„Între două revoluții” (ANTONESCU)

 Costin Antonescu, Între două revoluții, „Tomis”, Constanța, 199?

Între atâtea definiții, îngrămădite în dicționare sau manevrate de propagandă, cum putem, totuși, fixa în istoria personală a fiecăruia dintre noi, termenul de revoluție? În principiu, generațiile ultimelor două secole au trăit ori s-au aflat foarte aproape de consumarea unui asemenea spasm social, reflectat divers în diferitele oglinzi ale minții. Nu puține dintre aceste situații limită au lăsat gustul sălciu al inutilității sacrificiului. Cum, la fel, destule și-au dovedit oportunitatea, fiind cerute de metabolismul secret și complicat al nevoii de identitate  ce apare atunci o secvență esențială a devenirii spiritului se cere legitimată. Cronos digerându-și copiii poate fi acceptat ca cinem al unui anumit tip de revoluție în care normalitatea este grăbită spre zidul execuției de însăși natura ei decadentă. Mirosul de sânge și flori putrede, Iisus coborât de pe cruce în poala mamei nemângâiate de straniul stimulent al absenței scopului, obsesia, instalată la scară socială, de a fi ocolit alternativa, toate îngrămădite în secunda de eternitate istorică a unei revoluții. A unui fel de revoluție. Într-o altă răsfrângere, istoria simte nevoia depășirii unor etape ale normalității, nevoia unei elipse care să elimine inutilele tergiversări ale normalității. E ca atunci când omenirea se grăbește și dă cu iuțeală filele propriei sale existențe pentru a ajunge la paragrafele mai palpitante, mai dinamice și neobișnuite, la scenografii noi, la alte tipuri între personaje. Există în această ecuație un fel de disperare a generațiilor de a nu pierde sfârșitul povestirii care, în ultimă instanță, nu înseamnă altceva decât confirmarea unui viitor deja prefigurat. Vina tragică a revoluției este că acest viitor, profitând de incompetența, oportunismul, lichelismul și regionalismul celor în mintea cărora există, se manifestă, se revelează și funcționează independent, uneori depășind așteptările, iar alte ori dezamăgind iremediabil.

Nu vrem, însă, a „balbutia politici”. Treaba pe care ne-am propus-o este de a încerca, prin comparație, să legitimăm un viitor al culturii spirituale românești. Între atâtea nevoi post-revoluționare, nevoie unui prognostic în această direcție ne tulbură din ce în ce mai des. Răspunsurile rămân, însă, în aceeași cheie tragică, individuale.

O francofilie (iar nu francofonie - termen ce ne-ar subalterniza nemeritat) ale cărei rațiuni nu sunt doar cele invocate frecvent, ci și cele care arată că Franța, „adevărată Eladă pericleană”, deține supremații universale nu numai pentru că a intrat în universalitate cu opera națională, ci și pentru că a asimilat, în sens cognitiv, alte opere naționale, integrându-le apoi într-un circuit care dă specificul și unitatea culturii europene, ne apropie de modelul revoluționarismului francez de la 1989. Nu pentru a găsi asemănări. În două sute de ani, conștiința și tehnologia europeană au determinat mutații esențiale în cadrul raporturilor sociale și politice, purtând comunitățile europene de la dispersie și până la unitate.

Revoluția românească de la 1989 nu poate fi înțeleasă ca o Bastiliadă stârnită de justa nevoie a schimbării de mentalități. Ea poate fi înțeleasă, mai degrabă, ca un refuz organic de a mai suporta detenția comunistă. Ea nu va formula principiile fundamentale (...), deși unii să facă asta sub semnul unei originalități suspecte. Ea va trezi națiunea dintr-un coșmar semicentenar și o determina să-și iasă din amnezia comatoasă în care se află, îndemnând-o (cu ce preț, Doamne!) să se întoarcă la democrația care i-a nutrit cu atâta folos prestigiul de entitate de netăgăduit, aparținătoare Europei. Chinurile purgatoriului sunt, în mod nemeritat, disprețul și lipsa credibilitate politică. Dar credibilitatea spirituală? Aceasta să fie șansa noastră?

Deocamdată trăim între o lecție și alta de gimnastică recuperatorie. ni se rup oasele așa cum chirurgii ortopezi refracturează membre spre a le așeza corespunzător, deși operațiunea stârnește des întrebarea „dar dacă eu călcam drept?” Sunt întrebări ale revoluției noastre condensate, căci revoluția continuă, nu-i așa?

De la căderea Bastiliei și până la prima republică, francezilor le trebuie trei ani, Ludovic XVI, ultimul absolutist, fiind executat la 21 ianuarie 1793. De la acest eveniment și până la a treia republică, interval în care Franța cunoaște directorate, consulate și imperii, distilerii ale democrației stabile, trec 77 de ani. Amurgul prerevoluționar al Franței, cu toată melancolia pe care ți-o picură în suflet ultima secundă a unui secol de lumină și aur, se regăsește în această sinteză disculpativă, prilejuită, ca un gând fugar, de existența unui artist în care a murit Rubens, pentru a se naște mai târziu Renoir: „Clarviziunea lui La Rochefocauld, durerea lui Pascal, amărăciunea lui Moliere îi iertau două secole de ipocrizie și de josnicie pentru această clipă un bărbat din rasa lor respira parfumul ultimei ei flori. Iar Montaigne recunoaște aptitudinea Franței de au uni cu aceeași expresie artistică deznădejdea cea mai intimă cu cea mai înaltă eleganță spirituală”. Bărbatul era Watteau, a cărui moarte semnifică, pentru E. Faure, punctul de la care secolul XVIII cunoaște falimentul estetic al gustului. Ce semnifică același post-revoluționar francez pentru cultura Franței, a Europei și, în cele din urmă a lumii, știm, simțim și resimțim cu toții.

România nu a beneficiat de un secol de aur și lumină pre-revoluționară în existența sa spirituală. Lumina și aurul au fost monopolizate de o propagandă îndobitocitoare, dedată la experiențe machiavelice desfășurate între domeniul psihiatricului și al vrăjitoriei. În câmpul culturii acestei jumătăți de secol sacrificată comunismului, puterile literaturii au cunoscut sinuozități cărora uneltiri de cabinet le-au oferit adesea aerul de normalitate. Tributul proletcultismului a fost plătit. Apoi, aceeași autori, dar și alții, furnizați de structurile epidermice succesive ale generațiilor, au riscat ostracizarea dedicându-se omului și interioarelor sale, adesea reticente față de jugul impus de dictat. A intervenit cu brutalitate psihoza degetelor tăiate ale Li Mingqiang pentru vina de a fi cântat Beethoven. Era anul 1971. Țepeneag plecase, iar în țară un anumit personaj povestea în „Caietele Principelui”, cum a dat el atunci 500.000 de lei pe împrejmuirea vilei de la munte și cum, pentru plimbările de seară, își cumpărase berlina unui din Caroli. Astfel, literatura noastră alunecă în fabulos și parabolă. Datorită lui Bănulescu, tinerii descoperă un spațiu geografic fără limită pentru poveste, pentru supra-realul atât de real al lumilor putrede, crepusculare, bântuite de femei îndrăgostite până la refuzul oricărui alt contact cu lumea și bătrân totalitari, executanți prin înec în proprie promiscuitate. Din când în când orizontul era brăzdat de câte o carte justă sau de câte o carte normală, care, pe fundul anormalității politice, părea extrem de curajoasă. Obsedantul deceniu, dat în vileag cu sagacitate, morala spunând că tot ce a fost rău s-a rafinat într-un rău, perfecționat în perfidie și în subtilitatea interdicției, constituia și el un alt teritoriu al exilului interior. În rest, un sos fiert la focul mic al cenaclurilor de provincie și al „Cântării României”, din care adesea, la îndemnul zvâcnetului de conștiință, evadau cei cu adevărat talentați. Litigiile, ierarhiile sunt rezolvate din ce în ce mai rar după criterii de calitate. „Opera” devine o noțiune contabilă, iar cronica literară un refugiu subtil pentru sarcastici și ironiști, în ultimă instanță, un alibi furnizat suspecției totalitare. Ca și la francezi, arta plastică pre-revoluționară a ultimului deceniu își împarte spațiul între decorativ și festiv, motivul fiind recesiunea socială a creatorului. Așa ne-a găsit Revoluția noastră, apreciată, oare de ce, pentru a fi prima revoluție transmisă în direct? 

(...)