cum poate exista astăzi, nu mai rezidă într-un singur popor: să rezidă în toate și guvernează asupra tuturor”.
>
SURSA
Ștefan Delureanu*, Pentru o Europă liberă și unită, „Tomis”, Constanța, ?.?.1994, p.?.
NOTE M. T.
* Ștefan Delureanu ( 192? Mangalia - ) = Profesor de istorie. (http://www.ziuaconstanta.ro/stiri/eveniment/stefan-delureanu-un-precursor-al-unificarii-europei-48304.html)
15 aprilie 1834: proscris pe pământ elvetic, Mazzini lansează la Berna împreună cu un mic nucleu de exilați italieni, polonezi și germani Actul de frăție. Se naște astfel, odată cu Tânăra Europă, federalismul democratic, se aruncă prima sămânță a unei Europe de unit prin depășirea unor istorice contraste, rivalități, uri și resentimente între diversele entități naționale în care e structurată. Dar străfulgerările și tresăririle federaliste ale acelor ani apun curînd. Un nou europenism se coace după un secol, în timp ce cade asupra continentului noaptea totalitară. La o distanță de timp atât de mare, izvorul acestuia e tot italian și mazzinian: textul său sacru, simbolică moștenire democratică, republicană și federalistă a istoriei risorgimentale, a Manifestului de pe insula Ventotene. Cu o reînnoită vigoare, din închisorile fasciste se reînalță cuvântul de speranță care de data aceasta va reuși să prindă corp, să dobândească substanță instituțională în organismele ce constituie azi Europa celor Doisprezece*.
Pentru o Europă liberă și unită - proiect de manifest: sub acest titlu, în același timp problematic și de auspiciu, apare în iulie 1941 documentul de bază al federalismului democratic, definit ulterior drept Manifestul de la Ventotene, redactat de Alberto Spinelli și Ernesto Rossi. Manifestul circulă clandestin, dar nu e încă tipărit atunci cînd, în august 1943, se constituie la Milano în casa lui Rollier, Mișcarea federalistă europeană. Prima sa publicare, clandestină și ea, se produce în ianuarie 1944 la Roma, sub îngrijirea lui Eugenio Colorni, care e și autorul introducerii.
Federaliștii Rezistenței se disting de precursori prin faptul de a fi proclamat unitatea federală a Europei ca temă de lupt politică iminentă, țel de realizat de generațiile aflate pe scena istoriei.
Ideea a emers simultan în locuri diferite, fără ca vreun mănunchi să fi avut știre de existența celeilalte. Tot ca inițiativă italiană se organizează în mai 1944 la Geneva - unde se află și Grigore Gafencu angajat într-o militanță identică - fără cunoștința autorităților, prima reuniune europeistă:
prezente, cincisprezece persoane reprezentând Rezistența italiană, franceză, germană, olandeză și cehoslovacă, toate indicând federația europeană ca alternativă a simplelor restaurări naționale.
Contrar speranțelor federaliștilor romantici, problema unității europene rămîne de actualitate numai pentru emisfera occidentală unde sunt restabilite democrația și economia deschisă. În est, Uniunea Sovietică fixează propriul sistem de putere ca un centru supranațional care condiționează viitorul unor popoare anterior libere și civile. Experiența comunistă duce la formarea unor comunități închise, greu integrabile între ele.
În mod straniu, forțele politice și sociale definite prin tradiție ca reformatoare sau progresiste, rămân în mare măsură închise în orizontul îngust al politicilor naționale, pe când cele catolice, mai rezistente la „naționalizarea creierelor”, manifestă inițial o mai mare decât socialiștii și liberalii. Dar moderate prin natura lor mișcarea lor pentru o Europă unită înaintează lent, cu prudență. Pasivitatea, când nu și ostilitatea structurilor administrative de stat, totdeauna refractare la nou, condiționate de reflexe de tip național și naționalist, exercită un efect retardant sau paralizant asupra evoluției procesului de unificare europeană, conferindu-i un mers întortocheat, cu pași înainte și înapoi, între succese mărunte și înfrângeri puternice. Cu toate acestea, ideea unității europene a pătruns definitiv în problematica politică la ordinea zilei, fără să mai poată fi împiedicată să opereze. Ea dovedește că are vitalitatea și virtuțile ”Marelui Proiect”.
În momentul apariție Manifestului, criza civilizației moderne e de o tragică actualitate. Răspundrea ei nu e atribuită însă de autorii săi numai regimurilor totalitare. O răspundere mare e înregistrată și în sfera statelor naționale, absolut suverane, fiecare cu propria independență, cu propria gelozie naționalistă, cu propria autarhie economică, cu propria superioritate militară. Alternativa li se prezintă clar: a îndepărta cauzele, rădăcinile răului, a reforma societatea. „O Europă liberă și unită” - iată strategia decisivă - „constituie premisa necesară a potențării civilizației moderne - în care era totalitară reprezintă o stagnare”.
Recunoscând principiul că această civilizație trebuie salvată, propunerea federalistă a lui Spinelli și Rossi devine explicită și netă. Pentru a se îngriji de interesul comun, e necesar să existe „un organism potrivit, în stare să impună realizarea celui interes” printr-o acțiune internațională concretă, conjugată. Cucerirea puterii politice naționale într-un stat de către forțele democratice le apare îndreptățită celor doi în primul rând ca instrument de realizare a unității internaționale.
Altiero Spinelli e considerat azi ca eroul care a identificat marea gestă politică a secolului: crearea federației europene. Și o ironie a istoriei faptul că, spre a o concepe, a trebuit să reflecteze, să mediteze încarcerat și apoi trimis cu domiciliul obligator de un regim cu totul potrivnic ideii. Cu toate acestea, cu senin umor autoironic, el consideră cei 16 ani de închisoare ai tăi „o providență pentru că am fost arestat și pus de o parte în momentul în care mă consacrasem unei opere cu totul lipsite de simțul măsurii” - o aluzie la scurta stagiune marxistă - „și eram restituit oamenilor când devenisem matur pentru o osteneală, grea și ambițioasă și ea, dar acer era în adevăr una la scară umană”.
Nu numai că a fost pe măsura omului, dar angajarea federalistă s-a dovedit și la înălțimea problemelor epocii în care interdependența unește națiunilor într-un popor european și, în perspectivă, într-un popor mondial, sintagme mazziniene și ale pașoptiștilor noștri cărora Marx nu le-a cruțat niciodată sarcasmele sale deplasate.
„Tezele politice” redactate de Spinelli în 1943 dădeau o definiție precisă și concise a uniunii federale, valabilă și azi: o uniune cu instituții legislative, executive, judiciare, cu competențe privind comerțul, moneda, apărarea, capabile să împiedice totalitarismul în statele asociate, să garanteze aducă drepturile umane.
De la fondarea Mișcării federaliste până la cea din urmă bătălie politică a sa, aceea pentru proiectul de tratat pentru Uniunea Europeană, Spinelli a unit ideii corecte, gândirii limpezi, consacrării scopului urmărit - Constituția federală europeană - o capacitate excepțională de a sesiza situațiile favorabile acțiunii, de a elabora programe, de a convinge leaderii ezitanți că era indispensabil de a continua opera de unificare.
Într-o jumătate de secol, federaliștii au împlinit o serie de acte constituționale. Între acestea, Comunitatea Cărbune-Oțel, cu instituțiile sale prefederale, Tratatele de la Roma care au lărgit raza de acțiune a instituțiilor, cu competență pentru Piața Comună și alte materii, alegerile prin sufragiu direct pentru Parlamentul european, Sistemul monetar, Actul Unic cu crearea Pieței europene unice, votarea prin scrutin majoritar, votarea prin scrutin majoritar în Consiliul Europei, un rol mai important pentru Parlament cu începutul relansării care a condus la Tratatul de la Maastricht, cu moneda unică, cu Banca centrală europeană, cu unele puteri în plus pentru Parlamentul de la Strasbourg, cu începutul cooperării în domeniul apărării: atâția pași care au creat actuala situație preconstituantă. Alegerile europene din luna iunie acestui an și cele următoare din 1999 vor conduce probabil, în sfârșit, la Constituția Europei, la cetățenia europeană: „ceva ce nu exista înainte”.
Fundație a spiritului reemersă dintr-o realitate geografică variat delimitată, Europa unită e o entitate multiplă, finalitate a unei multitudini de dezvoltări istorice.
Nu e deloc inutil să amintim la acest punct cum, de la iluminiștii secolului al XVIII lea care vorbeau de marea familie europeană, și mai cu seamă de la generația universalistă a lui Bălcescu, a lui Rosetti și a fraților Brătianu și Golescu, până la Maastricht, cu luminosul exemplu al sacrificiului tinerilor din decembrie 1989, fără îndoială un vot pentru Europa, crezul europeist și federalist a avut un notabil curs printre români, fiind exprimat din anii patruzeci a acestui secol, într-o angajantă, coerență militanță, de un mănunchi de paladini, în ansamblul căruia primează spirite elevate precum George Gafencu sau George Ciorănescu, aceea a ultimului, de multe decenii, încheiată prin moartea survenită în februarie 1993 la Munchen.
Ca și Europa itinerantă a exilaților de la 1848, și pionierii români ai Mișcării federaliste europene s-au recrutat prevalent dintre peregrini, proscriși, persecutați și prizonierii polițiilor politice, purtători de stindard cunoscuți în mod curent în țările occidentale de azil, sub apelativul generic de străini.
Ei, acești „străini” au indicat cu precădere soluția federală ca singura alternativă la simplele restaurări național-statale, de altfel devenite imposibile și ele în zona unde dominația sovietică exclusivă înlocuise cu alte toxine hegemonice și totalitare pe cele precedente, nazifasciste.
Desigur, calea către o singură, mare Europă se deschide încet, speranțe generoase sînt adesea blocate de meschine ambiții și rivalități. Parlamentul european nu are încă puteri de decizie efective. La est, lumea e convulsionată în parte de tensiuni care cheamă în cauză, împreună cu turburi, preocupante exacerbări naționaliste și imperiale, un intricat contencios între separatisme și minorități.
Împotriva scepticismelor, a deziluziilor și amărăciunilor trebuie însă să știm să reacționăm cu aceeași încărcătură vitală cu care a reacționat Bălcescu asimilînd cîndva viziunea lui Mazzini expusă în acest mesaj: „Uniunea europeană așa cum a înțeles-o trecutul, e dizolvată: ea zace în mormîntul lui Napoleon. Uniunea europeană, așa cum poate exista astăzi, nu mai rezidă într-un singur popor: să rezidă în toate și guvernează asupra tuturor”.
>
SURSA
Ștefan Delureanu*, Pentru o Europă liberă și unită, „Tomis”, Constanța, ?.?.1994, p.?.
NOTE M. T.
* Ștefan Delureanu ( 192? Mangalia - ) = Profesor de istorie. (http://www.ziuaconstanta.ro/stiri/eveniment/stefan-delureanu-un-precursor-al-unificarii-europei-48304.html)
Abonați-vă la:
Postări (Atom)