Un comunist britanic în perioada interbelică (LAWRENCE 1928)

În 1928 scriitorul englez David Herbert Lawrence publica romanul de dragoste Lady Chatterley.

Deoarece nobilul soț al tinerei eroine a fost rănit grav în primul război mondial (1914-1918) și a rămas paralizat la picioare, Constance Chatterley s-a îndrăgostit de virilul și modestul paznic de vânătoare al domeniului lor, Parkin. Ea însăși fiică de nobil, lady Chatterley îi împărtășește idila secretă lui Duncan Forbes, un vechi amic din copilărie, care deschide o discuție pe această temă cu Parkin la un restaurant. Pentru a fi independent din punct de vedere material, acesta își găsise de lucru în oraș.

<-Am să vă spun ceva. Parkin își înmuie glasul. La  uzina noastră, eu sînt secretarul ligii comuniste. Ăsta-i încă un lucru de care n-aș vrea să se știe.

-Nu mai spune! Ea știe?

-Nu i–am spus.

-De  ce?

-Noi nu prea trăncănim despre treaba asta. Și ea e Lady Chatterley, știți bine, indiferent de ce altceva ar mai fi.

-Deci ești un communist.

Parkin aruncă o privire de jur împrejurul holului.

-Da, dar noi nu trîmbițăm lucrul ăsta în dreapta și-n stînga.

-Zău? Și-ai vrea să instalezi și aici soviete ca în Rusia?

-Da. Muncitorii nu trebuie să-și vîndă munca, că pînă la urmă ajung să-și vîndă și sufletu’. O să ne îndeplinim partea noastră de muncă, pentru ca țara să poată trăi. Dar n-o să ne mai vindem munca pentru ca alții să realizeze profituri pe spinarea noastră.

-Deci vrei ca să fie ca în Rusia? De pildă vrei să-i căsăpești pe toți cei din clasa conducătoare?

-Nu, nu-i nevoie să fie căsăpiți – poate numai cîțiva. Dar pot și ei să mai coboare un pic și să trăiască așa cum trăiesc și alți oameni. Nu s-ar putea?

-Nu știu. O maimuță poate să coboare din pom. Dar după ce-a coborît, nu devine nici cîine, nici făptură omenească. Rămîne tot maimuță.

-Maimuță sau nemaimuță, va trebui să coboare, răspunse Parkin încruntat.

-Și crezi că-i vei putea face să coboare?

Cei doi bărbați se scrutară unul pe celălalt.

-Da, zise Parkin. Am să-i fac!

-Foarte bine. Asta-i ideea. Și crezi că doamna în cauză ar consimți să trăiască cu dumneata dacă ar afla?

-Nu știu.

-De ce nu i-ai spus?

-Nu m-a întrebat. Nu-mi vorbea decît de planurile ei. Niciodată nu se gîndea la ale mele. Dumneavostră credeți că m-ar mai vrea?>

-Dacă ar ști că ești secretarul ligii comuniste? Mă îndoiesc. Ar însemna să  se convertească și ea la comunism, să  devină comunistă. Ceea ce nu e, sub nici un chip.

-Dar nici prea departe nu e.

Tonul lui avea o rezonanță tristă.

-Așa crezi? Mă rog, n-am sondat-o.

-Pot să vă întreb ce păreri politice aveți dumneavoastră?

-Eu? De nici un fel. Dacă aș fu muncitor, aș fi comunist. Dar cum fac parte din clasele privilegiate sau, măcar, mă bucur de unele privilegii, nu sînt nimic.

Parkin îl urmărea cu ochii strălucitori.

-Nu sînteți.

-Așaa-i! Dar presupunînd că ar simpatiza cu comunismul dumitale - dacă într-adevăr ar simpatiza - și ar primi să vină să se mute cu dumneata undeva pe lîngă Sheffield - cu o femeie nu știi niciodată cum o să reacționeze - ți-ar părea bine?

Ochii lui Parkin scînteiară cu o strălucire alarmantă.

-Credeți că se poa' să primească?

-Nici o secundă n-aș răspunde pentru ea. S-ar putea să accepte și, la fel de ușor,să nu accepte. Dar dacă ar accepta te-ai bucura?

-Da, m-aș bucura tare, răspunse Parkin dîndu-și la o parte mustața de peste buze, cu un gest curios. De-aș mai putea trăi cu ea ceasuri ca în căsuța din pădure! Și dac-aș ști că mă susține și-n chestia ailaltă... ehei băiete!

Pe față îi licări un zîmbet inconștient și din ochi începură să-i țîșnească micile jeturi de lumină pe care numai Constance le văzuse pînă atunci.

-Credeți că s-ar putea? întrebă cu subtilă gravitate.

-Să trăiască cu dumneata... și să-ți susțină părerile  comuniste? Pentru moment, nu. Dar în viitor, s-ar putea.

-Poa' că omu, oricît noroc ar avea, nu capătă în viață decît jumătate din ce vrea. Și eu mi-am avut jumătatea mea - astă primăvară.

(...)

-Și totuși n-ai accepta să trăiești cu ea în condițiile pe care ți le pune.

-Eh! Nu mi s-ar deschide niciodată toată - niciodată pînă la ultimu' por. Dacă cedez în fața voinței ei, o să-și închidă toți porii. Nu poate altfel.

(...)

-Las-o în pace un timp - pînă îți dă ea un semn de viață - sau pînă simți dumneata nevoia s-o vezi. Și atunci, spune-i despre chestia asta cu comunismul. E important pentru dumneata, bănuiesc.

-Ce? Clubul nostru comunist? Da. E ceva ce mi-am însușit, și la caren-aș putea să renunț. E un curent electric. Da, e un lucru sigur.

-Atunci spune-i și ei ... cîndva în viitor. Și spune-i și despre casa din apropiere de Sheffield... și pe urmă vezi cum reacționează.

-Da. Asta trebuie să fac. (...)

SURSA

D.H. Lawrence, Amantul doamnei Chatterley, traducere de Antoaneta Ralian, editura Cartea Românească, București, 1991, pp. 251-255.