Personalități istorice din Maramureș (OȘAN 2000)

 Grigore Oșan, ?, „Pro Unione”, Baia Mare, 200?

(...) 

Ca urmare, cardinalul Vancea se va retrage la Roma, unde trece în eternitate în 1266. De abia în 1741, în dorința de a redacta Scriptores Rerum Hungarorum, istoricul Johann Schwandtner descoperă la cod lat. nr. 514 în arhiva Bibliotecii Imperiale din Viena o lucrare în limba latină care trata problema venirii ungurilor în Europa și luptele cu voievozii români din sec. XI. Propunându-și să tipărească lucrarea nou descoperită, acea dorință va mai aștepta încă un deceniu și jumătate.

Reluând această temă într-un articol din ziarul „Universul” din iulie 1944, profesorul Gh. Popa Lisseanu se întreabă: de ce s-a întârziat 15 ani publicarea Cronicii lui Anonymus, unde a dispărut originalul acestei opere de extremă importanță istorică și mai ales cine a avut interesul să dispară numele autorului? „Cum descoperitorul ei Schwandtner, care cunoștea numele autorului, l-a putut face uitat, când însuși textul cronicii începe cu (rae) dictus magister, adică mai sus numitul magistru?” (8)

Acest magistru nu putea fi decât „notarul regelui Bela IV” susțin Roesler (1871), Marczali (1882), Prag (1801) și N. Iorga.

Cugetând cu credință multă vreme la acest subiect am avut revelația observării unei stranii coincidențe: descoperirea Cronicii anonime are același loc și timp cu una din petițiile Episcopului Unit Inocențiu Micu Klein  (9), Viena 1741, primul român care a luptat de unul singur pentru afirmarea națiunii române stârnind prin revendicările cerute apriga îndârjire a nobilimii maghiare.

Prima consecință: pentru evitarea popularizării luptelor românilor pentru neatârnare, a afirmării pe bază de documente a drepturilor lor istorice și a meritelor lor, dispare numele autorului și se întârzie publicarea.

A doua consecință: Ioan Micu Klein va fi îndepărtat din țară, se va exila la Roma. La o distanță de cinci secole, cardinalul Ștefan Vancea la 1266 și Episcopul Unit Micu Klein la 1768 vor avea aceeași soartă: moartea în izolare, departe de Patrie și credincioșii lor.

Chiar dacă în mai multe rânduri i s-a aplicat dictonul „Pierde-voi păstorul și se va risipi turma”, vrednicii fii al Maramureșului, având o adânc înrădăcinată tradiție creștină și încredere în neamul lor, au putut răzbate vremurile, păstrându-și identitatea neatinsă.

Dacă mai adăugăm faptul că în satul Oncești se găsesc urmele unei cetăți - insuficient cercetate - care a aparținut voievodului Dragoș, descălecătorul Moldovei, ajungem la concluzia că la vremea respectivă oamenii acestor locuri au adus o mare contribuție la strălucirea voievodală a Maramureșului. 

În pragul mileniului trei, considerăm că sunt necesare aprofundate cercetări care să facă cunoscută contribuția familiei Oancea (Vancea) din Oncești, atât prin fapte, cât și prin scrieri, la istoria europeană a mileniului doi. 

8 = G. P. L., Izvoarele istoriei României, 1934, p. 221

9 = Printre cererile lui, care se înmulțesc mereu, se remarcă memoriul, cu multe anexe, intitulat „Supplex  Libellus”. Vezi acad. David Prodan, Supplex Libellus Valachorum, Ed. Științifică, București, 1967, p. 150.

„Enescu și sentimentul mării” (COSMA)

 Viorel Cosma, Enescu și sentimentul mării, „Tomis”, Constanța, 198?

(...)

Conținutul succintelor rânduri ne îndreptățește afirmația că George Enescu mai trecuse pe la familia arhitectului Grigore Cerchez din Constanța. Faptul că Maria Cerchez studiase pianul la Conservatorul din Viena și făcuse muzică de cameră cu E. ne îndeamnă să credem că în Ville Soutzo s-au consumat o serie de ședințe muzicale.

Altă întâlnire cu Marea Neagră s-a produs în 1909, când G. E. a plecat în turneul său de concerte în Rusia. Călătoria a avut itinerarul Iași-Odessa-Moscova-Petersburg. Ajuns în nordul Rusiei, în Petersburg, desigur că nu a scăpat prilejul de a călători pe Neva până la confluența cu Marea Baltică.

Izbucnirea primului război mondial l-a obligat pe G. E. să evite uscatul Europei răvășită de conflicte, înapoindu-se cu vaporul „Armand Behic ”în 1914 pe ruta Marsilia-Salonic-Brusa- Constanța, deci Marea Mediterană, Marea Egee, Marea Marmara și Marea Neagră. Pe puntea acestui vas, violonistul a susținut un recital în folosul Crucii Roșii.

Desigur că a revenit în marele port de la Marea Neagră cu prilejul concertelor sale din 1915, 1916, 1921, 1923. După acest an, au început marele traversări ale Oceanului Atlantic datorate turneelor sale în SUA și Canada. Aceste călătorii pe ape au avut darul să contureze exact imaginea matelotului din poemul simfonic „Vox Maris”. Poate sub puternica impresie a imensității oceanului, compozitorul a schițat în deceniul al treilea partitura ce avea să o poarte în suflet până în ajunul morții.

Între 1938-1947, compozitorul a părăsit pentru o lungă perioadă calea apei. Izbucnise cel de-al doilea război mondial și E. a rămas din nou pe pământul patriei. Nostalgia mării însă nu l-a părăsit! În liniștea vilei Luminiș de la Sinaia, a schițat „Simfonia a V a”.  Finalul lucrării apelează la versurile lui Eminescu: „De-oi adormi cerând / În noaptea uitării / Să mă duceți tăcând / La marginea mării...”.

Întâlnirea geniilor, sub semnul acestui copleșitor sentiment al mării, avea însă un profund substrat popular. Versurile - în metrică și rimă folclorică - i-au îngăduit compozitorului Zeno Vancea să afirme - într-un studiu dedicat „Simfoniei a V a” - următoarele: „Tălmăcirea conținutului cantatei finale nu îmbracă forma unei dramatice răzvrătiri împotriva morții, ci constituie expresia unui sentiment - caracteristic, de altfel, și pentru cele două lucrări din urmă ale compozitorului („Cvartetul nr. 2” și „Simfonia de cameră”) - de împăcare cu destinul, așa cum acest sentiment se desprinde și din acele poezii populare, în forma artistică cea mai desăvârșită - „Miorița”. Dacă, întra-adevăr, stenicul în fața morții. ne poate duce cu gândul la „Miorița”, în schimb, atitudinea lui E. în lupta cu destinul, ne sugerează altă sursă. „Simfonia a V a” este mai strâns legată de „Vox Maris” decât de cele două piese citate mai sus, iar liantul ambelor piese rămâne sentimentul mării ca expresie a forței supreme. Lupta omului cu natura era pentru E. confruntarea titanică a individului cu destinul. Or, nicicând înfruntarea nu pare mai nedreaptă decât în clipa în care stihiile naturii se dezlănțuie cu furie asupra omului. Să nu omitem perioada în care E. elabora „Simfonia a V a”: cataclismul războiului mondial. Chiar și materialul sonor, unele teme, intonații, ne trimit cu gândul la poemul „Vox Maris”.

În volumul „Les souvenirs de Georges Enesco”, marele nostru creator dezvăluie - pe marginea libretului poemului „Vox Maris” - un amănunt biografic ce întărește legătura cu marea: „Eu însumi mi-am făcut scenariul, mai bine zis l-am trăit. Da, am văzut tot ce voi descrie”. Așadar, E. se identificase cu matelotul din povestea simfonică. Nevoia de a încheia partitura, începută cu un sfert de veac înainte, s-a născut la compozitor după ce-al doilea război mondial. E. a părăsit în 1946 patria cu sentimentul tragic al despărțirii matelotului de țărm. Câteva imagini fotografice în portul Constanța înainte de plecarea vaporului „Ardealul” (...).