Un gentleman englez politicos la începutul secolului XIX (THACKERAY 1848)

<
(...) Domnul Pitt semăna cu nobilii Binkie, din care descindea, și era un gentleman foarte politicos și foarte corect. Cînd atinse vîrsta bărbăției și se întoarse la colegiul „Christchurch”*, el purcese să restabilească disciplina slăbită a casei părintești, împotriva voinței tatălui său, căruia îi era groază de el. Era un om de un rafinament atît de rigid, încît ar fi murit mai bine de foame decît să se așeze la masă fără cravată albă. Odată, abia întors de la colegiu, cînd Horrocks, majordomul, îi dădu o scrisoare fără s-o fi pus în prealabil pe tavă, se uită la acesta cu asemenea ochi și-i administră o cuvîntare atît de tăioasă, că Horrocks tremura după acea ori de cîte ori se găsea în fața lui, și toți ai casei i se supuneau; lady Crawley își scotea moațele mult mai devreme cînd era le acasă; jambierele murdare ale lui sir Pitt dispăreau, și dacă acest incorigibil bătrîn nu renunța totuși la celelalte obiceiuri vechi, el nu se îmbăta, în schimb, niciodată de față cu fiul său și nu le vorbea servitorilor decît într-un fel foarte rezervat și politicos; și aceștia băgaseră de seamă că sir Pitt n-o înjura niciodată pe lady Crawley cînd era și fiul lui în cameră.
El îl învățase pe majordom să anunțe „doamna e servită”, și tot el stăruise să-i ofere doamnei brațul cînd mergea la masă. Vorbea rareori cu lady Crawley, dar cînd se întîmpla așa ceva, o făcea cu cel mai adînc respect; și niciodată n-o lăsa să părăsească încăperea fără să se ridice în chipul cel mai solemn ca să-i deschidă ușa și să facă o elegantă plecăciune la ieșirea ei.
(...) Apoi se împrieteni cu domnul Wilberforce**, cu a cărui politică era cu totul de acord, și întreținu acea faimoasă corespondență cu reverendul Hornblower privitor la misiunea în Asharitee***. Se ducea și la Londra dacă nu pentru sesiunea parlamentară, barem în luna mai, pentru întrunirile religioase. În ținutul său natal îndeplinea funcția de magistrat și era un asiduu cercetător și sfetnic al celor lipsiți de instrucțiune religioasă.
(...) Constrîngea toată servitorimea de acolo să ia parte la practicile de evlavie mai sus menționate, ca și pe tatăl său, de altfel (și făcea foarte bine). Luase sub protecția lui casa de rugăciuni a „independenților”**** din parohia Crawley, spre marea indignare a unchiului său, parohul, (...).
>

SURSA
William Thackeray, Bîlciul deșertăciunilor***, vol. I, trad. I. Frunzetti & C. Tudor, ed. Capitolul, București, 1992, pp. 85-86.

NOTE M. T.
* Colegiul „Christ Church” al Universității Oxford a fost fondat de cardinalul Wolsey în 1524. (http://www.chch.ox.ac.uk/house/about-christ-church)
** William Wilberforce (1759-1833) a fost un politician englez care, după convertirea la evanghelism în anii 1784-1784, a devenit un susținător al aboliționismului. (http://abolition.e2bn.org/people_24.html)
*** Asharite este una din școlile teologice ale islamului sunnit, fondată în secolul X de al-Ashari. (http://www.britannica.com/topic/Ashariyyah)
**** Independenții au reprezentat în Anglia, preponderent în secolul XVII, o confesiune religioasă care susțineau autoritatea congregațiilor locale împotriva unei ierarhiei bisericești tradiționale. (http://www.britannica.com/topic/Separatists)
***** Mariana Răileanu, „Bîlciul deșertăciunilor” de William Makepeace Thackeray, 5 iunie 2013

Tânăr intelectual autodidact versus burghezie în SUA la începutul secolului XX (LONDON 1909)

<
(...)
- Știi, iată cum văd eu lucrurile, continuă Martin. Pe vremea cînd eram exact ceea ce sînt și astăzi, nimeni dintre cei situați în afara clasei mele sociale nu părea să-mi dea vreo atenție. În vremea cînd cărțile mele erau scrise, nici unul dintre cei  care le-au citit în manuscris nu mi-a părut că le acordă vreo importanță. Ba, mai mult decît atît, s-ar fi zis că din pricina lucrurilor pe care le scriam considerația lor pentru mine scădea și mai mult. Scriind acele lucruri se părea că făptuisem niște acte cel puțin reprobabile. „Caută-ți o slujbă!” - asta îmi spuneau toți.
Ruth schiță un gest care voia să spună că nu e așa.
- Da, da, întări Martin; excepție ai făcut numai tu... Tu mi-ai cerut să-mi găsesc o „situație”. Un cuvînt atît de
nevinovat cum este cuvîntul slujbă, ca de altminteri multe dintre cuvintele scrise de mine, te supără. E brutal. Te asigur însă că pentru mine a fost la fel de brutal acest cuvînt pe vremea cînd toți cunoscuții îmi recomandau să-mi caut slujbă, așa cum unei făpturi certate cu morala i se recomandă buna-purtare. Dar să revenim. Publicarea lucrurilor pe care le-am scris și consacrarea publică pe care am primit-o au reușit să producă o transformare în esența dragostei tale. Cu Martin Eden, cel ale cărui scrieri erau toate lucru împlinit nu erai dispusă să te căsătorești. Dragostea ta pentru el nu era îndeajuns de puternică ca să-ți dea putința de a-l accepta ca soț. Astăzi însă, dragostea ta e destul de puternică și mi-e cu neputință să ocolesc concluzia că puterea ei se trage din publicarea manuscriselor și din succesul pe care l-au avut. În cazul tău nu pomenesc despre drepturile de autor, deși sînt sigur că că nu au rămas străine de schimbarea petrecută în sufletul tatălui și mamei tale. E de la sine înțeles că toate acestea nu au darul de a mă încînta. Dar lucrul cel mai dureros dintre toate este că am ajuns să mă îndoiesc de dragoste, de Dragostea care-i darul dumnezeirii. Este oare dragostea un lucru atît de netrebnic încît trebuie hrănit cu laurii consacrării publice? Așa s-ar părea. (...)
- (...) Ştiu c-am fost slabă atunci cînd m-am supus voinţei mamei. (...) Am mers pe un drum greşit. Iartă-mă.
- (...) Nimic din ce-ai făcut tu nu are nevoie de iertare. Fiecare se poartă cum îl duce capul şi nimeni nu poate face mai mult decît atît. Tot aşa te-aş putea eu ruga să mă ierţi pentru că nu mi-am căutat o slujbă.
- Dar eu nu ţi-am vrut binele, protestă Ruth. (...)
- E adevărat; dar m-ai fi putut distruge voindu-mi binele. Da, da, zise el repede, pentru a-i preveni obiecţiile. Mi-ai fi distrus vocaţia scriitoricească şi mi-ai fi distrus cariera. Realismul este marea a spiritului meu, iar spiritul burghez urăşte realismul. Burghezia e laşă. Se teme de viaţă. Şi toate strădaniile tale ţinteau să mă facă din mine un om care se teme de viaţă. M-ai fi împins către convenţionalism. M-ai fi silit să duc o viaţă banală, meschină, ale cărei valori sînt înşelătoare, false şi vulgare. Îşi dădu seama că Ruth se zbuciumă şi vrea să protesteze. Vulgaritatea - o vulgaritate sufletească sînt de acord - stă la baza rafinamentului şi culturii burgheze. După cum ţi-am spus, ai încercat să faci din mine un om convenţional, să mă transformi într-un specimen din propria ta clasă, să-mi impui idealurile clasei tale, valorile clasei tale şi prejudecăţile clasei din care faci parte. Clătină trist din cap. Şi nici măcar în clipa de faţă nu înţelegi ce-ţi spun. Pentru tine cuvintele mele nu au înţelesul pe care mă străduiesc eu să li-l dau. Pentru tine tot ce spun este un produs al fanteziei. Dar pentru mine este o realitate vitală. Tu eşti în cel mai bun caz capabilă să te miri puţin şi să te înveseleşti totodată din pricină că acest copil prost-crescut, care de-abia s-a tîrît în patru labe din mocirla abisului, îndrăzneşte să cheme la judecată clasa căreia-i aparţii şi s-o acuze de vulgaritate.
(...) Rămaseră multă vreme tăcuţi, ea gîndind cu înfrigurare, iar el cercetîndu-şi cu mintea dragostea care-i pierise din suflet. Acum ştia că nu o iubise cu adevărat. Ceea ce iubise el fusese o Ruth idealizată, o fiinţă vaporoasă creată de el însăşi, înflăcăratul şi luminosul spirit care plutea în poemele lui dragoste. Pe adevărata Ruth, burgheza, împovărată de păcatele burgheziei şi cu mintea încleştată în toate idioatele tipare ale burgheziei, n-o iubise niciodată.
(...)
>

SURSA
Jack London, Martin Eden, trad. D. Mazilu, ed. Cartea Românească, București, 1984, p. 485-.488.