Radicalismul modernizării Indiei coloniale britanice (BROMFIELD 1933-7)

<
(...) Era conștient că Maiorul se îndepărtase de el. „Poate că această schimbare este dorită durerii și emoțiilor, cugetă Ransome. Poate că în ființa lui există trăsături de caracter indiene pe care europeanul din mine nu le va accepta și nu le va înțelege niciodată.” Bănuia că explicația o putea găsi în absurditățile mistice și în literatura ieftină a tuturor scriitorilor de calibrul lui Kipling*, care nu cunoscuse decât India cantonamentelor, a cluburilor, a ziarelor provinciale, și se rezuma la formula „Orientul tot Orient rămîne”.
- Ma-m gîndit la ceva, spuse Edwina. Aș vrea să mai las niște bani pentru ceva care ar putea să ajute la o înțelegere între Orient și Occident. Nu știu cum s-ar putea realiza asta. Poți tu să găsești vreo soluție? Eu n-am găsit-o și sunt prea obosită s-o mai caut.
- Nu este decît o cale, răspunse Ransome cu amărăciune. Să creezi un fond pentru a se cumpăra otravă de șobolani... absolut necesară pentru a se nimici ignoranța, prejudecățile, lăcomia, spiritul provincial. Nu va fi însă ușor să le stîrpești... Va trebui să mai stîrpești și oameni, cum ar fi de pildă ofițerii aceia cu concepții strîmte, bătrînul Dewan**, neguțătorii, indivizi de teapa lordului Heston, bancherii, preoții, creaturile de seama lui Pukka Lil și a lui Mrs. Simon și chiar pe bătrînul general.
Edwina zîmbi.
- S-ar putea face și asta, dacă s-ar lucra cu dibăcie. În ceea ce mă privește eu nu am avut niciodată prejudecăți. Cred că oamenii din clasa de mijloc numesc acest lucru depravare, dar eu ma credința că Dumnezeu ar socoti-o virtute.
(...)
>

SURSA
Louis Bromfield, Vin ploile. Roman al Indiei moderne***, trad. I. Corbul & V. Corbul, pref. M. Miroiu, ed. Univers, București, 1972, p. 637.

NOTE M. T.
* Joseph Rudyard Kipling (1865 Bombay/India - 1936) = Poet și prozator britanic. Educat în Marea Britanie. Laureat al Premiului Nobel în 1907. Cea mai celebră carte a sa a fost „Cărțile junglei”, apărută în 1894. (http://www.nobelprize.org/nobel_prizes/literature/laureates/1907/kipling-bio.html)
** Dewan = Cuvânt persan care desemna un demnitar important în statele islamice medievale. (http://www.etymonline.com/index.php?term=divan)
*** Cristina Teodorescu, 21 februarie 2007 (http://www.bookblog.ro/x-woodisor/vin-ploile/)

Lupta pentru modernizarea Indiei coloniale britanice (BROMFIELD 1933-7)

<
Unul cîte unul, musulmanul*, sikh-ul**, americanul, mahratt***-ul și englezul îi raportau modul cum acționaseră și rezultatele obținute.
(...)
Toată viața și-o dedicase luptei împotriva superstițiilor, intrigilor, prejudecăților. Se războise umăr la umăr cu răposatul Maharajah****, fără să aibă însă drept suport simplitatea și credința lui. Se luptase pentru plăcerea de a se lupta, fără a fi convinsă în adîncul sufletului ei că vor cîștiga bătălia pentru eliberarea, recunoașterea și independența nu numai a țării lor, dar și a întregii Indii. Spre deosebire de Maharajah, nu avusese niciodată încredere în bunătatea și energia supușilor ei  și nici în victoria finală. Ca și neînchipuit de bătrînul Dewan*****, acționase fără scrupule, cîteodată cu cruzime, adeseori cu ură, dar întotdeauna cu dîrzenia și bravura mahratti-lor din a căror nație făcea parte. Îi urîse pe europeni și văzuse întotdeauna în ei niște invadatori vulgari, stupizi și lipsiți de sensibilitate. În ciuda convingerilor ei, admira prietenia marelui Vicerege******, delicatețea și inteligența unor bărbați ca Ransome și bunătatea unor oameni ca soții Smiley. I se întîmplase să cadă pradă descurajării, ori să dea dovadă de răutate și invidie ca atîția prinți din India. Avusese chiar momente de cumplită demoralizare. Cu puțin înainte ca acești oameni să se înfățișeze în fața ei, fusese ispitită să renunțe la luptă și să fugă, să zboare cu avionul și să retragă în deplină securitate, la Bombay*******, poate chiar în Europa. Istovită, avusese o clipă convingerea că toate forturile ei și ale răposatului ei soț rămăseseră sterile. (...)
Toți se străduiseră pentru ea și pentru India, fără să doarmă și fără să se plîngă, înfruntînd murdăria, mizeria și primejdia, o primejdie mai cumplită și mai insidioasă decît cea pe care o întîlnești în lume. Sarcina lor păruse irealizabilă, dar victoria se profila în zare. După ce ea va pleca dintre cei vii, ei vor rămîne aici și vor continua lupta. Vor reclădi școlile, podurile, calea ferată, chiar și marele baraj. Maharani******** își va vinde toate bijuteriile și va dona statului banii. Idealul pentru care ea și răposatul Maharajah se străduiseră atît de mult abia căpăta formă, desprinzîndu-se din sînul timpului indian, dar traducerea lui în viață trebuia să să continue și să cîștige forță grație luminii și credinței unor oameni ca aceștia. India, necuprinsa, sălbatica, bogata Indie se mișca, se trezea.
Așa cum stătea ea acolo avea impresia că vede printre bărbații din jurul ei chipul aceluia care murise cu douăzeci de ani mai înainte în casa locuită actualmente de Ransome. Îl vedea acum așa cum îl văzuse atunci cînd coborîse din satul ei, o copilă de treisprezece ani, timidă și mîndră, dar deja femeie destinată a se mărita cu tînărul Maharajah din Ranchipur*********. Acum, deși îmbătrînise, îi vedea totuși cu multă limpezime chipul lui bun și înteligent, plin de blîndețe și de o înțelepciune atît de calmă și de înțelegătoare, încît părea mai degrabă o înțelepciune orientală decît europeană. Da, făcuse și el parte din acest consiliu de bărbați puternici care o slujeau și o admirau; datorită lui se aflau acum adunați în acest cort de vînătoare. Datorită lui Maharajahul se luptase cu atîta energie spre a-și elibera supușii și a-i civiliza. Datorită lui ea trona astăzi aici și conducea statul cu înțelepciune, înțelegere și curaj. Omul acesta iubise atît de mult străvechea și splendida Indie, încît în cele din urmă se înapoiase să moară la Ranchipur, în grădina lui, pe înserat, la ora cînd vacile se înapoiază acasă învăluite într-un nor de praf roșiatic, cînd aerul miroase a iasomnie și a balegă de vită, a fum și a mirodenii, cînd șacalii ies din ascunzișurile lor și încep să urle la luna plină, iar flautele și tam-tam-urile prind să se audă prin sate. Odinioară mai fuseseră și alți englezi deopotrivă cu el - de pildă John Lawrence, savantul, îndrumătorul, care cunoștea India. Aceștia erau din ce în ce mai rari. Abia dacă se mai găsea din cînd în cînd cîte unul.
(...)
>

SURSA
Louis Bromfield, Vin ploile. Roman al Indiei moderne*********,* trad. I. Corbul & V. Corbul, ed. Univers, 1972, București, pp. 516-518.

NOTE M T.
* Musulmani = Primii musulmani au ajuns în India în secolul VII, prin negustorii arabi și persani și cuceririle guvernatorului Bahreinului pe coasta de vest. (http://www.bbc.co.uk/religion/religions/islam/history/mughalempire_1.shtml)
** Sikhism =- Religie monoteistă apărută în secolul XV în Punjab (vestul Indiei). Statul sikh a fost cucerit de britanici în urma a două războaie care s-au încheiat în 1849.(http://www.bbc.co.uk/religion/religions/sikhism/history/history_1.shtml).
*** Mahratta / Maratha = Castă de războinici hinduși care au întemeiat în secolul XVII un stat pentru se a opune Marilor Moguli musulmani din nord. Statul mahratt / maratha a fost cucerit de britanici în urma  trei războaie care s-au încheiat în 1818. (http://www.gatewayforindia.com/history/maratha.htm)
**** MAHARAJÁH, maharajahi, s. m. Titlu purtat de prinții indieni suverani (până în 1956); persoană care deținea acest titlu. [Var.: maharadjáh s. m.] – Din fr. maharadjah. Sursa: DEX '09 (2009) (https://dexonline.ro/definitie/maharajah)
***** Dewan = Cuvânt persan care în civilizația islamică desemna un ministru important. (http://www.etymonline.com/index.php?term=divan)
****** După înăbușirea revoltei din 1857-1858, Coroana britanică a preluat administrarea Indiei de la Compania Indiei de Est, iar Guvernatorul General instituit în 1773 a devenit Vicerege, cu sediul șa Calcuta.  (http://www.sscnet.ucla.edu/southasia/History/British/BrIndia.html)
******* Bombay (din 1995 Mombay) = Atestat din 1507,  port pe coasta vestică. Cel mai populat oraș indian cu 17 milioane de locuitori și capitala statului federal Maharashtra, (http://travel.descopera.ro/11262303-Metropola-extremelor-Mumbai)
******** Maharani = Termen sanscrit pentru soția maharajahului sau femeia-maharajah.
********* Ranchipur = Oraș imaginar din India, capitală a unui stat princiar supus Coroanei britanice, unde se desfășoară acțiunea romanului.
********** Cristina Teodorescu, 21 februarie 2007 (http://www.bookblog.ro/x-woodisor/vin-ploile/)

Masculin versus feminin la sfârșitul secolului XX (1992?1993)

<
Răsfoim cu simpatie  revista 22. Și ne cad ochii pe un amplu articol care se ocupă nedreapta împărțire a calităților și defectelor între cele două sexe. Treaba este pusă pe seama lucrării istoriei și a unor contexte sociale favorabile prejudecăților care și azi umbresc gîndirea și mentalitatea lumii. Se uită, totuși, că Dumnezeu -Tatăl încurajează această împărțire de la început cînd îl crează pe om după chipul și asemănarea sa. Ceea ce înseamnă că el însuși nu putea fi decît părtinitor: și ca bărbat l-a creat mai întîi pe bărbat. iar abia apoi a creat femeia și pentru asta n-a avut nevoie decît de una din coastele lui. Tot ce a urmat momentului prim a fost condiționat firesc, nu-i așa, o polarizare a calităților de partea genului masculin și a defectelor de partea genului feminin. Asta, dacă acceptăm ca pe o fatalitate viziunea biblică despre crearea cuplului inițial.
Lista - comparativă - de prejudecăți propusă de Mihaela Miroiu*, semnificativă din acest punct de vedere, care înșiruie pe două coloane, față în față, aceste atribute ca aparținînd exclusiv celor două sexe, începe cu doi termeni esențiali. Ce este masculin s-ar zice că este sacru, iar ce este feminin este profan. Pornind de aici lista de dihotomii ierarhizate, favorizînd mereu masculinul, apare fără sfîrșit: „Felul cum sînt gândiți termenii dualităților este o sursă perpetuă” de minimalizare a genului feminin și, prin aceasta, se prezintă într-o lumină dezavantajoasă sexul căruia „mai mult sau mai puțin univoc”, îi aparține și autoarea. Deci, luăm act, chiar dacă nu sîntem de acord, că tot ce este sacru (masculin) ține și de superior, pozitiv, spirit, minte, rațiune, pur, puternic, logos, cultură, creație, cosmos, necesitate, invarianță, adevăr, bine, lumină, etern..., iar ce este profan (feminin) ține de inferior, negativ, material, trup, pasiune, impur, slab, eros, natură, procreație, haos, hazard, schimbare, eroare, rău, întuneric, muritor.
Tragedia ar fi, avertizează Mihaela Miroiu („22” din penultimul număr din martie) că toate aceste dihotomii care cîntă pe „strunele” superiorității bărbatului sînt întreținute, izvorăsc din modul de a gîndi al multor femei. Și modul lor de a gîndi  nu este, nici pe de parte, numai un simplu reflex al filosofiei, prin excelență făcută de bărbați de-a lungul timpului, ci, mai ales, efectul educației prin care chiar ele, femeile mame, își educă fiicele, contribuind la perpetuarea falocrației  de la o generație la alta.
Am luat demersul doamnei Mihaela ca unul împotriva oricăror prejudecăți la adresa femeile și mai puțin ca pe un apel la înlocuirea extremismului falocratic cu cel al surorității.
>

SURSA
?, Lista de prejudecăți, „Tomis”, Constanța, 1992?1993.

NOTĂ M.T.
* Mihaela Miroiu (1955 Hunedoara - ) = Prof. univ. dr. (Facultatea de științe politice / SNSPA București). (http://www.snspa.ro/academic/profesori/facultatea-de-stiinte-politice/40-mihaela-miroiu)

Tânăr intelectual autodidact versus burghezie în SUA la începutul secolului XX (LONDON 1909)

<
(...)
- Știi, iată cum văd eu lucrurile, continuă Martin. Pe vremea cînd eram exact ceea ce sînt și astăzi, nimeni dintre cei situați în afara clasei mele sociale nu părea să-mi dea vreo atenție. În vremea cînd cărțile mele erau scrise, nici unul dintre cei  care le-au citit în manuscris nu mi-a părut că le acordă vreo importanță. Ba, mai mult decît atît, s-ar fi zis că din pricina lucrurilor pe care le scriam considerația lor pentru mine scădea și mai mult. Scriind acele lucruri se părea că făptuisem niște acte cel puțin reprobabile. „Caută-ți o slujbă!” - asta îmi spuneau toți.
Ruth schiță un gest care voia să spună că nu e așa.
- Da, da, întări Martin; excepție ai făcut numai tu... Tu mi-ai cerut să-mi găsesc o „situație”. Un cuvînt atît de
nevinovat cum este cuvîntul slujbă, ca de altminteri multe dintre cuvintele scrise de mine, te supără. E brutal. Te asigur însă că pentru mine a fost la fel de brutal acest cuvînt pe vremea cînd toți cunoscuții îmi recomandau să-mi caut slujbă, așa cum unei făpturi certate cu morala i se recomandă buna-purtare. Dar să revenim. Publicarea lucrurilor pe care le-am scris și consacrarea publică pe care am primit-o au reușit să producă o transformare în esența dragostei tale. Cu Martin Eden, cel ale cărui scrieri erau toate lucru împlinit nu erai dispusă să te căsătorești. Dragostea ta pentru el nu era îndeajuns de puternică ca să-ți dea putința de a-l accepta ca soț. Astăzi însă, dragostea ta e destul de puternică și mi-e cu neputință să ocolesc concluzia că puterea ei se trage din publicarea manuscriselor și din succesul pe care l-au avut. În cazul tău nu pomenesc despre drepturile de autor, deși sînt sigur că că nu au rămas străine de schimbarea petrecută în sufletul tatălui și mamei tale. E de la sine înțeles că toate acestea nu au darul de a mă încînta. Dar lucrul cel mai dureros dintre toate este că am ajuns să mă îndoiesc de dragoste, de Dragostea care-i darul dumnezeirii. Este oare dragostea un lucru atît de netrebnic încît trebuie hrănit cu laurii consacrării publice? Așa s-ar părea. (...)
- (...) Ştiu c-am fost slabă atunci cînd m-am supus voinţei mamei. (...) Am mers pe un drum greşit. Iartă-mă.
- (...) Nimic din ce-ai făcut tu nu are nevoie de iertare. Fiecare se poartă cum îl duce capul şi nimeni nu poate face mai mult decît atît. Tot aşa te-aş putea eu ruga să mă ierţi pentru că nu mi-am căutat o slujbă.
- Dar eu nu ţi-am vrut binele, protestă Ruth. (...)
- E adevărat; dar m-ai fi putut distruge voindu-mi binele. Da, da, zise el repede, pentru a-i preveni obiecţiile. Mi-ai fi distrus vocaţia scriitoricească şi mi-ai fi distrus cariera. Realismul este marea a spiritului meu, iar spiritul burghez urăşte realismul. Burghezia e laşă. Se teme de viaţă. Şi toate strădaniile tale ţinteau să mă facă din mine un om care se teme de viaţă. M-ai fi împins către convenţionalism. M-ai fi silit să duc o viaţă banală, meschină, ale cărei valori sînt înşelătoare, false şi vulgare. Îşi dădu seama că Ruth se zbuciumă şi vrea să protesteze. Vulgaritatea - o vulgaritate sufletească sînt de acord - stă la baza rafinamentului şi culturii burgheze. După cum ţi-am spus, ai încercat să faci din mine un om convenţional, să mă transformi într-un specimen din propria ta clasă, să-mi impui idealurile clasei tale, valorile clasei tale şi prejudecăţile clasei din care faci parte. Clătină trist din cap. Şi nici măcar în clipa de faţă nu înţelegi ce-ţi spun. Pentru tine cuvintele mele nu au înţelesul pe care mă străduiesc eu să li-l dau. Pentru tine tot ce spun este un produs al fanteziei. Dar pentru mine este o realitate vitală. Tu eşti în cel mai bun caz capabilă să te miri puţin şi să te înveseleşti totodată din pricină că acest copil prost-crescut, care de-abia s-a tîrît în patru labe din mocirla abisului, îndrăzneşte să cheme la judecată clasa căreia-i aparţii şi s-o acuze de vulgaritate.
(...) Rămaseră multă vreme tăcuţi, ea gîndind cu înfrigurare, iar el cercetîndu-şi cu mintea dragostea care-i pierise din suflet. Acum ştia că nu o iubise cu adevărat. Ceea ce iubise el fusese o Ruth idealizată, o fiinţă vaporoasă creată de el însăşi, înflăcăratul şi luminosul spirit care plutea în poemele lui dragoste. Pe adevărata Ruth, burgheza, împovărată de păcatele burgheziei şi cu mintea încleştată în toate idioatele tipare ale burgheziei, n-o iubise niciodată.
(...)
>

SURSA
Jack London, Martin Eden, trad. D. Mazilu, ed. Cartea Românească, București, 1984, p. 485-.488.

Pace, inteligență, conștiință, crimă și morală creștină în cel de-al doilea război mondial (GREENE 1943)

În 1943, scriitorul englez Graham Greene a publicat romanul de spionaj Ministry of Fear. Acțiunea se petrece în Marea Britanie, chiar în timpul celui de-al doilea război mondial (1939-1945), după ce resturile înfrânte ale armatei britanice fuseseră evacuate din portul francez Dunkerque și Franța capitulase (iunie 1940). Arthur Rowe, personajul principal, este implicat din întâmplare în destructurarea unei rețele de spionaj progermane. El câștigase, apparent întâmplător, un cozonac la o tombolă organizată de asociația refugiatelor din Europa ocupată de naziști, dar la sfârșitul evenimentului organizatorii insistaseră în fel și chip să returneze cozonacul, ceea ce el refuzase ferm, partial și pentru că alimentele erau raționalizate. În imobilul în care era găzduit Rowe apare imediat un nou chiriaș, care îl vizitează sub pretextul de a asculta știrile la radio, dar la un moment dat individul impinge discuția într-o direcție bizară.

<(...)
În clipa aceea începu buletinul de știri, cu obișnuita formulă: „..Spicherul* de astă-seară este Joseph Mcleod”.
Străinul se ghemui în fotoliu, ascultînd într-o atitudine arogantă, ca și cum auzea niște povești al căror substrat real ar fi fost singurul în măsură să-l cunoască.
-Știrile de astă-seară sînt ceva mai îmbucurătoare, observă Rowe.
-Propagandă! replica individul.
(...)
-Sîntem amîndoi oameni inteligenți, auzi Rowe vocea străinului.Putem vorbi deschis... despre unele lucruri.
Rowe nu pricepea ce voia celălalt. Undeva, la vreo două mile deasupra capetelor lor, huruia un bombardier inamic, care zbura de-a lungul estuarului.
(...)
-N-are rost ca niște oameni ca noi să se certe pentru un fleac, spuse străinul așezîndu-se pe marginea fotoliului, ca să fie mai aproape de Rowe și punîndu-și astfel în lumină umărul diform. Ce război stupid! urmă el. Ce rost are ca eu și cu dumneata... oameni inteligenți... Ni se tot vorbește de democrație. Dar eu și cu dumneata nu înghițim chestii dintr-astea. Dacă vrei democrație - nu spun că vrei, dar să zicem că vrei - atunci du-te în Germania, căci numai acolo o poți găsi. Dumneata ce vrei de fapt? adăugă el brusc.
-Vreau pace, răspunse Rowe.
-Exact același lucru îl vrem și noi.
-N-aș crede că doresc aceeași pace.
Străinul nu-l auzi, căci se asculta numai pe sine:
-Îți putem oferi pacea. Noi luptăm pentru pace.
-Cine „noi”?
-Prietenii mei și cu mine.
-Adversari ai războiului pe temeiuri de conștiință?
Umărul diform avu o tresărire nervoasă.
-Conștiința asta poate fi uneori o povară.
-Ce-am fi putut face altceva? Să-i fi lăsat să ocupe și Polonia**, fără să protestăm măcar?
-Dumneata și cu mine cunoaștem bine lumea, și știm că Polonia era una din cele mai corupte țări din Europa***, rosti individual, aplecîndu-se și deplasînd puțin fotoliul, astfel încît părea să se îndrepte spre Rowe printr-un soi de mecanism.
-Cine sîntem noi să judecăm?
Fotoliul se apropie și mai mult, scîrțiind.
-Exact! Un guvern ca acela pe care l-am avut atunci***...și pe care-l mai avem...
-E o crimă ca oricare alta, spuse Rowe cu glas șoptit. Implică atîția nevinovați... Nu-i nici o scuză că prima victim e... necinstită, sau că judecătorul e bețiv...
Străinul îl întrerupse, cu o insuportabilă aroganță:
-Greșești, domnule! Uneori, chiar și o crimă e scuzabilă. Doar s-au văzut destule cazuri, le cunoaștem cu toții, nu-i așa?...
-O crimă, repeat Rowe cu amărăciune; nu se simțise niciodată sigur de ceva, ca omul acesta. Doar stă scris că răul nu poate adduce nimic bun.
-Baliverne! rînji omulețul. Morala creștină! Dumneata ești inteligent. De aceea, te întreb: ai respectat vreodată întocmai această poruncă*****?
-Nu... nu...******
-Firește că nu! Am luat noi informații despre dumneata, dar chiar și fără ele aș fi putut să-mi dau seama că... ești un om intelligent.
S-ar fi zis că „inteligența”este parola ce deschidea porțile unei elite restrînse și exclusiviste.
-Am știut din clipa în care te-am văzut că n-ai spirit de turmă.
(...)
Individul avea un fel ciudat de a fărîmița bucata de cozonac, pesemne din pricina nervozității. „Trebuie să fie groaznic să fii infirm în timp de război”, își spuse Rowe, simțindu-se răscolit pînă-n adîncul finite de primejdioasa lui milă.
-Spuneai că ați luat informații despre mine, dar cine sînteți voi?
Tăie și pentru sine o felie de cozonac, dar se simți iscodit de ochii individului, care-l privea ca un flămînd ce se uită rînjind prin vitrina unui restaurant la masa vreunui gurmand. 
(...)
Individul îl întrerupse, apucîndu-l nervos de încheietură cu o mînă osoasă, prinsă de un brat enorm.
-Știi prea bine căa fost o greșeală.Cozonacul ăsta nu-ți era destinat.
-Ce vrei să spui? Doar l-am cîștigat eu!
-Nu dumneata trebuia să-l cîștigi. Nici n-ai indicat greutatea exacta.
-Acum e cam tîrziu să ne mai facem scrupule, nu crezi? Doar am și mîncat aproape o jumătate din el!
Fără să ia seama argumentul, infirmul spuse:
-Ei m-au trimis aici să-l iau înapoi. Îți plătim un preț rezonabil.
-Cine sînt „ei”?
Știa însă bine despre cine era vorba. Îi venea să rîdă gîndindu-se la grupul acela caraghios - parcă-i vedea cum vin, pe gazon, spre el: bătrîna cu pălăria pleoștită (negreșit că picta acuarele în orele libere), cucoana aceea bizară care condusese licitația și uluitoarea doamnă Bellairs*******. Își trase mina din strînsoarea celuilalt, zîmbind:
-Ce fel de joc e ăsta? La ce vă mai poate folosi acum cozonacul?
Își spunea că nici o licitație nu fusese privită vreodată cu atîta seriozitate.
(...)
Cînd Rowe se întoarse cu ceainicul, văzu că străinul turna lapte în cesti și își tăiase încă o bucată de cozonac. Părea să se simtă la el acasă; trăsese și mai aproape radiatorul cu gaz. Îi făcu lui Rowe semn să se așeze, ca și cum el ar fi fost gazda; de altfel, parcă și uitase disputa de adineauri.
-În lipsa dumitale, m-am gîndit că numai niște intelectuali ca noi******** pot fi oameni într-adevăr liberi, dezbărați de convenții, de prejudecata patriotismului, de orice sentimentalism... Nu avem ceea ce se cheamă interese special. Adică, nu sîntem acționari ai vreunei societăți și puțin de pasă dacă se duce de rîpă. Iată o imagine potrivită, nu găsești?
-De ce folosești mereu pluralul?
-Uite de ce, zise schilodul: pentru că nimic nu dovedește că ai fi un participant activ. Iar noi, firește, știm de ce, nu-i așa?
Și clipi din ochi cu subînțeles
(...)
De data asta nu auziseră avionul.
(...)
Zidul din față și întreg acoperișul se năruiseră, iar schilodul zăcea lîngă fotoliu, cu un brat atîrnîndu-i slobod; lăsase să cadă la picioarele lui Rowe o bucățică de cozonac, neatinsă.
(...)
>


SURSA
Graham Greene, Ministerul groazei, ediția II revizuită, traducere Petre Solomon, editura Sirius, București, 1991, paginile 16-21.


NOTE M.T.
*Speaker=Vorbitor (engleză)
**Atacarea Poloniei de către Germania nazistă la 1 septembrie 1939 a constituit momentul de început al celui de-al doilea război mondial. La 3 septembrie, ca urmare a garanțiilor de securitate acordate Poloniei în aprilie, Franța și Marea Britanie au declarat război Germaniei.
***Statul polonez refăcut în 1918, la sfârșitul Primului Război Mondial, a fost o democrație. Lovitura de stat militară din 1926 a dus la putere pe mareșalul J. Pilsudski, artizanul militar al recuceririi independenței față de Rusia, Austria și Germania. Regimul autoritar a continuat și după moartea lui Pilsudki în 1936.
****Aluzie la guvernul conservator condus de Neville Chamberlain în perioada 1937-10 mai 1940, care a dus o politică conciliatoare față de politica tot mai agresivă a liderului nazist Adolf Hitler.
*****Să nu ucizi=A șasea poruncă din Vechiul Testament.
******Rowe își eutanasiase soția pe care o iubea, dar care suferea de o boală incurabilă.
*******Participanți la evenimentul tombolei.
********Rowe fusese ziarist.

Și totuși arta (DIACONESCU 1992)

 Ioana Diaconescu, Și totuși arta. Între glorie și neființă, „Tomis”, Constanța, XXVII, 264, apr. 1992, p. 11

Dacă s-ar putea proiecta în afara sinelui starea poetică, dacă aceasta ar putea exista de sine stătătoare, rece, lucidă și echilibrată, atunci poetul ar fi, desigur, una dintre cele mai fericite ființe de pe pămînt. El ar putea beneficia de acestă stare oricînd dorește și ar putea s-o respingă de cîte ar simți că nu este în deplină concordanță cu ea. Ar putea avea loc, poate, chiar un dialog între poet și partea sinelui ce alcătuiește starea poetică. Cu luciditate însă, lucrurile ar ieși, să nu ne mințim, cam inginerește. Teoretic ar fi ideal să putem „lucra ” cu poezia ca și cu o ființă rațională, am putea colabora cu ea, poate chiar în favoarea noastră. Și atunci, ființa poetului n-ar mai fi una fragilă, vulnerabilă, nici starea poetică n-ar mai fi una egală cu boala.

Se cunosc cazuri celebre în istoria poeziei: Holderlin, Leopardi, Trakl, Mallarme (nu o să înșir întreaga pleiadă de nume mari ale poeziei), pentru care fenomenul creației a fost egal cu arderea totală, spiritul înălțîndu-se deasupra trupului pe care l-au abandonat, cu sau fără voie, bolii datorate unui consum imens de energie, consum ce implică întreaga fiziologie în actul creator. Surparea era evidentă. Sacrificiul era în defavoarea ființei, dar în favoarea totală a poeziei.

Impresionant este că, în cazul adevăraților poeți, ei procedează astfel ca și cum ar ști că rezultatul stingerii treptate a ființei lor este unul glorios pentru poezie. Simplificînd, lucrurile stau așa: poetul se stinge, ființa lui se degradează întru înălțarea poeziei.

Angrenat într-o existență de obicei dramatică, poetul știe că nu se poate detașa niciodată de partea sinelui său care, chiar atunci cînd nu o poate exprima în scris, o percepe continuu ca pe o stare (am numit-o stare poetică) precum un murmur ce-i însoțește în permanență viața, ca un chin permanent ce i- a fost dat și despre care știe că nu-l va părăsi decît odată cu viața.

Întruparea poeziei din starea poetică este actul cel mai devastator. El generează stări de imensă slăbiciune, urmate actului creației. Și atunci, ce i-am putea cere poetului mai întîi? Să-și ducă la bun sfîrșit menirea sau să trăiască un mod de viață burghez, oarecare, ocrotindu-se și iubindu-se în defavoarea poeziei?

Paradoxul constă în faptul că, oricum ar fi, avem de-a face cu sacrificiul. În primul caz poetul își sacrifică ființa în favoarea poeziei, în cel de-al doilea, poezia este cea sacrificată.

Nu încape îndoială că, astfel privite lucrurile, viața creatorului de poezie este o dramă continuă. Cu atît mai mult cu cît creația sa nu poate fi (sau nu se vrea) receptată decît de un număr redus de cititori.

Există din acest motiv, la noi, prejudecata că poezia este un lux. Judecată aberantă, deoarece luxul implică, dintotdeauna, bunăstare. Fie și numai rostit, cuvîntul „bunăstare” este în flagrantă discordanță cu fenomenul pe care am încerca a-l descrie mai sus.

De aceea mi se pare mai mult decît disprețuitor și actul de a trimite poezia la periferia literaturii. Concret:e vorba de felul în care se acordă tirajele cărții de poezie, astfel încît apariția ei devine o imposibilitate. A citi astăzi un volum proaspăt apărut, de versuri desigur, este un adevărat eveniment. Nu se acordă tiraje nici măcar de 400-500 de exemplare unor volume aparținînd poeților iubiți de publicul cititor. Cine dorește pieirea poeziei? Și pentru care motiv? Că nu are nici o legătură cu „economia de piață”? E drept că societatea noastră trebuie să evolueze, să se ridice din întunericul în care zace, dar a închide gura poetului mi se pare un act de violență (și, slavă Domnului, numai de acte de violență nu ducem lipsă în ultimul timp...), inadmisibil într-o lume ce se vrea evoluată. Fiindcă a-l ucide pe poet înseamnă a ucide poezia.