Englez tradițional versus englez islamizat forțat în perioada interbelică (GALSWORTHY 1932)

<
(...) Dinny urmă:
- În ceea ce privește credința, Wilfrid e la fel cu cea mai mare parte dintre noi, oamenii de azi, numai că mult mai mult. Nu numai că nu crede în creștinism, dar aș putea spune că urăște orice fel de religie statornicită, gîndește că religia desparte oamenii, că a făcut omenirii mai mult rău și i-a pricinuit mai multă suferință decît orice altceva. Și apoi, știi, sau ai fi știut dacă i-ai fi citit poeziile, tată, războiul l-a umplut de amărăciune, după ce-a văzut felul în care se zvîrle cu viețile oamenilor, pur și simplu irosite, vărsate ca apa, la ordinele unora care nu știu ce fac.
Din nou generalul avu o mișcare convulsivă.
- Da, tată, dar l-am auzit și pe Hubert vorbind în felul ăsta. În orice caz, războiul i-a lăsat lui Wilfrid un soi de oroare în ceea ce privește irosirea vieților și o profundă neîncredere în tot ce înseamnă credincioși și credințe. Nu i s-au acordat decît cinci minute în care să decidă. Nu a fost lașitate, a fost doar dispreț amar pentru faptul că oamenii îi pot lua unii altora viața în numele unor crezuri care lui i se par toate la fel de deșarte. Și, pur și simplu, a ridicat din umeri și a acceptat. Din momentul în care a acceptat, a trebuit să-și țină cuvîntul și să treacă prin toate formele. Desigur, dumneata nu-l cunoști, așa că tot ce-ți spun e zadarnic.
(...)
- Sînt răscolit pînă în străfunduri. Va să zică religia strămoșilor noștri, de sute de ani, nu mai are nici o valoare? Va să zică tot ce-a făcut din noi cel mai mîndru popor din lume trebuie zvîrlit la gunoi în fața provocării unui arab. Va să zică oameni ca Lawrence*, John Nicholson**, Chamberlayne***, Sandeman**** și o mie alții, care și-au petrecut și și-au dat viața, ca niște bărbați viteji și adevărați, pentru a făuri ideea despre omul englez, trebuie aruncați la gunoi de fiecare englez amenințat cu un pistol?
Ceașca lui Dinny clănțăni pe farfurioară.
- Da, și dacă nu de fiecare englez, Dinny, atunci de ce de unul? De ce de ăsta?
(...) O coardă străveche fusese făcută să vibreze în ea, sau poate că i se comunicase emoția acestui om pe care îl admirase și-l iubise întotdeauna și pe care rareori îl văzuse atît de stîrnit încît să devină elocvent. Lui Dinny îi pierise glasul.
- Eu nu știu dacă sînt un om cucernic, adăugă generalul, mie mi-e suficientă credința străbunilor mei, și făcu un gest de parcă ar fi vrut să spună: „pe mine mă las la o parte”, dar, Dinny, eu  n-aș îndura să mi se impună în felul ăsta și nu pot înțeleg cum de a îndurat el.
Dinny răspunse liniștit:
- N-am să încerc să te fac să înțelegi, tată; hai să spunem că nu poți. Cei mai mulți oameni au făcut în viața lor cîte ceva ce alți oameni n-ar fi putut înțelege, dacă ar știut. Deosebirea este că această întîmplare a lui Wilfrid este cunoscută.
(...)
- Va fi un paria*****, izbucni generalul, va fi un paria! Dinny! Dinny!
>

SURSA
John Galsworthy, Iubirile lui Dinny Cherell, trad. A. Ralian, vol. I (Pustietate în floare), ed. Miron, 1992, pp. 399-401.

NOTE M. T.
* Thomas Edward Lawrence (1888-1935) = Istoric medieval și ofițer britanic care a coordonat revolta arabilor împotriva Imperiului Otoman în timpul Primului Război Mondial (1916-1918).(http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/10-lucruri-care-nu-le-tiai-lawrence-al-arabiei)
** John Nicholson (1822-1857 India) = General britanic care s-a remarcat în colonia India. A murit în urma rănilor primite în luptele pentru reprimarea unei mari revolte indiene. (http://www.poemhunter.com/poem/a-ballad-of-john-nicholson/)
*** Familia Chamberlayne = https://www.houseofnames.com/chamberlayne-family-crest
**** Sir Robert Groves Sandeman (1835-1892 India) = Fiu de general britanic. Ofițer și administrator în colonia India. A luptat sub ordinele lui J. Nicholson. (https://archive.org/stream/sirrobertgsandem00tuckrich/sirrobertgsandem00tuckrich_djvu.txt)
***** PÁRIA¹, paria, s. m. 1. (În India, în concepția brahmanilor) Persoană care se află în afara castelor și care este lipsită de orice drepturi; p. ext.grup social din care face parte o astfel de persoană. 2. Fig. Persoană sau colectivitate urgisită, disprețuită, căreia nu i se recunoaște niciun drept. [Pr.: -ri-a] – Din fr., it. paria. Sursa: DEX '09 (2009) 

Un comunist britanic în perioada interbelică (LAWRENCE 1928)

În 1928 scriitorul englez David Herbert Lawrence publica romanul de dragoste Lady Chatterley.

Deoarece nobilul soț al tinerei eroine a fost rănit grav în primul război mondial (1914-1918) și a rămas paralizat la picioare, Constance Chatterley s-a îndrăgostit de virilul și modestul paznic de vânătoare al domeniului lor, Parkin. Ea însăși fiică de nobil, lady Chatterley îi împărtășește idila secretă lui Duncan Forbes, un vechi amic din copilărie, care deschide o discuție pe această temă cu Parkin la un restaurant. Pentru a fi independent din punct de vedere material, acesta își găsise de lucru în oraș.

<-Am să vă spun ceva. Parkin își înmuie glasul. La  uzina noastră, eu sînt secretarul ligii comuniste. Ăsta-i încă un lucru de care n-aș vrea să se știe.

-Nu mai spune! Ea știe?

-Nu i–am spus.

-De  ce?

-Noi nu prea trăncănim despre treaba asta. Și ea e Lady Chatterley, știți bine, indiferent de ce altceva ar mai fi.

-Deci ești un communist.

Parkin aruncă o privire de jur împrejurul holului.

-Da, dar noi nu trîmbițăm lucrul ăsta în dreapta și-n stînga.

-Zău? Și-ai vrea să instalezi și aici soviete ca în Rusia?

-Da. Muncitorii nu trebuie să-și vîndă munca, că pînă la urmă ajung să-și vîndă și sufletu’. O să ne îndeplinim partea noastră de muncă, pentru ca țara să poată trăi. Dar n-o să ne mai vindem munca pentru ca alții să realizeze profituri pe spinarea noastră.

-Deci vrei ca să fie ca în Rusia? De pildă vrei să-i căsăpești pe toți cei din clasa conducătoare?

-Nu, nu-i nevoie să fie căsăpiți – poate numai cîțiva. Dar pot și ei să mai coboare un pic și să trăiască așa cum trăiesc și alți oameni. Nu s-ar putea?

-Nu știu. O maimuță poate să coboare din pom. Dar după ce-a coborît, nu devine nici cîine, nici făptură omenească. Rămîne tot maimuță.

-Maimuță sau nemaimuță, va trebui să coboare, răspunse Parkin încruntat.

-Și crezi că-i vei putea face să coboare?

Cei doi bărbați se scrutară unul pe celălalt.

-Da, zise Parkin. Am să-i fac!

-Foarte bine. Asta-i ideea. Și crezi că doamna în cauză ar consimți să trăiască cu dumneata dacă ar afla?

-Nu știu.

-De ce nu i-ai spus?

-Nu m-a întrebat. Nu-mi vorbea decît de planurile ei. Niciodată nu se gîndea la ale mele. Dumneavostră credeți că m-ar mai vrea?>

-Dacă ar ști că ești secretarul ligii comuniste? Mă îndoiesc. Ar însemna să  se convertească și ea la comunism, să  devină comunistă. Ceea ce nu e, sub nici un chip.

-Dar nici prea departe nu e.

Tonul lui avea o rezonanță tristă.

-Așa crezi? Mă rog, n-am sondat-o.

-Pot să vă întreb ce păreri politice aveți dumneavoastră?

-Eu? De nici un fel. Dacă aș fu muncitor, aș fi comunist. Dar cum fac parte din clasele privilegiate sau, măcar, mă bucur de unele privilegii, nu sînt nimic.

Parkin îl urmărea cu ochii strălucitori.

-Nu sînteți.

-Așaa-i! Dar presupunînd că ar simpatiza cu comunismul dumitale - dacă într-adevăr ar simpatiza - și ar primi să vină să se mute cu dumneata undeva pe lîngă Sheffield - cu o femeie nu știi niciodată cum o să reacționeze - ți-ar părea bine?

Ochii lui Parkin scînteiară cu o strălucire alarmantă.

-Credeți că se poa' să primească?

-Nici o secundă n-aș răspunde pentru ea. S-ar putea să accepte și, la fel de ușor,să nu accepte. Dar dacă ar accepta te-ai bucura?

-Da, m-aș bucura tare, răspunse Parkin dîndu-și la o parte mustața de peste buze, cu un gest curios. De-aș mai putea trăi cu ea ceasuri ca în căsuța din pădure! Și dac-aș ști că mă susține și-n chestia ailaltă... ehei băiete!

Pe față îi licări un zîmbet inconștient și din ochi începură să-i țîșnească micile jeturi de lumină pe care numai Constance le văzuse pînă atunci.

-Credeți că s-ar putea? întrebă cu subtilă gravitate.

-Să trăiască cu dumneata... și să-ți susțină părerile  comuniste? Pentru moment, nu. Dar în viitor, s-ar putea.

-Poa' că omu, oricît noroc ar avea, nu capătă în viață decît jumătate din ce vrea. Și eu mi-am avut jumătatea mea - astă primăvară.

(...)

-Și totuși n-ai accepta să trăiești cu ea în condițiile pe care ți le pune.

-Eh! Nu mi s-ar deschide niciodată toată - niciodată pînă la ultimu' por. Dacă cedez în fața voinței ei, o să-și închidă toți porii. Nu poate altfel.

(...)

-Las-o în pace un timp - pînă îți dă ea un semn de viață - sau pînă simți dumneata nevoia s-o vezi. Și atunci, spune-i despre chestia asta cu comunismul. E important pentru dumneata, bănuiesc.

-Ce? Clubul nostru comunist? Da. E ceva ce mi-am însușit, și la caren-aș putea să renunț. E un curent electric. Da, e un lucru sigur.

-Atunci spune-i și ei ... cîndva în viitor. Și spune-i și despre casa din apropiere de Sheffield... și pe urmă vezi cum reacționează.

-Da. Asta trebuie să fac. (...)

SURSA

D.H. Lawrence, Amantul doamnei Chatterley, traducere de Antoaneta Ralian, editura Cartea Românească, București, 1991, pp. 251-255.

Intelectuali britanici din perioada interbelică despre materialism, socialism și comunism (LAWRENCE 1928)

În 1928 scriitorul englez David Herbert Lawrence publica romanul de dragoste Lady Chatterley.

Deoarece nobilul soț al tinerei eroine a fost rănit grav în primul război mondial și a rămas paralizat la picioare, Constance Chatterley s-a îndrăgostit de virilul și modestul paznic de vânătoare al domeniului lor. Ea însăși fiică de nobil, lady Chatterley îi împărtășește idila secretă lui Duncan Forbes, un vechi amic din copilărie, care deschide o discuție cu ea pe teme social-politice.

<- Constance, îți amintești de vremea cînd eram socialiști ardenți, sau să fi fost doar ultimul trandafir al verii fabienilor (1)?

-Era amuzant, aprecie ea.

-Amuzant un timp. Pe urmă devenise prea stil Webb (2). Mai simți azi ceva în genul acela?

-Eu? Îl privi curioasă. Aș zice că simt la fel. Sînt socialist în ce privește sentimentele față de aristocrație – mai ales după ce mi-au făcut vizite de protocol – sau mai curând lui Clifford – și m-au copleșit cu dulceața lor. Cînd îi văd, timp de o oră sau două sînt un adevărat Robespierre (3). Pe urmă trece. Cred că politica nu mă mai interesează.

-Nici nu-i interesantă. Și ce părere ai de comunism și de bolșevicii (4) „sută la sută”, cum le spune lumea?

-Mă rog. Nu sunt prea atrăgători, nu-i așa?

-Pentru mine, nu. Totuși, poate că au simțul unei nedreptăți autentice.Și pentru un popor care nu acceptă să fie obedient, e un lucru care contează.

-Da. Da. Numai că uneori nu mă interesează prea mult marile nedreptăți vagi care mă ating personal. Viața e întotdeauna nedreaptă.  E nedrept  pentru Clifford să fie paralizat – e nedrept pentru mine să-i fiu soție. Soarta și nedreptatea par să se confunde prea des. Fiecare trebuie să-și poarte nedreptatea.

-Și dacă unui simt că se pot scutura de ea?

-Atunci presupun că trebuie s-o facă.

Duncan cumpăni o clipă.

-Comunismul te sperie?

Constance se uită la el și cumpăni la rîndul ei.

-Da, răspunse ea încet. Cred că mă sperie. Mă sperie tot ce înseamnă materialism – salarii și prorprietate de stat – și nimic altceva.

-Dar ce altceva există azi în afară de materialism?

-Știu. Dar materialismul de azi îți lasă și libertatea de a nu fi materialist, dacă nu vrei să fii. Clifford și cu mine nu avem nevoie să fim materialiști tocmai pentru că ne bucurăm de o anumită cantitate de bunuri materiale. Mi se pare singura cale de a evita materialismul.

-Și tu și Clifford nu sînteți materialiști?

-Nu cred. Găsești că sîntem?

-Aș spune că nu vă găsiți prea departe.

Constance rămase tăcută, părînd să se gîndească la ceva.

-Oricum, răspunse ea înțepată, nu sîntem atît de materialiști, atavic materialiști, cum am fi dacă ne-am găsi în Rusia de azi. – Sau tu crezi cumva în Rusia?

-Nu, mă tem că nu cred. Dar nu pentru c-aș ști mare lucru despre ce se petrece acolo. Simt, însă, într-adevăr, că acolo-i vorba de un materialism atavic, așa cum în America se poate de un materialism progresist. Dar sînt gata să mă lase combătut.

-Da. Totuși, când te gândești la Rusia de azi nu se poate să nu încerci o strîngere de inimă. Și aceeași strîngere de inimă o simți cînd te gîndești la communism.

-Da, și eu simt la fel. Totuși, îmi dau seama că, mai devreme sau mai târziu, muncitorii vor trebui să-și spună cuvântul. Și, la urma urmei, Anglia nu-i Rusia. Un miner din Tevershall nu-i un mujic rus (5). Nu-i văd pe muncitorii englezi zdrobindu-ți capul numai pentru că locuiești la conacul Wragby. Tu-i vezi?

-Nu. Și nu-i cred în stare. Sînt mult prea umani.

-Așa e. Dar am impresia că an de an tot pierd din umanitate. E un lucru  lipsit de speranță. Cînd mă aflu prin părțile astea ale voastreîncerc o senzație de disperare, de moarte. Știi după ce cred eu cu adevărat englezii?

-După ce?

-Contact. Un fel de contact uman, pasional, între ei. Și poate dacă comuniștii or să sfărîme într-adevăr faimosul „sistem”, s-ar putea să se înfiripe un gen de relații noi între oameni: să nu se mai frămînte atîta pentru bani, să iubească viața, să se preocupe de fluxul vital în semenii lor.

Urmă o tăcere. Constance cosea cu încetineală.

-S-ar putea, spuse ea după un timp. Numai că nu văd cum ar putea rezulta așa ceva di socialism – sau din comunism. De ce n-am porni pe dată la asemenea acțiune?

-Pentru că știm foarte bine că sîntem angrenați în „sistem”. Sîntem cu toții încărcați cu toții în același autobuz, sau carusel, sau tramvai, sau tren, sau vagon de mină, sau automobil particular, și sîntem acționați de mecanismul unui sistem materialist. Nu ne întîlnim niciodată între noi pentru că sîntem mînați în aceeași direcție și nu facem  decît să coborîm dintr-un vehicul pentru ca peste o jumătate de oră să ne urcăm în altul.  Și tot așa mai departe, pînă ne urcăm în dric. – Ăsta-i sistemul. Cred că englezii, o bună parte dintre ei, sînt sătui de materialism  și sătui de nevoia de a-și înăspri inimile pentru ca vehiculul să poată merge înainte.  – Nu, de la sfîrșitul războiului încoace, am urît democrația. Și acum greșesc așteptînd ceva de la aristocrație. Lucrul de care avem nevoie este să ne transmitem unii altora fluxul vital – să rupem zăgazurile acestui flux natural care se cere eliberat. Numai că ne temem cu toții să nu fim striviți de autobuz, așa că preferăm să sărim în el și să ne lăsăm duși mai departe.>

SURSA

D.H. Lawrence, Amantul doamnei Chatterley, traducere de Antoaneta Ralian, editura Cartea Românească, București, 1991, pp. 256-259.

NOTE M.T.

(1)Societatea Fabienilor=Asociație fondată în 1884 de intelectuali britanici (Shaw, Toynbee, Wells, Webb) care promovau un colectivism reformist, opus celui revoluționar promovat de Karl Marx și care vor contribui la constituirea partidului laburist (socialist) la 1900-1906. Denumirea a venit de la numele comandantului roman Fabius, care l-a hărțuit sistematic pe temutul cartaginez Hannibal, evitînd o bătălie de amploare (sec. II î. H.)

(2)Sydney Webb (1859-1947)=Întemeietor în 1895 al Școlii Engleze de Economie,  casa sa a devenit sediul Societății Fabienilor.

(3)Maximiliem Robespierre (1758-1794)=Lider al revoluționarilor radicali francezi (iacobini), a promovat teroarea ca mijloc de guvernare (1793-1794), fiind el însuși executat de adversarii săi politici.

(4)Bolșevici=Fracțiunea majoritară (1903) din Partidul Social Democrat al Muncitorilor din Rusia, promotoare a cuceririi puterii prin revoluție. Sub conducerea lui V. I. Lenin a preluat puterea prin lovitura de stat din 25 octombrie/7 noiembrie 1917, după care a adoptat numele de Partid Comunist.

(5)Mujic=Categorie socială inferioară (țăran sărac) în Rusia țaristă.

Industrializarea Angliei rurale în secolul XX (LAWRENCE 1928)

<
(...)
Toată dimineața trebălui prin casă, iar după amiaza plecă în orășel cu automobilul cumpărat de Clifford. Ținutul arăta jalnic în ploaie, primăvara încă nu-l pătrunsese. Mașina urca greoi la deal prin satul Tevershall, o îngrămădeală lunguiață de căsuțe de un roșu închis, cu acoperișuri ca niște capace, din ardezi eneagră, strălucitoare; dughene sărăcăcioase cu calupuri de săpun sau grămezi de napi și revent roșiatic, ori pânzeturi amestecate de-a valma; și capela wesleyană*, pe urmă capela metodistă, pe urmă capela congregațională**, pe urmă cea christadelfiană*** sau cum s-o fi numind; dar toate la fel de sumbre și de urâte.Pe creasta dealului, biserica veche și vechile căsuțe de piatră ale fostului sat dinainte ca ținutul să fi fost acaparat de industria minieră.

Tevershall era satul care ținea de conacul Wragby****, dar atît Clifford cît și Constance îl evitau pe cît puteau. Un sat constituit din mineri și hrănindu-i numai pe mineri; și care nu simpatiza deloc cu familia Chatterley. Nu-ți rămânea altceva de făcut decît să-l ignori. Iar locatarii conacului îl ignorau, punând rareori piciorul în cele două mile de urâțenie. (...)

Satul era lipsit de speranță, de o urâțenie sinistră care o deprima. Ea fusese deprinsă cu Sussex***** și cu o casă, veche, frumoasă printre coline. Nu se putuse obișnui nici un moment cu această oribilă regiune minieră din nordul Angliei centrale. Și totuși, într-un fel, îi plăcea: îi dădea o senzație de oarbă virilitate, senzația unei anumite forțe de viață oarbă și patetică. De și-ar da numai seama cît era de sordidă și de s-ar mai schimba puțin.

Mașina urcă dealul și se îndreptă spre Stacks Gate. Departe, în stânga, cocoțată peste ținut, se deslușea umbra Castelului Bolsover, înălțîndu-se falnic. Dar, în spate, la poalele lui era bălăceala de tencuieli rozalii ale locuințelor noi; și caiere de fum negru și caiere de abur alb se despleteau din mine în dimineața umedă de aprilie.

La răscruce se ridica un hotel mare, nou, roșu și aur și strălucitor. Hotel Coningsby. Ceva mai departe e Stacks Gate, paisprezece șiruri de locuințe nou-nouțe, roze, fercheșe și dichisite, împroșcate parcă la întîmplare în cîmpurile dezolante. Și îndărătul lor, mina nouă, trimițînd în văzduh penaje de abur, o mină bogată, înzestrată cu toate mecanismele moderne menite să înlesnească și produse derivate. Aici nu se vedea nici o capelă, nici o biserică, nici măcar o adevărată prăvălie. Numai mina impozantă, ca o nobilă făcătură a diavolului la un capăt și hotelul măreț la celălalt. Hotelul era de fapt o cîrciumă a minerilor, dar, ca și mine, dispunea de toate facilitățile moderne pentru produse derivate.

Oamenii năvăliseră în orășel; Stacks Gate se crease numai în răstimpul de cînd se afla Constance la Wrabgy, iar elementul uman se scursese de Dumnezeu știe unde și-l umpluse ochi, chiar în puținii ei ani de căsnicie.

Automobilul mai urcă o pantă înaltă și Constance văzu nălucindu-se în depărtare marea casă elisabetană****** Hardwick, înălțată cu noblețe deasupea vastului ei parc. Dar mașina cotise, afundîndu-se printre căsuțele vechi minerești, de un roșu afumat, care mărgineau drumul ducând spre bătrînul oraș Uthwaite, ale cărui turle spiralate se sumețeau în vale, îndărătul marilor mine și topitorii.

Uthwaite era un nod rămas dintr-un vechi, vechi oraș agricol, înghesuit într-o vîlcea de la poalele dealurilor vălurite de pe care castelele și conacele dominaseră odinioară ținutul, ca niște lei. Acum, o rețea de linii ferate străbătea, în deplina-i nuditate, orașul, și pretutindeni, de jur împrejur, minele și topitoriile și uzinele fumegau și afumau, înnegrind micul oraș. În jurul străzilor vechi, întortocheate, se îngrămădeau hoarde de căsuțe de mineri, roșii afumate, mărginind noile șosele. Și în zona îndepărtată unde își trăiau declinul castelele și edificiile mărețe, fumul se împletea cu aburul și pământul, palmă de palmă, înfățișa noile așezări minerești, care se repetau în valuri pe colinele ondulate ale ținutului. Noul sens al locului ștergea urmele celuilalt și, cu toate că încă se mai profilau pe zare semețele vechi clădiri, majestuoasele palate ale Angliei, acestea erau goale, simple cochilii. Superbul conac georgian******* de la Fritchley tocmai se demola. Era prea mare, o imensă epavă abandonată.

Constance gîndi că lumea veche era osîndită. Chiar  și Wangby era osîndit. În clipa cînd au deschis minele, marii proprietari de pămînt și-au osîndit singuri propriile conacuri strămoșești. Un lucru l-a împins în neființă pe celălalt.

Multă vreme Constance s-a răzvrătit împotriva lumii din nordul țării și din acest îngrozitor de sordid ținut central. Era de neîndurat. Și chiar în scurtul timp de cînd se afla acolo, îl văzuse răsfirându-și tentaculele. Acum se dărîma conacul Fritchley și anul viitor va veni rîndul conacul Shipley: Shipley, încîntătoarea casă din stuc datînd din 1780, cu suavele ei golfulețe rotunde și cu încăperile lambrisate și atît de delicat pictate. Îi plăcuse pînă și regelui Edward******** îi plăcuse să stea acolo, pentru că reședința avea atîta atmosferă. Și contele Manby, cum îi spunea lumea, cît își mai îndrăgise căminul și plajele vaste care îl înconjurau!

Contele murise; și urmașii lui moșteniseră venitul care provenea din mine. Dar minele se întinseseră pînă aproape în pragul conacului. Parcul tăia printre mine, și cete de mineri se tolăneau sau hoinăreau pe malurile lacurilor în ceasurile libere. Bătrînul, mîndrul conte nu obiectase: „De la mineri îmi trag eu avutul, obișnuia el să spună. Găsesc că sînt la fel de decorativi în parcul meu ca și căprioarele.” Regelui Edward îi adresase. Iar monarhul îi răspunsese: „Sînt de aceeași părere. Dac-aș descoperi o pungă de cărbune sub peluza mea de la Sandringham*********, aș deschide acolo o mină și aș considera-o un fermecător peisaj de grădină”.

Dar astea s-au petrecut în generația anterioară, poate chiar în penultima.

Acum frumoasele plaje de la Shipley dispăruseră aproape cu totul, iar parcul arăta bizar și pleșuv. Conacul urma să fie dărîmat. În locul lui se vor ridica roiuri de căsuțe. Actuala familie Manby avea o casă la Londra, o cabană în Scoția și o vilă lîngă Nisa. Detestau Shipley.

Constance știa toate acestea. Îi cunoștea pe cei din familia Manby, îi cunoștea pe toți cei din ținut. Fiecare dintre ei avusese grijă să-i viziteze, îi oferiseră cu amabilitate și căldură... ce-i oferiseră? Nu tocmai prietenia lor. Cunoștința lor. Ducele și ducesa de Coningsby**********, cea mai importantă familie din ținut, se arătaseră într-adevăr extrem de atenți. ”Bietul Clifford! Asta-i viața! Sărmanul tînăr Sir Clifford Chatterley!”
(...)
>

SURSA

D. H. Lawrence, Amantul doamnei Chetterley***********, traducere de Antoaneta Ralian, editura Cartea Românească, București, 1991, pp. 58-61

NOTE M.T.

*John Wesley (1703-1791) – Pastor al Bisericii Anglicane și inițiator al mișcării metodiste în cadrul acestei biserici protestante.

**Biserica Congregațională – Biserică neoprotestantă inițiată în 1592 printr-o teorie a uniunii de către teologul protestant englez Robert Browne.

***Biserica Christadelfiană – Biserică neoprotestantă inițiată de în secolul XIX în SUA de către doctorul John Thomas, de unde s-a răspândit mai ales în lumea anglo-saxonă.

****Wragby – Conacul ficționalei familiei Chatterley.

***** Sussex (Saxonia de sud) – Unul din cele 39 comitate istorice ale Angliei, menționat în 1189. Este situat pe țărmul sudic al țării, cu ieșire la Canalul Mânecii.

******Elisabeta I Tudor – Regină a Angliei între 1558 și 1603.

******* George de Hanovra – Numele a patru regi ai Marii Britanii care au domnit succesiv în perioada 1714-1830.

********Edward VII de Saxa Coburg Gotha – Rege al Marii Britanii în perioada 1901-1910.

*********Sandringham – Domeniu care a devenit una din reședințele monarhilor britanici începând cu anul 1862.

**********Coningsby  sau The new generation este titlul unui roman politic publicat în 1844 de viitorul premier conservator britanic Benjamin Disraeli (1804-1881).
*********** Anne Tharesse, Amantul doamnei Chatterley - H. D. Lawrence, 19 martie 2014 (https://cartebunaonline.wordpress.com/2014/03/19/amantul-doamnei-chatterley-h-d-lawrance/)

Unitate socială englezească versus divizare socială rusească (LAWRENCE 1928)

<

(...)
Dar pentru prima dată în viața ei, Constance fu străbătută de un fior de spaimă, un presentiment al unei îndepărtate revoluții. Știa multe despre teribila revoluție din Rusia*, despre convulsiva ură de clasă care se dezlănțuise acolo, dar care nu se întinsese încă până aici. Da, Rusia era Rusia, romantică și teribilă și, oarecum, incomprehensibilă. Iar Anglia era altceva. ”Noi nu suntem divizați, noi formăm o unitate.” Cuvintele acestea i se păruseră întotdeauna adevărate. Într-adevăr, dincolo de suprafață, alcătuiau cu toții un întreg. Până atunci nu simțise niciodată cea mai mică spaimă, spaimă de clasă, față de concetățenii ei.

Și acum, un spasm ciudat, ca un spasm premonitoriu în travaliul facerii la o femeie care naște pentru prima oară, îi străbătu făptura. Un fior de spaimă nedefinită, dar îngrozitoare, o spaimă de semenii și semenele ei, o spaimă de clasă. Multă vreme nu putu crede în sursa care generase acel straniu spasm de groază. Dar în cele din urmă se văzu nevoită să admită: provenea din contactul ei cu clasa de jos.

Se atinsese de ei, într-un contact pasional. Și din atingere se iscase un fior de frică sălbatică, necunoscută. Poate că aceștia erau groparii ei, ai ei și ai clasei ei! Poate că în chiar acest moment paznicul se desfăta cu gîndul unei subtile distrugeri a ei. Își aminti de malițiozitatea infinit de subtilă a vocii lui cînd o întrebase: ”Nu simți că te-njosești cu oameni de teapa mea?” Oare simțise că, pe undeva, ea se înjosise cedîndu-i? Și se bucura de înjosirea ei? Și doamna Bolton**? Exista ceva sinistru în bunăvoința ei. Și ea se delecta cu o decădere?
(...)
>

SURSA

D. H. Lawrence, Amantul doamnei Chatterley***, editura Cartea Românească, București, 1991, pp. 95-96

NOTE M. T.

* Revoluția declanșată de partidul comunist din Rusia prin lovitura de stat din 25 octombrie / 7 noiembrie 1917 avea ca fundament teoretic ”lupta de clasă” inevitabilă dintre clasa proprietarilor de pământ și întreprinderi și cea a țăranilor și muncitorilor, ca urmare a ”urii de clasă” acumulate în timp de cei ”exploatați” împotriva ”exploatatorilor”.

** Infirmiera soțului eroinei, care era văduva unui miner mort într-un accident de mină din regiunea în care se afla domeniul.
*** Anne Tharesse, Amantul doamnei Chatterley - H. D. Lawrence, 19 martie 2014 (https://cartebunaonline.wordpress.com/2014/03/19/amantul-doamnei-chatterley-h-d-lawrance/)

O tânără englezoaică în lumea universitară din Germania imperială (LAWRENCE 1928)

În 1928 scriitorul englez David Herbert Lawrence (1885-1930) publica romanul de dragoste Lady Chatterley.

La începutul volumului autorul o prezintă pe eroină, vorbind și despre educația ei.

<În realitate era una dintre acele femei foarte moderne*, meditative, care cumpănesc întruna persistent și laborios. Își făcuse o parte din studii în Germania, la Dresda; trebuise să le părăsească în grabă odată cu izbucnirea războiului** și să se întoarcă acasă. Și cu toate că nu se putea gîndi la viața ei de acolo decît cu amară ironie acum cînd Germania sau cel puțin mitralierele germane îi zdrobiseră viața***, totuși petrecuse la Dresda zile foarte fericite. Sau poate că nu fericite, dar pline de emoții. Fusese profund mișcată de viața, de muzica, de discuțiile abstracte germanice, de filozofia lor. Nesfîrșitele dezbateri pe felurite teme îi încîntaseră sufletul. Cum mai vorbeau studenții de la filozofie, cei de la economie politică, tinerii profesori de literatură sau etnologie, cei de limbi clasice sau de științe! Și cum o mai ascultaseră! Și cum îi mai ascultase ea pe ei, tocmai pentru că și ei o ascultau!>

SURSA

D. H. Lawrence, Amantul doamnei Chatterley, traducere de Antoaneta Ralian, editura Cartea Românească, 1991, pp. 13-14.

NOTE M.T.

*Sfârșitul secolului XIX și începutul secolului XX a reprezentat perioada de început a mișcării de emancipare a femeilor, marcată și de accesul la învățământul superior.

**Primul Război Mondial (1914-1918), în care Marea Britanie și Germania au luptat în tabere diferite.

***Tânărul soț al eroinei fusese rănit pe front și rămăsese paralizat.