„Cultură și sexualitate. De la Carol cel Mare la Ludovic cel Sfânt” („TOMIS” 2000)

 G. M. T., Cultură și sexualitate. De la Carol cel Mare la Ludovic cel Sfânt, „Tomis”, Constanța

Lumea nu s-a schimbat dintr-o dată, numai pentru că s-a impus creștinismul ca religie de stat. După migrația popoarelor s-au menținut anumite detalii ale stilului de viață roman. Atât în Bizanț, cât și în vechiul Lutetia Parisorum (Paris) se făceau eforturi de a trăi după modelul romanilor. Merovingii au adunat în palatele lor comori de artă romană și și-au adus din războaie sclave încântătoare. Petrecerile sălbatice și crâncenele excese de la curțile lor  sunt cunoscute din firave relatări ale cronicarilor. Mai exagerat, se pare, a dus-o „frumoasa, blonda, groaznica” Fredegunda, soția regelui Chilperic (+597), un fel de Messalină germanică, numită de evlaviosul scrib „nesfânta Marie a diavolului”. Întrucâțt sclavele și slujnicele trebuiau să se supună poftelor stăpânilor, nu erau necesare stabilimente publice. Abia dup ce puținele orașe mai mari prosperau, se dezvoltă prostituția ca meserie în evul mediu timpuriu.

La Roma, prostituția a continuat să existe deoarece biserica profita de impozitul pus pe practicarea ei. Când au început pelerinajele, această meserie a cunoscut un nou avânt economic. Pare o ironie a istoriei că drumul crucii era însoțit de bordeluri: cu cât erau mai severe cerințele morale și mai mari aglomerările de oameni pe suprafețe mici, cu atât era mai stringentă necesitatea unor astfel de stabilimente-ventil, împotriva cărora biserica pornise un război dinainte pierdut.

După încoronarea lui Carol cel Mare, în anul 800, ca împărat al Sfântului Imperiu Roman, unul din primele sale acte oficiale (el însuși avusese numeroase concubine și numeroși copii în afara căsniciei), a fost un decret sever împotriva adulterului, curvărăsiei și prostituției. Aceste trei păcate se rosteau întotdeauna dintr-o suflare și constituiau „păcătoasa treime”. Bineînțeles că decretul nu se îndrepta împotriva bărbaților, ci împotriva păcatului, și pedepsite erau doar femeile. Lista pedepselor aplicat era variată ca un catalog de pedepse medievale. Nu există vreo brutalitate care, conform moravurilor vremii, să nu se fi aplicat fără ezitare. Femeile erau legate la stâlpul infamiei, batjocorite, bătute, tunse, pe jumătate înecate, târâte pe străzi și obligate să care piatra rușinii, justițiarii rămânând convinși că l-au păgubit pe diavol și au ajutat virtutea. Fetele câștigau bine, deoarece nu plăteau impozite. dacă erau tinere și drăguțe,își puteau permite îmbrăcăminte luxoasă și întreaga lor ambiție era să surclaseze în această privință femeile onorabile.

Asta nu se sfârșea întotdeauna cu bine, cum o dovedește istoria lui Ludovic cel Sfânt (1225-1270), care a purtat trei cruciade, două împotriva turcilor și una împotriva prostituției. Toate trei fără vreun succes notabil. Avusese ghinionul să fie însurat cu o nobilă cu simțul rangului și fără pic de umor. Când, într-o duminică a anului 1254, soția sa, Marguerite de Provence, a mers la biserică, însoțită ca întotdeauna de o damă de curte, și nu departe de ea se așeză o parisiană elegantă cu trenă și cordon de aur. Cum era obiceiul atunci, după binecuvântare, i-a aplicat un sărut pe obraz. După ce părăsi biserica, află cu indignare că aceea nu fusese o doamnă o doamnă de rang, ci o prostituată.  Marguerite se înfățișă soțului ei, regele, și îi ceru să pună capăt acestor stări inadmisibile. Ludovic era întotdeauna împotriva cavalerilor săi când aceștia frecventau bordelurile orientale în timpul cruciadelor și îi povesti - în replică - că atunci când a surprins pe unul la Caesarea, l-a pus să opteze pentru una din două pedepse: ori să fie legat de bărbăție cu o funie și târât prin campus ori să renunțe la cal și la arme și să părăsească tabăra. Păcătosul cavaler a preferat să renunțe la cal și arme în favoarea regelui. La un astfel de rege moralist ( a fost sanctificat în 1297) regina a găsit ascultare.

Cercetându-se în amănunt viața acestor prostituate s-a constatat că trăiau într-o oarecare bunăstare sub ocrotirea unui „Rois des Ribauds”, adică rege al târfelor, o adorau pe Maria Magdalena și se rugau într-o capelă ce avea un vitraliu cu imaginea Mariei Egiptica, în care sfânta, bronzată de soare, tocmai își sufleca poalele, cu un gest considerat indecent, să urce într-o barcă. Sub vitraliu era scris: „Cum sfânta își oferă trupul drept plată unui barcagiu”.

Regele s-a revoltat și a încercat să rezolve problema prostituției, ca Theodora, cu blândețe. A înființat cămine unde acestea erau ferite de racolaj, primeau  rentă anuală corespunzătoare veniturilor anterioare și erau îndemnate să ducă o viață cuvioasă. Cu toate că sumele plătite din visteria regală erau însemnate, nu au urmat îndemnul decât 2100 din 12000 active în oraș.

Administrația „Casei fiicelor Domnului” era asigurată de preotul Robert de Sorbon, care a fondat în 1253 și un internat pentru studenții săraci la teologie, același al cărui nume îl poartă Universitatea din Paris.

Dar tot efortul a fost zadarnic. Ludovic a trebuit să ia măsuri mai dure. După ce interdicția ca proprietarii să nu mai închirieze case prostituatelor nu a avut nici un rezultat, le-a izgonit din oraș, piosul rege neavând alt țel decât să vadă Parisul „curat”.

Prostituatele părăsiră Parisul și trăiau acum în afara zidurilor cetății în case mici numite „bordes”, din care s-a născut diminutivul „bourdeau”, apoi „bordel”. Parisul era deja pe atunci orașul școlarilor, având, pe lângă Bologna, una din cele mai vechi înalte școli din Europa. Nici o mirare că Parisul era celebru și pentru prostituatele sale. Predicatorul Jacques de Vittri se zburlea la colegii săi: „Curvărăsia merge mână în mână cu știința. Studenții audiază la etaj prelegeri de teologie și la parter iau parte la cursuri de plăceri trupești”.

Curând se etalară bordeluri chiar în oraș. Într-o nouă ediție „Ars Amatoria” a lui Ovidiu, în prefață se scria că pentru a găsi o iubită amuzantă, nu exista loc mai indicat decât Parisul.

Contemporanii râdeau de ambițioasele curtezane care, fără să știe să citească, împopoțonate ca ducesele, pășeau spre biserică punând să li se care cărți de rugăciuni uriașe. Dacă erau deranjate de funcționarii de la moravuri, se măritau cu meseriași onorabili și-și continuau meseria. De-acum nederanjate. Apărură astfel porecle bizare: „Piept tare”, „Croitoreasă de glugi”, „Fierărița de coifuri”. Pe „Fierărița de coifuri” o cunoscuse și Francois Villon (1431-1463) ca o hoașcă bătrână și care, într-una din baladele sale, a imortalizat-o lăsând-o să deplângă trecerea de neoprit a timpului și a tuturor plăcerilor.