Alex Ștefănescu, O scrisoare adusă prin viscol, „Tomis”, Constanța, p. 25
Era în martie 1971. Tezele din iulie încă nu fuseseră enunțate. Aveam 23 de ani și mă aflam cu soția mea, Domnița, și ea în vîrstă de 23 de ani, într-un sat uitat de lume din nordul Moldovei, Cașvana. Cu cîeva luni înainte terminaserăm facultatea și ne căsătorisem (27 august 1970). Soția nu mai fusese în viața ei într-un sat. Născută - ca și tatăl, ca și bunicul ei - la Ploiești, copilărise la Ploiești și făcuse facultatea la București, unde ne-am și întîlnit. Nici eu cunoscusem cu adevărat viața la țară. Îmi petrecusem copilăria la Suceava și doar în vacanțele de vară fusesem la țară, la bunica din partea mamei, beneficiind acolo de răsfățul rezervat copiilor veniții „de la oraș”. La absolvirea facultății, Nicolae Manolescu, omul providențial al biografiei mele, mi-a propus să rămîn să lucrez la radio, unde îmi obținuse un post grație influenței foarte mari de care se bucura încă pe atunci. L-am refuzat cu o îndărătnicie prostească. Voiam să devin scriitor și credeam că singura soluție este să trăiesc izolat - undeva, la țară. Îmi închipuiam că satul românesc mai seamănă cu cel din Sadoveanu. Iar soția mea, care și ea avea bibliografie parcursă, făcuse greșeala să-mi dea dreptate.
Așa am ajuns să ne petrecem luna de miere la țară, vopsind școala, aducînd lemne din pădure, cu căruța, cumpărînd un porc, mergînd cu un sac de porumb la moară ca să avem făină peste iarnă. Și îndeletnicirile acestea încă aveau farmecul lor. Dar în curînd i-am cunoscut pe cei din... protipendada comunei, care nu erau nici țărani, nici intelectuali, ci un fel de struțocămile, specifice tipologiei (in)umane inventate de partidul comunist. În numai șase luni am ajuns să-i urăsc pe Rousseau, pe Marx și pe mine însumi pentru că refuzasem propunerea generoasă venită din partea lui Manolescu. Mă certasem pe termen cu secretarul PCR din comună, care îmi ceruse să caut în dramaturgia lui Eugen Ionescu o piesă cu ... ilegaliști, pentru sărbătorirea apropiatei aniversări a înființării PCR. Mă certasem cu directorul școlii, căreia soția mea îi reproșase cu vehemență că folosește lemnele destinate școlii pentru propria sa locuință. Eram obosit, înfrigurat. Soția mea - cea mai frumoasă fată din facultate - arăta ca o mătușă, pentru că trebuia să umble încotoșmănată și îmbrobodită, murdară de funingine și de petrol. Într-o zi mi-am pierdut un pantof în noroiul din curtea școlii - noroiul, clisos, mi l-a smuls din picior - și n-am mai reușit să-l găsesc.
..Era în martie 1971. Ningea și viscolea. Din cînd încînd viforul răbufnea prin coșul sobei și cîte un nor de cenușă și scîntei se răspîndea prin camera mică în care locuiam. Am auzit lătrat de cîine. La poartă se afla poștașul care îmi făcea semen cu o scrisoare, adusă eroic prin viscol.
Această scrisoare a intrat în mitologia vieții mele. Era semnată de un om pe care nu-l cunoșteam - Constantin Novac, redactor-șef al revistei Tomis din Constanța - care îmi propunea să lucrez în redacție. Nu-mi venea să cred ochilor. M-am uitat pe fereastră și poștașul nu mai era la poartă. Îl înghițise viscolul sau nici nu fusese pe la mine? Scrisoarea era o halucinație? Nu, era o scrisoare adevărată. Redactată în termeni solemni. Îmi repeta - la fiecare lectură - invitația: „Ne-ar face plăcere să lucrați în redacția noastră... Ne-ar face plăcere să lucrați în redacția noastră... Ne-ar face plăcere să lucrați în redacția noastră...”.
În după-amiaza aceleiași zile, am făcut cadou cunoscuților din sat afumăturile de porc, mălaiul, lemnele de foc, vasele de bucătărie. Între Cașvana și Suceava nu circula nici un autobuz, am închiriat o sanie cu cai de la un sătean și a doua zi mi-am încărcat puținul bagaj și... nevasta. Am plecat la drum prin ninsoare și viscol, purtînd scrisoarea mitologică în buzunarul de la piept.
După ce m-am instalat în Constanța și am început să lucrez în redacția revistei, m-am dovedit incapabil să înțeleg frumusețea sufletească, noblețea și ținuta intelectuală a oamenilor din redacție. Eram prea tînăr și îi judecam pe semeni cu o intransigență. Îi suspectam pe colegi de provincialism. În discuții , spuneam puțin din ce gîndeam, pentru mi se părea că aș fi irosit idei prețioase într-un mediu lipsit de receptivitate. Cît de mult mă înșelam, cît de nedrept eram! Treptat, însă, am început să-i descopăr. Dar și mai bine i-am descoperit după ce am plecat din Constanța.
(...)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu