In 1943, în timpul celui de-al doilea război mondial, scriitorul englez Graham Greene publică romanul de spionaj The Ministry of Fear. Acţiunea se petrece în Anglia, unde fostul ziarist Arthur Rowe, personajul principal, contribuie decisiv la destructurarea unei reţele de spionaj progermană. Pierzîndu-și memoria în urma exploziei unei bombe aviatice germane, el este sechestrat de membrii reţelei într-un spital psihiatric sub numele de Digby. Aici lecturează fragmente din lucrarea filozofică Crezul meu (1884) a romancierului rus Lev Tolstoi şi reflectează asupra conceptului de patriotism.
<
(...)
Așteptă încă o jumătate de ceas, fără să facă nimic, apoi se dădu jos din pat și merse spre raftul de cărți. Cărțile, însă, nu-I promiteau cine știe ce distracție - îndeosebi înțelepciunea dogmatică aunor învățați bătrâni: Crezul meu de Tolstoi, Psihanaliza vieții cotidiene de Freud*, o biografie a lui Rudolf Steiner (1)... Digby luă cartea lui Tolstoi și, deschizînd-o, văzu pe marginile unor pagini urmele șterse, dar încă vizibile, al eunor linii trase cu creionul. Și, cum orice om e curios să știe ce i se pare remarcabil altora, începu să citească:
„Cînd îmi aduc aminte de tot răul pe care l-am făcut eu însumi, pe care l-am răbdat sau l-am văzut săvîrșindu-se în numele vrajbei dintre națiuni, înțeleg limpede că pricina acestui rău stă în imensa înșelăciune pe care o numim patriotism și dragoste de țară...”
Această afirmație, brutală și dogmatică, avea oarecare noblețe, spre deosebire de încercarea de a șterge sublinierile de pe margine, o încercare nedemnă, vădind lipsa curajului opiniei.
Digby citi mai departe, pe aceeași pagină:
„Christos m-a făcut să înțeleg că zidul despărțitor ce-l durăm între noi și celelalte popoare ne știrbește fericirea. Sînt încredințat că așa stau lucrurile; de aceea, dacă așa ajunge, în vreun moment de rătăcire, să nutresc simțăminte de dușmănie împotriva vreunui om străin de neamul meu...”
„Nu, nu simt nici o dușmănie împotriva vreunui om de altă naționalitate, își spuse Digby. Dacă e să încep din nou să trăiesc, nu ura, ci dragostea vreau să-mi fie călăuză în viață. Ca și Johns**, sînt un om obișnuit, lipsit de vreo ideologie, însă legat de peisaju de cîmpie din Cambridgeshire***: o carieră de calcar, o lizieră de sălcii, un orășel de provincie... (amintirile se închegau cu greu, stîngace)... un orășel unde în fiecare sîmbătă avea loc o serată dansantă...”
Gîndurile acestea îi dădură lui Digby un fel de certitudine odihnitoare. „O, dacă Tolstoi ar fi trăit într-o țară mica, nu în Rusia, care-i mai degrabă un continent decît o țară! De ce scrie el așa? Dacă ne-am lua după el, am crede că răul suprem pe care-l putem face unui semen al nostrum este să-l ucidem. De murit, trebuie să murim cu toții, și fiecare din noi se teme de moarte, dar omorînd un om îl scăpăm de această teamă, care altfel al crește an de an... Și apoi, nu e neapărat nevoie ca să urăști ca să ucizi: poți ucide pe cineva pentru că-l iubești...”
Digby simți din nou o strîngere de inimă și o amețeală ciudată.
Se întinsă pe pernă, și parcă-l auzi pe bătrînul patriarh**** cu barba lungă, șoptindu-i la ureche: „Refuz să recunosc vreun stat sau vreo națiune... Nu pot să iau parte... nu pot să iau parte...”Cu ochii larg deschiși, visa despre un om - se prea poate să fi fost un prieten, dar nu-i vedea fața - un om care se ținuse de asemenea deoparte: o suferință personală îl izolase și-l ascunsese întocmai ca o barbă ... Cinse să fi fost? Nu-și putea aminti. Războiul și tot ceea ce se întîmpla în jurul lui nu păreau să-l privească direct. Digby simțea că bătrînul patriarh se înșelase: fusese prea obsedat de mîntuirea propriului suflet. Nu e oare mai bine să iei parte chiar la crimele acelora pe care-i iubești, să le împărtășești la nevoie și ura, și să suferi laolaltă cu ei pînă la moarte, decît să te mîntuiești de unul singur?
Numai că acest raționament îi absolvă și pe dușmani - ar putea obiecta cineva. „Și de ce nu? se întrebă Digby. L-ar absolve, deci, și pe cel care-ar ucide sau ar fi ucis din dragoste. De ce să nu-ți absolvi dușmanul? Totul e să nu te închistezi în superioritatea ta, refuzînd să ucizi și întorcînd mereu celălalt obraz. „Dacă un om te insultă”... Da, trebuie să știi să faci deosebirea, să nu ucizi pentru un interes egoist, ci de dragul acelora pe care-i iubești și alături de cei pe care îi iubești. Așa, da, merită să-ți primejduiești sufletul!”
Gîndurile lui Digby se întoarseră la Anna Hilfe*****. Ori de cite ori se gîndea la ea, simțea o ciudată strîngere de inimă. Întocmai ca odinioară, cînd aștepta - în curtea unui han numit parcă La stema regală - iar fata iubită venea încet pe uliță, în noaptea grea de frumusețe, dar și de suferință și deznădejde, pentru că pe atunci era prea atunci era prea tînăr pentru așa ceva...
Era sătul pînă peste cap de teoriile lui Tolstoi. Cine putea suporta să fie tratat ca un invalid?! Doar o eroină de roman se putea îndrăgosti de un invalid. Îi venea ușor lui Tolstoi să propovăduiască neîmpotrivirea la rău, după ce el însuși își trăise, la Sevastopol******, momentul eroic.
(1) Rudolf Steiner (1861-1925), teosof și ocultist german.
(...)>
SURSA
Graham Greene, Ministerul Groazei, ed. II, trad. P. Solomon, edit. Sirius, Bucureşti, 1991, p. 122-124.
NOTE M.T.
*Sigmund Freud (1856 Cehia - 1939 Londra)=Medic evreu de limbă germană, întemeietor al științei psihanalizei la Viena, capitala Imperiului Austro-Ungar.
**Johns=Infirmier din spitalul de psihiatrie în care era internat Rowe/Digby.
***Cambridgeshire=Comitat din centrul Angliei.
****Lev Tolstoi a trăit între 1828 și 1910.
*****Anna Hilfe=Emigrantă austriacă în Anglia, al cărei frate era membru al rețelei de spionaj pro- naziste.
******Tolstoi a participat la lungul asediu al portului ucrainean Sevastopol în timpul Războiului Crimeii (1853-1856), pierdut de Rusia în fața alianței formate din Marea Britanie, Franța, Imperiul Otoman și Piemont.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu