De unde se trage Mihai Viteazul (ADEVĂRUL 2015)

 Cosmin Pătrașcu Zamfirache, De unde se trage Mihai Viteazul. Bastard al unei negustorese de rachiu, domnitorul şi-a fabricat originea nobilă pentru a pune mâna pe tron, „Adevărul”, București, publicat 04.10.2015 - ultima actualizare 06.08.2022

https://adevarul.ro/stiri-locale/botosani/de-unde-se-trage-mihai-viteazul-bastard-al-unei-1656061.html

Biografia scriitorului american Ring Lardner (1885-1933)

Ringgold Lardner s-a născut la 5 martie 1885, în orașul Niles din statul nordic Michigan, fiind al șaptelea copil al cuplului Henry și Lena Lardner, una dintre familiile importante ale micii urbe americane.
Ca și frații săi, face școala primară acasă, sub supravegherea unui profesor particular și a mamei sale, o fire autoritară pasionată de literatură și muzică. Astfel, Ring învață din copilărie să cânte la pian, pasiune care va contribui la formarea personalității sale adulte.
De la 12 ani urmează liceul din orașul natal, dar cînd îl termină în 1901 nu mai dorește să facă și studii universitare, spre regretul părinților săi. Mai mult, în anul următor, deși este înscris de tatăl său alături de fratele mai mare Rex la Institutul Tehnologic din Chicago, renunță împreună și se întorc acasă.
Aici ocupă diverse slujbe mărunte și devine membru al unei trupe de teatru de amatori, unde activează ca actor, pianist și compozitor.
Dar deoarece nivelul de trai al familiei scade, este obligat să se întrețină singur. Astfel, în 1905, cu ajutorul lui Rex, se angajează la cotidianul Times din localitatea South Bend. Inițial se ocupă de rubrica de sport, dar apoi primește și rubricile teatrală și mondenă. În scurt timp își descoperă vocația de gazetar. Devine repede cunsocut prin cronicile despre fotbal american și baseball, caracterizate printr-un limbaj argotic și un deosebit simț al umorului.
După doi ani se mută la Chicago, unde va lucra la gazetele Inter Ocean, Examiner și Tribune.
În 1911 se căsătorește cu Ellis Abbot, fiica unui președinte de bancă din orașul Goshen, pe care o cunoscuse în 1905 și cu care întreținuse o amplă corespondență. Peste un an se naște primul fiu, John, urmat de James (1914), Ringgold (1915) și David (1919). Între timp comentariile sale sportive din Examiner se transformă în adevărate povestiri, unele fiind scrise la persoana întîi, din perspectiva unui sportiv sau a unui spectator.
Din 1913 revine la Tribune, unde începe să publice și scurte povestiri, parodii, scrisori, piese absurde, poezii pentru copii și satire autoironice.
În anul următor publică în Saturday Evening Post prima povestire din serialul You Know me, Al, al cărui personaj principal este jucătorul de baseball Jack Keefe. Succesul fiind imediat, la cererea cititorilor publică încă cinci texte pînă la sfârșitul anului, onorariul crescând de la 250 de dolari la 1500 de dolari pentru o povestire. Ca urmare, tot în 1914 își construiește o casă în suburbiile metropolei nordice Chicago.
În anii 1915-1917 are o bogată activitate literară: publică volumul de poezii Bib Ballads, scrie 29 povestiri și îi apare culegerea de povestiri Gullible`s Travels, continuă colaborarea cu Saturday Evening Post și o începe pe cea cu Metropolitan. De asemenea publică Champion, poveste melodramatică din lumea boxului, fiind revoltat de corupția din acest popular sport.
După intrarea SUA în Primul Război Mondial la 6 aprilie 1917, este trimis corespondent de război pe frontul din Franța. Povestirile de război îi vor fi publicate în anul următor în volumul My four weeks in France.
În iunie 1919 se încheie contractul cu Tribune, aceasta fiind cea mai bună perioadă jurnalistică a sa.
Activitatea publicistică continuă în 1920, când  publică în S.E.P. povestirea The Young Immigrants și începe rubrica săptămânală Ring Lardner` Weekly Letter, care apare prin intermediul lui Bell Syndicate în diverse ziare, precum World (New York), Examiner (Los Angeles), Democrat (Goshen).
Apoi, în 1921 publică ciclul de povestiri The Big Town și în S.E.P. apare una din cele mai cunoscute creații ale sale, Some Like Them Cold. În același an se mută la Great Neck, lângă Long Island, o zonă mondenă unde se retrăgeau oamenii de cultură săturați de apropiatul și agitatul megalopolis New York. Cu această ocazie va observa cu obișnuita sa ironie: „A locui la Great Neck este sinonim cu a fi un succes național!”
În anul următor îi apare în revista Cosmopolitan povestirea Golden Honeymoon și începe colaborarea la un serial de desene animate, care continua serialul You Know me, Al. Tot acum se mută în apropierea sa marele romancier american Francis Scott Fitzgerald (1896-1940), cu care leagă o strânsă prietenie, în pofida temeperamentelor foarte diferite. Fiul său Ringgold avea să observe în memoriile sale: „Ring avea disciplina de lucru a gazetarului profesionist, iar Scott avea talent nativ și tentația veșnică de a se irosi într-o mulțime de activități”. La sugestia lui F.S.F., Ring va publica în 1924 volumul de povestiri How to write short stories, la celebra editură Charles Scribner`s. Cu această ocazie creațiile sale, el  intră și în atenția criticilor lor literari, care îl recenzează favorabil. În același soții Scott se mută în Franța, dar vor păstra legătura prin corespondență și-i vor și vizita acolo. Din Franța va trimite impresii de călătorie revistei Liberty.
În perioada 1923-1925 publică o parodie după Cenușăreasa, piesa absurdă I Gaspiri în Transatlantic Review, care aparținea marelui romancier american Ernst Hemingway (1899-1961), volumul de povestiri și articole What of It? și povestirea Haircut în Liberty.
Din nefericire pentru el în 1925 este diagnosticat cu tuberculoză, dar nu renunță la intensa sa activitate pentru a-și susține financiar la studii cei patru fii,. Astfel, ajunge în situația de a fi internat în spital în iarna 1929-1930. În această perioadă renunță la rubrica săpătămînală pentru a avea mai mult pentru literatură și publică volumul de povestiri The Love Nest la Scribner, precum și povestirea Hurry Kane la Cosmopolitan. Dramatizarea povestirii The Love Nest de Robert Sherwood (1896-1955) se va juca însă numai de 23 de ori, dar revine cu piesa Elmer The Great (în colaborare cu J. Cohan), de asemenea fără mare succes. În sfârșit, succesul în dramaturgie vine cu piesa June Moon, în colaborare cu experimentatul dramaturg de pe Broadway George Kaufmann (1889-1961), și care s-a jucat în 273 de reprezentații. De asemenea, începe și colaborarea la ziarul New Yorker cu texte autobiografice și cu cronici la emisiuni radio.
Din decembrie 1930, când este internat la New York, perioadele de spitalizare alternează cu cele în care stă acasă. Deși boala se agravează, își continuă totuși munca literară, presat de problemele financiare provocate de marea criză economică (1929-1933). Cosmopolitan îi publică povestirea Insomnia, S.E.P. șase povestiri, iar Scribner`s volumul de șase povestiri Love with a Smile.
La 23 septembrie 1933, Ring Lardner moare acasă în urma unui atac de cord. Prietenul său Scott a încercat să-l ajute, insistând ca Scribner`s să-i publice volumul de povestiri First and Last, dar din păcate evenimentul a fost posibil doar în anul următor morții lui Lardner. Dar editura nu-l uită și la 30 de ani de la decesul scriitorului îi publică cele mai importante scrieri, cu titlul Ring Lardner Reader.
În România a fost tradus în 1968 volumul Cuibul dragostei.
Memoria scriitorului a fost eternizată de fiul său Ring Jr. în volumul de amintiri The Lardners: My Family Remembered, publicat în 1976.


SURSA
Ring Lardner, Călătoriile lui Gullible, trad. & pref. & tabel cronologic & note de I. Rotaru, ed. Minerva / colecția Biblioteca pentru toți nr. 1347, București, 1990, p. XXIV-XXXII.

Adevărul despre un mister vechi de peste 1.200 de ani. Ce era "crucifixul rosu" văzut pe cer

ȘTIRILE PROTV, București, 30 iunie 2012

„Tânăr avânt masochist” (MOTOC 2002)

 Nicolae Motoc, Acul de busolă. Tânăr avânt masochist, „Tomis”, Constanța, ianuarie 2002

Acesta este titlul malițios al unei deloc malițioase cronici literare semnate de un tânăr, C. Rogozeanu, despre o carte cu o temă unică (În căutarea comunismului pierdut), dar abordată heteroclit, sub aspect stilistic, și nu numai (un talmeș-balmeș studii culturale, articole despre mentalități, secvențe memorialistice și eseuri literare), de patru autori diferiți, având o singură trăsătură care-i unește: tinerețea. Comentariile lui C. Rogozeanu nu țin să ne scoată ochii cu impresia că aparțin unui autor deja versat, care se află în posesia unui limbaj bogat și suculent. Sunt, în schimb, extrem de exacte și nuanțate. „Cei patru doresc, în fond, să închidă o etapă, aceea a memoriei martorilor comunismului și să deschidă etapa analizei reci, crude, a aceleiași perioade. Cu ei începe și etapa uitării afective a comunismului. Cu ei începând, nu mai sunt suficiente exemplele autobiografice”.

Tânărul critic C. Rogozeanu, deși scrie despre tineri, nu se arată deloc dispus să-i menajeze. Cronica abundă de observații critice, care nu sunt numai de ordin estetic. „Un efect retoric periculos apare în urma parafrazărilor prea lungi. Toți cei patru folosesc procedeul cu generozitate. La ion Stanomir parafraza se transformă într-un ciudat stil indirect liber - autorul își afișează sarcasmul folosind sintagme întregi din retorica specifică epocii. O mișcare simpatică, dar care, generalizată, se transformă într-un adevărat argou critic. La Paul Cernat sau la Angelo Mitchievici, parafraza ajută la analiza de text, practică abuzată cin plin de autorii noștri”. O altă obiecție critică sună astfel: „Autorii noștri au intrat într-un paradox al teoriei. Dacă trebuie să faci teorie trebuie să dai exemple cunoscute, consacrate. Însă ei lucrează cu un material extrem de perisabil, cu nume de autori care nu mai spun nimic astăzi, cu scrieri pierdute prin biblioteci. Bibliografia lor este aproape imaginară... cărțile citate de ei sunt aproape imposibil de găsit”. Nu știu cât le-a folosit celor patru autori (Paul Cernat, Ion Manoilescu, Angelo Mitchievici și Ion Stanomir) cronica literară din „România literară” (25 decembrie 2001). Dar cu astfel de comentarii pare sigur că este pe cale de a se afirma un nou și valoros critic literar.

„Thalia Ex Ponto la cumpănă de milenii” („TOMIS” 2001)

 V., Thalia Ex Ponto la cumpănă de milenii, „Tomis”, Constanța, 2001

În pofida faptului că împlinirea unei jumătăți de veac de la ctitorirea Teatrului Dramatic tomitan nu s-a bucurat de atenția și considerația pe care le merită cu prisosință, căpătând dimensiunile unui eveniment cultural obișnuit, slujitorii fideli ai Muzei Thalia de la Pontul Euxin, au făcut tot ce a depins de ei pentru a marca cei 50 de ani de istorie, nemijlocit trăită de unii, parțial traversată de alții, rămas în memoria afectivă a Cetății. O expresie persuadantă a investițiilor de minte, inimă și gratitudine față de Dramaticul constănțean, ca instituție profesionistă de spectacol, o reprezintă voluminoasa lucrare a două secretare literare ale teatrului evocat - Georgeta Mărtoiu și Anaid Tavitian - purtând un titlu vibrant: Thalia Ex Ponto la cumpănă de milenii. Nu este o lucrare riguros științifică, întrucât și-a propus, de la început, să fie „o cronică” scrisă într-o tonalitate preponderent afectivă a evocării. O cronică ce abrogă până și criteriul cronologic, povestirea faptelor, a evenimentelor și a întâmplărilor ținând de conexiunile originale, cvasi- paradoxale uneori, ale autoarelor, animate de patetismul trăirii și al mărturisirii scenice, convertit în transmiterea dincolo de rampă, a mesajului esențial - combaterea viciilor și promovarea virtuților, grație vehiculării îngrijite, corecte, clare a limbii naționale. Din fiecare capitol al acestei istorii (Seri de teatru antic, Studio experimental, Letopiseț, Debuturi absolute, Cei care nu se văd, Evenimente, Prietenii teatrului etc) rezultă că Teatrul „Ovidius” a răspuns unor înalte comandamente etice și estetice.

Prin diversitatea și amplitudinea repertorială etalate de-a lungul atâtor decenii, în care au văzut luminile rampei peste trei sute de premiere, prin actele de cultură înfăptuite (celebrele seri de teatru antic din 1978), prin momentele unice prilejuite spectatorilor (colaborările cu trupe străine, englezești îndeosebi), prin actorii prestigioși și cu experiență, ca și prin tinerii aspiranți la ipostaza de vedete, care au ținut afișul în orice condiții, ca și prin secția de păpuși, de nenumărate ori nominalizată în concursuri și festivaluri internaționale de gen, Teatrul Dramatic s-a impus ca distinctă și distinsă autoritate cultural-artistică. Meritul autoarelor cărții în discuție constă în a nu fi scăpat nimic din vedere, în a nu fi neglijat nici un amănunt esențial care privește activitatea tuturor celor ce au ostenit întru afirmarea valorilor autentice ale Dramaticului de la Pontul Euxin.

Personalități istorice din Maramureș (OȘAN 2000)

 Grigore Oșan, ?, „Pro Unione”, Baia Mare, 200?

(...) 

Ca urmare, cardinalul Vancea se va retrage la Roma, unde trece în eternitate în 1266. De abia în 1741, în dorința de a redacta Scriptores Rerum Hungarorum, istoricul Johann Schwandtner descoperă la cod lat. nr. 514 în arhiva Bibliotecii Imperiale din Viena o lucrare în limba latină care trata problema venirii ungurilor în Europa și luptele cu voievozii români din sec. XI. Propunându-și să tipărească lucrarea nou descoperită, acea dorință va mai aștepta încă un deceniu și jumătate.

Reluând această temă într-un articol din ziarul „Universul” din iulie 1944, profesorul Gh. Popa Lisseanu se întreabă: de ce s-a întârziat 15 ani publicarea Cronicii lui Anonymus, unde a dispărut originalul acestei opere de extremă importanță istorică și mai ales cine a avut interesul să dispară numele autorului? „Cum descoperitorul ei Schwandtner, care cunoștea numele autorului, l-a putut face uitat, când însuși textul cronicii începe cu (rae) dictus magister, adică mai sus numitul magistru?” (8)

Acest magistru nu putea fi decât „notarul regelui Bela IV” susțin Roesler (1871), Marczali (1882), Prag (1801) și N. Iorga.

Cugetând cu credință multă vreme la acest subiect am avut revelația observării unei stranii coincidențe: descoperirea Cronicii anonime are același loc și timp cu una din petițiile Episcopului Unit Inocențiu Micu Klein  (9), Viena 1741, primul român care a luptat de unul singur pentru afirmarea națiunii române stârnind prin revendicările cerute apriga îndârjire a nobilimii maghiare.

Prima consecință: pentru evitarea popularizării luptelor românilor pentru neatârnare, a afirmării pe bază de documente a drepturilor lor istorice și a meritelor lor, dispare numele autorului și se întârzie publicarea.

A doua consecință: Ioan Micu Klein va fi îndepărtat din țară, se va exila la Roma. La o distanță de cinci secole, cardinalul Ștefan Vancea la 1266 și Episcopul Unit Micu Klein la 1768 vor avea aceeași soartă: moartea în izolare, departe de Patrie și credincioșii lor.

Chiar dacă în mai multe rânduri i s-a aplicat dictonul „Pierde-voi păstorul și se va risipi turma”, vrednicii fii al Maramureșului, având o adânc înrădăcinată tradiție creștină și încredere în neamul lor, au putut răzbate vremurile, păstrându-și identitatea neatinsă.

Dacă mai adăugăm faptul că în satul Oncești se găsesc urmele unei cetăți - insuficient cercetate - care a aparținut voievodului Dragoș, descălecătorul Moldovei, ajungem la concluzia că la vremea respectivă oamenii acestor locuri au adus o mare contribuție la strălucirea voievodală a Maramureșului. 

În pragul mileniului trei, considerăm că sunt necesare aprofundate cercetări care să facă cunoscută contribuția familiei Oancea (Vancea) din Oncești, atât prin fapte, cât și prin scrieri, la istoria europeană a mileniului doi. 

8 = G. P. L., Izvoarele istoriei României, 1934, p. 221

9 = Printre cererile lui, care se înmulțesc mereu, se remarcă memoriul, cu multe anexe, intitulat „Supplex  Libellus”. Vezi acad. David Prodan, Supplex Libellus Valachorum, Ed. Științifică, București, 1967, p. 150.

Cronica notarului anonim al regelui maghiar Bela (I, II, III, IV?)

(37) În înțelegerea și interpretarea știrilor furnizate de notarul anonim trebuie să ține seama de două elemente: a) Cronica lui Anonymus se bazează pe o cronică internă maghiară de curte, Gesta Ungarorum, scrisă probabil în timpul lui Ladislau cel Sfânt (59); b) în redactarea cronicii sale, Anonymus are permanent în vedere o situație actuală și compară relațiile contemporane cu cele ale trecutului.

Să analizăm primul element. La cronica din care s-a inspirat pare să facă aluzie notarul anonim în prologul său. Știri sigure despre ea ne furnizează cronicari apuseni. Primul este Odo de Deogilo (Deuil) care, însoțindu-și regele în cruciada II (1147), a aflat de această cronică din care se inspiră la descrierea Ungariei. Cronicarul francez afirmă: „Terra hec în tantum pabulosa este, ut dicuntur in ea pabula Iulii Caesaris extitere” (60). Un veac mai târiu, în 1237, dominicanul Ricardus scria despre călătoria confratelui Iulian la tătari în raportul Ungaria Magna: „Qui (sc. septem duces cum populis susi) cum multa regna pertranissent et destruxissent , tandemvenerunt in terram, que Ungaria dicitur, tunc vero dicebatur pascua Romanorum” (61). Spre deosebire de Odo, Ricardus nu vorbește de „pășunile lui Caesar”, ci despre „pascua Romanorum”. Credem că Ricardus este mai aproape de originalul cronicii maghiare și că Odo, în amintirea cuceririi Galiei de către Caesar, a înlocuit termenul cu unul care, în ochii francezilor, (...).

59. Homan Balint, [Gesta Ungarorum din epoca lui Ladislau cel Sfânt], Budapesta, 1925
Idem, La premiere periode de l historiographie hongroise, „Revue des etudes hongroises”, III, 1925, p. 1-40.

60. Odo de Deogilo, De Ludovici VII profectione in Oriente, „Monumenta Germaniae Historica Scripores”, XXVI, p. 60, 62.
61. (..) Ricardus își începe relația astfel (I,1): „Inventum fuit in Gestis Ungarorum Christianorum, quod...”, ceea ce a fost adus în legătură cu cronica lui Anonymus pentru a se dovedi că el nu poate fi notarul lui Bela II. Dar Ricardus se referă mai degrabă la cronica de curte a ungurilor, căci după ultimele cercetări ale lui Karsai Geza, Anonymus pare să fie totuși „Pavsa dictus magister”, notar al lui Bela IV și Ricardus nu putea deci să-i cunoacă cronica, Anonymus fiind contemporanului Ricardus. Referirea lui Ricardus dovedește o foarte largă răspândire a acestei cronici maghiare de curte, cunoscute anterior de lui Odo și după el lui Thomas de Spalato.

„La răscruce de milenii” (ROMAN 1990)

Carol Roman, La răscruce de milenii. Nostradamus n-a avut dreptate, Albatros, București, 1990, 333 p.

7 Ante portas...

15 I. Oamenii anului 1000
16 Cronică medievală
24 Epocă de asediu
40 Așa grăit-a Menumorut 
51 Alchimie și nu doar atât
68 Între Beowulf și Sutra de diamant
85 Călători și pirați

99 II. La „Judecata de apoi” a mileniului nostru
100 Aristotel și miracolul științei
106 Dintre sute... de invenții
118 Și ei au dreptul la celebritate
124 Printre extratereștri
130 Errare humanum est
142 Civilizația industrială și „revoluția sentimentelor”
152 O viziune global planetară
157 Marea invazie. Asaltul orașelor gigant
163 O gură uriașă cere pâine
168 Miliardele trișate
181 Angoasele lumii tinere
204 Cazul Nostradamus
207 „Arta influențelor”
210 O aparentă digresiune
214 Oracolele spre sfârșit de secol 

221 Mesaje false

230 Eșecul „aptitudinilor misterioase”

237 Psihoza sfârșitului lumii

248 Calendarul? O convenție

253 Din arhiva zeului Marte

263 Genocidul de fiecare zi

277 Jocul de-a moartea și de-a viața

287 III. Lumea de mâine
288 Ziua cea mai lungă
294 Colonizarea viitorului
301 Sâmbătă, 1 ianuarie, anul 2000
308 La orizont
314 „Tineretul viitorului” sau „viitorul tineretului” 

329 Marea opțiune

333 Bibliografie selectivă  

„Consiliul Național Român din Blaj. 1918-1919” (LASCU & ȘTIRBAN 1978)

 Viorica Lascu & Marcel Știrban (ed.), Consiliul Național Român din Blaj. noiembrie 1918-ianuarie 1919. Protocoale și acte, vol. I. , Dacia/Testimonia, Cluj-Napoca, 1978, 

5 Introducere - M. Ș.

41 Notă asupra ediției - V. L. & M. Ș.

43 1.Protocol ședințelor plenare

149 2.Protocolul agendelor CNR din Blaj. Volumele I și II („Cronica revoluției din Blaj”)

193 3.Documente

214 Glosar

217 Localități cu nume schimbate

218 Indice de persoane

Fotografii

CNR Blaj s-a constituit la 4 noi. 1918, a doua zi după ce Austro-Ungaria a semnat armistițiul cu Antanta, linia de demarcație stabilită între armata română și cea maghiară lăsând Blajul în zona maghiară. Cele cinci ședințe plenare s-au desfășurat în zilele de 4 noi., 11 noi. 23 noi., 12 dec și 26 dec. 1918, procesele verbale fiind semnate de notarul Al. Borza.

Procesul verbal din 24 noi. a fost redactat de Al. Borza la ședința filialei din Blaj a Partidului Național Român, care a a avut ca scop desemnarea candidaților pentru Adunarea Națională de la Alba Iulia din 1 decembrie.

La ședința de constituire din piața orașului a participat și căpitanul I. Munteanu, delegat al Consiliului Militar Român din Arad. După cântarea imnului „Deșteaptă-te române”, se formează un comitet ad-hoc și se citește o Proclamație.

CNR Blaj, în calitate de CNR al comitatului Alba, se subordona Consiliului Național Român Central de la Arad, format din șase membri ai Partidului Social Democrat și șase membri ai PNR, și care se formase la 31 octombrie.

La ședința din 11 noiembrie, cei peste 50 de membri ai CNR Blaj aleg un Comitet Executiv: dr. V. Suciu, prezident, dr. D. Sabo, dr. Al. Nicolescu, G. Precup, dr. a. Chețianu, dr. V. Macavei, dr. I. Pop, Ș. Roșianu. Căpitanul V. Pop devine șeful Gărzii Naționale Române din Blaj.

La ședința din 23 noi. sunt numiți trei secretari executivi: notarul Al. Borza. dr. I. Pop și dr. Z. Pâclișanu. 

Agendele CNR Blaj acoperă perioada 6 noiembrie 1918 - 17 ianuarie 1919 și prezintă cronologic, pe ore și minute, activitatea Consiliului și Comitetului Executiv. Alături se secretarii executivi aleși, mai semnează agendele și alți secretari care lucrează câte doi în ture de șase ore: Flaviu Domșa, Al. Lupeanu, I. Pop, Al. Rusu, Iuliu Maior, Iuniu Micu, Șt. Pop, O. Hulea, Aurel Domșa, George Borșan, Ioan Fodor, Grigore Pădurean, Augustin Popa. De remarcat folosirea în câteva rânduri a termenului „revoluție” pentru mișcarea națională unionistă română.

În etapa  se raportează la sate unele jafuri asupra fostelor oficialități ale regatului maghiar, indiferent de naționalitate, și asupra proprietarilor, în primul rând maghiari (lemne din pădure și animale). În mare parte, bunurile sunt înapoiate la cererea CNR Blaj.

În satele din comitat se înființează sfaturi (consilii) și gărzi naționale românești, unele din inițiativă locală, altele la inițiativa delegaților CNR Blaj. Membrii acestor organisme purtau tricolorul românesc la butonieră sau pălărie, gărzile depunând și un jurământ de credință stabilit de CNR Blaj.

După formarea la 2 decembrie a Consiliului Dirigent, CNR se subordonează acestui organism cu rol de guvern provizoriu. Printre probleme gestionate sunt retragerea armatei germane, care a încheiat armistițiul cu Antanta la 11 noiembrie, dotarea și soldele gărzilor românești, relațiile cu consiliile din localitățile maghiare și săsești, preluarea armelor  jandarmilor maghiari de către gărzile românești, aprovizionarea populației cu alimente.

Documentele militare includ un ordin de zi al Sfatului Militar Român din Blaj (14 noi.) și 4 ale Batalionului Blaj al Legiunii Române din Alba Iulia (18 noi., 27 noi., 4 dec., 31 dec.), legiunile (regimentele) românești fiind înființate la 18 noiembrie. Gărzile naționale române s-au desființat la 31 decembrie 1918, ca urmare a înființării jandarmeriei

Cele 10 documente civile: 
Chemarea CNR Blaj,  text bazat pe principiul „libertății popoarelor”(4 noi. 1918); 
Ordinul CNR Blaj dat delegaților pentru organizarea consiliilor locale (5 noi.); 
Adresa CNR Blaj către preoți din 23 de comune pentru organizarea consiliilor locale (7 noi.); 
Circulara vicarului capitular V. Suciu către preoții greco-catolici pentru constituirea consiliilor locale (19 noi.); 
Scrisoarea din Iași a lui N. Bălan către V. Suciu (20 noi.); 
Apelul CNR Blaj adresat românilor de a participa la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia, text încheiat cu urarea „Trăiască România Mare!” (24 noi.); 
Raport de activitate al CNR Blaj către Consiliul Dirigent (9 feb. 1919); 
Situația consiliilor locale organizate de CNR Blaj, în număr de 67 (9 feb.); 
Conspectul gărzilor din 32 de comune din comitatele Alba, Târnava Mare și Târnava Mică (noi. 1918); Anunțul Prefectului Comitatului Alba privind încetarea activității consiliilor naționale de la 2/15 feb. (1 feb.), ca urmare a instalării administrației românești.

„Valori expresive în literatura română veche” (ROTARU 1976)

 Ion Rotaru, Valori expresive în literatura română veche, vol. I, Minerva, București, 1976, 320 p.

Cuprins
7 Cuvînt lămuritor
11 Idei despre scris și scriitori în literatura română veche
57 Întîia realizare a limbii române în proza cultă: Cronica lui Grigore Ureche
147 Miron Costin și cronica sa
193 Ion Neculce cronicarul artist
275 Anexă: Dicționar stilistic al cronicii lui Grigore Ureche
309 Resume
313 Indice de nume

coperta 4: Izvorîtă dintr-o relativ îndelungată practică profesorală, lucrarea își propune în acest prim volum „recitirea” marilor cronicari moldoveni sub un unghi de privire nou, eliberat de încărcătura factologică devenită tradițională. Tendința autorului, expresă pe alocuri, sperăm și îndreptățită, este de a integra organic literatura cronicărească fluxului general al dezvoltării prozei românești. Mijloacele puse în lucru sînt diverse, în lumina unui eclectism luminat atent, fără paradă de erudiție, supunerea la obiect primînd înainte de orice. A precumpănit ceea ce am putea denumi, fără pretenții anume, critica lingvistică și stilistică. Aceasta pentru că autorul acordă un rol hotărîtor limbii ca factor de cultură. În același sens vine și primul capitol al lucrării, tratînd despre ideile celor vechi în legătură cu rosturile scrisului. Aproape nici unul dintre scriitorii cei vechi nu s-a gîndit să facă beletristică în sensul modern. Și cu toate acestea, astăzi nu se mai îndoiește nimeni, arta cuvîntului s-a manifestat în scrisul lor, în certe cazuri, pe deplin.

Două izvoare istorice despre așezarea hunilor în Panonia în secolul V

 „(...)

Attila distrugea și răspândea teroarea peste tot pe unde ajungea, nu numai din vre-o plăcere sadică, dar și din calcul politic.. Aceasta era calea cea mai sigură ca să primească tributuri de la toți vecinii, să aibă robi destui și să-și mărească imensa lui avere obținută prin jafuri, cu foarte bogate cadouri oferite de cei înspăimântați. În ceea ce privește pe românii din Dacia, de sigur că și ei au plătit foarte scump vecinătatea  imediată a hunilor, a căror putere imperială trecea peste teritoriul lor. În poemul Nibelungilor, în cântecul al 22 lea - după cum arată A. D. Xenopol - la curtea lui Atiila se găsea ducele vlachilor, care se numea Ramunc, venit cu șapte sute de oameni. Este foarte probabil că pe acest duce îl chema altfel; dar el va fi spus acolo că este român, iar mai târziu istoricii germani cari au scris despre curtea lui Attila i-au germanizat numindu-l Ramunc. Această confuzie a fost posibilă pentru că poporul peste care domnea elnu era cunoscut sub numele de român, ci de valah. De aici s-ar mai putea deduce că populația românească din Dacia avea deja un început de organizare atunci când au sosit hunii în Panonia, dacă exista un duce român; numai nu putem ști din care parte a Daciei era. Și apoi probabil că nu era singurul; un teritoriu atât de întins ca cel al Daciei trebuie să fi fost împărțit între mai multe formațiuni statale în raport de delimitările naturale oferite de teren.

Încă o dovadă despre o astfel de organizare o găsim în cronica lui Anonymus, notarul regelui Bela al 3 lea al Ungariei. Acesta scrie că Arpad, regele ungurilor, a cerut lui Menumorut, ducele ținutului românesc de la nord de Mureș să-i predea lui țara pentru că Attila stăpânise odată acest teritoriu, iar el, fiind strănepotul regelui hun, are drept asupra lui. Menumorut a răspuns că nu-l poate preda, pentru că Attila îl preluase cu puterea de la ducele care stăpânea țara atunci și care era strămoșul lui.

Prin urmare, avem din două isvoare cu totul diferite, informații despre existența unor organizații statale românești la venirea hunilor în Panonia.

(...)”

Criticul literar Eugen Lovinescu (1881-1943) despre scriitorul Victor Eftimiu (1889-1972) (1911)

(...) Voia să facă de toate, dar ceea ce e mai sigur, voia să vină la Paris unde îl ademeneau atâtea ispitiri. Zâmbeam, și nu credeam. Și cu toate astea s-a întâmplat. Nimic nu-l oprea la București. Cerul e pretutindeni același. A plecat. E drept că s-a oprit din drum vreun an la Sibiu, fiind secretarul de redacție al ziarului „Țara noastră”, e drept că s-a mai oprit nu știu cât timp la Budapesta și Viena, dar nu e mai puțin drept că într-o dimineață de mai tânărul V. E. pășea pragul casei mele, la Paris. Își ajunsese ținta. Era la Paris.

Și atunci l-am cunoscut mai de aproape, și ca om și ca scriitor. Atunci l-am putut prețui cumpănindu-mă, însă între multe nădejdi dar și între multe îndoieli.

Isteț, îndemânatic, întreprinzător, fără a fi îndrăzneț, plin de încredere în sine, învăluită totuși într-o ușoară ironie, spiritual, nepăsător la atâtea încercări ale unei vieți nesigure, încropită de azi pe mâine, pururi cu voie bună, în orice împrejurare plin de demnitate, dar mai presus de toate „bohem” neînduplecat, stăruitor, nelecuit.

Acesta era omul.

Scriitorul mă lăsa pe gânduri.

De o ușurință de condei în adevăr minunată, de o aptitudine universală, ceea ce te făcea să te îndoiești că ar avea și vreo competență, V. E. scria de toate: nuvele pentru ziare, poezii în toate genurile, cronici rimate, o dramă în trei acte pe care n-a publicat-o, un roman din viața zbuciumată a Românilor din Macedonia, prizărit în foița unui ziar din Ardeal, și mai ales un număr nesfârșit de cronici de ziar de cuprins felurit, ușoare, vioaie, uneori sentimentale, iar alteori străbătute de o scăpărare de gândire originală, cărora le lipsea doar un veșmânt mai trainic.

Mărturisesc că în fața unei astfel de activități risipite în atâtea părți deosebite și, fără îndoială, întinată și de prea multă superficialitate, eram nedumerit: fi-va acoperit scriitorul de valurile repezi ale unei literaturi ușoare sau ști-va să se smulgă din îmbrățișarea atâtor ademeniri pentru a concepe și a înfăptui  o lucrarea mai puternică, mai bine închegată? Iată întrebările ce-mi puneam. Și stăteam la îndoială.

Mărturisesc iarăși că prețuiam mai mult pe om decât ceea ce scria. Îmi părea rău văzând atâtea însușiri irosindu-se în lucruri grăbite, în schițe atât de fugare; îmi părea rău văzând un talent firesc pierzându-se poate pentru totdeauna în mici alcătuiri ce nu vor apuca ziua de mâine. dar așteptam, punându-mi nădejdea în tinerețea scriitorului și în „nebănuitul” ce stă ascuns în învelișurile tainice ale unui viitor adesea atât de apropiat.

Firește, tânărul scriitor făgăduia; dar însușirile lui erau din acele ce repede puteau luneca în rău.

Ceea ce era văzut însă, cu statornicie, cu neclintire, sub multele încercări pripite, era scânteia unui talent real care vroia să aprindă un foc puternic, și nu știa încă unde. Încerca aici, încerca dincolo. Încercarea izbutea numai pe jumătate, dar era îndreptățită. Romanul îi trecea peste puteri; în poezie nu-și găsise o originalitate; pentru dramă nu cunoștea îndeajuns viața. Rămăsese în schițe și în cronice. Puțin lucru. Și cu toate astea, însușirea de căpetenie era vădită: fantezia. Fiecare rând ne-o arunca sub ochi, strigând parcă: Da, am fantezie. Nu mă înalț ca alții; nu adâncesc ca alții; dar am fantezie.

Știu îmbina; știu toate scăpărări nouă, știu arunca o rază colorată peste orice; sar schimbând rânduiala lucrurile, sunt pretutindeni și nicăieri, pot face să vorbească obiectele neînsuflețite, mă preumblu în planeta Marte, mă joc cu tot aurul din Colorado, râd și plâng după voință, scot subiecte din orice, căci am fantezie!

Și în adevăr o avea.

Această fantezie trebui însă să se închege într-o operă de artă mai largă, mai izbutită, mai muncită, care nu venea încă.

Acum însă a venit. În seara de 2 Fevruarie, Teatrul Național ne-a dat poemul Înșiră-te Mărgărite, în care recunoaștem un talent dovedit și o operă încântătoare.