UMOR - istoricul francez F. de Mezeray (1610-1683)

Istoricul francez Francois de Mezeray* nutrea, ca mulți alții, o ură înverșunată cămătarilor hrăpăreți. La moartea lui, lîngă testament s-a găsit un ludovic de aur pus într-o cutiuță, alături de un bilet pe care scrisese: „De peste treizeci de ani păstrez acest ludovic**, destinat închirierii unei ferestre la Place de Greve***, în ziua în care va fi spînzurat un cămătar”.


SURSA
Gh. Brașoveanu, Anecdote cu și despre oameni celebri, REBUS, București, martie 2013

NOTE M. T.
* Francois de Mezeray (1610-1683 Paris) = Istoric și academician (1649). (http://www.academie-francaise.fr/les-immortels/francois-eudes-de-mezeray)
** Ludovicul de aur a fost bătut în 1640 de Ludovic XIII. Avea 22 carate și 6,7 g. După proclamarea republicii în 1792 a fost înlocuit de franc. (http://www.hls-dhs-dss.ch/textes/f/F13683.php)
*** Place de Greve din Paris a fost menționată ca piață comercială în secolul XII. Aici aveau loc și execuțiile publice, ultimele fiind cele din 1794, în timpul revoluției. În 1803, i s-a schimbat numele în Place de l`Hotel-de-Ville. (http://paris.yodelout.com/the-hotel-de-ville-and-the-place-de-greve/)

„Cultură și sexualitate. De la Carol cel Mare la Ludovic cel Sfânt” („TOMIS” 2000)

 G. M. T., Cultură și sexualitate. De la Carol cel Mare la Ludovic cel Sfânt, „Tomis”, Constanța

Lumea nu s-a schimbat dintr-o dată, numai pentru că s-a impus creștinismul ca religie de stat. După migrația popoarelor s-au menținut anumite detalii ale stilului de viață roman. Atât în Bizanț, cât și în vechiul Lutetia Parisorum (Paris) se făceau eforturi de a trăi după modelul romanilor. Merovingii au adunat în palatele lor comori de artă romană și și-au adus din războaie sclave încântătoare. Petrecerile sălbatice și crâncenele excese de la curțile lor  sunt cunoscute din firave relatări ale cronicarilor. Mai exagerat, se pare, a dus-o „frumoasa, blonda, groaznica” Fredegunda, soția regelui Chilperic (+597), un fel de Messalină germanică, numită de evlaviosul scrib „nesfânta Marie a diavolului”. Întrucâțt sclavele și slujnicele trebuiau să se supună poftelor stăpânilor, nu erau necesare stabilimente publice. Abia dup ce puținele orașe mai mari prosperau, se dezvoltă prostituția ca meserie în evul mediu timpuriu.

La Roma, prostituția a continuat să existe deoarece biserica profita de impozitul pus pe practicarea ei. Când au început pelerinajele, această meserie a cunoscut un nou avânt economic. Pare o ironie a istoriei că drumul crucii era însoțit de bordeluri: cu cât erau mai severe cerințele morale și mai mari aglomerările de oameni pe suprafețe mici, cu atât era mai stringentă necesitatea unor astfel de stabilimente-ventil, împotriva cărora biserica pornise un război dinainte pierdut.

După încoronarea lui Carol cel Mare, în anul 800, ca împărat al Sfântului Imperiu Roman, unul din primele sale acte oficiale (el însuși avusese numeroase concubine și numeroși copii în afara căsniciei), a fost un decret sever împotriva adulterului, curvărăsiei și prostituției. Aceste trei păcate se rosteau întotdeauna dintr-o suflare și constituiau „păcătoasa treime”. Bineînțeles că decretul nu se îndrepta împotriva bărbaților, ci împotriva păcatului, și pedepsite erau doar femeile. Lista pedepselor aplicat era variată ca un catalog de pedepse medievale. Nu există vreo brutalitate care, conform moravurilor vremii, să nu se fi aplicat fără ezitare. Femeile erau legate la stâlpul infamiei, batjocorite, bătute, tunse, pe jumătate înecate, târâte pe străzi și obligate să care piatra rușinii, justițiarii rămânând convinși că l-au păgubit pe diavol și au ajutat virtutea. Fetele câștigau bine, deoarece nu plăteau impozite. dacă erau tinere și drăguțe,își puteau permite îmbrăcăminte luxoasă și întreaga lor ambiție era să surclaseze în această privință femeile onorabile.

Asta nu se sfârșea întotdeauna cu bine, cum o dovedește istoria lui Ludovic cel Sfânt (1225-1270), care a purtat trei cruciade, două împotriva turcilor și una împotriva prostituției. Toate trei fără vreun succes notabil. Avusese ghinionul să fie însurat cu o nobilă cu simțul rangului și fără pic de umor. Când, într-o duminică a anului 1254, soția sa, Marguerite de Provence, a mers la biserică, însoțită ca întotdeauna de o damă de curte, și nu departe de ea se așeză o parisiană elegantă cu trenă și cordon de aur. Cum era obiceiul atunci, după binecuvântare, i-a aplicat un sărut pe obraz. După ce părăsi biserica, află cu indignare că aceea nu fusese o doamnă o doamnă de rang, ci o prostituată.  Marguerite se înfățișă soțului ei, regele, și îi ceru să pună capăt acestor stări inadmisibile. Ludovic era întotdeauna împotriva cavalerilor săi când aceștia frecventau bordelurile orientale în timpul cruciadelor și îi povesti - în replică - că atunci când a surprins pe unul la Caesarea, l-a pus să opteze pentru una din două pedepse: ori să fie legat de bărbăție cu o funie și târât prin campus ori să renunțe la cal și la arme și să părăsească tabăra. Păcătosul cavaler a preferat să renunțe la cal și arme în favoarea regelui. La un astfel de rege moralist ( a fost sanctificat în 1297) regina a găsit ascultare.

Cercetându-se în amănunt viața acestor prostituate s-a constatat că trăiau într-o oarecare bunăstare sub ocrotirea unui „Rois des Ribauds”, adică rege al târfelor, o adorau pe Maria Magdalena și se rugau într-o capelă ce avea un vitraliu cu imaginea Mariei Egiptica, în care sfânta, bronzată de soare, tocmai își sufleca poalele, cu un gest considerat indecent, să urce într-o barcă. Sub vitraliu era scris: „Cum sfânta își oferă trupul drept plată unui barcagiu”.

Regele s-a revoltat și a încercat să rezolve problema prostituției, ca Theodora, cu blândețe. A înființat cămine unde acestea erau ferite de racolaj, primeau  rentă anuală corespunzătoare veniturilor anterioare și erau îndemnate să ducă o viață cuvioasă. Cu toate că sumele plătite din visteria regală erau însemnate, nu au urmat îndemnul decât 2100 din 12000 active în oraș.

Administrația „Casei fiicelor Domnului” era asigurată de preotul Robert de Sorbon, care a fondat în 1253 și un internat pentru studenții săraci la teologie, același al cărui nume îl poartă Universitatea din Paris.

Dar tot efortul a fost zadarnic. Ludovic a trebuit să ia măsuri mai dure. După ce interdicția ca proprietarii să nu mai închirieze case prostituatelor nu a avut nici un rezultat, le-a izgonit din oraș, piosul rege neavând alt țel decât să vadă Parisul „curat”.

Prostituatele părăsiră Parisul și trăiau acum în afara zidurilor cetății în case mici numite „bordes”, din care s-a născut diminutivul „bourdeau”, apoi „bordel”. Parisul era deja pe atunci orașul școlarilor, având, pe lângă Bologna, una din cele mai vechi înalte școli din Europa. Nici o mirare că Parisul era celebru și pentru prostituatele sale. Predicatorul Jacques de Vittri se zburlea la colegii săi: „Curvărăsia merge mână în mână cu știința. Studenții audiază la etaj prelegeri de teologie și la parter iau parte la cursuri de plăceri trupești”.

Curând se etalară bordeluri chiar în oraș. Într-o nouă ediție „Ars Amatoria” a lui Ovidiu, în prefață se scria că pentru a găsi o iubită amuzantă, nu exista loc mai indicat decât Parisul.

Contemporanii râdeau de ambițioasele curtezane care, fără să știe să citească, împopoțonate ca ducesele, pășeau spre biserică punând să li se care cărți de rugăciuni uriașe. Dacă erau deranjate de funcționarii de la moravuri, se măritau cu meseriași onorabili și-și continuau meseria. De-acum nederanjate. Apărură astfel porecle bizare: „Piept tare”, „Croitoreasă de glugi”, „Fierărița de coifuri”. Pe „Fierărița de coifuri” o cunoscuse și Francois Villon (1431-1463) ca o hoașcă bătrână și care, într-una din baladele sale, a imortalizat-o lăsând-o să deplângă trecerea de neoprit a timpului și a tuturor plăcerilor.

„Între două revoluții” (ANTONESCU)

 Costin Antonescu, Între două revoluții, „Tomis”, Constanța, 199?

Între atâtea definiții, îngrămădite în dicționare sau manevrate de propagandă, cum putem, totuși, fixa în istoria personală a fiecăruia dintre noi, termenul de revoluție? În principiu, generațiile ultimelor două secole au trăit ori s-au aflat foarte aproape de consumarea unui asemenea spasm social, reflectat divers în diferitele oglinzi ale minții. Nu puține dintre aceste situații limită au lăsat gustul sălciu al inutilității sacrificiului. Cum, la fel, destule și-au dovedit oportunitatea, fiind cerute de metabolismul secret și complicat al nevoii de identitate  ce apare atunci o secvență esențială a devenirii spiritului se cere legitimată. Cronos digerându-și copiii poate fi acceptat ca cinem al unui anumit tip de revoluție în care normalitatea este grăbită spre zidul execuției de însăși natura ei decadentă. Mirosul de sânge și flori putrede, Iisus coborât de pe cruce în poala mamei nemângâiate de straniul stimulent al absenței scopului, obsesia, instalată la scară socială, de a fi ocolit alternativa, toate îngrămădite în secunda de eternitate istorică a unei revoluții. A unui fel de revoluție. Într-o altă răsfrângere, istoria simte nevoia depășirii unor etape ale normalității, nevoia unei elipse care să elimine inutilele tergiversări ale normalității. E ca atunci când omenirea se grăbește și dă cu iuțeală filele propriei sale existențe pentru a ajunge la paragrafele mai palpitante, mai dinamice și neobișnuite, la scenografii noi, la alte tipuri între personaje. Există în această ecuație un fel de disperare a generațiilor de a nu pierde sfârșitul povestirii care, în ultimă instanță, nu înseamnă altceva decât confirmarea unui viitor deja prefigurat. Vina tragică a revoluției este că acest viitor, profitând de incompetența, oportunismul, lichelismul și regionalismul celor în mintea cărora există, se manifestă, se revelează și funcționează independent, uneori depășind așteptările, iar alte ori dezamăgind iremediabil.

Nu vrem, însă, a „balbutia politici”. Treaba pe care ne-am propus-o este de a încerca, prin comparație, să legitimăm un viitor al culturii spirituale românești. Între atâtea nevoi post-revoluționare, nevoie unui prognostic în această direcție ne tulbură din ce în ce mai des. Răspunsurile rămân, însă, în aceeași cheie tragică, individuale.

O francofilie (iar nu francofonie - termen ce ne-ar subalterniza nemeritat) ale cărei rațiuni nu sunt doar cele invocate frecvent, ci și cele care arată că Franța, „adevărată Eladă pericleană”, deține supremații universale nu numai pentru că a intrat în universalitate cu opera națională, ci și pentru că a asimilat, în sens cognitiv, alte opere naționale, integrându-le apoi într-un circuit care dă specificul și unitatea culturii europene, ne apropie de modelul revoluționarismului francez de la 1989. Nu pentru a găsi asemănări. În două sute de ani, conștiința și tehnologia europeană au determinat mutații esențiale în cadrul raporturilor sociale și politice, purtând comunitățile europene de la dispersie și până la unitate.

Revoluția românească de la 1989 nu poate fi înțeleasă ca o Bastiliadă stârnită de justa nevoie a schimbării de mentalități. Ea poate fi înțeleasă, mai degrabă, ca un refuz organic de a mai suporta detenția comunistă. Ea nu va formula principiile fundamentale (...), deși unii să facă asta sub semnul unei originalități suspecte. Ea va trezi națiunea dintr-un coșmar semicentenar și o determina să-și iasă din amnezia comatoasă în care se află, îndemnând-o (cu ce preț, Doamne!) să se întoarcă la democrația care i-a nutrit cu atâta folos prestigiul de entitate de netăgăduit, aparținătoare Europei. Chinurile purgatoriului sunt, în mod nemeritat, disprețul și lipsa credibilitate politică. Dar credibilitatea spirituală? Aceasta să fie șansa noastră?

Deocamdată trăim între o lecție și alta de gimnastică recuperatorie. ni se rup oasele așa cum chirurgii ortopezi refracturează membre spre a le așeza corespunzător, deși operațiunea stârnește des întrebarea „dar dacă eu călcam drept?” Sunt întrebări ale revoluției noastre condensate, căci revoluția continuă, nu-i așa?

De la căderea Bastiliei și până la prima republică, francezilor le trebuie trei ani, Ludovic XVI, ultimul absolutist, fiind executat la 21 ianuarie 1793. De la acest eveniment și până la a treia republică, interval în care Franța cunoaște directorate, consulate și imperii, distilerii ale democrației stabile, trec 77 de ani. Amurgul prerevoluționar al Franței, cu toată melancolia pe care ți-o picură în suflet ultima secundă a unui secol de lumină și aur, se regăsește în această sinteză disculpativă, prilejuită, ca un gând fugar, de existența unui artist în care a murit Rubens, pentru a se naște mai târziu Renoir: „Clarviziunea lui La Rochefocauld, durerea lui Pascal, amărăciunea lui Moliere îi iertau două secole de ipocrizie și de josnicie pentru această clipă un bărbat din rasa lor respira parfumul ultimei ei flori. Iar Montaigne recunoaște aptitudinea Franței de au uni cu aceeași expresie artistică deznădejdea cea mai intimă cu cea mai înaltă eleganță spirituală”. Bărbatul era Watteau, a cărui moarte semnifică, pentru E. Faure, punctul de la care secolul XVIII cunoaște falimentul estetic al gustului. Ce semnifică același post-revoluționar francez pentru cultura Franței, a Europei și, în cele din urmă a lumii, știm, simțim și resimțim cu toții.

România nu a beneficiat de un secol de aur și lumină pre-revoluționară în existența sa spirituală. Lumina și aurul au fost monopolizate de o propagandă îndobitocitoare, dedată la experiențe machiavelice desfășurate între domeniul psihiatricului și al vrăjitoriei. În câmpul culturii acestei jumătăți de secol sacrificată comunismului, puterile literaturii au cunoscut sinuozități cărora uneltiri de cabinet le-au oferit adesea aerul de normalitate. Tributul proletcultismului a fost plătit. Apoi, aceeași autori, dar și alții, furnizați de structurile epidermice succesive ale generațiilor, au riscat ostracizarea dedicându-se omului și interioarelor sale, adesea reticente față de jugul impus de dictat. A intervenit cu brutalitate psihoza degetelor tăiate ale Li Mingqiang pentru vina de a fi cântat Beethoven. Era anul 1971. Țepeneag plecase, iar în țară un anumit personaj povestea în „Caietele Principelui”, cum a dat el atunci 500.000 de lei pe împrejmuirea vilei de la munte și cum, pentru plimbările de seară, își cumpărase berlina unui din Caroli. Astfel, literatura noastră alunecă în fabulos și parabolă. Datorită lui Bănulescu, tinerii descoperă un spațiu geografic fără limită pentru poveste, pentru supra-realul atât de real al lumilor putrede, crepusculare, bântuite de femei îndrăgostite până la refuzul oricărui alt contact cu lumea și bătrân totalitari, executanți prin înec în proprie promiscuitate. Din când în când orizontul era brăzdat de câte o carte justă sau de câte o carte normală, care, pe fundul anormalității politice, părea extrem de curajoasă. Obsedantul deceniu, dat în vileag cu sagacitate, morala spunând că tot ce a fost rău s-a rafinat într-un rău, perfecționat în perfidie și în subtilitatea interdicției, constituia și el un alt teritoriu al exilului interior. În rest, un sos fiert la focul mic al cenaclurilor de provincie și al „Cântării României”, din care adesea, la îndemnul zvâcnetului de conștiință, evadau cei cu adevărat talentați. Litigiile, ierarhiile sunt rezolvate din ce în ce mai rar după criterii de calitate. „Opera” devine o noțiune contabilă, iar cronica literară un refugiu subtil pentru sarcastici și ironiști, în ultimă instanță, un alibi furnizat suspecției totalitare. Ca și la francezi, arta plastică pre-revoluționară a ultimului deceniu își împarte spațiul între decorativ și festiv, motivul fiind recesiunea socială a creatorului. Așa ne-a găsit Revoluția noastră, apreciată, oare de ce, pentru a fi prima revoluție transmisă în direct? 

(...)

Henri Queffelec - „La Boudeuse sau ocolul lumii făcut de Bougainville” (1986)

Henri Queffelec, La Boudeuse sau ocolul lumii făcut de Bougainville, trad. E. Grozea (fr. 1986), Eminescu/Clepsidra 37, 1990, 509 p.

Mării și marinarilor

Cuprins
5 În loc de salut la pornire
17 Partea întîi - Fără L Etoile (7 capitole)
113 Partea a doua - Patienza (7 capitole)
181 Partea a treia - În siajul lui Magellan și al lui Anson (7 capitole)
250 Partea a patra - Ne așteaptă scorbutul și Noua Citeră!(7 capitole)
343 Partea a cincea - Scorbut și hălăduială... Un citerian îl însoțea (15 capitole)
497 În loc de postfață 

coperta 4: 

Esența cărții? Un vast periplu în jurul lumii, o fascinantă expediție care se înscrie în mișcarea descoperirilor ce caracterizează veacul al optsprezecelea...Protagoniștii expediției? Tînărul și curajosul căpitan de vas Louis-Antoine de Bougainville, „devoratorul de spații” și nu mai puțin temerarele sale echipaje... Personaje reale, intrate în legendă. Autorul captivantei evocări? Reputatul scriitor breton Henri Queffelec, cunoscut la noi din câteva traduceri anterioare, deținător al mai multor premii literare, printre care cel decernat de către Academia Franceză în 1975 pentru întreaga sa operă.

Romancierul și scenaristul Henri Queffelec (1910 Brest/Franța - 1992 Paris) a scris peste 80 de cărți, majoritatea având ca subiecte marea și regiunea natală Bretagne, care este o peninsulă în Atlantic.

În 1986 a publicat volumul La Bodeuse sau ocolul lumii făcut de Bougainville, despre prima călătorie circumnavigație sub pavilion francez în 1766-1769. Scriitorul a folosit ca sursă jurnalele călătorilor de pe La Bodeuse, editate în 1970 de arhivistul Etienne Taillemite în volumul Bougainville și tovarășii săi în jurul lumii, pentru care acesta a primit Marele Premiu al Academiei Franceze și Marele Premiu al Academiei Marinei. Aceste jurnale nu sunt niște însemnări intime, conținutul lor putând fi accesibil oricărui cititor.

La dorința expresă a tatălui său, Louis Antoine de Bougainville (1729 Paris - 1811 Paris) a studiat la colegiul din Paris devenind avocat. Dar aptitudinile sale matematice, evidențiate într-un tratat de calcul integral din 1754, l-au împins spre cariera militară și diplomatică ca secretar al ambasadei din Londra. În timpul Războiului de 7 ani (1756-1763), colonelul de infanterie Bougainville a luptat împotriva britanicilor pentru apărarea coloniilor din Canada. Rănit pe câmpul de luptă, a fost trimis în capitală pentru a obține ajutoare. Primit în audiență de ministrul Berryer, aceasta l-a refuzat metaforic: „Când o casă ia foc, nu mai poți să te ocupi domnule, de grajduri”. Spiritualul Bougainville i-a replicat caustic: „Oricum, domnule, nu se va putea spune că gândiți ca un cal”.

Înfrângerea Franței în război i-a determinat pe unii canadieni catolici să nu accepte noua suveranitate britanică protestantă, iar guvernul de la Paris a acceptat ideea lui Bougainville, numit căpitan de vas, de a-i recoloniza în nelocuitele insule Malvine din sudul Atlanticului. Situat în apropierea Americii de Sud, arhipeleagul era supravegheat de guvernatorul spaniol din Buenos Aires, care a informat guvernul de la Madrid despre situația ce a provocat o dispută diplomatică. În virtutea „Pactului Bourbonilor” (1733) dintre ramurile franceză și spaniolă ale acestei dinastii regale, Ludovic XV (1715-1774) a anulat recolonizarea la sfatul ambasadorului său la Madrid. Ingrata sarcină diplomatică i-a revenit tot lui Bougainville, care în tratativele de la Madrid a abordat și eventuale compensații pentru Franța la granița micuței sale colonii Guyana cu Brazilia portugheză.

Ideea călătoriei, care a aparținut lui Bougainville, a fost aprobată de Ludovic XV și supervizată de ministrul de externe, ducele de Choiseul (1758-1761; 1766-1770), care, împreună cu filosoful iluminist Jean d Alembert (1717-1783), îl apreciau pe Bougainville, membru și laureat al Societății Regale din Londra. Solitarul filosof elvețian J. J. Rousseau, ca mulți alți intelectuali francezi, a fost reticent față de anvergura proiectului, în schimb filosoful iluminist Denis Diderot (1713-1784) l-a susținut. Dealtfel, B. era un cunoscător al operelor enciclopediștilor secolului XVIII. Expediția de explorare maritimă, comercială și științifică era destinată contrabalansării pierderilor teritoriale suferite de Franța prin tratatul de pace de la Paris din 1763. 

Queffelec observă importanța jurnalelor pentru istoria Franței: „Cu L Etoile și La Boudeuse trecem la o recitire a istoriei Franței. Nu Revoluția a creat în această țară patriotismul. El ființează în inima lui Bouganiville și a tovarășilor săi. Cuvintele nație, cetățean sînt familiare acestor oameni. Chiar și cel de camarad.”

Printre membrii expediției maritime se află: prințul german Nassau-Siegen (22 de ani, recomandat de ministru), cavalerul du Bouchage, d Oraison (cunoscător al limbulor daneză, rusă, olandeză, suedeză), Saint Germain, cavalerul de Kerhue, călugărul-duhovnic franciscan, secundul Nicolas Duclos-Guyot cu cei doi fii, aspirantul Francois de Suzannet, șeful de echipaj Denis Couture, Josselin Le Corre, medicul La Porte, irlandezul Talbot, servitor negru, cavalerul de la Mote de Bournand (cavaler de Malta), musul orfan Adrien de Lanloup, musul Martin, musul Guillaume, 25 soldați. Nassau și du Bouchage erau vechi prieteni. Talbot îi considera pe bretoni ca verișori ai irlandezilor, deoarece insularii îi creștinaseră pe peninsulari. Abatele dominican nu se bucură de încrederea lui Bougainville și La Porte: „blîndul meu vrăjmaș”.

Fregata La Bodeuse (Îmbufnata sau Țâfnoasa), de 130 picioare lungime (1 picior = 0,3 m), a fost construită pentru această călătorie la șantierul naval Paimboeuf de la vărsarea Loarei în Atlantic. În premieră mondială, corabia era dotată cu un alambic pentru desărarea apei de mare. La 17 noiembrie 1766,  La Boudeuse, cu 217  membri ai expediției,  dintre care mulți călătoriseră cel puțin o dată în Atlantic, a plecat din Pamboeuf în călătoria în jurul lumii. 

Cu trei luni înainte, la 22 august, expediția engleză condusă de căpitanul Samuel Wallis plecase spre strâmtoarea Magellan, iar Bougainville era obsedat de contemporanul său, amiralul englez George Anson, care făcuse o călătorie în jurul lumii în 1740-1744, în contextul unei expediții împotriva coloniilor spaniole din America de Sud. Francezul, care cunoștea limba engleză, limba „genialilor noștri  inamici”, citise cartea amiralului.

Dar botezul Oceanului Atlantic nu a fost norocos și fregata a trebuit să ancoreze la Brest  (Bretagne), pentru reparații în cel mai mare arsenal naval al Franței. Cu această ocazie tunurile de 12 sunt înlocuite cu 4 tunuri de 8, iar șeful de echipaj și medicul îi înlocuiesc pe marinarii care au suferit de rău de mare cu marinari bretoni. La Porte este instruit de colegii spitalului marinei din Brest în privința scorbutului, boală marinărească,  în timp ce Bougainville ia cu el o potcoavă să-i poarte noroc. La 5 decembrie 1766, La Boudeuse a părăsit Brest, echipajul fiind nevoit să taie nodul marinăresc al parâmei ce lega corabia de mal precum Alexandru cel Mare tăiase cu sabia nodul gordian din Asia Mică la începutul legendarei sale expediții de cucerire. Supraîncărcarea umană și materială a fregatei îl determină pe Queffelec să o compare cu arca lui Noe.

Deși Bougainville (38 de ani) provenea din armata de uscat și nu avea titlu de noblețe, el și-a câștigat respectul și și-a impus autoritatea în fața echipajului. Mai mult, cu sociabilitatea sa s-a făcut iubit atât de mateloți, cât și de Le Corre și prințul Nassau. Este ajutat de simplitatea prințului, care îi tratează la fel pe ofițerii roșii, proveniți din burghezie, și pe cei albaștri, proveniți din nobilime. Doar „acritul” Commerson făcea excepție cu antipatia sa, considerând bucătăria spaniolă „bunișoară” față de meniul de pe flută. Posomorâtul Saint Germain era suportat și temut, fără să se împrietenească cu cineva.

În marile expediții maritime de explorare călătorul propunea, iar destinul și călătoria dispuneau.

Bougainville a luat cu el poeziile lui Horațiu în latină și memoriile lui Rene Dugay Trouin (1673-1736), corsar breton și apoi amiral al lui Ludovic XIV care cucerise Rio de Janeiro în raidul din 1711. Trouin este unul din eroii comandantului francez, alături de Arhimede, Plinius cel Bătrân,  Hipocrate și Newton. Plecase în călătorie cu gândul că îi v aduce regelui Franței un sac de ceai, salutul împăratului Chinei și promisiunea acestuia că va trimite o ambasadă la Paris. Preconiza că memorialul de călătorie se va numi Bougainvillada, luând ca model titlul lucrării Henriada a filosofului Voltaire (1694-1778), simbolul secolului „luminilor” francez. 

Fregata trece pe lângă arhipeleagurile spaniol al Canarelor și portughez al Capului Verde. Aici s-a întâlnit cu o navă de război portugheză în marș spre colonia Brazilia. Urcând la bord, francezii au constatat că era de fapt vasul francez Ducele de Chartres, capturat de britanici în 1759 și cedat aliaților portughezi.

Apoi, La Bodeuse a întâlnit nava olandeză Sancta Margareta Maria, care a cerut ajutor medical pentru cei 30 de marinari bolnavi de scorbut. Orice ofițer olandez cunoștea franceza și în discuția cu căpitanul olandez Akhenbour, Bougainville a observat pe masa acestui volumul lui Anson. Olandezul plecase pe 5 noiembrie cu destinația China, țară foarte mare și puțin cunoscută care figura și în instrucțiunile primite de Bougainville de la guvernul său. Deoarece La Porte considera că boala olandezilor, deși cunoscuți pentru ordinea lor, putea fi și tifosul, a recomandat căpitanului măsuri stricte de igienă pentru prevenirea unei epidemii, deoarece sănătatea condiționa reușita marilor călătorii maritime.

În drumul spre La Plata (Argentina), fregata a atins Ecuatorul la 10 ianuarie 1767, după o lună de navigație fără escală, momentul fiind marcat de o serbare în care s-au amestecat toate rangurile de pe navă. Tradiția data din epoca navigatorului portughez Vasco da Gama, care a descoperit în 1498 drumul maritim spre India prin ocolirea Africii. Dealtfel, marinarii își susțin zilnic moralul cu cântece mai vesele sau mai triste. În contextul serbării, Bougainville îi subliniază lui Oraison că „Apa mării este apa de colonie a marinarului”.

Deoarece instrumentele epoci erau departe de a fi perfecte, greșelile din hărți sau ale calculelor poziției navei erau frecvente.

Pe măsura trecerii timpului, apa potabilă de pe navă devenea tulbure sălcie.

Pentru perioada 19 decembrie 1766 - 17 ianuarie 1767, Bougainville menționează în cartea sa doar: „Pe drumul nostru...nimic deosebit.” Dar în jurnal, el notează la 14/15 ianuarie ruperea în timp a opt parâme, pentru care consideră că „Merită spânzurați fabricanții de frânghii din Brest”.

Bougainville îl considera pe eroul troian navigator Eneas ca alter ego-ul său din antichitatea romană.

Păsările care vesteau apropierea de țărmurile Americii de Sud au fost văzute la 17/18 ianuarie, iar pământul reperat pe 29 ianuarie.

Bougainville îi avertizează pe Couture și Le Corre asupra posibilelor dezertări la Montevideo (Uruguay), aflat pe țărmul uriașului estuar al fluviului La Plata. Orașul salutat cu 15 lovituri de tun răspunde cu doar 13 salve. La Boudeuse este vizitată de Don Felipe Ruis Pente, comandant a două fregate cu care urma să-și ia în primire funcția de guvernator al Malvinelor. Îi aștepta de 33 de zile pe francezi pentru transferul autorității. Cu o goeletă închiriată, Bougainville și Nassau îl vizitează pe Don Francesco Bucarelli, guvernatorul general din Buenos Aires, oraș situat pe țărmul opus al estuarului. Aici se aprovizionează cu lemne, băuturi răcoritoare, pesmeți și făină. Între timp, echipajul a făcut reparațiile necesare. Tunurile sunt mutate în cală, pentru a face loc vitelor și oilor, care sunt numeroase în această regiune. La 28 februarie La Bodeuse ridică ancora spre Malvine cu 3 oameni lipsă în echipaj.

La 25 martie, francezii și spaniolii ancorează la Port-Louis, fiind salutați cu lovituri de tun de fortăreața de la Ville-Dubosc. Numele arhipelagului fusese dat de navigatorul Gouin de Beauchesne din Saint-Malo, ca un omagiu adus femeilor din orașul natal. Cu doi ani înainte, coloniștii și soldații francezi respinseseră o incursiune britanică. La 1 aprilie are loc ceremonia retrocedării primului teritoriu austral al Franței: spaniolii ridică stindardul țării lor, salutat cu 21 de lovituri de tun. Deși Bougainville a citit coloniștilor canadieni scrisoarea regelui catolic al Spaniei Carol III prin acesta le permitea să rămână pe insulă, doar 37 au decis să rămână. Restul de 98 au plecat pe 27 aprilie cu cele două fregate spaniole spre Montevideo, de unde au revenit în Franța.

Deoarece La Bodeuse nu putea transporta toată hrana necesară traversării Pacificului, Bougainville a așteptat fluta L`Etoile du matin, perioadă în care a angajat marinari din Malvine. Cum mica navă nu și-a făcut apariția până la 2 iunie, fregata s-a îndreptat spre Rio de Janeiro, conform planului stabilit în Franța.Una din temele discuțiilor din statul major al expediției viza descoperirea presupusului continentului austral din Oceanul Pacific.

Întârzierea micuței L`Etoile, comandată de căpitanul de La Giraudais, care fusese profesorul lui B. în arta navigației, și secundul Caro din Saint-Malo, fusese cauzată de probleme tehnice și a fost nevoită să se refugieze în estuarul La Plata, unde s-a întâlnit cu fregatele spaniole întoarse din Malvine. Informat despre situația lui Bougainville, Giraudais se îndreaptă spre Rio, unde ajunge cu 6 zile înaintea compatrioților, perioadă în care preotul navei este asasinat, în mod ciudat, de cerșetori chiar lângă locuința viceregelui portughez, contele d`Acunha.

La 21 iunie 1767, după străbaterea a 1700 km spre N, La Bodeuse intra în Rio de Janeiro, capitala Braziliei portugheze. Comandantul francez îl trimit epe cavalerul Bournand la vicerege, dar primirea este rece. Pe de altă parte, nava de război spaniolă Diligent, aflată aici de 8 luni pentru reparații mereu amânate de portughezi, solicită și primește ajutorul aliaților francezi. Bougainville interpretează asasinarea preotului de pe L`Etoile ca un avertisment dat de englezi prin aliații lor portughezi. Promisiunea contelui privind pedepsirea asasinilor s-a dovedit „apă de ploaie”. În plus, a anulat cumpărarea unei goelete de către francezi, fapt care a dus la o dispută verbală. În schimb, Bougainville, a fost invitat la teatrul de operă construit de vicerege, unde a audiat piese italiene interpretate de mulatri. În perioada escalei, francezii și-au onorat renumele de cuceritori ai doamnelor. Comandantul francez precizează că Rio aducea regelui Portugaliei venituri anuale de „zece milioane în banii noștri”.

Pe L`Etoile se aflau doi oameni de știință francezi, prieteni ai Academiei de Științe: naturalistul Commerson, care a făcut zilnic cercetări în împrejurimile capitalei braziliene și și-a completat colecțiile de floră și faună, și astronomul Veron, precum și chirurgul Vives. În curând, mulți membri ai expediției au intuit că tânărul servitor al naturalistului este, de fapt, o femeie, dar situația a fost lăsat în suspensie, deoarece regulamentul marinei franceze nu permitea prezența femeilor la bord. De asemenea, adusese carne sărată și băutură pentru 13 luni și pâine și legume doar pentru 50 de zile. Deoarece la Rio nu au găsit pesmeți, grâu și făină, francezii au fost nevoiți să se întoarcă la Montevideo.

Expediția a părăsit Rio la 15 iulie. La Bodeuse a înregistrat noi pierderi în arboradă, iar L`Etoile încetinea viteza de marș a expediției deoarece pompele sale nu reușeau să anihileze gaura de apă. Se foloseau ca unități de măsură degetul (25,4 mm) și piciorul( 0,3048 m); un deget echivala cu a 12 a parte dintr-un picior. Veron studiază eclipsa de soare. din 25 iulie. După 16 zile de la părăsirea Braziliei, francezii au ancorat din nou în Montevideo. Bougainville se deplasează la Buenos Aires, unde reglementează cu guvernatorul general aprovizionarea cu pesmeți și făini. La 25 august, ziua Sf. Louis, echipajele aniversează sărbătoarea regatului Franței printr-un Te Deum, urale „Trăiască regele!” și salve de muschete. Dar, în timpul unei furtuni, vasul spaniol Saint Fernand a lovit-o pe vecina sa L`Etoile, reparațiile făcute în primitivul arsenal din Buenos Aires necesitând o amânare a plecării cu 6 săptămâni și plata acestora cu o parte din despăgubirile primite la retrocedarea Malvinelor. În această perioadă expediția înregistrează alte pierderi umane: o șalupă de pe L`Etoile se răstoarnă și 3 mateloți se îneacă. În cele 3 luni petrecute în estuar, conform programării chirurgului La Porte, marinarii au trăit și hrănit câte 10 zile pe uscat, în scopul întăririi sănătății lor. Pe de altă parte, au dezertat alți 12 mateloți de pe cele 2 corăbii, deși Caro anticipase 20-25 de abandonuri. Dar în comparație cu Marea Britanie, unde era îmbarcat orice fanfaron și în timpul războiului dezertaseră 50.000 de marinari (!), ministrul Colbert introdusese în timpul lui Ludovic XIV legea înregistrării marinarilor profesioniști. Alți patru sunt  demiși cu tristețe chiar de Bougainville din cauza vârstei și problemelor de sănătate: maistrul pilot, maistrul dulgher, armurierul și un maistru de echipaj. Francezii au primit un avertisment prin vasul spaniol Saint Michel care se întorcea de la capul Horn cu doar 3 mateloți și câțiva ofițeri, în timp ce 39 de oameni muriseră de scorbut.

La 14 noiembrie, după ce francezii și spaniolii și-au oferit reciproc recepții de bun rămas, La Bodeuse și nava matelot L`Etoile au plecat din Montevideo spre strâmtoarea Magellan.

În cursul furtunilor, cele două vase au avut avarii arboradă și au pierdut animalele, iar medicul La Porte a decis și aruncarea unor rezerve de carne stricată. Cu această ocazie, comandantul realizează cât de oportună ar fi fost încă o fregată în locul micii flute.

Existau zvonuri despre sălbaticii din Țara de Foc (extremul S al Americii de Sus) care jefuiau navele și ucideau echipajele, dar recenta experiența pozitivă a vasului Concepcion din 1765 contrazicea zvonurile, spaniolii considerându-i „buni samariteni”.

Duclos și La Giraudais mai trecuseră pe la capul Horn, dar Bouganiville a ales strâmtoarea Magellan din trei motive: cunoașterea intrării în strâmtoare din experiența malvină anterioară, instrucțiunile Parisului privind verificarea gigantismului patagonezilor și repulsia lui Anson, în care vedea „un fel de frate mai mare”, pentru capul Horn. Nassau observa că francezii „secolului  luminilor” păcătuiau printr-o nemărturisită anglomanie, iar Bougainville recunoștea că, deși nu era anglofil, îi iubea pe inamicii englezi, „un popor mare”. El considera că memoriile compatrioților săi Jacques Cartier și Duguay-Trouin erau doar descrieri ale unor călătorii, în timp ce cartea lui „Milord” Anson oferea o imagine politică a lumii și prevedea viitorul. Dar Queffelec consideră că necazurile francezilor s-au datorat „prea acccentuatei admirații” a lui B. față de Anson. Acesta pierduse peste 1.000 din 1.500 de marinari din cauza scorbutului, dar numărul număr mare de ofițeri neatinși de periculoasa boală maritimă a fost explicat de un medic englez prin faptul legumele acestora fuseseră păstrate în oțet.

Cele 114 leghe ale strâmtorii Magelllan au fost străbătute în 52 de zile. Bougainville regreta că nu dispuneau de „adevăratele” jurnale ale lui Narborough și de Beauchesne, ci doar de extrase „schimbate”. Concluzia sa fost că strâmtoarea este preferabilă capului Horn în perioada septembrie- martie, deoarece se găsesc apă potabilă, lemne, scoici și pești. Focurile de pe țărmuri indică prezența băștinașilor fuegieni (Tierra del Fuego = Țara de Foc), care sunt vizibili urmărind neînarmați înaintarea vaselor. La 8 decembrie 1767, cele două corăbii lansează două bărci cu 10 ofițeri și 30 marinari înarmați, deoarece „popoarele primitive pot avea reacții neprevăzute”. Dar contactul pașnic favorizat de daruri le permite lui La Porte, Nassau și Bougainville să studieze anatomia autohtonilor sosiți călare, comandantul concluzionând că duc „o viață asemănătoare cu a tătarilor” și că indienii din Canada erau „mai primitivi” și „mai barbari” decât patagonezii. Francezii recunosc trecerea  englezilor prin zonă după cuțitele de fier dăruite localnicilor. Commerson a recoltat multe plante necunoscute pentru ierbar, dar vânătoarea și pescuitul nu au adus capturi. Adâncitura uscatului unde, în 1765, Bougainville tăiase lemne pentru coloniștii din Malvine, a fost botezată Golful Bougainville de către echipaj. Pe o stâncă din zona capului Forward  a fost arborat pavilionul fregatei și s-a strigat „Trăiască regele!” și alte golfulețe au fost botezate Golful Franceză, Golful Cormorandiere (omagiu adus porturilor Brest și Saint-Malo) și Golful Cascadei (omagiu adus fântânilor arteziene din parcul regal Versailles). B. a concluzionat că regiunea nu este colonizabilă. În intervalul de 10 zile petrecut în Golful B., a fost reparată gaura de apă de pe L`Etoile. Alte trei săptămâni cele două vase au fost blocate de vremea urâtă în Golful Fortescu și portul Galant, unde au fost descoperite urme ale unor escale britanice din martie 1766 și 1767. B. este precoupat de menținerea moralului echipajului și de recuperarea avansului englezilor. În ianuarie 1768 au fost văzute balene. Apoi francezii intră în contact cu o altă populație care trăiau în colibe și se deplasau cu pirogi: „Dintre toți sălbaticii pe care i-am văzut în viața mea, acești pecherais acoperiți cu piei de animale sînt cei mai săraci: au rămas exact în starea aceea pe care o numim naturală.” B. îl admonestează pe preot că l-a botezat pe furiș pe un copil bolnav aflat pe moarte. A fost un „miracol” că cele două vase franceze au ajuns în Pacific fără cazuri de scorbut. La ieșirea din strâmtoare, pe 27 ianuarie 1768, căpitanul Caro, un bun creștin, menționează cântarea în semn de recunoștință a unui Te Deum, inițiat de preot în contextul rugăciunii de seară. De aici înainte „Franța veacului Luminilor explorează sălbăticia”, conform exprimării lui Queffelec.

B. intenționa să meargă în insula Juan Fernandez, în largul portului colonial spaniol Valparaiso (Chile), unde poposise și Anson. Dar această escală cu resurse alimentare variate ar fi însemnat lungirea drumului. 

Se înregistrează prima victimă a Pacificului, numit „marea occidentală”: un tânăr matelot de pe La Bodeuse alunecă și cade în marea agitată, înecându-se în pofida tuturor încercărilor de salvare.

La sfârșitul lui februarie s-au constatat primele cazuri de scorbut: patru marinari, în pofida măsurilor stricte de igienă.

La 22 martie, cele două corăbii se apropie de o insuliță, dar băștinașii care agită sulițe îi fac pe francezi să renunțe la debarcarea care ar fi ameliorat starea marinarilor bolnavi de scorbut iar B.  botează petecul de pământ „Insula Lăncierilor”. D Orasison observă că erau goi: „După asta îl recunoști pe sălbaticul necreștin”. 

Urmează un grup de insule botezat de B. „Arhipeleagul primejdios” locuite de „sălbatici; cu datinile și colibele.

Între timp, numărul scorbuticilor a crescut la 10.

Preocupat de imaginea sa în Istorie, B. se gândea la eroii săi antici care au înfruntat mările, grecul Ulise și troianul Enea, amintindu-și de dictonul lui poetului latin Vergiliu în poemul „Eneida”: „Audentes fortuna juvat” (Soarta îi ajută pe cei curajoși). El susținea că motivația călătoriei sale a fost măreția regatului Franței.

La 6 aprilie au ancorat o insulă muntoasă al cărui vârf a fost botezat Piscul Budeusei, astăzi Tahiti. Francezii au făcut schimb de daruri cu băștinașii goi veniți cu pirogile la corăbii. Spre deosebire de patagonezi și pecherais, un autohton urcat pe navă este dispus la „conversație” cu Commerson și Vives, care încearcă să alcătuiască un dicționar franco-insular. Bucătarul care s-a aventurat pe uscat după frumoasele localnice, a fost dezbrăcat și cercetat de insulari, după care i-au fost înapoiate hainele. Autorou, o tânără căptenie indigenă, acceptă să se alăture călătoriei până în Franța. Tahiti sau Insula Fericirii este văzută ca Noua Citeră. „Venus este aici zeița ospitalității” este propoziția care simbolizează relațiile „deschise” ale francezilor creștini cu băștinașele păgâne.. Scorbuticii epuizați s-au vindecat după 2 luni de navigație dificilă. Comerțul se făcea prin troc: cuiele și stofele erau schimbate pe porci și banane. Cleptomania localnicilor  a dus, în cele din urmă, la conflicte soldate cu victime, iar B. își pedepsește cu carceră marinarii. Ca urmare, băștinașii le cer francezilor să plece, după ce se înțeleseseră pentru o escală de 18 zile. Wallis, care făcuse anul anterior o escală de o lună, a numit insula New Sussex sau Welcome. Actul de luare în posesie a Noii Citere în numele lui Ludovic XV este redactat de B. pe o scândură de stejar și îngropat într-o sticlă lângă o clădire indigenă în prezența câtorva martori. Insula plină de papagali este lipsită de reptile. dacă femeile din Europa își dau cu roșu obrajii, cele din Tahiti își dau cu albastru închis pe șolduri și fese. Curtoazia cavalerească a lui B. are la bază recomandările mareșalului Belle Ile către fiul său colonelul: „Fiți accesibili, binevoitori, politicoși, prevenitori și mai mult cu inferiorii voștri decât cu egalii: politețea arătată superiorilor nu este ades decât rodul unei politeți calculate; cea nutrită față de subalterni este o dovadă a bunătății sufletești”. B. concluzionează despre Tahiti în cartea publicată în 1771: „dar țara aceasta a fost pentru noi un prieten pe care îl îndrăgesc așa cum se află, chiar cu anumite cusururi”. Plecarea s-a făcut mai devreme, pe 15 aprilie. Queffelec subliniază că azi, Tahiti se numără printre teritoriile franceze de peste mări,  „fără îndoială cel mai vestit” .

Autorou se acomodează repede și bine pe corabie, îmbrăcând haine europene, iar Oraison reușește să-l învețe franceza.

Pentru susținerea moralului echipajului, muzicanți cu bas, violă și flaut interpretează compoziții de Rameau și Couperin.

Pilotul Isaac Le Roy, de 22 de ani, moare pe neașteptate, fiind al doilea membru al expediției decedat în Oceanul Pacific. Moartea sa îi întărește lui La Porte convingerea că este necesară o foarte atentă examinare medicală a candidaților la înrolarea în marina franceză.

La 3 mai, corăbiile ajung la o insulă spre NV, unde sunt întâmpinați de localnici în pirogi bine lucrate. Deși nu par la fel de pașnici și nici Autorou nu-i încântat de întâlnirea lor, totuși prin troc se obțin fructe și legume proaspete. 

Cu toate acestea, scorbutul (lipsa vitaminei C pe navele de cursă lungă) lovește din nou și mai puternic, iar pe lângă acesta și boli venerice contractate în Tahiti. Insuficiența cantitativă și calitativă a alimentelor în determină pe membrii expediției, în frunte cu B., să mănânce șobolani capturați cu capcane. Astfel, ei supraviețuiesc, deoarece nu știau că aceste animale nedorite, numeroase pe nave, conțineau din abundență vitamina C. B. renunță la China și presupusul continent austral, dar nu renunță  la ocolul lumii, pentru a nu lăsa Pacificul sub dominația marinei britanice rivale.

În continuare, francezii ating arhipeleagul Salomon.

Pe 10 iunie pe flută moare un matelot, dar nu de scorbut. Insuficiența cantitativă a alimentelor a determinat egalizarea rațiilor între statul major și echipaj. A fost tăiată și ultima capră luată în Malvine, care asigura zilnic puțin lapte.

La 2 septembrie navele ajungă  în insula olandeză Boeroe din arhipeleagul Moluce. În cererea solicitată de guvernatorul olandez al Companiei Indiilor de Est, B. menționează că n-a putut ajunge în Filipinele spaniole din cauza musonului și a lipsei alimentelor. Commerson clasifică plante și Veron calculează puncte și distanțe. Aici, Autorou se îmbolnăvește de friguri, dar se vindecă.

B. a folosit multe toponime franceze, reale sau născocite, pentru descoperirile sale geografice, recunoscute și de englezi, dar nereținute de cartografia internațională. Astfel Nouvelle Bretagne, unde a fost înmormântat matelotul mort și aîngropat în sticlă actul de luare în posesie în numele regelui Franței, a fost transformată în New Britain. Insula Bouganville (cea mai mare din arhipeleagul Salomon, dar anexată la Papua Nou Guinee) și insula Choiseul sunt despărțite de strâmtoarea Bougainville. De asemenea, la sud de Noua Guinee se află micul arhipeleag Luisiada, de la numele francez al regelui Ludovic. 

Autorou nu era încântat de melanezieni.Influențat de enciclopediștii francezi, B. se vrea dezbărat de prejudecăți și nu-i departe de a socoti că suntem mereu sălbatici față de străini, dar totuși simte un fel de silă față de triburile acestea mărunte. Lângă insula Choiseul, Are loc un conflict armat al bărcilor de sondaj cu pirogile localnicilor: „Am putut băga de seamă în călătoria aceasta că, în general, oameni negri sunt mult mai răi decât cei a căror culoare se apropie de alb.” B. discută cu abatele despre posibilul impact pozitiv al creștinării insularilor.

La 16 martie 1769, La Bodeuse și-a încheiat călătoria în jurul lumii prin acostarea în portul Saint-Malo. Surprinzător, Bougainville concluzionează că nu a pierdut „mai mult de șapte oameni”.

Pe baza jurnalului de navigație, Bougainville și-a publicat memoriile de călătorie în 1772, în două volume, cu titlul Călătorie în jurul lumii cu fregata regelui La Bodeuse și cu fluta L Etoile în 1766, 1767, 1768 și 1769. Cartea a fost primită cu mare interes de opinia publică alfabetizată a secolului „luminilor”., iar Diderot a scris Supliment la călătoria lui Bougainville.

Un epilog al călătoriei lui Bougainville a fost reprezentat de expediția de circumnavigație cu două nave a contelui La Perouse,  efectuată la ordinul lui Ludovic XVI (1774-1792), dispărută în Pacific în 1788, după părăsirea Australiei.

„Istoria Franței” (MADAULE 1943)

 Jacques Madaule, Istoria Franței, vol. I, trad. E. Rusu, Ed. Politică, București, 1973, 384 p.

5 Prefață - Gh. Ciocan

31 Înainte de Franța (de la origini până la 987)
33 I.Cadru geografic
39 II:Primii locuitori
50. III.Imperiul roman
61 IV.Galia creștină
67 V.Năvălirile
73 VI.Francia
85 VII.Imperiul de Apus
96 VIII.Fărâmițarea feudală

109 Prima epocă: Franța și lumea creștină (987-1328)
111 I.Secolul XI
122 II.Secolul XII
132 III.Filip August
144 IV.Ludovic cel Sfânt
156 V.Filip cel Frumos și fiii lui

169 Epoca a doua: Franța și Anglia (1328-1461)
171 I.Prima fază a războiului (1337-1360)
184 II.Carol V (1364-1380)
190 III.Nenorocirile lui Carol VI (1380-1422)
207 IV.Ioana d Arc 
219 V.Domnia lui Carol VII

233 Epoca a treia: Monarhia franceză și încercuirea continentală (1461-1559)
235 I.Ludovic XI și familia Beaujeu (1461-1492)
253 II.Războaiele din Italia și Renașterea (1494-1517)
271 III.Francisc I împotriva lui Carol Quintul
289 IV.Henric II. Spania și Reforma (1547-1559)

303 Epoca a patra: Franța între Reformă și Contrareformă (1559-1661)
305 I.Ultimii Valois și războaiele religioase (1559-1589)
324 II.Henric IV (1589-1610)
342 III.Richelieu
368 IV.Mazarin și Fronda

„Ludovic al XV lea și Curtea sa” (DUMAS 1873 )

 Alexandre Dumas, Ludovic al XV lea și Curtea sa, trad. T. Popa-Mazilu (orig. fr. 1873), Cartea Românescă, 1989, 573 p.

Cuprins

Regența

5 I. Înmormîntarea regelui - Doamna de Maintenon - Prinții legitimi - Ducele d Orleans - Portretele ducelui și ducesei du Maine - Contele de Toulouse - Filip d Orleans și ducesa d Orleans - Copiii legitimi și bastarzii ducelui d Orleans

13 II. Saloanele domnului duce d Orleans în timpul ultimelor trei zile ale bolii lui Ludovic XIV - Prințul de Conti și soția asa, fosta domnișoară de Conde - Mama sa, fosta domnișoară de Blois - Pregătirile ducelui d Orleans pentru ședința Parlamentului- Prima cuvîntare a lui Ludovic XV - Reorganizarea guvernului - Onorurile aduse lui Ludovic XIV în străinătate

22 III. Regentul și familia sa - Doamna ducesă de Berry - Domnișoara de Chartres - Dominșoara de Valois - Ludovic d Orleans, duce de Chartres - Tinerele franțuzoaice.

29 IV. Miniștrii și consilierii din vremea regenței - Domnii de Villeroy, de Villars, d Uxelles, d Harcourt, de Tallard, ducele de Noailles, domnul de Torcy, abatele Dubois

39 V. Întoarcerea regelui la Tuilleries - Situația finanțelor - Se iau măsuri pentru a face față situației de moment - Law: sosirea lui la Paris: viața lui - Crearea Bănci de Conturi - Dubois pleacă în Anglia- Iacob III și fuga sa - Douglas - Doamna de l Hopital

49 VI. Luxembourg - Gărzile doamnei ducese de Berry - Domnul de Lauzun și nepotul său - Viața lui Filip II din clipa în care a devenit regent - Doamnele d Averne, de Sabran, de Phalaris, de Parabere - Brancas, Broglie, Canillac, Noce, Ravannes, Brisac - Mesele de la Palatul Regal - O privire asupra literaturii în epocă - Scriitorii -  Fontenelle, Le Sage, Destouches, Voltaire - Ludovic XV

53 VII. Lordul stairs - Dubois în Anglia - Tratatul triplei alianțe- Regele e încredințat ducelui d Orleans - Domnul de Richelieu -Domnișoara de Charolias - Balurile de la Operă - Țarul Petru cel Mare la Paris - Afacerea cu prinții recunoscuți de Ludovic XIV - Domnul d Argensson, cancelar

71 VIII. Iubitele lui d Argensson - Mustrările Parlamentului- Exilul - Dubois la Londra - Intrigi diplomatice - Diamantul - Încheierea tratatului - Alberoni și ducele de Vendome - Prințesa des Ursins - Complotul - Arestarea lui Porto-Carero - Trimiterea lui Cellamare în Franța - prezența de spirit a lui Richelieu - Întemnițarea conspiratorilor - Moartea lui Carol XII

88 IX. Franța și Spania - Avantajele Franței - Richelieu întemnițat la Bastilia - Retragerea doamnei de Berry la mănăstirea Filles-du-Calvaire - Durerea regentului - Fiica doamnei ducese de Berry - Moartea doamnei de Maintenon -Moartea părintelui Le Tellier - Sucesele Franței în Spania

94 X. Domnișoara de Chartres - Pricina retragerii sale - Law - Ducele de Bourbon - Richelieu iese din închisoare - Gentilomii bretoni - Concentrarea puterii în mîinile ducelui d Orleans - Alberoni - Regina Spaniei - Laura Piscatori - Dizgrațierea lui Alberoni - Exilul - Pacea generală - Montesquiou - Pontcalec, Montlouis, Talhouet și Couedic - Ciumă la Marsilia

108 XI. Călătoria domnișoarei de Valois - Interzicerea relativă  a Bulei Unigenitus - Ce era cu această Bulă - Dubois arhiepiscop - Misiunea domnului de Breteuil

116 XII. Situația finanțelor Franței după prăbușirea sistemului lui Law - Camera de Justiție - Vînzarea bunurilor lui Law - Dizgrațierea și moartea lui Argensson - Dubois ajunge cardial - Boala regelui - Helvetius- Primele tentative  de inoculare împotriva vărsatului - Făgăduieli de căsătorie între Ludovic XV și infanta Spaniei și între domnișoara de Montpensier și prințul Asturiei - Domnul de Saint-Simon, ambasador în Spania - Cartouche - Moartea lui

126 XIII. Schimb de prințese - Duhovnicii - Intrarea cardinalilor de Rohan și Dubois în Consiliul Regal - Regele părăsește Parisul și se mută la Versailles - Dubois, prim-ministru - Dubois și mareșalul de Villeroy - Arestarea mareșalului - Fuga și întoarcerea episcopului de Frejus, preceptorul regelui - Dubois academician - Moartea lui Marlboruogh - Moartea prințesei Platine - Cutremurul de pămînt din Portugalia

138 XIV. Majoratul regelui - Doamna de Prie - Doamna de Pleneuf - Domnul de Prie, ambasador la Torino - Întoarcerea sa - Dizgrațiera lui Le Blanc și a lui Belle Isle - Boala lui Dubois și moartea sa - Moartea regentului - Concluzii

Ludovic XV și curtea sa

146 I. Un cuvînt care ne va aminti de tînărul rege - Ce s-a petrecut la moartea domului duce d Orleans - Cum a fost numit prim-ministru domnul duce de Bourbon - Originea sa - Portretul fizic și moral - Doamna ducesă, mama domnului duce - Prinții - Domnul de Charolais - Regele - Eticheta lui Ludovic XV- Zvonuri jignitoare la adresa regelui - Sufletul lui Duchaffour

155 II. Curtea Spaniei - Filip V abdică în favoarea fiului său - Boala lui Ludovic XV - Hotărîrea pe care o ia domnul duce de Bourbon de a-l însura - Pețirea infantei - Doamna de Prie - Influența ei - Maria Leczinka - Căsătoria regelui - Mica intrigă a domnului de Bourbon și a doamnei de Prie împotriva domnului de Fleury - Căderea domului de Bourbon și a doamnei de Prie - Doamna de Prie trimisă în exil, unde și moare 

173 III. Episcopul de Frejus, ministru de stat - Liniște generală în Europa - Decese - Marele Prieur de Vendome - Voltaire și domnul de Rohan - Chabot - Doctorul Issez

190 IV. Întoarcerea ducelui de Richelieu - Moartea doamnei de Nesle, a mareșalului d Uxelles, a ducelui de Villeroy și a Adriennei Lecouvreur - Amănunte asupra acestei ultime morți - Revolta din Corsica - Nașterea ducelui d Anjou - Noutăți ecleziastice - Arestarea celor trei redactori - Abdicarea lui Victor Amedeu în favoarea fiului său - Povestea doamnei de Verrue - Victor Amedeu conspiră pentru a-și recuceri tronul- E arestat și închis în castelul Rivoli - Regele Prusiei poruncește să fie arestat fiul său - Ducele d Orleans se retrage din afaceri - Regele devine grădinar

207 V. Situația la Curte - Ludovic XV și regina- Domnișoarele de Charolais, de Clermont, de Sens- Contesa de Toulouse - Vînătorile de la Rambouillet și de la Satory - Domnul de Melun - La Peyronie și domnișoara de Charolais - Conduita lui Fleury - Se conspiră împotriva reginei - Toastul lui Ludovic XV - Neliniștea lui Fleury - Valeții de cameră ai regelui - Doamna de Mailly - Familia de Nesle - Regele îndrăgostit - Timiditatea sa. Greșeala reginei - Doamna de Mailly victorioasă - Portretul ei - Conciliul și Parlamentul- Domnul Herault, locotenentul Poliției

226 VI. Moartea lui Frederic-August al Poloniei - Declarația Dietei privind condițiile alegerii - Regele Ludovic XV îl susține pe Stanislas - Țarina și imperiul țin cu prințul August, fiul răposatului rege - Plecarea lui Stanislas - Deghizarea sa și călătoria sa - Stanislas est ales rege - O armată rusă se îndreaptă spre Varșovia - Stanislas se retrage la Danzig - Asediul Danzigului - Interesul Franței de avea în nord o putere împotriva Rusiei - Expediția domnului de Plelo - Fuga regelui Stanislas - Război împotriva imperiului - Planul de luptă al armatelor franceze - Berwick și Villars - Contele de Belle Isle, ducele de Noailles, cavalerul d Asfeld, contele de Saxa, regele Carol - Bătălia de la Guastalla - Cucerirea Neapolelui și Siciliei de către don Carlos - Starea armatei franceze la sfîrșitul anului 1735 - Pacea de la Viena - Remaniere europeană - Căsătoria ducelui de Richelieu - Nașterea ducelui de Fronsac - Alzire, Fiul risipitor, Legatul, Falsele confidențe

254 VII. Împăratul ia în stăpînire ducatele de Parma și Piacenza - Societatea intimă a regelui - Lemoine, Pigalle și Boucher înfrumusețează  castelul de la Choisi, cumpărat de rege - Dizgrațierea domnului de Chauvelis - Domnul de Maurepas - Surorile doamnei de Mailly- Doamnele de Vintimille și de Lauraguais - Funcția de gentilom a domnului de la Tremouille - Moartea doamnei de Vintimille

271 VIII. Moartea doamnei de Mazarin - Doamnele de La Tournelle și de Flavacourt - Alungarea lor din Palatul Mazarin - Hotârîrea doamnei de Flavacourt - Lectica - Domnul de Gesvres - Regele dă un apartament doamnei de Flavacourt - E căutată doamna de La Tournelle - Doamna de Flavacourt respinge avansurile regelui - Intrigă împotriva domnului d Agenois - Doamna de La Tournelle capitulează - Dizgrațierea doamnei de Mailly - Ultimele clipe ale domnului Fleury

283 IX. Ludovic XV declară că vrea să domnească singur - Ultimele onoruri aduse lui Fleury - Portretul regelui - Seniorii și doamnele - Condițiile puse regelui de doamna de La Tournelle - Situația în Europa - Izbucnirea războiului - Maria Tereza - Frederic II - Electorul de Bavaria - Mauriciu de Saxa - Războiul din Italia - Spaniolii - Englezii

294 X. Regele vrea să meargă la oaste - Maurepas, Richelieu și doamna de Chateauroux îl îndeamnă să se ducă - Plecarea regelui - Doamna de Chateauroux rămîne la Paris - Plecarea doamnei de Chateauroux și a surorii sale, doamna de Lauraguais - Prezența lor nedorită la atacul de la Ypres - Prințul Carol trece Rinul - Regele la Metz - Boala regelui - Contele de Clermont - Domnul de Richelieu și Ludovic XV - Triumful dușmanilor ducesei, care e îndepărtată de la Curte împreună cu sora sa - Regina - Delfinul - Domnul de Chatillon este dizgrațiat

310 XI. Capitularea de la Friburg - Înapoierea regelui la Paris - Doamna de Chateauroux îi scrie lui Richelieu - Culcarea reginei - Plimbarea nocturnă alui Ludovic XV. Regele se întîlnește cu doamna de Chateauroux - Dizgrațierea dușmanilor ducesei - Boala acesteia

316 XII. Însurătoarea Delfinului - Se căsătorește cu fata lui Filip V al Spaniei - Temerile domnului de Richelieu după moartea ducesei de Chateauroux - Tăcerea regelui - Ducele rămîne în grațiile suveranului său - Doamna de Flavacourt - Serbările date de orașul Paris - Balul, vînătoarea, deghizările - Talentul doamnei d Etioles - Masa din seara zilei de 22 aprilie - Reluarea ostilităților - Englezii și olandezii - Mauriciu de Saxa - Bătălia de la Fontenoy 

332 XIII. Expediția lui Carol Eduard în Scoția - Cei șapte oameni ai lui Moldart - Victoria de la Prestor Pans și Falkick - Deruta lui Culloden - Fuga pretendentului - Flora MacDonald - Prințul și briganzii - Devotamentul lui Roderick Mackensie  - Carol Eduard reușește să ajungă în Franța, de unde este expulzat - Se refugiază la Roma - Legătura lui cu doamna contesă de Albany - Ultimii ani vieții sale - Contele de Bonneval, cavalerul de Belle Isle, monsenoirul de Vintimille

341 XIV. Familia regală - Choissy și Trianon - Eticheta de la Curte - Societatea reginei - Mesele - Bucătarul regelui  - Delfinul și copilări acestuia - Domnul de Fleury - Însurătoarea Delfinului - Doamna de Pompadour - Averea marchizei - Serbările doamnei de Pompadour

353 XV. Încurcături financiare - Domnul de Maurepas este înlocuit cu domnul de Bouille - Plîngerile nobilimii, ale clerului și ale statelor din provincie - Exilul gentilomilor - Nemulțumirile poporului - Ordinele împotriva cerșetorilor și vagabonzilor - Răzmerița - Planul de fortificare a Parisului - „Drumul revoltei” - Domnul de Charolais  - Măritișul doamnei de Bouffers cu domnul de Luxembourg - Nobilimea militară - Moartea lui Mauriciu de Saxa - Înființarea Școlii Militare - Nașterea ducelui de Burgogne - Marchziul de Marigny 

374 XVI. Anglia și Franța, ruptura dintre ele - Washington - Atacarea vaselor franceze de către vasele engleze - Declarația de război - Planurile Angliei - Cucerirea insulei Minorca de către Richelieu - Maria Tereza și doamna de Pompadour - Tratatul dintre Anglia și Prusia - Alianța Franței cu Austria

387 XVII. Consiliul - Comisia mixtă - Condamnarea episcopului d Orleans - Deschiderea adunării clerului - Nașterea contelui de Provence - Demisia consilierilor - Teama de tulburări - Scrisori insultătoare la adresa doamnei de Pompadour - Amenințări la adresa regelui - Arestarea lui Damiens - Damiens la Paris - Supliciul - Dizgrațierea domnilor d Argensson și de Machault -. Domnul de Rouille îl înlocuiește pe domnul de Bernis - Moartea lui Fontenelle 

394 XVIII. Politica Angliei - Tratatul cu Rusia - Cele patru mari puteri - Războiul împotriva regelui Prusiei - Înfrîngerea saxonilor - Aliații Franței - Suedia în coaliție - Neapole și Spania - Canada - Voltaire la Frederic - Tratatul din Paris - O privire asupra Angliei

407 XIX. Domnul de Bernis - Doamna de Pompadour e nemulțumită - Purtarea domnului de Stainville - Choiseul și cardinalul de Bernis - Domnul de Choiseul e făcut duce. Domnul de Bernis este exilat - Doamna de Pompadour la regină - Sciziunea dintre iezuiți - Exilul Delfinului la Meduon - Petru III - Caterina II

416 XXI. Delfinul - Ultimele sale clipe - Delfina - Domnul de Choiseul și temerile sale - Făgăduielile lui Ludovic XV - Delfina îl favorizează pe domnul d Aguillon - Ceașca de ciocolată din 1 februarie - Delfina îi spune regelui că a fost otrăvită - Moartea Delfinei - Tulburarea lui Ludovic XV - Apropierea lui de regină - Stanislas moare ars - Lorena e alipită Franței - Moartea reginei - Domnii de Choiseul și d Aigullon

433 XXII. Eșafodul - Ludovic XV - Cîteva cuvinte despre doamna de Pompadour - Contele de Lally Tollendal, originea și avansarea sa - Este numit guvernator în India - Dezastrul - Flota franceză e învinsă - Revolta armatei - Lally ajunge la Bastilia - Începerea procesului - Atitudinea lui Lally - Condamnarea lui la moarte - Fiul contelui de Lally - Doamna de Heuze și domnișoara de Dillon

443 XXIII. Genova și Corsica - Tratatul de la Compiegne - Lupta contra Franței - Domnul de Chauvelin în Corsica - Nașterea lui Napoleon Bonaparte la Ajaccio - Doamna de Barry - Domnul de Lauzun, îndepărtarea și întoarcerea acestuia - Pactul dintre Lauzun și domnișoara Lange - Domnul de Choiseul și domnișoara Lange - Domnii de Richelieu și d Aguillon - Domnișoara Lange care îi place regelui și pe care acesta  o mărită cu domnul de Barry - Prezentarea ei la Curte - Regele Danemarcei la Paris - Negocierile privind căsătoria Delfinului - Casa de Austria - Maria Antoaneta: educația arhiducesei - Sosirea Delfinei în Franța

455 XXIV. Maria Antoaneta, rivala doamnei du Barry - Coaforul Leonard - Căsătoria ducelui d Orleans cu doamna de Montesson - Ducele d Aguillon îi bate pe englezi la Saint Cast - Intrigi - Coaliția împotriva ducelui de Choiseul - Portretul lui Carol I - „Verișoara” doamnei du Barry - Favorita și portocalele - Exilul domnilor de Grammont și de Praslin - Portretul domnului de Choiseul făcut de Ludovic XVI 

470 XXV. Politica ducelui d Aguillon - Memoriile Delfinului, fiului Ludovic XV, îi slujesc acestuia de ghid - Dificultatea de a urma planul propus față de Austria - Domnul de Vergennes la Stockholm - Împărțirea Poloniei - Memoriul pe care ducele d Aguillon îl înmînează regelui 

477 XXVI. Bătrînețea lui Ludovic XV - Moartea îi dă tîrcoale și seceră în jurul său - Mareșalul d Armentiere - Moartea domnului de Chauvelin - Călătoriile regelui - Doamna du Barry - Domnul de Fronsac, o răpire, un incendiu și un viol - Poetul Gilbert, marchizul de Sade, Gluck și Piccini - Temerile regelui - Morți subite - Vărsatul de vînt - Doamna du Barry pleacă, apoi se întoarce - Ultima ei întrevedere cu regele: ultimule momente ale acestuia - Moartea lui Ludovic XV

491 XXVII. Privire retrospectivă - Situația Europei la moartea lui Ludovic XV - Familia Mariei Tereza - George III; nebunia sa - Ecaterina II - Semiramida Nordului, cuceririle și călătoriile sale - Frederic II - Politica și moartea sa - Gustav III - Mustafa III - Decăderea Imperiului Otoman - Nepoții lui Ludovic XV

502 XXVIII. Politica Franței între 1610 și 1754 - Doborîrea Austriei - Planurile lui Filip II - Henric III. Henric IV - Conduita Mariei de Medicis - Ludovic XIV și Ludovic XV - Împărăteasa Maria Tereza - Maria Antoaneta - Napoleon - Starea morală a Franței - Regalitatea, nobilimea, curtenii - Doamnele de Grammont, de Tencin, doamna Adelaide - Domnii de Brissac, de Richelieu, de Noailles - Căsătoriile nobililor - Clerul - Domnișoarele de Raucourt, Duthe, La Guerre, Granville - Literatura

513 XXIX. Filozofii

523 Anexă