Zen Buddhism și mediu (BUCOVALĂ & CÂNDEA 2003)

<
Zen Buddhismul* permite în special adaptarea bazelor experimentale și filozofice pentru o eco-etică: lumea se crede a fi o expresie încântătoare, un artificiu al blândeții și iubirii esenței comune a tuturor lucrurilor. Aceasta este mai degrabă o puternică tradiție, evidentă în poezia și arta Zen, a esteticii naturii. Contemplarea momentului etern, dar atât de trecător al naturii, reprezintă elementele unei naturi estetice față de mediu. Și valoarea estetică a naturii a servit mult timp ca un motiv uman destul de puternic pentru conservarea ei.
>

Sursa
C. Bucovală & M. Cândea, Metode moderne de educație pentru mediu, Constanța, 2003, p. 38.

Notă M. T.
* Zen Buddhismul este ramura Buddhismului din China și Japonia, unde a fost adus din India. (www.psychologies.ro - 7 mai 2009)

 ***, BNR lansează o monedă de argint. Ce valoare are , PROTV, 3 august 2017

Problema balanței comerțului alimentar al Marii Britanii în timpul marii crize economice mondiale din 1929-1933 (GALSWORTHY 1933)

<
(...) Sir Lawrence observă alături un exemplar din ”Ghidul Politicianului Britanic” și începu să parcurgă alene cifrele importurilor realizate de Marea Britanie. Găsi la cartofi: consumul șaizeci și șase de milioane de cinci sute de tone, producție opt milioane opt sute șaptezeci și patru de mii de tone. Mai deunăzi citise un articol al cuiva care scria că se importă anual slănină în valoare de patruzeci de milioane de lire sterline. Luînd o foaie de hîrtie, Sir Lawrence însemnă: Prohibiția importului și protecția mărfurilor alimentare ce pot fi produse în interior*. Importuri anuale: carne de porc, 40.000.000 lire sterline, păsări, aproximativ 12.000.000, cartofi - Dumnezeu știe cît or mai fi costînd. Și toată carnea de porc, toate ouăle și jumătate din cantitatea de cartofi ar putea fi produse în țară. De ce să nu facem un plan pe cinci ani? Ar trebui diminuat, prin prohibiție, importul de carne de porc și de ouă cu o cincime în fiecare an, iar importul de cartofi cu o zecime anual, sporindu-se treptat producția internă, menită să le înlocuiască. La sfîrșitul a cinci ani, carnea de porc și ouăle și jumătate din cantitatea de cartofi ar proveni din producția internă. Am economisi în acest fel optzeci de milioane din investițiile pentru import, ceea ce, practic, ar echilibra balanța comerțului nostru.
Luînd o altă foaie de hîrtie, scrise:

Către redactorul șef al ziarului The Times
Domnule,
Un plan simplu de echilibrare a balanței noastre comerciale ar merita, cred, atenția celor interesați să ajungă la țintă fără ocolișuri. În investițiile noastre destinate importului sînt prevăzute trei articole alimentare pentru care se cheltuiește anual circa... lire, și care ar putea fi produse în țara noastră, fără să ridicăm simțitor prețul de cost al traiului, m-a ș încumeta să afirm, dacă de la bun început luăm elementara precauție de a spînzura un speculant. Aceste trei articole sînt: carnea de porc, păsările, cartofii. Nu ar fi necesar să se pună impozite, pentru că tot ce s-ar cere a fi...
(...)
>

SURSA
John Galsworthy, Iubirile lui Dinny Cherrell**, trad. A. Ralian, vol. II (Dincolo de rîu), ed. Miron, 1992, pp. 172-173.

NOTĂ M. T.
* Tarifele protecționiste aplicate în 1932 au permis revigorarea industriei și agriculturii Marii Britanii. (http://documents.tips/documents/anglia-in-perioada-interbelica.html)
** ed. Miron - Clasici vechi și noi - Iubirile lui Dinny Cherrell 2 vol (http://www.miron.ro/anticariat/clasici-vechi-si-noi/iubirile-lui-dinny-cherrell-2-vol)

Englez tradițional versus englez islamizat forțat în perioada interbelică (GALSWORTHY 1932)

<
(...) Dinny urmă:
- În ceea ce privește credința, Wilfrid e la fel cu cea mai mare parte dintre noi, oamenii de azi, numai că mult mai mult. Nu numai că nu crede în creștinism, dar aș putea spune că urăște orice fel de religie statornicită, gîndește că religia desparte oamenii, că a făcut omenirii mai mult rău și i-a pricinuit mai multă suferință decît orice altceva. Și apoi, știi, sau ai fi știut dacă i-ai fi citit poeziile, tată, războiul l-a umplut de amărăciune, după ce-a văzut felul în care se zvîrle cu viețile oamenilor, pur și simplu irosite, vărsate ca apa, la ordinele unora care nu știu ce fac.
Din nou generalul avu o mișcare convulsivă.
- Da, tată, dar l-am auzit și pe Hubert vorbind în felul ăsta. În orice caz, războiul i-a lăsat lui Wilfrid un soi de oroare în ceea ce privește irosirea vieților și o profundă neîncredere în tot ce înseamnă credincioși și credințe. Nu i s-au acordat decît cinci minute în care să decidă. Nu a fost lașitate, a fost doar dispreț amar pentru faptul că oamenii îi pot lua unii altora viața în numele unor crezuri care lui i se par toate la fel de deșarte. Și, pur și simplu, a ridicat din umeri și a acceptat. Din momentul în care a acceptat, a trebuit să-și țină cuvîntul și să treacă prin toate formele. Desigur, dumneata nu-l cunoști, așa că tot ce-ți spun e zadarnic.
(...)
- Sînt răscolit pînă în străfunduri. Va să zică religia strămoșilor noștri, de sute de ani, nu mai are nici o valoare? Va să zică tot ce-a făcut din noi cel mai mîndru popor din lume trebuie zvîrlit la gunoi în fața provocării unui arab. Va să zică oameni ca Lawrence*, John Nicholson**, Chamberlayne***, Sandeman**** și o mie alții, care și-au petrecut și și-au dat viața, ca niște bărbați viteji și adevărați, pentru a făuri ideea despre omul englez, trebuie aruncați la gunoi de fiecare englez amenințat cu un pistol?
Ceașca lui Dinny clănțăni pe farfurioară.
- Da, și dacă nu de fiecare englez, Dinny, atunci de ce de unul? De ce de ăsta?
(...) O coardă străveche fusese făcută să vibreze în ea, sau poate că i se comunicase emoția acestui om pe care îl admirase și-l iubise întotdeauna și pe care rareori îl văzuse atît de stîrnit încît să devină elocvent. Lui Dinny îi pierise glasul.
- Eu nu știu dacă sînt un om cucernic, adăugă generalul, mie mi-e suficientă credința străbunilor mei, și făcu un gest de parcă ar fi vrut să spună: „pe mine mă las la o parte”, dar, Dinny, eu  n-aș îndura să mi se impună în felul ăsta și nu pot înțeleg cum de a îndurat el.
Dinny răspunse liniștit:
- N-am să încerc să te fac să înțelegi, tată; hai să spunem că nu poți. Cei mai mulți oameni au făcut în viața lor cîte ceva ce alți oameni n-ar fi putut înțelege, dacă ar știut. Deosebirea este că această întîmplare a lui Wilfrid este cunoscută.
(...)
- Va fi un paria*****, izbucni generalul, va fi un paria! Dinny! Dinny!
>

SURSA
John Galsworthy, Iubirile lui Dinny Cherell, trad. A. Ralian, vol. I (Pustietate în floare), ed. Miron, 1992, pp. 399-401.

NOTE M. T.
* Thomas Edward Lawrence (1888-1935) = Istoric medieval și ofițer britanic care a coordonat revolta arabilor împotriva Imperiului Otoman în timpul Primului Război Mondial (1916-1918).(http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/10-lucruri-care-nu-le-tiai-lawrence-al-arabiei)
** John Nicholson (1822-1857 India) = General britanic care s-a remarcat în colonia India. A murit în urma rănilor primite în luptele pentru reprimarea unei mari revolte indiene. (http://www.poemhunter.com/poem/a-ballad-of-john-nicholson/)
*** Familia Chamberlayne = https://www.houseofnames.com/chamberlayne-family-crest
**** Sir Robert Groves Sandeman (1835-1892 India) = Fiu de general britanic. Ofițer și administrator în colonia India. A luptat sub ordinele lui J. Nicholson. (https://archive.org/stream/sirrobertgsandem00tuckrich/sirrobertgsandem00tuckrich_djvu.txt)
***** PÁRIA¹, paria, s. m. 1. (În India, în concepția brahmanilor) Persoană care se află în afara castelor și care este lipsită de orice drepturi; p. ext.grup social din care face parte o astfel de persoană. 2. Fig. Persoană sau colectivitate urgisită, disprețuită, căreia nu i se recunoaște niciun drept. [Pr.: -ri-a] – Din fr., it. paria. Sursa: DEX '09 (2009) 

Relativ versus imuabil în Anglia interbelică (GALSWORTHY 1932)

<

(...)

Desert se înclină spre ea.

- Îmi face impresia că ești o persoană leală. De pe unde ai cules lealitatea?

- Deviza familiei noastre este cuvîntul „leal”. Asta ar fi fost de natură să mă vindece, nu-i așa?

- Nu șțiu, răspunse el brusc, nu știu dacă înțeleg bine ce este lealitatea. Lealitatea față de ce? De cine? În lumea asta nu există nimic imuabil; totul e relativ. Lealitatea este îndemnul unei minți statice, sau o superstiție, sau, în orice caz, negarea curiozității.

- Există unele lucruri față de care merită, fără îndoială, să fii leal. Cafeaua, de pildă, sau religia ta.

O privi atît de ciudat, încît Dinny aproape că se sperie.

- Religia? Ai vreuna?

- Mă rog, în linii mari, presupun că da.

- Cum? Ești în stare să înghiți dogmele vreunei ședințe religioase? Consideri vreo legendă mai adevărată decît alta? Poți gîndi că un anumit mănunchi de crezuri despre Necunoscut poate avea mai mult valoare decît toate celelalte? Religie! Doar ai simțul umorului. Te părăsește la auzul acestui cuvînt?

- Nu; numai că religia ar putea fi, presupun, conștiința existenței unui spirit atotcuprinzător, și crezul etic care ar părea să-l slujească cel mai bine.

- Hm! O definiție foarte îndepărtată de sensul care se atribuie în general, dar chiar și așa, cum știi ce slujește cel mai bine un spirit atotcuprinzător?

- Asta o iau pe încredere.

(...)

Desert se uită la ea și începu să rîdă.

- Ești minunată. O să luăm amîndoi. Familia dumitale e foarte formalistă?

- Nu tocmai formalistă, dar e o familie care crede în tradiție și în trecut.

- Și dumneata?

- Nu șțiu. Cert că-mi plac lucrurile vechi, și locurile vechi, și oamenii vechi. Îmi place tot ce e tocit ca o monedă. Îmi place să simt că am rădăcini. Întotdeauna am îndrăgit istoria. Și, în același timp, nu te poți abține să nu-ți vină să rîzi. E ceva comic în felul cum sîntem cu toții legați, ca găinile cărora li se face un semn cu cretă pe plisc.

>

SURSA

John Galsworthy, Iubirile lui Dinny Cherell, trad. A. Ralian, vol. I (Pustietate în floare), ed. Miron, 1992, pp. 332-334.

Tânăr intelectual autodidact versus burghezie în SUA la începutul secolului XX (LONDON 1909)

<
(...)
- Știi, iată cum văd eu lucrurile, continuă Martin. Pe vremea cînd eram exact ceea ce sînt și astăzi, nimeni dintre cei situați în afara clasei mele sociale nu părea să-mi dea vreo atenție. În vremea cînd cărțile mele erau scrise, nici unul dintre cei  care le-au citit în manuscris nu mi-a părut că le acordă vreo importanță. Ba, mai mult decît atît, s-ar fi zis că din pricina lucrurilor pe care le scriam considerația lor pentru mine scădea și mai mult. Scriind acele lucruri se părea că făptuisem niște acte cel puțin reprobabile. „Caută-ți o slujbă!” - asta îmi spuneau toți.
Ruth schiță un gest care voia să spună că nu e așa.
- Da, da, întări Martin; excepție ai făcut numai tu... Tu mi-ai cerut să-mi găsesc o „situație”. Un cuvînt atît de
nevinovat cum este cuvîntul slujbă, ca de altminteri multe dintre cuvintele scrise de mine, te supără. E brutal. Te asigur însă că pentru mine a fost la fel de brutal acest cuvînt pe vremea cînd toți cunoscuții îmi recomandau să-mi caut slujbă, așa cum unei făpturi certate cu morala i se recomandă buna-purtare. Dar să revenim. Publicarea lucrurilor pe care le-am scris și consacrarea publică pe care am primit-o au reușit să producă o transformare în esența dragostei tale. Cu Martin Eden, cel ale cărui scrieri erau toate lucru împlinit nu erai dispusă să te căsătorești. Dragostea ta pentru el nu era îndeajuns de puternică ca să-ți dea putința de a-l accepta ca soț. Astăzi însă, dragostea ta e destul de puternică și mi-e cu neputință să ocolesc concluzia că puterea ei se trage din publicarea manuscriselor și din succesul pe care l-au avut. În cazul tău nu pomenesc despre drepturile de autor, deși sînt sigur că că nu au rămas străine de schimbarea petrecută în sufletul tatălui și mamei tale. E de la sine înțeles că toate acestea nu au darul de a mă încînta. Dar lucrul cel mai dureros dintre toate este că am ajuns să mă îndoiesc de dragoste, de Dragostea care-i darul dumnezeirii. Este oare dragostea un lucru atît de netrebnic încît trebuie hrănit cu laurii consacrării publice? Așa s-ar părea. (...)
- (...) Ştiu c-am fost slabă atunci cînd m-am supus voinţei mamei. (...) Am mers pe un drum greşit. Iartă-mă.
- (...) Nimic din ce-ai făcut tu nu are nevoie de iertare. Fiecare se poartă cum îl duce capul şi nimeni nu poate face mai mult decît atît. Tot aşa te-aş putea eu ruga să mă ierţi pentru că nu mi-am căutat o slujbă.
- Dar eu nu ţi-am vrut binele, protestă Ruth. (...)
- E adevărat; dar m-ai fi putut distruge voindu-mi binele. Da, da, zise el repede, pentru a-i preveni obiecţiile. Mi-ai fi distrus vocaţia scriitoricească şi mi-ai fi distrus cariera. Realismul este marea a spiritului meu, iar spiritul burghez urăşte realismul. Burghezia e laşă. Se teme de viaţă. Şi toate strădaniile tale ţinteau să mă facă din mine un om care se teme de viaţă. M-ai fi împins către convenţionalism. M-ai fi silit să duc o viaţă banală, meschină, ale cărei valori sînt înşelătoare, false şi vulgare. Îşi dădu seama că Ruth se zbuciumă şi vrea să protesteze. Vulgaritatea - o vulgaritate sufletească sînt de acord - stă la baza rafinamentului şi culturii burgheze. După cum ţi-am spus, ai încercat să faci din mine un om convenţional, să mă transformi într-un specimen din propria ta clasă, să-mi impui idealurile clasei tale, valorile clasei tale şi prejudecăţile clasei din care faci parte. Clătină trist din cap. Şi nici măcar în clipa de faţă nu înţelegi ce-ţi spun. Pentru tine cuvintele mele nu au înţelesul pe care mă străduiesc eu să li-l dau. Pentru tine tot ce spun este un produs al fanteziei. Dar pentru mine este o realitate vitală. Tu eşti în cel mai bun caz capabilă să te miri puţin şi să te înveseleşti totodată din pricină că acest copil prost-crescut, care de-abia s-a tîrît în patru labe din mocirla abisului, îndrăzneşte să cheme la judecată clasa căreia-i aparţii şi s-o acuze de vulgaritate.
(...) Rămaseră multă vreme tăcuţi, ea gîndind cu înfrigurare, iar el cercetîndu-şi cu mintea dragostea care-i pierise din suflet. Acum ştia că nu o iubise cu adevărat. Ceea ce iubise el fusese o Ruth idealizată, o fiinţă vaporoasă creată de el însăşi, înflăcăratul şi luminosul spirit care plutea în poemele lui dragoste. Pe adevărata Ruth, burgheza, împovărată de păcatele burgheziei şi cu mintea încleştată în toate idioatele tipare ale burgheziei, n-o iubise niciodată.
(...)
>

SURSA
Jack London, Martin Eden, trad. D. Mazilu, ed. Cartea Românească, București, 1984, p. 485-.488.

PAUL DIACONESCU: „Cartea muierilor”, 1998

<
Adevărata miză a acestui roman împovărat de clișee erotice aproape consumistice, lăbărțate pe zeci și zeci de pagini, de altfel performate nu fără dibăcie, cu sprinteneala de condei a fostului gazetar de profesie, e diagnosticul sociopolitic extrem de dur pe care constănțeanul prin naștere, Paul Diaconescu, suedez prin adopțiune încă din 1976, îl stabilește anilor `60, cînd valorile de orice fel, marcînd reapariția conștiinței de sine și a responsabilității asumate, abia reîncepeau să-și croiască loc și cale spre lumină prin monstruoasa junglă ideologică a experimentului comunist. Observația pare mai mult decît evidentă din perspectiva cititorului de astăzi, care cu greu s-ar putea transpune în confuzia axiologică a perioadei în chestiune, cînd devalorizarea idealurilor revoluției (dinadins nu precizez care nume, sau ce anume instaurase ea, consecințele ei îmi amintesc teribil de un haos ceva mai actual, care, de nu cumva o fi existențial, bine-ar fi să nu mai fie de natură poetică!) condusese la reconvertirea lor în monedă ieftină, poate chiar calpă, a efemerului consumat cu lăcomie bestială, a satisfacerii concrete, aproape onaniste, în hic et nunc, a sexului de leprozerie (alt univers concentraționar!), a bețiilor penale, succedaneu caduc al unei libertăți totuși amușinate, temute, de a cărei putință obsesivă eroii se străduiesc cu greu să se dezbare, pentru a se reintegra cu succes sistemului, unul infantilist prin excelență. Iată cum definește ziaristul Barbu, a cărui revoltă se consumă exclusiv verbal, și asta între patu ochi, și care, după o tentativă de a eluda propria înregimentare în sistem - profitînd de o cură la munte, timp în care își lasă barbă! - revine calm la matca ideologică, se tunde și bărbierește, serbează nașterea unui copil și este chiar avansat în ierarhia redacțională, poziția individului într-un stat totalitar: „ Este atitudinea copilului lipsit de orice griji, într-un univers modelat și dominat de părinți. Un copil, tutelat, asistat, lipsit de orice răspundere, dar și de pretenții, fiindcă nu și-a descoperit încă ambițiile, identitatea, personalitatea. E dus de mînă, pricepi? Și, bineînțeles, e recompensat cînd e cuminte și pedepsit cînd e obraznic. Dar prost nu este. Și nici naiv. știe să lingușească pe cine trebuie, știe să mintă cînd si unde, știe, adică, să obțină favoruri, intrînd pe sub pielea celor mari, ca un mic ot ce este. În limbaj adult, asta s-ar numi lipsă de demnitate. În limbajul copilăriei, însă, e doar o șmecherie simpatică, ba chiar o dovadă de istețime.” (p. 292) „Mai putem trăi, cît vom mai putea trăi în această copilărie prelungită? Cînd vom ajunge la maturitate, la vîrsta rațiunii, a răspunderii?” (p. 301) O rupere de copilărie înscenează și eroul principal, autobiografic al cărții, chit că pe plan sexual, prin izbucnirea dintr-o relație de durată, care amenința să devină - psihanalitic vorbind - prea placentară, în hybris-ul numeric al milletre-ului donjuanesc: cartea e, de altfel, dedicată, femeilor care l-au făcut. Fuga, înnobilată de exemplaritatea fulgurată  pe care i-a conferit-o cîndva periplul inițiatic rimbaldian, e deja o luare în stăpînire a adolescentei, psihic și chiar politic. Fuga autorului în Suedia, de asemenea. Probabil că această apariție editorială (Albatros, 1998) încearcă se constituie, recuperînd timpul pierdut, în momentul dens al deplin asumatei maturități.
>

SURSA
Mădălin Roșioru, Cartea muierilor, „Tomis”, Constanța

Bibliotecile publice în Norvegia (AABO 2006)

Svanhild Aabo, Valoarea bibliotecilor publice, „Lectura”, Biblioteca Județeană Cluj, s. n., III, 1, 2006, 25-28

Studiul meu se axează pe două provocări majore adresate bibliotecilor de azi: 1) efectele pe care digitizarea societății le are asupra bibliotecilor și asupra utilizatorilor acestora și 2) presiunea economică continuă asupra bugetelor publice în general și asupra bugetelor bibliotecilor în special. Aceste provocări sunt studiate din diferite perspective biblioteconomice și ale științei informării, atât teoretice, cât și metodologice.
Unele studii explorează impactul diferitelor aspecte ale activităților bibliotecilor publice, cum ar fi impactul lecturii, al accesului la tehnologia informațională și al serviciilor orientate spre utilizatori sau proiectele comunitare. Alte studii investighează impactul serviciilor de bibliotecă asupra unor grupuri speciale, asupra celor marginalizați social, cu venituri mici, copiilor, tinerilor, persoanelor cu dizabilități, vorbitorilor de limbi străine etc. Mai mult, aceste studii explorează impactul social sau global al bibliotecilor publice (Linley și Usherwood, 1998).
Lucrarea mea de doctorat se adaugă acestui din urmă grup de cercetare și face un pas înainte, propunându-și să măsoare valoarea generală a bibliotecilor publice din Norvegia (Aabo, 2005). Situația economică în sectorul public continuă să fie una moderată, iar controversa generată de distribuirea fondurilor publice se intensifică. În această situație, se impune determinarea valorii bibliotecilor publice în termeni monetari. Pentru a putea stabili această valoare, am apelat la metodele utilizate în economie. Punctul de pornire este conceptul economic de valoare.
Valoarea economică
Valoarea economică „(...) nu este sinonimă cu valoarea comercială sau financiară, deși poate fi exprimată în termeni de bunuri cuantificabile sau bani - și înseamnă orice valoare de întrebuințare a bunurilor sau serviciilor culturale în cauză, plus toate celelalte valori care nu pot fi comercializate, dar care pot deriva din aceasta” susține David Thorsby (2003, p. 279), specialist în domeniul cercetării economico-culturale. Teza are ca scop explorarea valorii economice a bibliotecilor publice.
Conceptul economic de valoare derivă din teoria economiei prospere și are la bază alegerea. Constrânsă de situația economică individuală, fiecare persoană poate alege să consume bunuri private, publice sau alte bunuri necomercializabile, inclusiv serviciile de bibliotecă. Compromisurile pe cale le fac oamenii atunci când aleg un bun în detrimentul altuia dezvăluie adevăratele valori p care ei le atribuie acestor bunuri.
Proiectul meu încearcă să găsească modalități a valorii bibliotecilor publice din perspectiva populației. Scopul acestui studiu este de a măsura, în termeni monetari, valoarea beneficiilor pe care bibliotecile publice norvegiene le oferă cetățenilor și astfel să determine dacă beneficiile depășesc costurile de furnizare. Se va stabili dacă publicul consideră că bibliotecile publice își justifică banii investiți în ele. Mai mult, studiul încearcă să scoată în evidență motivele pentru care norvegienii, atât utilizatori, cât și non-utilizatori, apreciază bibliotecile publice. Scopul este acela de a o feri o mai bună înțelegere a valorii totale a bibliotecilor publice și de a demonstra atât valoarea lor productivă, câț și valoarea democratică și culturală. Nu trebuie să uităm că acest studiu se bazează pe aprecierea cetățenilor. Nu sunt luate în considerare nici părerile experților referitoare la valoarea bibliotecilor publice și nici obiectivele politice formulate de autorități.
În cele mai multe cazuri, analiza economică se realizează pe baza prețurilor de pe piață pentru  a aproxima valorile relative. Din moment ce serviciile de bibliotecă nu pot fi transformate în bunuri private și nu au prețuri de piață, acest demers este irealizabil. Informații despre cerere și beneficii pot fi obținute prin metode de evaluare a produselor necomercializabile, metode folosite în cazul sectoarelor: cultural, educațional, de sănătate și de mediu. Demersurile de evaluare a bunurilor necomercializabile duc la estimarea modalităților în care oamenii apreciază aceste bunuri. Beneficiile necomercializabile ale bibliotecilor publice vor primi valoare monetară, prin urmare vor putea fi comparate cu costurile.
Metoda de evaluare relativă
Metoda de evaluare relativă este o metodă directă și explicită de a utiliza sondajele pentru a evalua bunurile publice. Metoda rezolvă problema absenței piețelor pentru bunurile publice, prezentând o piață ipotetică în care subiecții au posibilitatea de „a cumpăra” anumite bunuri sau „a licita” pentru ele. Această metodă se bazează pe evaluarea proprie fiecărui individ. Ea scoate în evidență disponibilitatea oamenilor de a plăti în bani bunuri necomercializabile. Metoda a fost folosită pentru a stabili valoarea diferitelor bunuri culturale (Noona, 2005), cum ar fi muzeele, teatrele și bibliotecile (Harless și Allen,1999; Holt et al., 1999).
Totuși, există dificultăți în implementarea metodelor bazate pe piețe ipotetice tocmai din cauză că nu au o bază reală. Un obiectiv principal este acela de aduce intențiile  celor intervievați mai aproape de acțiunile lor probabile. Descrierea scenariului în care va avea loc evaluarea este dificilă. Pentru a imagina un scenariu necesar unui studiu de evaluare relativă, este necesar să se țină  cont de anumite aspecte; scenariul trebuie să conțină trei mari componente:
1) Alegerea locului în care vor fi plasați cei intervievați, întrebările care vor scoate în evidență acceptarea plății sau acceptarea compensației pentru bunurile care urmează a fi evaluate.
2) Informații referitoare la modalitățile de plată și la regulile de aprobare a unei modificări propuse.
3) Întrebările legate de cei intervievați, spre exemplu: caracteristicile socio-economice, atitudinile față de bunurile care urmează a fi evaluate.
Studiul norvegian
Scenariul din studiul meu empiric referitor la valoarea bibliotecilor publice norvegiene se bazează pe rezultatele a două studii pilot care i-au testat caracterul verosimil. Scenariul acceptării plății descrie o situație economică ce obligă politicienii locali să propună o alegere între a închide biblioteca sau a mări taxele locale. Scenariul acceptării compensației descrie aceeași situație, dar, în acest caz, politicienii au de ales între a închide biblioteca și a redirija fondurile economisite către educație, sănătate sau alte proiecte locale sau de a păstra atât biblioteca, cât și celelalte proiecte locale, la același nivel de activitate.
Descrierea scenariului  începe prin referirea la Legea bibliotecilor publice norvegiene și la declarația acesteia că: „sarcina bibliotecilor publice este de a sprijini instruirea, educarea și alte activități culturale prin punerea cărților sau a altor materiale la dispoziția tuturor cetățenilor Norvegiei în mod gratuit”. Situația aleasă este descrisă astfel:
„Se știe că situația economică se deteriorează în majoritatea localităților. Acest lucru implică reducerea sau chiar desființarea unor servicii publice, dacă nu vor fi mărite veniturilor consiliilor locale.
Să presupunem că Legea bibliotecilor publice ar prevedea următoarele: consiliile locale au dreptul de a decide dacă vor biblioteca publică. Să ne imaginăm că acestea ar hotărî închiderea bibliotecii. Opțiunile rămase ar fi: utilizarea unei biblioteci publice dintr-o localitate învecinată sau cumpărarea tuturor cărților, manualelor, surselor de informare etc. de care avem nevoie. Nu vor mai exista nici serviciile de bibliotecă destinate școlilor, nici cele adresate diferitelor grupuri ale comunității locale (serviciul externe destinat persoanelor în vârstă instituționalizate, grădinițelor etc), nici cursurile de pregătire ale adulților.
O altă alternativă ar fi menținerea serviciilor de bibliotecă suplimentându-se veniturile consiliului local prin mărirea taxelor locale.”
Sondajul a fost realizat de o companie profesionistă de sondare a opiniei publice ca parte a sondajului său bilunar de colectare a datelor. Au fost intervievate 999 persoane, cu vârste de peste 15 ani, la domiciliu fiecăreia, ca reprezentanți ai familiei lor.
Prima parte a chestionarului a debutat cu descrierea globală a serviciilor locale, urmând întrebări despre bunurile culturale și apoi despre bibliotecile publice. Scopul a fost acela de a plasa bibliotecile în contextul general al bunurilor publice locale și, indirect, de a le aminti celor intervievați de restricțiile bugetare care determină o competiție între bunuri și servicii pentru resursele publice sau private limitate.
E importantă și problema drepturilor de proprietate asupra unui bun necomercializabil. Pentru a clarifica problema drepturilor de proprietate  asupra beneficiilor bibliotecii publice s-a pus următoarea întrebare: „Credeți că aveți dreptul să beneficiați de serviciile bibliotecii orașului în care locuiți?” Răspunsul a fost aproape unanim: 94% au răspuns „da”, un procent mult mai mare decât cei care s-au declarat utilizatori de bibliotecă, aceștia fiind 60%. Acest rezultat clar și importanța chestiunii drepturilor de proprietate în evaluare au implicații majore în estimarea valorii bibliotecilor publice norvegiene.
Tuturor celor intervievați li s-au pus două întrebări de evaluare, jumătate au primit întrebări legate de acceptarea plății, cealaltă jumătate întrebări despre acceptarea compensației. În urma activității de cercetare s-au realizat estimări bazate pe diferite variante-model. Din aceste estimări poate fi dedusă o clasificare a evaluării bibliotecilor publice de către populație. Limita minimă este aproape de media anuală a costurilor pentru bibliotecă per familie, 400 NOK, și limita maximă este de 5 ori mai mare, 2000 NOK. Datorită situației alese în acest caz, „adevărata” valoare atribuită de populație este mai aproape de limita maximă. Estimările  sunt extrem de importante pentru bunurile publice asupra cărora cetățenii cred că au drepturi de proprietate (MacDonald și Bowker, 1994).
Concluzia finală este că, în general, norvegienii apreciază beneficiile bibliotecilor publice ca fiind mai valoroase decât costurile de furnizare a serviciilor de bibliotecă, demonstrând un raport cost-beneficiu de 1:4. Cu alte cuvinte, pentru fiecare NOK folosit pentru bibliotecile publice, populația primește beneficii de patru ori mai valoroase. Acest lucru nu înseamnă că toate bibliotecile publice din 433 localități norvegiene au o valoare netă pozitivă. Estimarea este o medie, ceea ce înseamnă că unele biblioteci au o valoare mai mare, altele mai mică, putând fi aduse îmbunătățiri. Totuși, la nivel național, bibliotecile publice norvegiene au, cu siguranță, o valoare netă.
Motive
Studiul urmărește să evidențieze motivele pentru care cei intervievați au dat o anumită valoare bibliotecilor publice. Aproximativ 40% dintre cei care au apreciat biblioteca au făcut-o în calitate de utilizatori ai acesteia (persoana intervievată sau un alt membru al familiei sale frecventând biblioteca), 20% în calitate de viitori utilizatori și 35-40% prin valorificare indirectă ținând cont de părerile altor utilizatori, diseminarea literaturii, a culturii și științei în cadrul bibliotecilor și promovarea democrației și egalității. Astfel, o parte substanțială a valorii bibliotecilor publice  este motivată prin beneficiile sale sociale și culturale. Majoritatea celor intervievați sunt motivați atât de interesul personal, cât și de beneficiile obținute de ceilalți și de comunitate în general. Aceste varii motive sunt o descoperire importantă și pot fi interpretate pentru a reflecta starea de fapt a bibliotecii publice de azi ca instituție comunitară.
(...)

Dialogul generațiilor literare postcomuniste („TOMIS” 1996)

 C. O., Dialogul între generații, „Tomis”, Constanța, XXXI, 3(316), nov. 1996, p. 1, 3

Un semn sigur că o cultură este vie în actualitate, este cel al dialogului între generații, indiferent de aspectele pe care le îmbracă acestea. Sunt anemice la noi polemicile, confruntările de idei, iar asupra cauzelor ce țin de climatul pre sau post-totalitar nu e de insistat... Mi se pare însă evident că o dispută, dacă nu în planul culturii, cel puțin în cel al literaturii, nu va fi aprobată de scriitori bine așezați în lojele lor literare. Tinerii scriitori sunt obligați să fie „agresivi” și atunci confrații lor mai vârstnici vor fi nevoiți să răspundă la provocare. Desigur, când mă gândesc la agresivitate, nu mă gândesc la a-i invita pe vechii scriitori să părăsească scena pentru a lăsa loc liber în edituri celor tineri. O confruntare în plan literar nădăjduiesc că nu poate trece dincolo de opoziția pe care o stabilește divergența de idei, de idealuri, de sensibilitate - adică antagonismul dintre subiectivități. Fiecare generație, sunt convins, dorește să-și impună propria sensibilitate. Și cum mai multe generații trăiesc alături, polarizarea sensibilității este inevitabilă... Pot fi luate în considerare două ipoteze privind sărăcia discuțiilor provocate de idealuri antietice sau doar deosebite: anemia sensibilității tinerilor, dar aș prefera ca a doua variantă să fie cauza reală: apatia vechilor scriitori. Pe o cale ocolită însă, ambele ipoteze par a fi valabile. Nu pot da decât un singur exemplu de excepție: disputa dintre Corin Braga și Dumitru Țepeneag, provocată de tânăr, care însă nu a găsit resurse (sau drăcească dorință) de a continua, după răspunsul prompt al „oniricului” de la Paris.

„Revizuirea valorilor” sau „reașezarea valorilor” sunt sintagmele sfrijite care arată lipsa dinamismului în planul ideilor culturale - ceea ce, privind literatura, demonstrează o slăbiciune a sensibilității sau extenuarea dorinței uneia sau alteia dintre generații de a se impune. „Reașezarea valorilor” nu poate veni în mod direct de la judecata critică, deoarece aceasta este imparțială utopic vorbind. Altfel, ca tot ce ține de oameni, și judecata critică este tranzitorie și imanentă. Scara valorilor ține de un anumit moment al istoriei literare, pentru că treptele ei sunt susținute uneori nu doar de valoarea estetică a unei opere, ci și de circumstanțele valorizări ei culturale, ori, cum s-a întâmplat, doborâte de suflul unei ideologii factioase. O așezare a valorilor, strict temporară pentru contemporaneitate, nu e posibilă decât atunci când efervescența creatoare și curajul de a afirma idei și sensibilitate, duce la cristalizarea unui Centru, a unei Idei, a unui ideal (cultural, estetic, artistic)  de pe poziția căruia să fie văzute prezentul, valoarea. Trăim în contingent și lipsa unui miez ideatic taie respirația, dispersează energiile. Recuperarea ideilor și a sensibilității interbelice, a valorilor expresiei literare românești a exilului, ori a ideilor europene din ultimul veac nu sunt de ajuns. În jurul a ce se organizează ele, ca să ofere forță creativității și originalitate?... Dacă pare că acest mod de a pune problema înseamnă a așeza carul înaintea boilor, e doar pentru că ne aflăm într-un cerc vicios (desigur aparent și vom vedea de ce). Creativitatea duce la acumularea forței creativității. Când creativitatea lipsește, nici asimilarea culturii nu se face profund și corect,și nici creativitatea nu sporește. A „așeza” negând sau afirmând o ierarhie, nu se poate decât în numele unei credințe, a unei alte axiologii. Comunismul a avut  drept principiu „aplanarea conflictelor”. Pentru că orice divergență sau confruntare este o întâlnire, un. Un dialog al oamenilor din aceeași generație, sau a generațiilor între ele. O întâlnire care face să scapere idei, sensibilitate și creativitate.

Cum am spus, provocare nu poate aparține decât tinerilor. Dar pentru cristalizarea unui „Centru de idei” în cultură, e nevoie ca acel centru să existe deja ca interioritate. Disputa-dialog este cea care-i poate da o formă, o „structură” în contingent... Și astfel viciosul cerc e tăiat.

Ar mai fi în final, de extras o morală, pentru că eseul nu a fost conceput ca o stare de spirit. Cred însă că „morala” nu poate aparține decât fiecărui actor al scenei literare în parte - conform propriei lui subiectivități.

„Jurnalistul universal” (RANDALL 1996)

 

David Randall, Jurnalistul universal. Ghid practic pentru presa scrisă, trad. A. Ulmanu (eng. 1996), pref. M. Coman, Polirom/Media (M. Coman), Iași, 1999, 265 p.

5 Mihai Coman, Prefață

9 Annemiek Hoohenboom & Alexandru Ulmanu, Cuvînt înainte la ediția în limba română

11 Alexandru Ulmanu, Nota traducătorului

15 1.Jurnalistul universal
„Prima datorie a presei este să obțină cele mai noi și mai corecte informații despre eveimentele vremii și, dezvăluindu-le de îndată, să le împărtășească întregii națiuni.” Editor al ziarului The Times, Londra, 1852
„Jurnalistul este un nemulțumit, un cenzor, un sfătuitor, un regent al suveranilor, un tutore al națiunilor. Patru ziare ostile sunt mai de temut decât o mie de baionete.” Napoleon

20 2.Limitele jurnalismului

„Ziarele sînt controlate de persoane și corporații, dar libertatea presei aparține poporului.” Anonim
Valorile celor care dețin sau controlează presa

Cultura jurnalistică
Valorile cititorilor
Standarde și cunoștințe universale

„Acești yankei sînt fără îndoială niște băieți insistenți, cu n mare talent de a descoperi adevărul.” Managerul ziarului The Times despre J. MacGahan

37 3.Valoarea de informare

„Ziarele sînt incapabile, se pare, să discearnă între un accident de bicicletă și colapsul civilizației.” G. B. Shaw
Domeniul
Evenimentul / Sursa - Cunoașterea - Sincronizarea
Cititorii
Contextul / Cel mai jo spe scală se află articolele despre ceea ce se declară - Următoarele pe scala valorilor știrilor sînt articolele despre ceea ce se spune că se va întîmpla - Urmează articolele despre ceea ce se spune că se întîmplă sau că s-a întîmplat - În vîrf sînt articolele despre ce s-a întîmplat - Un element important în judecarea valorii de informației este numărul de cititori care vor fi interesați de un anumit subiect - Cu cît efectul lucruirlor despre care informezi este mai îndelungat, cu atît mai bun și mai important este articolul
Știri vs. Features

„În acest ziar separarea articolelor de știri de paginile editoriale și de opinie este serioasă și completă. Această separare se dorește a servi cititorul, care are dreptul de a cunoaște faptele din articolele de știri și opiniile din paginile editoriale și opinie. Dar prin această separare de funcții nu se intenționează în nici un fel să se elimine din articolele de știri gazetăria onestă, aprofundată, analiza ori comentariul, atuni cînd acestea sînt etichetate în mod clar.” Ben Bradlee, editor al ziarului Washinton Post

48 4.Calitățile unui bun reporter

„Jurnalistul este cel mai harnic leneș din lume.” Anonim
Echipament general și cunoștințe / Carnete de notițe - Stenografie - Reportofon - Agendă - Aparat de fotografiat - Cunoștințe de lucru pe computer - Limbi străine - Abilitatea de încadrare în spațiul tipografic și de a scrie sub presiunea timpului
Atitudini / Simț dezvoltat al știrii - Pasiunea pentru precizie - Nu faceți niciodată presupuneri - Niciodată să nu vă fie teamă că păreți proști - Fiți suspicioși față de toate sursele - Abandonați orice prejudecată - Conștientizați că sînteți parte a unui proces - Empatia cu cititorii - Dorința de a cîștiga - Simțul urgenței - Individualitate accentuată
Caracterul

„Faptul că cineva este ziarist este dovada unei oarecari lipse de caracter.” L. B. Johnson, președinte SUA 1963-1969
Toți reporterii sînt niște duri, nu-i așa?

„Ori de cîte ori sute și mii de oameni sănătoși la minte care încearcă iasă de undeva, în timp ce cîțiva nebuni încearcă să intre, este sigur că aceștia sînt reporteri.” H. R. Knickerbocker

64 5.Interviul

„Ziariștii pun întrebări stupide. Se uită în sus sus la soare și te întreabă dacă strălucește.” Sonny Liston
Linii de conduită generală / Trebuie să știți ce vreți înainte de a încep interviul - Documentați-vă cît mai temeinic înainte de interviu - Întrebările simple sînt cel mai bune - Cereți ca anumite secvente să fie povestite „cu încetinitorul” - Verificați numele și funcțiile - Obțineți cît mai multe numere de telefon cu putință - E mai bine să aveți prea multe informații decît prea puține - Nu vă fie teamă că păreți proști - Dacă aveți dubii, expuneți modul în care înțelegeți situația - Puneți întrebări pentru a obține informații, nu opinii sau reacții - Încercați să evitați întrebările-clișeu - Căutați să obțineți anecdote - Nu-i lăsați să vă „aburească” - Ascultați răspunsurile - Recapitulați răspunsurile la sfîrșit - Niciodată nu promiteți sursele că subiectul va fi tratat într-un anume fel
Off the record, context și anonimat
Intervievarea surselor incomode / Alegeți cu mare atenție locul și modul în care discutați cu sursa - Adaptați-vă - Formați-vă o opinie în legătură cu ei - Dacă aveți timpul necesar, încercați trucul cu „povestea vieții” - Dacă interviul se face în persoană, nu vă scoateți imediat carnetul cu notițe - Împărtășiți-le intențiile dumneavoastră cu onestitate , dar nu spuneți chiar totul - Nu începeți direct cu întrebarea cea mai importantă - Utilizați pauza semnificativă - Dacă toate celelalte încercări dau greș, apelați la mila lor - Mențineți conversația 
Intervievarea surselor evazive și ostile / Fiți insistenți - Dacă telefonați, nu vă lăsați amăgiți de „Vă va suna mi tîrziu” - Dacă cineva refuză cu orice preț să vă răspundă la o întrebare factuală, puneți-i la dispoziție opțiuni - Cîteodată, încercați să pretindeți că știți mai mult decît cunoașteți cu adevărat - Aveți grijă la negările non-negare - Atenție la dezmințirile fără invitație - Nu folosiți întrebări „capcană” - Rugați-i să-și imagineze cam cum ar fi să apară „no comment” în ziar - Fiți agresivi numai dacă ați epuizat toate posibilitățile - 

Conferințe de presă
Interviuri cu personalități

„Cei mai vicleni dintre reporteri sînt cei care par prietenoși, îți zîmbesc și dau impresia că vor să te ajute. Ei sînt aceia care vor încerca să-ți ia gîtul cu orice ocazie.” Ed Koch, primar al orașului New York

81 6.Sursele

„Cîne etrezit în mijlocul nopții, un pompier trebuie doar să-și tragă pantalonii și să stingă incendiul. Reporterul trebuie să spună unui milion de persoane cine a prins chibritul și de ce.” Mort Rosemblum, Associated Press.
Surse potențiale / Contacte - Politicienii - Rapoarte oficiale - Grupuri de presiune - Organizații internaționale - Universități și institute de cercetare - Jurnalele de specialitate și academice - Reviste esoterice- Anunțurile de mică publicitate - Poliția și alte servicii de urgență - Articolele de urmărire (follow-up) - Observarea - Aniversări și comemorări -  Întîlnirile - Reputația de jurnalist fără prejudecăți - Alte ziare 
Documentarea de bază
Surse ce trebuie tratate cu circumspecție / Întrebați-vă care sînt motivele lor - Întrebați-vă, întrebați și sursa, care este cealaltă față a monedei - Este sursa în măsură să cunoască ceea ce pretinde că știe? - Încercați să obțineți documente ori de cîte ori este posibil - Dacă aveți vreo îndoială, căutați o a doua sursa - Nu cădeți în capcana de a crede ce vi se spune numai pentru că, dacă ar fi adevărat, ar constitui un subiect interesant - Cu cît mai pasionantă este sursa, cu atît mai puțină încredere trebuie să aveți în ea - Nu acceptați surse anonime - Nu plătiți niciodată bani pentru subiecte - Fiți atenți și la sursele care încearcă să vă vîndă înregistrări audio sau video - Fiți riguroși în a contacta și cealaltă parte - Atenție la apelurile la „responsabilitatea” dumneavoastră
Jurnalism specializat

„Cît e ziulica de lungă, reporteri de la Hollywood stau întinși la soare, iar cînd soarele apune, se mai întind puțin.” Frank Sinatra

105 7.Jurnalismul de investigare
Elemente distinctive / Cercetarea originală - Subiectul implică nereguli sau neglijențe, despre care nu există dovezi - Cineva încearcă să țină informațiile secrete
Cunoștințe necesare pentru jurnalismul de investigare / Cunoașterea legilor privind accesul public la informație - Cunoașterea surselor standard de referință - Contacte - Cunoștințe de lucru pe computer - 
Pericolele jurnalismului de investigare

Cum se desfășoară operațiunile de investigare / Obțineți arhivați orice document - Transcrieți toate interviurile și fișați observațiile - Fiți insistenți - Re-intervievați „sursele vechi” - Cultivați sursele cu adevărat avizate - Sprijinul șefilor - Condițiile în care se lucrează sub acoperire 

8.Noua etică profesională

„Un om talenta și pe care nu-l interesează banii este foarte greu de îmblînzit” Alistair Cooke, BBC
Reguli generale / Jurnaliștii trebuie să-și servească numai ziarele și cititorii lor - Orice articol trebuie să reprezinte căutarea onestă a adevărului - Nu trebuie acceptate nici un fel de stimulente pentru publicarea unui articol - Jurnaliștii nu au voie să le permită celor ce se ocupă cu publicitatea să influențeze, direct sau indirect, conținutul redacțional al ziarului - Articolele nu trebuie trimise spre aprobare sau verificare nimănui din afara ziarului - Întotdeauna citați cu acuratețe - Nu vă folosiți de poziția dv. pentru a obține avantaje - Nu faceți promisiuni de suprimare a un or articole pentru prieteni sau în schimbul unor favoruri - Nu păcăliți oamenii să vă dea informații - Nu inventați și nu „îmbunătățiți” informația - Niciodată nu vă deconspirați sursele - Întotdeauna corectați-vă greșelile - Nu aveți voie să beneficiați de pe urma articolelor pe care le scrieți 
Zone gri

„Nu accepta niciodată un bilet gratuit de la un director de teatru, o excursie gratuită de la camera de comerț sau o favoare de la un politician.” Ernest Hemingway

137 9.Scriitura de presă

„Cea mai importantă unealtă a unui jurnalist este un dispozitiv anti-șoc de detectat rahat” Ernest Hemingway
Planificarea
Claritatea / Aveți grijă ca lucrurile să fie clare, înainte de a fi așternut primul cuvînt pe hîrtie - Aveți grijă să includeți fiecare etapă într-o narațiune, fiecare eveniment dintr-o secvență și fiecare treaptă într-un raționament - Nu porniți de la ideea că cititorii ar cunoaște deja subiectul sau că l-ar cunoaște în amănunt - Explicați jargonul - Asigurați-vă că propozițiile pe care le scrieți sînt cît se poate de clare - Evitați să impresionați prin scriitură și limbaj complicat - Un ultim element care ține de claritate: simplitatea
Limbajul proaspăt / Priviți fiecare subiect ca pe un lucru nou, particular - Feriți-vă  de orice clișee - feriți-vă de automatisme - Aveți mare grijă cînd folosiți jocurile de cuvinte - Străduiți-vă să găsiți noi comparații, metafore și formulări - Atenție la cuvintele și frazele la modă
Onestitatea / Scrieți numai ce știți că este corect - Toate articolele trebuie să fie rezultatul unui efort conștient de a fi echilibrat și de a reflecta adevărul atît prin detalii, cît și prin linia generală a materialului - Nu hiperbolizați - Feriți-vă să folosiți un limbaj de titlu simplist, în alb și negru, fără nuanțe intermediare - Nu încercați să deduceți motive
Precizia / Niciodată nu abstractizați, ci particularizați - Folosiți valori cunoscute și nu necunoscute - Nu folosiți adjective vagi - Evitați eufemismele - Sex
Armonizarea / Articolele de acțiune ș mișcare trebuie scrise în ritm real - Dacă evenimentele redate în articol sînt întunecate și îngrozitoare, rezistați tentației de a face exces de cuvinte - Dacă scrieți despre lucruri care implică emoții puternice, e mai bine să sublicitați, decât să supralicitați - Atenție la umor 
Eficiența / Dați fiecărei fraze și propoziții sens - Evitați construcțiile de prisos - Scrieți fără să vă uitați pe notițe - Vînați și îndepărtați fără milă orice remarci prostești sau care se referă la lucruri evidente - Folosiți diateza activă, nu pe cea pasivă - Folosiți citatele cu economie - Cînd scurtați un citat, trebuie ca acest lucru să fie vizibil pentru cititori - Folosiți buline și liste pentru a reliefa anumite aspecte într-un articol - Evitați expresiile fără sens - Evitați tautologiile - Nu folosiți citate pentru a reafirma lucruri pe care le-ați spus deja în text - Obișnuiți-vă cu acele cuvinte care pot fi folosite în locul expresiilor lungi
Reviziuirea
Satisfacțiile scrierii

„Va trebui să scrii, să lași la o parte sau să arzi o grămadă de material înaintate de a te simți în elementul tău în acest mediu. Poate ar fi bine să începi chiar acum munca. Pentru că eu cred că, în cele din urmă, cantitatea va ține loc de calitate.” Ray Bradbury

165 10.Intro-urile

„Întotdeauna apucă cititorul de gît în primul paragraf, afundă-ți degetele în beregata lui în cel de-al doilea și țintuiește-l de perete pînă la ultimul rînd.” Paul O Neil, scriitor american
Reguli generale / Intro trebuie să capteze interesul cititorilor și să dea tonul articolului pe care îl precede - Intro trebuie să fie direct, ordonat și clar - Intro trebuie să fie autonom - Niciodată nu începeți un articol cu o propoziție subordonată - Niciodată nu începeți un articol cu cifre - Niciodată nu începeți un articol cu numele organismelor oficiale - Numai rareori începeți cu citate - Nu fiți obsedați de mărimea intro-urilor
Abordarea tip hard news
Alte abordări / Narativ - Anecdota - Picătura întîrziată - Intro tip glonț - Intro rezumat - Intro declarație - Intro șoc - Intro punere în scenă - Intro interogativ Intro umoristic- Intro filozofic - Intro istoric - Intro-urile false - Scrieți întotdeauna intro la început? 

„Scriitorii proști sînt cei care, atunci cînd scriu, se referă la un context obscur, pe care cititorul nu are cum să-l cunoacă.” Albert Camus

179 11.Construcția și descrierea

„Orice lucru scris spre satisfacția autorului este fără valoare.” Blaise Pascal

Reguli de construcție / Lucrați fiecare aspect al subiectului pe rînd - faceți legăturile între blocuri cît mai natural cu putință - În cazul articolelor lungi, faceți chiar din intro unul din blocuri - Atenție la fundături - Dacă evenimentele despre care scrieți au o structură cronologică, folosiți-o - Aveți grijă ca dezmințirile sau negările să urmeze acuzațiilor, cît mai curînd posibil - Niciodată nu vă temeți să explicați lucrurile - Nu dați informații de context în blocuri mari de text, greu de digerat - Feriți-vă de construcția consecutivă -  Utilizați citate pentru a schimba ritmul într-o secțiune lungă de citat indirect - Declarațiile scrise în citat indirect din intro trebuie să fie sprjinite prin citate în paragrafele ulterioare     - La articolele de urmărire, nu uitați să recapitulați
Analiza structurii articolului
Finalurile
Atribuirea / Unde atribuirea nu este necesară - Dați sursele pentru orice informație care este sau poate deveni controversată - Nu folosiți niciodată atribuirea pasivă - Să fie clar cum a fost obținută informația - Fiți cît mai expliciți cu putință - Surse anonime - Alcătuiți o scală de gradare a surselor anonime - Locul în articol unde trebuie să se facă atribuirea - Începerea unui articol cu sursa
Descrierea / Ceea ce vă este dumneavoastră familiar poate să nu fie și pentru cititori - Evitați pasajele descriptive lungi - Dați viață oamenilor pe care îi aduceți în atenția cititorilor - Fiți exacți - Atenție la comparații - Formați-vă ochiul pentru a surprinde detaliul - Folosiți referințe familiare 

„Coșul de hîrtii este totuși cel mai bun prieten al scriitorului.” Isaac Singer

194 12.Comentariul, între intenție și orice altceva

„Un articol nu poate fi corect dacă reporterii își marchează parti pris-urile și sentimentele prin expresii peiorative subtile ca „fără valoare”, „în ciuda faptului”,„să admitem” și „important”.” Ben Bradlee
Comentariul în articolele de informare / Atribuirea declarațiilor - Politica - 
Marele Eu
Corectitudine politică
Analiza
Articolele de fond sau editorialele
Comentatorii / Recenzii 

„Dintre toate închipuirile care s-au născut din ceața confuziei umane de la marele război încoace, ce a mai futilă și în același timp cea mai mai pretențioasă este aceea a profundului analist sau comentator cu reacție imediată, care știe toate răspunsurile pe loc și poate rezolva marile probleme, cu finalitate absolută, trei sau chiar șase zile pe săptămînă.” Westbrook Pegler 

207 13.Editarea știrilor

„Un ziar fără crime și jafuri, violuri și incest, bestialitate și sodomie, sacrilegiu, scrisori incendiare și falsuri, execuții și dueluri, se spune că este lipsit de știri.” Anonim, 1783
Rolul editorului de știri / Agenda subiectelor de știri - Ideile - Citiți ziare și reviste - Faceți și refaceți lista subiectelor - Gîndiți-vă tot timpul la cititor - Asigurați-vă că există variație - Faceți în așa fel încît să aveți suficient timp de gîndire - Găsiți reporterul potrivit pentru subiectul potrivit - Instruiți reporterii - Informați-vă despre activitatea lor - Rescrieți articolele dacă este necesar - Trebuie să cunoașteți diferitele modalități de a povesti un subiect - 
Dezastre
Campaniile / Trebuie să explicați cititorilor, în termenii cei mai clari, ce anume faceți - Asigurați-vă că aveți în fiecare număr un articol legat de campanie - Publicați cît mai puține materiale de opinie - Solicitați sprijin - Fiți încrezători în reușita campaniei
Articolele de la colaboratori
Eratele

225 14.Conducerea redacției

„Din experiența mea, un ziar nu e o democrație bine ordonată.” Sir Gordon Downey, 1990
Bunele practici în conducere / Îndepărtați barierele dintre dv. și echipă - Asigurați-vă că sînteți considerați imparțiali - Discutați în fiercare zi cu toți cei care lucrează pentru dv. - Încurajați ideile novatoare - Informați membrii redacției cu privire la ceea ce faceți - Stabiliți reguli și vegheați ca oamenii să le respecte - Dacă trebuie să dați afară pe cineva, faceți-o rapid și direct - Dați veștile proaste în mod direct - Niciodată nu dați vina pe lucruri care v-au scăpat de sub control” - Recunoașteți-vă greșelile - Nu cereți niciodată oamenilor din subordine să lucreze mai mult decît dv. - Nu vă ieșiți niciodată din fire - Lăudați în public, criticați în particular - Trimiteți mesaje de apreciere - Asigurați-vă că echipa înțelege modul în care se iau deciziile - Păstrați secretele - Asigurați-vă că membrii echipei se distrează

„Este o latură a misiunii sale sociale ca fiecare mare ziar să fie un refugiu și un cămin pentru cît mai mulți salariați excentrici.” Lord Thomson, proprietarul ziarelor The Timnes și Sunday Times din Londra 1961-1981

234 15.Tehnologia și viitorul jurnalismului

„Anunțurile de mică publicitate și cotațiile de bursă sînt fundamentul presei. Dacă se va găsi o sursă alternativă de acces facil la o asemenea diversitate de informații zilnice, presa va cădea.” Marshall McLuhan
Cererea și oferta
Procesul de adaptare a ziarelor / Pe hîrtie - Pe ecran
Ziarele trebuie să-și valorifice avantajele specifice

„Se spune că o mașină poate acoperi munca a 50 de oameni obișnuiți. Cu toate acestea, nici o mașină nu poate acoperi munca unui om neobișnuit.” Tehyi Hsieh, 1948

247 Note

249 Bibliografie selectivă / Colecții de jurnalism - Memorii scrise de de reporteri - Lucrările critice - Cărțile de tip „how to”)

251 Index

coperta 4: Jurnalismul de calitate nu se referă doar la cîteva obiective universale: el trebuie să implice și dobîndirea unor abilități care pot autoriza jurnaliștii să opereze într-o industrie în care proprietatea, tehnologia și informația sînt într-o continuă schimbare. Acesta este un manual util, care contestă vechile atitudini, proceduri și tehnici ale jurnalismului acolo unde ele sînt considerate cinice și confuze.
Randall ne arată că există o cale, adesea mai multe căi, de a produce jurnalism onest și profund și de a restabili încrederea într-o practică asaltată din exterior de dușmanii liberei exprimări și din interior de trădătorii celor mai înalte standarde jurnalistice: statul sau ambițiile uzurpatoare ale magnaților presei din Est sau Vest.
„Mă încîntă caracterul practic, credința fermă într-un jurnalism onest și angajamentul pentru calitate... Stilul fluent al lui Randall și paleta superbă de exemple transformă această carte în însăși plăcerea lecturii. Cel ce visează să devină jurnalist ar trebui să o parcurgă o dată, de două ori, de cîte ori va simți nevoia.” (Val Williams, Departamentul de presă, The Thomson Foundation)
Randall, de origine britanică, este jurnalist și consultant de presă. Inițial redactor-șef adjunct la Observer (Londra), unde paginile sale de știri au fost premiate de două ori, a edita articole și a susținut conferințe la diferite redacții de ziar din Marea Britanie, Africa și estul Europei. În prezent este Director General la Independent Press din Moscova.

Cartea ca expresie a spiritului uman (DAN 1995)

Vasile Dan, Un pseudonim al intimității, „Tomis”, Constanța, XXX, % (298), mai 1995, p. 4.

Cartea, în sensul actual, al cuvântului, a apărut ca un efect pur tehnic, ca o invenție, ca o sofisticare a comunicării și totodată ca o formă mai eficientă de răspândire și conservare  a informației. După cum se vede, ea își conține, deodată cu atuul, și punctul slab: în momentul în care ingeniozitatea tehnică o va face caducă - și acesta  sosit demult, odată cu audiovizualul - ea, încet, încet, va muri.
Ce ne facem dacă prin „carte” nu se înțelege doar încorporarea tehnică, prin tipar, a unor valori spirituale (gândirea ori literatura)? Dacă ea are și o altă valoare - una simbolică, infinită ori măcar potențială - și nu, una clară, finită, obiectuală, deci perisabilă? Dacă ea întreține cu cititorul - prin tăcerea, complicitatea și pasiunea lecturii - un alt tip de relație care transcede pur și simplu captarea informației, a artei, a ideilor etc? Dacă ea - vreau să spun- a devenit un partener de neînlocuit  al lectorului, o oglindă în care din când în când să se privească în față? O formă a interogației esențiale? „Nu te-aș fi căutat dacă nu te-aș fi găsit” - se pare că strigătul mut al Sfântului Augustin se potrivește de minune cărții. Cei care au găsit-o caută în continuare, indiferent cât de tentante, performante tehnic, strălucitoare în formă ar fi mediile audiovizuale.
Cartea este un pseudonim de neînlocuit al intimității noastre. Adică al spiritului.

„TOMIS întreabă, Eugen Todoran răspunde” („TOMIS” 199?)

 Nicolae Rotund, TOMIS întreabă, Eugen Todoran răspunde. „Mă gândesc la o istorie literară care are ca obiect modalitatea prezenței operei în timp” (I), „Tomis!”, Constanța, 199?

- Stimate Eugen Todoran , v-ați dedicat în special celor două mari opere valorice ale literaturii noastre din secolele XIX și XX. Sunteți, prin urmare, în accepția obișnuită, în primul rând istoric literar, nu-i așa?

+ Sunt istoric literar, dacă vreți, într-un sens mai lard decât sensul tradițional al termenului, pentru că am avut impresia că sociologismul își face loc în critică sau chiar înlocuiește critica prin istoria literară. Perspectiva sociologică, implicată de istoria literară, este fundamentală și obligatorie în orice judecată critică motivată din perspectiva istorică, dar „drumul jumătate” o face inutilă în obiectivele ei adevărate, Perspectiva istoricului, inevitabil, trebuie să se mute de pe orizontala fenomenului cultural, istoric determinat, pe verticala „producerii” lui în structurile artistice care-i sunt proprii, cu o autonomie relativă față de condițiile care l-au determinat și, în acest fel, opera este recunoscută cu adevărat „istorică”.

-Cât de strânsă este legătura între viața și opera scriitorului? Dv. susțineți, vă citez: „... opera oricărui scriitor se explică în primul rând prin condițiile vieții”. Ce trebuie să înțelegem prin „condițiile vieții”?  Intră aici și structura individului, psihologia lui?

+ Întrebarea nu este dacă opera unui scriitor se explică sau nu prin condițiile vieții pentru că metoda raportării la ele este obligatorie chiar și pentru cazul când este puțin sau deloc cunoscută viața scriitorului - noi o refacem din opera lui. Nu cunoaștem destul de bine „un” Homer din epopeile presupuse a fi fost scrise de el? În studiul istoric ne interesează integrarea scriitorului în epoca lui, în tendințele și ideologia literară a timpului său, dincolo de orice date personale ale vieții. Dar interesează și împrejurările particulare ale scriitorului, contactul lui cu anumite personalități, lectura anumitor cărți, adeziunea la o anumită grupare etc. Aceste date sunt importante, dar noi nu pe acestea trebuie să le descoperim în studiul nostru istoric, ci „semnele” lăsate de ele în operă. Adică nu trebuie să facem un subiect în sine din condițiile vieții, ci trebuie să plecăm de la ele, atât cât ne pot fi cunoscute, spre planul superior al integrării lor în produsul artistic al scriitorului.

Dar s-ar putea ca, astfel, principala calitate a istoricului literar să fie capacitatea lui de interpretare a operei, fără să identificăm aici numaidecât „interpretarea” cu critica literară, în sensul ei de act de cercetare” a operei. Există o judecată estetică proprie criticului literar, fără de care nu este posibil nici un alt „talent” al lui, indiferent dacă el sesizează sau nu sesizează, reconstituie sau recreează valoarea operei. Însă pentru dimensiunile fundamentale ale operei, ca sens al valorii ei artistice, cred că studiul critic trebuie să fie mai mult decât un act de receptare sau de imprimare a ei în momentul în care a fost creată. Când valorile sunt recunoscute în timp, critica lor devine una de interpretare sau de reinterpretare, într-un studiu mai anevoios, dar mai complex, care nu mai este o critică „de moment”.  Acesta cred ar trebui să fie obiectul istoriei literare, în sensul ei de disciplină întemeiată pe o anumită concepție și pe o anumită metodă, dincolo de „istorismul” de care poate fi acuzată prin pierderea „obiectului” ei adevărat, care rămâne același cu al criticii - opera literară. Căci, după o lungă și bună practică a criticii literare contemporane, se poate spera că a sosit timpul să ne revizuim și concepția despre istoria literară, considerată mai ales un fel de „arhivă” documentaristică înghesuită în subteranele ale evoluției istorice a fenomenului literar. Din păcate, direcția nepozitivistă, o formă de înnobilare a sociologismului vulgar, persistă în a întreține o atare concepție. Dar mă gândesc la o istorie literară care are ca obiect, ca și critica literară, modalitatea „prezenței” operei în timp, definită numai din puncte de vedere diferite de cele două discipline. Istoria literară, forțată în mod obiectiv de critica literară să confrunte „contextualitatea” sensului operei cu „textul” ei, este astfel nu doar o „prezentare” istorică a operei într-un anume context cultural al producerii ei, ci o „prezentificare” a contextului într-o anumită dimensiune internă a alcătuirii ei, forțând la rândul ei, în mod obiectiv critica literară să pătrundă într-o zonă de profunzime a sensului, al cărui cadru exterior este istoria culturii.

- Ce ne puteți spune despre raportul dintre operă și metoda critică?

+ Răspundem mai bine cu metafora lui Gaetan Picon: conștiința critică însoțește opere așa cum umbra ne însoțește pașii, pentru că de îndată ce opera întâlnește o privire, adică este citită, cheamă irezistibil conștiința critică. Adăugăm  numai că apropierea criticii de operă, ca mod de judecare a ei, dacă este ca umbra care însoțește pașii, nu se înțelege fără o anumită concepție pentru stabilirea unei relații între obiect și reflectarea lui. Concepția clasică reduce opera la idee, prin analogia cu cunoașterea filosofică rațională la gânditorii antici, de unde și confundarea actului critic cu „scoaterea” ideilor din înțelegerea sensibilă a „figurilor” limbajului. Concepția romantică, în opoziție cu cea clasică, reabilitează sensibilul prin înlocuirea ideilor cu sentimentele, de unde și confundarea actului critic cu redescoperirea afectivității în expresia poetică. Concepția modernă reduce opera la sens, de unde și confundarea actului critic cu „scoaterea sensului” din imaginea sensibilă, ideea fiind ea însăși, în esența ei, imagine. Deci, după concepția clasică umbra criticii este mult prea mică în privirea care o însoțește; după concepția romantică, arta iese din umbra criticii, ea fiind prea mare în privirea care o însoțește; după concepția modernă, umbra criticii este mult prea mare în raport cu umbra care o însoțește, pentru că opera însăși, fiind deschisă, fără o dimensiune măsurabilă, lasă deschisă și posibilitatea de judecare a criticii. În mod paradoxal, aceasta din urmă este mai aproape de operă, pentru că sensul pe care îl sesizează actul critic, nu este nici idee, nici imagine, ci ideea-imagine sau simbolul, iar o critică simbolică are ca obiect o dimensiune de adâncime, pe care ea este în drept să o exploreze.

Adaug că amploarea metodologică a criticii moderne, într-un anumit „joc al umbrelor” care învăluie opera literară, cu toate că mai adesea uită de operă chiar în „aprofundarea” ei, nu împuținează axiologic literatura, ci dimpotrivă, în „experimentele” ei, o face prezentă, pe întreaga ei istorie, în conștiința ei de sine, care este critica literară; și astfel, „limbajul despre limbaj” se constituie el însuși într-o componentă a literaturii, îmbogățind-o. „Opera nu este istorie: ea este în lectura pe care i-o facem”, spune Gaetan Picon, dar adăugăm imediat: istoria e în operă, căci ea nu este în afara lecturii pe care i-o facem operei, ea situându-se în prezentul ei, și de aceea o face contemporană în actul lecturii din perspectiva în care o privește; astfel ea nu este istoria operei, iar dacă judecata face istorie, judecata este a istoriei. Numai așa are înțeles ideea de progres, ca dimensiune a unicității operelor literare. Critica literară, în acest caz, ca „joc al umbrelor” întreține fundalul în care opera este mereu aceeași pentru mereu alte unghiuri ale privirii ei.

Literatura română contemporană are în critica literară; și dacă sensul fundamental al cuvântului „critică” este acela de „negare”, în perspectiva istoriei literare el primește sensul de „afirmare”, dovedind că istoria literaturii române, prin operele scriitorilor ei de valoare, este un orizont de lumină pentru umbra ce vine în urma lor, ca act critic de valorificare a moștenirii literare, pierzându-se la rândul său în această lumină.

- Care sunt avantajele și dezavantajele istoricului literar față de cele ale criticului literar?

+ Dacă nu se pune în discuție profesionalitatea lor, criticul literar are avantajul „prezenței” lui, al publicității lui și al autorității imediate, fără de care el nici nu este nimic. Istoricul literar are avantajul „timpului” pentru care el lucrează. Numai că timpul este viclean și pentru unul și pentru altul: dă impresia criticului că „prezența” lui este totul, ca și cum toată construcția lui ar „rămâne” în timp; iar istoricului îi dă impresia că așteptarea lui este pe deplin motivată de ceea ce el „pune” în timp. Căci timpul schimbă baza oricărei valorificări și dac rămâne ceva sigur din lucrarea fiecăruia este felul cum fiecare a răspuns propriei cerințe a profesionalității lui, indiferent că a fost istoric sau critic literar.

- Pentru ce metodă a criticii literare optați?

+ Optez pentru o critică literară axiologică prin obiect și fenomenologică prin metodă. precizez că am formulat a ceastă opțiune într-un articol despre Tendințele literaturii cin „Revista Cercului Literar” nr. 4, dacă nu mă înșel din 1945, ca o integrare teoretică în disputa privind moștenirea „maiorescianismului” în etapele postmaioresciene ale criticii literare. În studiile pe care le-am făcut de atunci încoace am căutat să mă mențin pe aceeași direcție, deși drumul ales nu mi-a adus nici un avantaj publicistic, lucrările mele intrând mai puțin în atenția criticilor literari cu vocația profesională.

Pare necesar să mă opresc puțin asupra aspectului metodologic al criticii literare pe care am numit-o fenomenologică. Este o critică practicată în direcția „studiului” în general, mai puțin publicistic și mai mult filosofic, dacă ne gândim, evident, nu la filosofia teoretică, ci la filosofia literaturii. Căci este un demers acela al explorărilor sensului poetic în straturile fundamentale, considerate esențiale, ale operelor literare; aspecte precum: tragicul, comicul, sublimul etc și, implicit, „descrierea” structurilor de adâncime ale alcătuirii lor. Avantajul principal este că metoda, deși pare neschimbate, se adaptează la particularitatea fundamentală a operei studiate, urmează, așadar, „proiectul intențional” al gândirii poetului, reconstituit de „conștiința critică” într-o „coincidență” pe care fenomenologii o numesc „conștiința de sine și conștiința celuilalt”. Este o formă de a surprinde „punctul generator” al operei, într-o meditație al cărei obiect este „totul” formelor producătoare de sens în expresia poetică.

Adaug că această metodă nu este aplicabilă decât la operele mari ale literaturii, care au nivel de profunzime real ca el să fie construit în mod artificial, ca un „pretext” pentru demersul actului critic.

- Ce v-a oprit să faceți critică literară?

+ Răspunsul este dat în ceea ce spuneam înainte. Criticul este prin definiție cititorul care emite judecăți de valoare asupra unor opere care stau la pragul de unde el le alege pentru a le impune cititorului prezent fără mari griji dacă el a spus sau nu ceva pe deplin adevărat, pentru că adevărul este ceva ce ține de istorie, iar istoria numai din interes documentar ține seama de ce a spus criticul la apariția operei.

Important pentru critic este ca el să fie crezut în ceea ce spune, în baza unui sistem propriu de judecăți, valabile după cerințele contemporaneității. Un critic care nu scrie imediat ce gândește renunță la condițiile lui esențiale de interpret în relația operelor cu cititorul. Criticul este un actor care joacă pe o scenă pentru un  public real, chiar dacă scriitorul și-a creat opera gândindu-se la un public ideal. El este „omul zilei”, nu al viitorului, iar satisfacția lui imediată este de a fi aprobat și aplaudat. Pentru aceasta sunt necesare anumite calități de fond: intuiția judecății de valoare - orice critică de acest fel este inevitabil impresionistă - cât și un anumit talent în comunicarea impresiei, dar și calități de tactică și strategie în afirmarea sau respingerea valorilor, o pasiune în susținerea argumentelor și o disponibilitate de echivoc, pentru a spune indirect ceea ce de fapt el nu vrea să spună, sau invers, de a ocoli ceea ce el ar trebui să spună când autorul aștepta de la el, ca și cititorul, un verdict adevărat. N-am făcut deci critică literară pentru că nu am avut inclinație spre o lectură de acest fel.

Luna muzicii de operă și balet la Constanța în 1987

 A XIII a ediție a „Lunii muzicii de operă și balet” (22 martie - 24 aprilie a. c.) a reafirmat, cu strălucire, valoarea colectivelor Teatrului Liric, a Orchestrei Simfonice conduse de Paul Staicu, a Secției de Balet Clasic și Contemporan „Fantasio”, capacitatea lor de a susține un afiș pe cât de pretențios, pe atât de divers și substanțial și care ar face cinste oricărei instituții profesioniste, sporindu-i prestigiul, recomandându-i competitivitatea. Faptul că, mai mult decât la edițiile precedente, afișul a reunit câteva dintre cele mai reprezentative spectacole de operă și balet, recitaluri și concerte de particulară distincție, impune în chip firesc ideea de sărbătoare în cetate, a unei veritabile primăveri muzicale constănțene.

„În zgomotul bursei” (MURGU & LAZĂR & ISĂRESCU)

 Nicolae Murgu, În zgomotul bursei, Albatros, București, 1982, 223

IX Prefață

Parte întâi: Bursele - mister, năzuințe, decepții

I. Scena și decorul bursei
2 1.Scormonind trecutul
6. 2.Spectacolul bursei
8 3.Zile negre pe Wall Street

II. Actorii bursei
18 1.Primii speculatori ai Americii
26 2.Regele finanței
33 3.Regele petrolului
42 4.Dinastia Rotschild
50 5.Regele automobilului

Partea a doua: Bursele de valori

III. Centrele financiare internaționale
58 1.Naștere și maturizare
62 2.New York - capitala capitalului
65 3.Tranzacții în aer liber
67 4.City-ul Londrei
68 5.Bursa din Paris

IV. Mecanisme și regulamente
70 1.Incidentele creează reguli
75 2.Funcționarea burselor de valori
78 3.Micul și marele acționar

Partea a treia: Bursele și piețele internaționale de mărfuri

V. Dezvoltarea comerțului bursier
84 1.O formă modernă a vânzării-cumpărării
88 2.Organizarea burselor de mărfuri
93 3.Europa și America
96 4.Principalele burse de mărfuri

VI. Metale neferoase
96 1.Un nume prestigios: LME
100 2.Pierre Secretan, primul speculator
107 3.Patru simboluri: Cu, Pb, Zn, Sn
114 4.Aur și argint
121 5.Noii veniți: aluminiul și nichelul

VII. Produse agricole și alimentare
125 1.Pulsul se ia la Chicago
127 2.Un echilibru fragil: piața cerealelor
131 3.Bursele de zahăr
133 4.Semințe și uleiuri vegetale
135 5.ispita cafelei cuprinde lumea
140 6.De unde fluctuațiile valorice ale cafelei?
144 7.Sora bună a cafelei: cacaoa
147 8.Două produse textile: bumbacul și lâna
151 9.Bursele de cauciuc natural

VIII. Utilizarea burselor de mărfuri în comerțul internațional
155 1.Mecanismul burselor de mărfuri
157 2.Operațiuni bursiere
162 3.Rolul burselor de mărfuri în comerțul mondial cu produse de bază

Partea a patra: Bursele în România

IX. Premisele apariției burselor în țara noastră
168 1.Primele activități comerciale pe teritoriul românesc
171 2.Bâlciurile... forme embrionare ale bursei
172 3.Alt strămoș al bursei: hanurile
173 4.Relațiile cu negustorii străini
175 5.Privilegiile acordate schimburilor comerciale
177 6.Mărfurile de schimb
178 7.Moneda de schimb

X. Bursele în România
184 1.Cafeneaua și strada: primele sedii ale bursei
185 2.Începuturile
186 3.Întâia lege a burselor
187 4.Prima întrerupere a activității la bursă
189 5.Bursa în perioada interbelică
191 6.Organizarea bursei
191 7.Legea burselor
193 8.Sediul bursei bucureștene

195 Glosar bursier

„Valori expresive în literatura română veche” (ROTARU 1976)

 Ion Rotaru, Valori expresive în literatura română veche, vol. I, Minerva, București, 1976, 320 p.

Cuprins
7 Cuvînt lămuritor
11 Idei despre scris și scriitori în literatura română veche
57 Întîia realizare a limbii române în proza cultă: Cronica lui Grigore Ureche
147 Miron Costin și cronica sa
193 Ion Neculce cronicarul artist
275 Anexă: Dicționar stilistic al cronicii lui Grigore Ureche
309 Resume
313 Indice de nume

coperta 4: Izvorîtă dintr-o relativ îndelungată practică profesorală, lucrarea își propune în acest prim volum „recitirea” marilor cronicari moldoveni sub un unghi de privire nou, eliberat de încărcătura factologică devenită tradițională. Tendința autorului, expresă pe alocuri, sperăm și îndreptățită, este de a integra organic literatura cronicărească fluxului general al dezvoltării prozei românești. Mijloacele puse în lucru sînt diverse, în lumina unui eclectism luminat atent, fără paradă de erudiție, supunerea la obiect primînd înainte de orice. A precumpănit ceea ce am putea denumi, fără pretenții anume, critica lingvistică și stilistică. Aceasta pentru că autorul acordă un rol hotărîtor limbii ca factor de cultură. În același sens vine și primul capitol al lucrării, tratînd despre ideile celor vechi în legătură cu rosturile scrisului. Aproape nici unul dintre scriitorii cei vechi nu s-a gîndit să facă beletristică în sensul modern. Și cu toate acestea, astăzi nu se mai îndoiește nimeni, arta cuvîntului s-a manifestat în scrisul lor, în certe cazuri, pe deplin.