Personalități istorice din Maramureș (OȘAN 2000)

 Grigore Oșan, ?, „Pro Unione”, Baia Mare, 200?

(...) 

Ca urmare, cardinalul Vancea se va retrage la Roma, unde trece în eternitate în 1266. De abia în 1741, în dorința de a redacta Scriptores Rerum Hungarorum, istoricul Johann Schwandtner descoperă la cod lat. nr. 514 în arhiva Bibliotecii Imperiale din Viena o lucrare în limba latină care trata problema venirii ungurilor în Europa și luptele cu voievozii români din sec. XI. Propunându-și să tipărească lucrarea nou descoperită, acea dorință va mai aștepta încă un deceniu și jumătate.

Reluând această temă într-un articol din ziarul „Universul” din iulie 1944, profesorul Gh. Popa Lisseanu se întreabă: de ce s-a întârziat 15 ani publicarea Cronicii lui Anonymus, unde a dispărut originalul acestei opere de extremă importanță istorică și mai ales cine a avut interesul să dispară numele autorului? „Cum descoperitorul ei Schwandtner, care cunoștea numele autorului, l-a putut face uitat, când însuși textul cronicii începe cu (rae) dictus magister, adică mai sus numitul magistru?” (8)

Acest magistru nu putea fi decât „notarul regelui Bela IV” susțin Roesler (1871), Marczali (1882), Prag (1801) și N. Iorga.

Cugetând cu credință multă vreme la acest subiect am avut revelația observării unei stranii coincidențe: descoperirea Cronicii anonime are același loc și timp cu una din petițiile Episcopului Unit Inocențiu Micu Klein  (9), Viena 1741, primul român care a luptat de unul singur pentru afirmarea națiunii române stârnind prin revendicările cerute apriga îndârjire a nobilimii maghiare.

Prima consecință: pentru evitarea popularizării luptelor românilor pentru neatârnare, a afirmării pe bază de documente a drepturilor lor istorice și a meritelor lor, dispare numele autorului și se întârzie publicarea.

A doua consecință: Ioan Micu Klein va fi îndepărtat din țară, se va exila la Roma. La o distanță de cinci secole, cardinalul Ștefan Vancea la 1266 și Episcopul Unit Micu Klein la 1768 vor avea aceeași soartă: moartea în izolare, departe de Patrie și credincioșii lor.

Chiar dacă în mai multe rânduri i s-a aplicat dictonul „Pierde-voi păstorul și se va risipi turma”, vrednicii fii al Maramureșului, având o adânc înrădăcinată tradiție creștină și încredere în neamul lor, au putut răzbate vremurile, păstrându-și identitatea neatinsă.

Dacă mai adăugăm faptul că în satul Oncești se găsesc urmele unei cetăți - insuficient cercetate - care a aparținut voievodului Dragoș, descălecătorul Moldovei, ajungem la concluzia că la vremea respectivă oamenii acestor locuri au adus o mare contribuție la strălucirea voievodală a Maramureșului. 

În pragul mileniului trei, considerăm că sunt necesare aprofundate cercetări care să facă cunoscută contribuția familiei Oancea (Vancea) din Oncești, atât prin fapte, cât și prin scrieri, la istoria europeană a mileniului doi. 

8 = G. P. L., Izvoarele istoriei României, 1934, p. 221

9 = Printre cererile lui, care se înmulțesc mereu, se remarcă memoriul, cu multe anexe, intitulat „Supplex  Libellus”. Vezi acad. David Prodan, Supplex Libellus Valachorum, Ed. Științifică, București, 1967, p. 150.

Cronica notarului anonim al regelui maghiar Bela (I, II, III, IV?)

(37) În înțelegerea și interpretarea știrilor furnizate de notarul anonim trebuie să ține seama de două elemente: a) Cronica lui Anonymus se bazează pe o cronică internă maghiară de curte, Gesta Ungarorum, scrisă probabil în timpul lui Ladislau cel Sfânt (59); b) în redactarea cronicii sale, Anonymus are permanent în vedere o situație actuală și compară relațiile contemporane cu cele ale trecutului.

Să analizăm primul element. La cronica din care s-a inspirat pare să facă aluzie notarul anonim în prologul său. Știri sigure despre ea ne furnizează cronicari apuseni. Primul este Odo de Deogilo (Deuil) care, însoțindu-și regele în cruciada II (1147), a aflat de această cronică din care se inspiră la descrierea Ungariei. Cronicarul francez afirmă: „Terra hec în tantum pabulosa este, ut dicuntur in ea pabula Iulii Caesaris extitere” (60). Un veac mai târiu, în 1237, dominicanul Ricardus scria despre călătoria confratelui Iulian la tătari în raportul Ungaria Magna: „Qui (sc. septem duces cum populis susi) cum multa regna pertranissent et destruxissent , tandemvenerunt in terram, que Ungaria dicitur, tunc vero dicebatur pascua Romanorum” (61). Spre deosebire de Odo, Ricardus nu vorbește de „pășunile lui Caesar”, ci despre „pascua Romanorum”. Credem că Ricardus este mai aproape de originalul cronicii maghiare și că Odo, în amintirea cuceririi Galiei de către Caesar, a înlocuit termenul cu unul care, în ochii francezilor, (...).

59. Homan Balint, [Gesta Ungarorum din epoca lui Ladislau cel Sfânt], Budapesta, 1925
Idem, La premiere periode de l historiographie hongroise, „Revue des etudes hongroises”, III, 1925, p. 1-40.

60. Odo de Deogilo, De Ludovici VII profectione in Oriente, „Monumenta Germaniae Historica Scripores”, XXVI, p. 60, 62.
61. (..) Ricardus își începe relația astfel (I,1): „Inventum fuit in Gestis Ungarorum Christianorum, quod...”, ceea ce a fost adus în legătură cu cronica lui Anonymus pentru a se dovedi că el nu poate fi notarul lui Bela II. Dar Ricardus se referă mai degrabă la cronica de curte a ungurilor, căci după ultimele cercetări ale lui Karsai Geza, Anonymus pare să fie totuși „Pavsa dictus magister”, notar al lui Bela IV și Ricardus nu putea deci să-i cunoacă cronica, Anonymus fiind contemporanului Ricardus. Referirea lui Ricardus dovedește o foarte largă răspândire a acestei cronici maghiare de curte, cunoscute anterior de lui Odo și după el lui Thomas de Spalato.