''Changing Religious Worlds: The Meaning and End of Mircea Eliade'' (RENNIE 2001)

<
În ultimul timp, şi mai ales după moartea sa, au apărut numeroase lucrări care discută contribuţia lui Mircea Eliade* la studiul şi istoria religiilor lumii, mergându-se de la elogii  până la i se nega o valoare esenţială în acest domeniu. Nu demult, [2001] a apărut sub editarea lui Bryan Rennie** o culegere de articole cu un titlu incitant: Changing Religious Worlds: The Meaning and End of Mircea Eliade, culegere foarte interesantă, conţinând lucrări ale unor filosofi şi profesori de religie cunoscuţi în domeniu, o lucrare de referinţă pentru orice studiu al istoriilor religiilor, care, prefigurând un sfârşit al erei eliadiene, reuşesc de fapt să întărească valoarea lui Mircea Eliade în cultura universală. Culegerea include şi articole cu referiri la ceea ce a devenit ''afacerea Eliade'' printre lucrările de specialitate, serioase, discutând admirativ ideile şi contribuţia filozofului şi istoricului religiilor român. Se admite chiar că aceste dezbateri nu reflectă o problematică Eliade, ci mai degrabă problematica ştiinţei în sine, a studiului religiilor, care s-ar afla într-o criză de definire a conceptelor operante. ''Această criză [în care Eliade a devenit punctual central n. n.] este deci despre soarta studiului religiei definit ca întreprindere intelectuală şi instituţională, apolitical, autonomă şi integral. Şi deci toţi cercetărorii studiului religiei au interes în afacerea Eliade'' [McCutcheon***, p. 22, op. cit.]
(...)
>

SURSA
Ana Chelaru****, 'Pe-un picior de plai / Pe-o gură de rai', ''Origini'', Norcross/USA, VOL. IX, No. 4-5 (94-95), May-June 2005, p. 83.

NOTE M. T.
* Mircea Eliade (1907 Bucureşti/România - 1986 Chicago/SUA) (http://www.britannica.com/EBchecked/topic/184589/Mircea-Eliade)
** Bryan Rennie (1954 Ayr/Scoţia/Marea Britanie- ) (http://www.westminster.edu/staff/brennie/)
*** Russell McCutcheon ( Canada - ) (http://rel.as.ua.edu/mccutch.html)
**** Ana Chelaru ( - )

„Dialoguri româno--americane” (ILIESCU 1996)

 Ion Iliescu, Dialoguri româno-americane, Nemira, București, 1996, 351 p.

Cuprins

5 1. De ce Statele Unite?
17 2.Washington
19 La Casa Albă
35 La Departamentul de Stat
41 La Departamentul Apărării
47 La Congres
61 Întâlniri consacrate relațiilor economice
83 La Centrul pentru Studii Strategice Internaționale și la Institutul pentru Veghea Mondială
113 La Clubul Național al Presei
131 La organisme financiare internaționale
141 La Muzeul Memorial al Holocaustului
143 Întâlnire cu reprezentanții presei române
161 3. Coasta de Vest
163 Seattle
181 Los Angeles. Studiuorile „Universal”
218 Dialog cu ziariștii
251 4. ONU - Semicentar
253 Șansa unui nou început
259 Întâlniri cu șefi de stat și de guvern
265 Discuții cu parteneri americani
293 Gânduri la încheierea Sesiunii jubiliare
301 5. Din Texas în Massachusetts
303 Houston
325 Boston

349 Lista ilustrațiilor

coperta 4: Volumul reunește  documente - declarații, alocuțiuni, convorbiri - și relatări referitoare la cele două vizite efectuate în SUA de delegația oficială în toamna anului trecut: o vizită oficială la invitația președintelui Clinton și o vizită prilejuit de participarea la sesiunea aniversară cu ocazia împlinirii a 50 de la crearea ONU.
Astăzi devine de neconceput dezvoltarea într-o viziune modernă a unei țări fără o relație strânsă cu statele dezvoltate și mai ales cu SUA, care dețin ponderea esențială în viața politică, precum și pozițiile cele mai avansate în domenii cheie ale progresului contemporan: electronica, informatica, aviația, biotehnologiile, industria extractivă și prelucrătoare.  Este nu numa ilegitim, este și necesar ca în cadrul orientării spre Occident a politicii externe românești, relațiile cu SUA, amplificarea, diversificare și consolidare acestora, să reprezinte o prioritate strategică, un obiectiv de importanță vitală.

„Modernism și postmodernism în arhitectură” (CREȚESCU-VOINEA 1995)

Ioan Crețescu-Voinea, Modernism și postmodernism în arhitectură, „Tomis”, Constanța, iun.-iul. 1995, p. 1, 2

Așa numită arhitectură modernă a secolului XX a respectat reguli și definiții foarte precise, și ea a lăsat o amprentă ineluctabilă asupra lumii noastre edilitare. Întregul fenomen este supus astăzi unor atacuri vehemente, iar valoare sa este pusă la îndoială. Afirmația că „arhitectura modernă este defunctă” e acum la modă. Din ce în ce mai des ne este dat să auzim că ne aflăm deja în perioada postmodernistă. Nici una dintre regulile ce au guvernat perioada modernistă vreme de peste o jumătate de secol nu mai este valabilă. Această „contrarevoluție” constituie subiectul unor discuții aprinse purtate între arhitecți, istorici, teoreticieni și critici,discuții care vor influența fără îndoială aspectul edificiilor ce vor fi construite în viitor și care, de aceea, prezintă interes pentru noi toți.

Dar într-o epocă în care revoluțiile de toate felurile abundă, noi tindem să nu le mai acordăm importanța cuvenită. Cu toate acestea, schimbările produse în secolul XX în peisajul arhitectonic sunt poate cele mai radicale schimbări ce au avut loc în această perioadă. Noi am fost martorii unei expansiuni explozive și modificări radicale a centrelor urbane, care au devenit labirinturi de defileuri de oțel, sticlă și beton. Doar numele orașelor au rămas aceleași. Din punct de vedere tehnologic, nici una din aceste clădiri nu ar fi putut construită în alt secol, arhitectura modernă devenind automat stilul universal al secolului XX. Nu are importanță dacă acest stil place sau nu; el nu pare a fi avut nevoie de încurajarea sau aprobarea cuiva. Își mai amintește cineva cât de aprigă a fost lupta avangardei pentru acceptarea acestor idei revoluționare? Mai păstrează cineva în amintire acel devotament intelectual, fervoarea acelor propovăduiri? Farmecul acelor cercuri de oameni ce împărtășeau această nouă viziune? Valul de indignare cu care au fost întâmpinate primele construcții „moderne”? Acele prime controverse asupra acoperișurilor plane? Acele expoziții menite să promoveze „the good design”?

Desigur, construcțiile moderne în sine conțin predici și învățături, dar, în retrospectivă, ele conțin și o bună doză de ironie. Astăzi nu mai putem fi siguri de nimic. Nu mai dispunem de principii general valabile, de unități de măsură sau idealuri sigur și universal aplicabile. Nu este surprinzător că principiile arhitecturii moderne - atât de sigure, de superioare, de binecuvântat cu revelația frumosului și adevărului - sunt astăzi ținta unor insistente atacuri. Este ușor de dovedit astăzi că acel cuceritor vid de mântuire prin design a eșuat. Este ușor să aduci dovezi de ignoranță, corupție și abuz, decât să-ți amintești esența viziunii și bunele intenții. Eșecurile arhitecturii moderne sunt atât de voluminoase și vizibile - noi le întâlnim la fiecare colț de stradă. Suntem conștienți de pierderile ireparabile pe care respingerea trecutului le-a adus orașelor noastre - demolarea nesăbuită a unor construcții de valoare istorică, lezarea prin dimensiuni exagerate a raporturilor firești existente în mediul ambiant, ignorarea și neglijarea acelei continuități caracteristice a culturii urbane.

Dacă țelurile arhitecturii moderne ar fi fost mai modeste, s-ar putea ca această mișcare să fi fost mai puțin vulnerabilă. Acele idealuri au fost formulate însă într-o perioadă de mare optimism în privința capacității omului de a perfecționa sa existență, sistemele sociale și politice și condițiile sale de viață în general.

Sub stindardul postmodernismului s-au unit un număr de tabere (a căror conviețuire nu este totdeauna armonioasă) cu cele mai diferite credințe, începând cu formaliștii, care reduc totul la abstracții universale de tipologie și semiologie, și sfârșind cu așa-zișii inclusiviști, care îmbrățișează fără alegere tot ce este tot ce este istoric și tot ce este ambiental. Disputele continuă ad ennui, iat uneori ad nauseam, numitorul comun al diferitelor școli de gândire fiind doar credința că modernismul aparține trecutului. Tendința predominantă este de  respinge integral modernismul drept o aberație temporară. Dintre aceste critici, unele sunt sincere și reprezintă ritualul anevoios de încheiere a unei epoci arhitecturale; altele nu sunt decât modă - cel mai nemilos vehicul al transformărilor. Pasiunea repudierii se răspândește epidemic.

Ca mișcare, arhitectura modernă dă semne de bătrânețe; la urma urmelor, ne referim la o perioadă ce ocupă o parte a secolului XIX și cea mai mare parte a secolului XX. Această mișcare este destul de veche, pentru a putea prezenta un volum de realizări impresionante și un stil caracteristic care ocupă deja un loc precis în istoria artelor. Ea a parcurs desigur un proces de transformare, căci natura artei nu este statică. Volumul lucrărilor este suficient de mare și prezintă suficientă continuitate pentru a conține acele succese și eșecuri care fac posibilă analizarea și evaluarea. O mișcare atât de amplă, care a persistat atât de mult timp nu poate fi o eroare globală. În timp ce adversarii sunt preocupați de evidențierea tot ceea  ce a constituit eșec - fiecare hotărâre greșită, fiecare cusur de execuție - istoricii se află pentru prima dată într-o poziție prielnică unei analizări obiective a acestei lungi perioade de activitate arhitecturală în ansamblul ei. Pentru un teoretician, aceasta este, desigur, o poziție demnă de invidiat.

Este mult prea trivial a formula atacuri bazate în exclusivitate pe greșeli. Arhitectura modernă este un imens, fascinant și incontestabil fait accompli, egalat doar de foarte puține perioade de magnitudine creatoare comparabile în istoria civilizației umane. Această perioadă a cuprins somități ce se cer comparate cu protagoniștii cunoscuți ai celorlalte perioade de mare creativitate; Alvar Alto, Le Corbusier și Mies van der Rohe ocupă deja un loc de onoare în istoria artelor.

Cred că cele mai potrivite cuvinte pentru descrierea stării actuale a arhitecturii sunt calificate ambiguu, curios și dezordonat. Într-o asemenea situație este greu a detecta valorile reale. Majoritatea noilor idei nu-și găsesc materializarea în cadrul peisajului urban; ele continuă să populeze cu precădere paginile revistelor de specialitate și să fie discutate în cadrul simpozioanelor. Dar toate aceste inițiative generează un volum surprinzător de energie. Acesta este genul de ambiguitate ce pare a fi caracteristic pentru acele importante și anevoioase faze de tranziție de la o epocă la alta.

Dorința de a remodela lumea este treptat înlocuită cu dorința de a remodela arta. Trecerea de la activismul social al arhitecților din deceniul al optulea la intensele preocupări ezoterice ale celor din deceniul actual constituie fără îndoială o mutație traumatică. Întrebările fundamentale privind rolul arhitectului în societatea contemporană și răspunderea sa față de aceasta continuă să rămână fără răspuns. Dacă noi insistăm însă să ne concentrăm asupra greșelilor trecutului recent, arhitectura timpurilor noastre va fi și ea un eșec. Este greu de apreciat în ce măsură arhitecții ar purta vina unui asemenea eșec. Creațiile lor sunt condiționate într-o foarte mare măsură de condiții, concepții, deziderate și restricții pe care ei nu le pot influența. Este foarte probabil că aspectul mediului nostru arhitectural este cel pe care îl dorim și pe care îl merităm.

„Între două revoluții” (ANTONESCU)

 Costin Antonescu, Între două revoluții, „Tomis”, Constanța, 199?

Între atâtea definiții, îngrămădite în dicționare sau manevrate de propagandă, cum putem, totuși, fixa în istoria personală a fiecăruia dintre noi, termenul de revoluție? În principiu, generațiile ultimelor două secole au trăit ori s-au aflat foarte aproape de consumarea unui asemenea spasm social, reflectat divers în diferitele oglinzi ale minții. Nu puține dintre aceste situații limită au lăsat gustul sălciu al inutilității sacrificiului. Cum, la fel, destule și-au dovedit oportunitatea, fiind cerute de metabolismul secret și complicat al nevoii de identitate  ce apare atunci o secvență esențială a devenirii spiritului se cere legitimată. Cronos digerându-și copiii poate fi acceptat ca cinem al unui anumit tip de revoluție în care normalitatea este grăbită spre zidul execuției de însăși natura ei decadentă. Mirosul de sânge și flori putrede, Iisus coborât de pe cruce în poala mamei nemângâiate de straniul stimulent al absenței scopului, obsesia, instalată la scară socială, de a fi ocolit alternativa, toate îngrămădite în secunda de eternitate istorică a unei revoluții. A unui fel de revoluție. Într-o altă răsfrângere, istoria simte nevoia depășirii unor etape ale normalității, nevoia unei elipse care să elimine inutilele tergiversări ale normalității. E ca atunci când omenirea se grăbește și dă cu iuțeală filele propriei sale existențe pentru a ajunge la paragrafele mai palpitante, mai dinamice și neobișnuite, la scenografii noi, la alte tipuri între personaje. Există în această ecuație un fel de disperare a generațiilor de a nu pierde sfârșitul povestirii care, în ultimă instanță, nu înseamnă altceva decât confirmarea unui viitor deja prefigurat. Vina tragică a revoluției este că acest viitor, profitând de incompetența, oportunismul, lichelismul și regionalismul celor în mintea cărora există, se manifestă, se revelează și funcționează independent, uneori depășind așteptările, iar alte ori dezamăgind iremediabil.

Nu vrem, însă, a „balbutia politici”. Treaba pe care ne-am propus-o este de a încerca, prin comparație, să legitimăm un viitor al culturii spirituale românești. Între atâtea nevoi post-revoluționare, nevoie unui prognostic în această direcție ne tulbură din ce în ce mai des. Răspunsurile rămân, însă, în aceeași cheie tragică, individuale.

O francofilie (iar nu francofonie - termen ce ne-ar subalterniza nemeritat) ale cărei rațiuni nu sunt doar cele invocate frecvent, ci și cele care arată că Franța, „adevărată Eladă pericleană”, deține supremații universale nu numai pentru că a intrat în universalitate cu opera națională, ci și pentru că a asimilat, în sens cognitiv, alte opere naționale, integrându-le apoi într-un circuit care dă specificul și unitatea culturii europene, ne apropie de modelul revoluționarismului francez de la 1989. Nu pentru a găsi asemănări. În două sute de ani, conștiința și tehnologia europeană au determinat mutații esențiale în cadrul raporturilor sociale și politice, purtând comunitățile europene de la dispersie și până la unitate.

Revoluția românească de la 1989 nu poate fi înțeleasă ca o Bastiliadă stârnită de justa nevoie a schimbării de mentalități. Ea poate fi înțeleasă, mai degrabă, ca un refuz organic de a mai suporta detenția comunistă. Ea nu va formula principiile fundamentale (...), deși unii să facă asta sub semnul unei originalități suspecte. Ea va trezi națiunea dintr-un coșmar semicentenar și o determina să-și iasă din amnezia comatoasă în care se află, îndemnând-o (cu ce preț, Doamne!) să se întoarcă la democrația care i-a nutrit cu atâta folos prestigiul de entitate de netăgăduit, aparținătoare Europei. Chinurile purgatoriului sunt, în mod nemeritat, disprețul și lipsa credibilitate politică. Dar credibilitatea spirituală? Aceasta să fie șansa noastră?

Deocamdată trăim între o lecție și alta de gimnastică recuperatorie. ni se rup oasele așa cum chirurgii ortopezi refracturează membre spre a le așeza corespunzător, deși operațiunea stârnește des întrebarea „dar dacă eu călcam drept?” Sunt întrebări ale revoluției noastre condensate, căci revoluția continuă, nu-i așa?

De la căderea Bastiliei și până la prima republică, francezilor le trebuie trei ani, Ludovic XVI, ultimul absolutist, fiind executat la 21 ianuarie 1793. De la acest eveniment și până la a treia republică, interval în care Franța cunoaște directorate, consulate și imperii, distilerii ale democrației stabile, trec 77 de ani. Amurgul prerevoluționar al Franței, cu toată melancolia pe care ți-o picură în suflet ultima secundă a unui secol de lumină și aur, se regăsește în această sinteză disculpativă, prilejuită, ca un gând fugar, de existența unui artist în care a murit Rubens, pentru a se naște mai târziu Renoir: „Clarviziunea lui La Rochefocauld, durerea lui Pascal, amărăciunea lui Moliere îi iertau două secole de ipocrizie și de josnicie pentru această clipă un bărbat din rasa lor respira parfumul ultimei ei flori. Iar Montaigne recunoaște aptitudinea Franței de au uni cu aceeași expresie artistică deznădejdea cea mai intimă cu cea mai înaltă eleganță spirituală”. Bărbatul era Watteau, a cărui moarte semnifică, pentru E. Faure, punctul de la care secolul XVIII cunoaște falimentul estetic al gustului. Ce semnifică același post-revoluționar francez pentru cultura Franței, a Europei și, în cele din urmă a lumii, știm, simțim și resimțim cu toții.

România nu a beneficiat de un secol de aur și lumină pre-revoluționară în existența sa spirituală. Lumina și aurul au fost monopolizate de o propagandă îndobitocitoare, dedată la experiențe machiavelice desfășurate între domeniul psihiatricului și al vrăjitoriei. În câmpul culturii acestei jumătăți de secol sacrificată comunismului, puterile literaturii au cunoscut sinuozități cărora uneltiri de cabinet le-au oferit adesea aerul de normalitate. Tributul proletcultismului a fost plătit. Apoi, aceeași autori, dar și alții, furnizați de structurile epidermice succesive ale generațiilor, au riscat ostracizarea dedicându-se omului și interioarelor sale, adesea reticente față de jugul impus de dictat. A intervenit cu brutalitate psihoza degetelor tăiate ale Li Mingqiang pentru vina de a fi cântat Beethoven. Era anul 1971. Țepeneag plecase, iar în țară un anumit personaj povestea în „Caietele Principelui”, cum a dat el atunci 500.000 de lei pe împrejmuirea vilei de la munte și cum, pentru plimbările de seară, își cumpărase berlina unui din Caroli. Astfel, literatura noastră alunecă în fabulos și parabolă. Datorită lui Bănulescu, tinerii descoperă un spațiu geografic fără limită pentru poveste, pentru supra-realul atât de real al lumilor putrede, crepusculare, bântuite de femei îndrăgostite până la refuzul oricărui alt contact cu lumea și bătrân totalitari, executanți prin înec în proprie promiscuitate. Din când în când orizontul era brăzdat de câte o carte justă sau de câte o carte normală, care, pe fundul anormalității politice, părea extrem de curajoasă. Obsedantul deceniu, dat în vileag cu sagacitate, morala spunând că tot ce a fost rău s-a rafinat într-un rău, perfecționat în perfidie și în subtilitatea interdicției, constituia și el un alt teritoriu al exilului interior. În rest, un sos fiert la focul mic al cenaclurilor de provincie și al „Cântării României”, din care adesea, la îndemnul zvâcnetului de conștiință, evadau cei cu adevărat talentați. Litigiile, ierarhiile sunt rezolvate din ce în ce mai rar după criterii de calitate. „Opera” devine o noțiune contabilă, iar cronica literară un refugiu subtil pentru sarcastici și ironiști, în ultimă instanță, un alibi furnizat suspecției totalitare. Ca și la francezi, arta plastică pre-revoluționară a ultimului deceniu își împarte spațiul între decorativ și festiv, motivul fiind recesiunea socială a creatorului. Așa ne-a găsit Revoluția noastră, apreciată, oare de ce, pentru a fi prima revoluție transmisă în direct? 

(...)

„Carmen Enea-Biji” (MARTOIU 1988)

 Georgeta Martoiu, Debut pe scena constănțeană: Carmen Enea-Biji, „Tomis”, Constanța, 198?

C. E. B. - o voce! O voce ca o „strună de argint”, cum ar fi spus M. Sadoveanu. O voce gravă, plină, vibrantă, cu zvonuri de tragedie antică, în care actorul - se știe - poate ajunge să sensibilizeze o sută de mii de auzuri dintr-odată (fără aparatură de niciun fel, firește!). O voce atât de puternică și penetrantă încât, uneori, mă încearcă gândul ghiduș că, dacă actrița și-ar pune mintea să strige zdravăn aici, glasul i s-ar putea auzi pe celălalt țărm al mării...  Și asta fără să-și utilizeze întregul potențial! Ce  mai, o voce dintre acelea predestinate scenei și care, spre cinstea școlii românești de teatru, prin supunerea la infernalul program al orelor de dicție, respirație și tehnică a vorbirii, a fost adusă la un asemenea grad de șlefuire, încât poate „sări” ușor  de la tulburătoarea șoaptă catifelată, perfect audibilă, la strigătul înfricoșător care îngheață inima spectatorului, sau la stranietatea unei inflexiuni, parcă astrale, care polarizează interesul, stârnindu-i disponibilități meditative.

Talentul și puternica personalitate ale acestei actrițe stau sub semnul glasului său particular, care o și recomandă unui repertoriu de mari și variate valori dramaturgice (și epice), naționale și universale, de la Antigona și Hecuba la Vitoria Lipan și Doamna Clara sau la lady Macbeth și Heda Gabier... Asta doar pentru a vorbi doar de registrul dramatic. Dar, lucru rar și prețios, actrița are umor - și încă unul rafinat - cenzurat cu luciditate de un admirabil simț al măsurii, provenit din neobositele acumulări de cultură generală și de specialitate. Ceea ce o recomandă pentru un mare repertoriu de comedie, din care, la Constanța, a creat doar două admirabile mostre: o femeie-bărbată, în persoana directoarei de șantier Constantina din Orice naș își are nașa, și o impetuoasă italiancă din toate timpurile, Rosaura din Mincinosul de Goldoni.

În rest, despre deținătoare acestui glas fermecător, căreia îi prezic un viitor mare, nu se pot spune decât lucruri frumoase: se poartă cu o simplitate și modestie exemplare; e veselă și comunicativă; nu se plânge, niciodată, de oboseală. Discretă, onestă și harnică, talentată și devotată, C. E. B. promite să devină o mare actriță a țării!