Personalități istorice din Maramureș (OȘAN 2000)

 Grigore Oșan, ?, „Pro Unione”, Baia Mare, 200?

(...) 

Ca urmare, cardinalul Vancea se va retrage la Roma, unde trece în eternitate în 1266. De abia în 1741, în dorința de a redacta Scriptores Rerum Hungarorum, istoricul Johann Schwandtner descoperă la cod lat. nr. 514 în arhiva Bibliotecii Imperiale din Viena o lucrare în limba latină care trata problema venirii ungurilor în Europa și luptele cu voievozii români din sec. XI. Propunându-și să tipărească lucrarea nou descoperită, acea dorință va mai aștepta încă un deceniu și jumătate.

Reluând această temă într-un articol din ziarul „Universul” din iulie 1944, profesorul Gh. Popa Lisseanu se întreabă: de ce s-a întârziat 15 ani publicarea Cronicii lui Anonymus, unde a dispărut originalul acestei opere de extremă importanță istorică și mai ales cine a avut interesul să dispară numele autorului? „Cum descoperitorul ei Schwandtner, care cunoștea numele autorului, l-a putut face uitat, când însuși textul cronicii începe cu (rae) dictus magister, adică mai sus numitul magistru?” (8)

Acest magistru nu putea fi decât „notarul regelui Bela IV” susțin Roesler (1871), Marczali (1882), Prag (1801) și N. Iorga.

Cugetând cu credință multă vreme la acest subiect am avut revelația observării unei stranii coincidențe: descoperirea Cronicii anonime are același loc și timp cu una din petițiile Episcopului Unit Inocențiu Micu Klein  (9), Viena 1741, primul român care a luptat de unul singur pentru afirmarea națiunii române stârnind prin revendicările cerute apriga îndârjire a nobilimii maghiare.

Prima consecință: pentru evitarea popularizării luptelor românilor pentru neatârnare, a afirmării pe bază de documente a drepturilor lor istorice și a meritelor lor, dispare numele autorului și se întârzie publicarea.

A doua consecință: Ioan Micu Klein va fi îndepărtat din țară, se va exila la Roma. La o distanță de cinci secole, cardinalul Ștefan Vancea la 1266 și Episcopul Unit Micu Klein la 1768 vor avea aceeași soartă: moartea în izolare, departe de Patrie și credincioșii lor.

Chiar dacă în mai multe rânduri i s-a aplicat dictonul „Pierde-voi păstorul și se va risipi turma”, vrednicii fii al Maramureșului, având o adânc înrădăcinată tradiție creștină și încredere în neamul lor, au putut răzbate vremurile, păstrându-și identitatea neatinsă.

Dacă mai adăugăm faptul că în satul Oncești se găsesc urmele unei cetăți - insuficient cercetate - care a aparținut voievodului Dragoș, descălecătorul Moldovei, ajungem la concluzia că la vremea respectivă oamenii acestor locuri au adus o mare contribuție la strălucirea voievodală a Maramureșului. 

În pragul mileniului trei, considerăm că sunt necesare aprofundate cercetări care să facă cunoscută contribuția familiei Oancea (Vancea) din Oncești, atât prin fapte, cât și prin scrieri, la istoria europeană a mileniului doi. 

8 = G. P. L., Izvoarele istoriei României, 1934, p. 221

9 = Printre cererile lui, care se înmulțesc mereu, se remarcă memoriul, cu multe anexe, intitulat „Supplex  Libellus”. Vezi acad. David Prodan, Supplex Libellus Valachorum, Ed. Științifică, București, 1967, p. 150.