Femeile invită bărbații la dans în Germania de Vest în 1970 („Litoral” 1970)

<
Egalitatea dintre bărbați și femei a fost invocată de curînd în scopul soluționării unei „serioase” dileme: cine invită la dans? Congresul Asociației profesorilor germani de dans - desfășurat recent la Hanovra, a concluzionat: „se anulează vechiul obicei, după care doar cavalerii puteau invita femeile la dans. Începînd de acum, doamnele și domnișoarele vor putea să  se adreseze direct celor cu care doresc să danseze. Nu este, însă, nevoie ca ele, să se ridice dacă persoana aleasă se află în preajmă”.
>

SURSA
***, Cine invită la dans?, ”Litoral”, Constanța, (15 iunie-15 septembrie) 1970, p. 4.

Instinctul criminal înainte, în timpul și după Primul Război Mondial (ARGHEZI)

<
(...)
Povestirea mea ar fi numai superficial imaginativă, fondul sau mai bine zis, materialul, aparținînd unui univers de fapte, săvîrșite după primul mare război, cu o sălbatecă preferință și cu ritm accelerat și complex, care a tăbăcit sensibilitatea. Omul incapabil să ucidă o muscă e un mit al unor epoci, de care nu ne despart calendaristic numai vreo șaisprezece ani, ci, desigur, cîteva mii de veacuri. Nimic nu e mai inocent și mai normal decît să scoți cu furculița, la masă, lumina ochiului unui concurent. Nimic mai elementar decît să pui în genunchi, între picioare, un nepot care te-a supărat și, fixîndu-l cu fața în sus de chică, să-i retezi beregata, ca la berbeci. Un negustor se dă pe lîngă un bancher și-i înhață nasul cu dinții, i-l rupe din zgîrci și-l scuipă, mai strivindu-l cu talpa încălțămintei, ca pe un muc de țigară, pentru ca satisfacția și răzbunarea să sporească.
Să te păzești acum, după război, să nu te iubească, dacă ești bărbat, afară din cale o femeie, și dacă ești femeie, un tînăr cu scîrlionți. Iubirea se rezolvă negreșit în curmarea măruntaielor cu foarfeca de croit catifea
sau în aruncarea fără veste, din  balconul unui imobil <<modern>>.
Ți-aduci aminte din ce pornise războiul: din dreptul de autodeterminare al popoarelor mici sugrumate de marile popoare - și din idealul de apărare al civilizației împotriva barbariei.
Cîțiva ofițeri, surprinși de adversari într-o biserică de peste Dunăre, în care s-au ascuns, au fost pur și simplu, înnainte de a li se tăia buzele, limba, pleoapele și urechile, grămădiți pe marmora pardoselei, unde se mai cunoșteau urmele imateriale ale lui Isus, au fost dezbrăcați, pîngăriți și masacrați pe la burtă.
Uite omul de după război, bruta păroasă, gorilul cîrn, care-și linge nasul, alergînd după femei și gîște cu un steag în mîini. Gorilul a făcut războaie și congrese. Încălțat cu manșete lustruite și inelat la degete cu aur și briliante, purtînd joben și fumînd havană, el cere capete și procente din împrumutul popoarelor mici.
(...)
>

SURSA
Tudor Arghezi, Pravilă de morală practică: Tudor Arghezi, Subiecte, ed. Minerva / seria Arcade, București, 1990, p. 291-292.

„Radio Europa Liberă și exilul românesc. O istorie încă nescrisă” (De Flers 2004 & 2005)

Rene Alecu de Flers a fost angajat al postului de radio american Europa Liberă timp de aproape trei decenii. În 2004 a publicat cartea memorialistică Radio Europa Liberă și exilul românesc. O istorie încă nescrisă la editura americană Criterion Publishing (390 pagini), reeditată în 2005 la editura românească Vestala (527 pagini). Autorul dă o explicație surprinzătoare privind geneza cărții și prezența sa la R. E. L.:  „În 1987, când pregăteam să termin activitatea pe care o aveam la Radio Europa Liberă, fusesem rugat de colegi, nu numai de români, să scriu o carte despre acest post de radio. Rămăsesem oarecum stupefiat, deoarece, în realitate, eram bucuros că, în sfârșit, închideam un capitol din viață, care îmi fusese impus fără să mi se dea dreptul la refuz”*.
Fragmente din volum au apărut în serial și în revista americană de literatură și artă „Origini”, realizată de români din SUA (editor Gabriel Stănescu) și sponsorizată de editura Criterion Publishing.
Numărul din mai-iunie 2005 începe cu discuțiile autorului cu trei colegi de la secția română a R. E. L. despre viitorul reginului comunist din România după preluarea puterii de către N. Ceaușescu în martie 1965, la moartea lui Gheorghiu-Dej. El îi avertiza pe colegii săi neîncrezători că „de un an de zile Ceaușescu și-a pus peste tot numai oamenii lui de încredere în punctele cheie”.
Apoi, după Congresul al IX lea al PCR din iulie 1965, care l-a confirmat pe Ceaușescu în funcția de sceretar general, Flers a făcut următoarea constatare: „Ca să fie și mai sigur că toată puterea rămânea cu adevărat în mâna lui, începuseră să apară pe firmamentul conducerii de stat și de partid, unul după altul, frații, surorile și toate rubedeniile lui, plus cele din partea Elenei”.
Confirmarea predicțiilor sale l-a îndepărtat de colegi, dar munca lui Flers era din ce în ce mai acaparată de evoluția României ceaușiste. În plus era responsabil cu „Guildul”**, „DAG”*** și „Consiliul pe Întreprindere”****. Pauza nu și-o mai petrecea cu colegii Wassilko și Gheorghe, ci mergea la Monitoring sau la „cei de sus”.
Al treilea coleg venit după angajarea sa la postul din Munchen a fost Aurora Leicand  ca traducătoare. După ce termina traducerea în engleză a lucrărilor superiorul care avea grad de comandor, aceasta redacta și Revista Presei. Aflând de pasiunea pentru fotografie a lui Flers, Leicand l-a rugat să-i dea lecții în acest domeniu. Deoarece autorul nu se descurca foarte bine în românește, a întrerupt lecțiile cu acesta pentru a le continua cu Robert Lackenbach, un coleg american de la Departamentul de Știri. Apoi s-a înscris la un club fotografic din capitala Bavariei și toată pregătirea ei s-a concretizat cu o expoziție la Haus der Begegnung, unde fusese prezentată însă ca absolventă a unui curs fotografic la Universitatea București. Ceea ce l-a făcut pe Flers să concluzioneze cu regret: „Mă obișnuisem cu caracterul românului, dar când vedeam cât de departe se mergea, am rămas uluit. Știam adevărul și puteam interveni. (...) Dacă aș fi întrevăzut că îmi va da o lovitură pe la spate, poate aș fi făcut-o.”
Apoi, Gheorghe i-a prezentat-o pe Anca Moschuna-Sion, pe care o zărise anterior în biroul comandorului împreună cu mama ei, Irina Moschuna-Sion. Fiica a fost instalată la F-10, iar mama ca secretară la Departamentul Român de Emisiuni.
Între timp superiorul care avea grad de amiral și care se apropia de 90 de ani a ieșit la pensie și comandorul a fost promovat în funcția sa. Colegul Gheorghe dorea să fie promovat în funcția avută pînă atunci de comandor și încerca să-l propună pe Wassilko ca evaluator. Deși Flers s-a opus acestei manevre pe baza vechimii sale, Gheorghe a pus la cale alta: „Era numai nevoie să știi unde și cum să faci plecăciuni. Nepotismul avea precădere. Cu poziția inventată special pentru el, d-ul von* **** Wassilko fusese ridicat în grupa IX, superioară mie. (...) Conducerea postului de radio nu era interesată cum se ajungea la astfel de hotărâri. Bine sau nu, pentru ei, singurul lucru important era ca organizația să funcționeze.” Noua poziție a lui Wassilko a făcut ca atmosfera în biroul împărțit cu autorul să fie tensionată. Dar abia după trei ani Wassilko a fost mutat la F-8, împreună cu comandorul, cu care împărtășea specialitatea relațiilor internaționale și viciul fumatului, neacceptat în biroul lui Flers.
Pe la jumătatea lui 1965, texanul Paul Collins, director al Departamentului de Cercetări, l-a angajat pe Robert Edgar Rafael la Secția Română de Documentare, în pofida opoziției lui Gheorghe, care nu dorea colegi evrei în secție. Gheorghe a încercat totuși ceva: le-a amintit superiorilor că Rafael nu putea fi angajat din cauza lui Flers, care făcuse parte dintr-o unitate specială. Când a trebuit să pună în practică decizia superiorului american, Gheorghe l-a prezentat pe Rafael lui  Flers în biroul pe care urmau să-l împartă până la găsirea altei soluții, așteptându-se ca în scurt timp să aibe loc dispute între cei doi. De la prima întâlnire Flers i-a dezvăluit lui Rafael că a fost locotenent în Sturmbrigade Frankreich******: „Nu sunt rasist, dar când sunt călcat pe bătături, sunt obișnuit să mă apăr. Cum te vei comporta așa mă voi comporta și eu. Mi-a dat de înțeles că era de aceeași părere.” Flers l-a inițiat pe Rafael în abecedarul secției, dar mai târziu a aflat că acesta era specialist și că prelua poziția eliberată de comandor. Flers a bănuit că Gheorghe mizase probabil pe o rezistență din partea sa, dar Gheorghe nu știa că el nu se putea opune la o angajare din afară. O divergență tacită între cei doi colegi de birou a apărut însă în ceea ce o privea pe soția româncă a lui Rafael, cu care Flers a făcut cunoștință cu ocazia petrecerii de Revelion organizată de R. E. L., prima și ultima la care a participat autorul.

SURSA
„Origini”, Norcross/USA, vol. IX, no. 4-5 (94-95), May-June 2005, pp. 96-97 (www.origini.uv.ro)

NOTE M. T.
* http://www.lumeacartii.ro/carti/europa-libera-si-exilul-romanesc/973-87174-1-8.html
**Guildul=Newspaper guild (http://www.lumeacartii.ro/carti/europa-libera-si-exilul-romanesc/973-87174-1-8.html)
***DAG= Deutsche Angestellten Gewerkschaft (http://www.lumeacartii.ro/carti/europa-libera-si-exilul-romanesc/973-87174-1-8.html)
****Consiliul pe Întreprindere=Consiliul Naționalităților R.E.L. (http://www.lumeacartii.ro/carti/europa-libera-si-exilul-romanesc/973-87174-1-8.html)
*****von=din; de la (limba germană). Parte de vorbire care indica un titlul nobiliar în spațiul german.
******Sturmbrigade Frankreich=Brigada de asalt Franța. Unitate SS formată în 1943 din voluntari francezi și care a luptat de partea Germaniei naziste pe frontul antisovietic în cel de-Al Doilea Război Mondial.

Concluziile unei anchete din 1979 privind asasinarea lui Kennedy, puse sub semnul întrebării

Cuget Liber 16 octombrie 2013

Congres internaţional de civilizaţie turcă, la Universitatea „Ovidius”

Cuget Liber 14 septembrie 2013

„Lincoln” – Spielberg, regizorul oficial al Istoriei Americane

Film Reporter 29 ianuarie 2013

Biografia președintelui ecuadorian J.M. Velasco Ibarra (1893-1979) (AXELROD & PHILLIPS 1995)

<
De cinci ori președinte al Ecuadorului, Velasco Ibarra nu a reușit să mențină o organizație politică permanentă, lucru reprezentativ pentru instabilitatea politicii latino-americane.
Născut într-o familie bogată la 19 martie 1893, J. V. I. a primit o educație serioasă, făcînd și studii postdoctorat la Sorbonna. Liberal convins, el a fost preocupat mai mult de reforma morală și eliminarea fraudelor din politică decît de loialitatea față de partid. În 1933 a obținut un mandat în congres, apoi a devenit președinte al Camerei deputaților. În această calitate a condus lupta împotriva președintelui Juan Mera, care fusese ales în mod fraudulos. Congresul a declarat postul vacant în 1934, iar V. I. , sprijinit de o coaliție formată atît din liberali, cît și din conservatori, a devenit președinte.
Coaliția s-a dizolvat însă repede și V. I. a fost înlăturat din funcție după numai unsprezece luni. El a plecat în exil în Columbia, dar curînd poporul i-a cerut să se întoarcă. Președintele din acel moment, Carlos Aroyo, a încercat să înăbușe în sînge demonstrațiile pro-V., dar a fost înlăturat de la putere. V. I. a redevenit președinte în mai 1944, sprijinit de o coaliție, de astă dată fără liberali. După ce a convocat alegeri generale în 1946, V. I. , ales în mod legal, a fost imediat înlăturat de ministrul Apărării. El aplecat în exil în Argentina.
V. I. s-a întors în 1952 pentru a participa din nou la alegeri, pe care le-a cîștigat cu ajutorul liberalilor și al conservatorilor. El a reușit să-și exercite în întregime mandatul de patru ani pe parcursul cărora a înfăptuit cîteva reforme de durată. A reorganizat corpul diplomatic și a redus aparatul administrativ, a instituit controlul prețurilor pentru a stabiliza economia și a subvenționat agricultura și industria, sperînd să obțină o producție internă mai mare. V. I, a instituit de asemena un modest program de lucrări publice.
Legea ecudoriană interzicea mandate consecutive, dar V. I. s-a întors în 1960, cîștigînd alegerile cu o majoritate covîrșitoare. El și-a menținut sprijinul liberalilor, dar cînd s-a îndepărtat de Castro și de Cuba, liberalii și conservatori s-au aliat împotriva lui. Armata l-a înlăturat, ca de altfel și pe succesorul său, la putere instalîndu-se o juntă militară.
V. I.. a revenit în 1968 pentru mandatul său final de președinte. În 1970, cînd Congresul i s-a opus, el l-a dizolvat și a înlocuit constituția aflată în vigoare cu cea din 1946. Armata l-a susținut timp de opt luni, apoi au devenit tot mai insistente cererile militarilor de a li se face concesii speciale. renunțînd să le slujească drept marionetă militarilor, V. I. a demisionat în februarie 1972, cu șase luni înainte de sfîrșitul mandatului.  A murit la 30 martie 1979.
>


SURSA
A. Axelrod & C. Phillips, Dictatori și tirani, trad. I. Aramă, ed. Lider, 1995, p. 501/ VELASCO IBARRA, JOSE MARIA (1893-1979).

Biografia dictatorului sovietic Iosif Stalin (1879-1953) (AXELROD & PHILLIPS 1995)

<
(...) El atacat apoi aripa dreaptă a partidului, condusă de Nikolai Buharin. În decurs de un an, opoziția de stînga și de dreapta au fost nimicite, iar Stalin a devenit dictatorul absolut al Uniunii Sovietice.
S. își propunea să transforme Uniunea Sovietică dintr-o țară eminamente agrară într-o putere industrială modernă. Pentru a atinge acest obiectiv era dispus să sacrifice vieți omenești la o scară fără precedent. La sfîrșitul anului 1928 a expropriat terenurile fermierilor din clasa de mijloc („kulaci”), „deportîndu-i” sau omorîndu-i pe cei care opuneau rezistență. Regimul lui S. a pus în aplicare o serie de „planuri cincinale” prin care urmau să fie realizate colectivizarea și industrializarea. Administrația lui a finanțat industria exportînd cereale și alte produse, în ciuda foametei devastatorare care a bîntuit Uniunea Sovietică în 1932. Milioane de oameni care au opus rezistență au fost executați și mai multe milioane au murit de inaniție. Potrivit unei estimări din 1988 cu privire la numărul victimelor colectivizării forțate din 1928-1933, aceasta s-a ridicat la 25 milioane.
Pe parcursul primului plan cincinal, opoziția împotriva lui S. s-a materializat printr-o răscoală țărănească pe care dictatorul a înăbușit-o fără probleme. În momentul în care Congresul al XVII lea al partidului și-a manifestat sprijinul pentru Serghei Kirov, un moderat și un potențial rival, S. a pus la cale asasinarea lui în decembrie 1934. Ulterior, S. a folosit moartea lui Kirov ca pretext pentru a-i aresta pe cei mai mulți dintre oficiali de rang înalt ai partidului sub acuzația de a fi participat la un complot contrarevoluționar. Din 1936 pînă în 1938, el a inițiat o serie de procese publice în care oficiali de partid și mulți oameni din corpul de ofițeri ai Armatei Roșii au fost învinuiți de crime scandaloase sau acte de trădare. Rezultatul epurărilor a fost devastator. În 1939, 98 din cei 139 de membri ai Comitetului Central ales în 1934 fuseseră executați, iar 1108 din cei 1964 de delegați la Congresul al XVII lea arestați. Sub conducerea șefului KGB Lavrenti Beria, poliția secretă a arestat, executat, exilat sau întemnițat milioane de indivizi dintre cetățenii de rînd. În ajunul celui de-al doilea război mondial, S. distrusese orice opoziție serioasă și își teroriza țara, chiar dacă el o transformase într-un gigant industrial și crea în legătură cu el însuși un deșănțat cult al personalității.
În momentul în care Adolf Hitler și-a extins dominația în Europa la sfîrșitul anilor 1930, S. nu avea nici cea mai mică dorință de a se opune acestei antiteze ideologice la comunism. El a încercat să ajungă la o înțelegere cu puterile democratice occidentale, dar a fost respins. În acest condiții s-a orientat chiar spre Hitler, încheind un pact de neagresiune nazist-sovietic la 23 august 1939. După invadarea Poloniei de către Germania, S. a început să propage influența sovietică în vest, atacînd Finlanda la 30 noiembrie. Un război scurt, dar costisitor a dus la capitularea Finlandei la 12 martie 1940. Apoi, la 22 iunie 1941, Hitler a încălcat pactul de neagresiune invadînd Uniunea Sovietică.
La început, rezistența sovietică a fost necoordonată, deoarece în urma epurărilor lui S. Armata Roșie pierduse mii de ofițeri superiori. După o scurtă perioadă de panică și dezorganizare, S. a preluat personal comanda Armatei Roșii și a organizat o contraofensivă de o eficiență crescîndă. În condițiile amenințării reprezentate de înaintarea germană el acționat rapid pentru transferarea industriilor vitale spre est, în Siberia și în Asia Centrală. Pe de altă parte, a reunit poporul sovietic apelînd la patriotism și chiar a dizolvat Internaționala Comunistă și a reabilitat oficial Biserica Ortodoxă. În pofida epurărilor efectuate de el însuși în rîndurile corpului de ofițer, S. a identificat comandanți de nădejde - chiar străluciți - în mareșalii Gheorghi Jukov și Ivan Konev, sprijinindu-i în campaniile extrem de costisitoare, dar în cele din urmă victorioase împotriva invadatorilor.
La mijlocul războiului, S. cîștigase un mare prestigiu ca lider militar, ceea ce i-a conferit o poziție solidă la negocierile purtate cu Aliații la conferințele de al Teheran, Ialta și Postdam. La sfîrșitul războiului, mulți ruși - și nu numai ei - erau dispuși să treacă cu vederea grozăviile regimului lui S., în care ajunseseră să vadă un salvator al patriei sale.
Dar după ce a triumfat asupra lui Hitler, S. a instituit rapid un nou sistem de teroare și represiune, impunîndu-le țăranilor taxe uriașe și intentînd noi procese sub acuzația de sabotaj și conspirații. Imediat după victoria repurtată în cel de a-l doilea război mondial, el a extins sfera de influență sovetică în regiunile învecinate, instaurînd regimuri marionetă în statele din Balcani și Europa de Est. În felul acesta, el a creat ceea ce Winston Churchill a numit Cortina de Fier ce despărțea imperiul comunist de restul lumii și a declanșat „războiul rece” între țările aliate cu sovietele și Occident, „război” ce avea să dureze aproape patru decenii.
În 1953, S. a pretins că a descoperit un complot la nivelul corpului de medici al Kremlinului, iar poporul sovietic s-a cutremurat în pragul a ceea ce părea o iminentă desfășurare de epurări sîngeroase. Dar bătrînul dictator era bolnav în acel moment și la 5 martie a murit în urma unui accident vascular.
Referințe bibliografice complementare:  Alan Bullock, Hitler and Stalin: Parallel Lives (New York: Knopf, 1992); Isaac Deutcsher, Stalin: A Political Biography, 2d ed. (New York: Oxford University Press, 1967); Robert H. McNeal, Stalin: Man and Ruler (New York: New York University Press, 1988)
>

SURSA
A. Axelrod & C. Phillips, Dictatori și tirani, trad. I. Aramă, ed. Lider, București, 1995, pp. 457-459.

Biografia președintelui bolivian Rene Barrientos Ortuno (1919-1969) (AXELROD & PHILLIPS 1995)

<
Președinte bolivian din 1966 pînă în 1969, Ortuno Barrientos a intrat în conflict cu minerii, militarii și mișcarea sindicală.
Născut la Tunary, Cochahamba, Bolivia, la 30 mai 1919, B. a urmat școala locală, apoi a intrat la Colegiul Militar. Sprijinul acordat guvernului lui German Busch a atras după sine eliminarea lui, dar ulterior a fost reprimit, astfel că și-a putut încheia studiile în 1943. A sprijinit lovitura de stat a lui Gualberto Villaroel Lopez în 1943 și a jucat un rol important în organizarea congresului țăranilor din 1945.
B. era ofițer în armata boliviană în momentul revoluției din aprilie 1952 condusă de Movimento Nacionalista Revolucionario (M.N.R.). El s-a alăturat M.N.R. și a activat ca lider al celulei militare a grupului. În 1964, M.N.R. l-a desemnat pe B. să candideze pentru postul de vicepreședinte pe listă cu președintele impus Victor Paz Estenssoro. Ales în iunie, B. a început imediat să facă planuri pentru răsturnarea președintelui de la putere. la 5 noiembrie, în urma loviturii de stat izbutite de B. și generalul Alfredo Ovando Candia, cei doi au fost numiți copreședinți. Însă B. s-a retras cu scopul de a candida ca președinte în 1966. Cîștigînd în fața cîtorva oponenți, el a adoptat un stil de conducere populist și a strîns legăturile cu țărănimea, încheind Pactul Armată-Țărănime din 1966, care a devenit rațiunea de a fi a conducerii militare în anii 1970. De fapt, el a unit propria sa Mișcare Populară Creștină cu Frontul Revoluționar Bolivian într-un singur partid conducător, care nu era decît o față pentru dictatura militară.
Favorizînd accederea la putere a unei clici a antreprenorilor de minerit și importuri și a afaceriștilor agrari, B. a luat atitudine împotriva sindicatelor mineri între 1965 și 1967, distrugînd efectiv mișcarea națională muncitorească. În 1967, guvernul său a fost ținta atacurilor de gherilă conduse de revoluționarul argentinian Ernesto („Che”) Guevara. Forțele lui B. au zdrobit revolta și l-au capturat și ucis pe Guevara.
B. însuși și-a pierdut viața la 27 aprilie 1969, cînd elicopterul său a căzut lîngă Tocopaya, Bolivia. Guvernul a anunțat că aeronava s-a lovit de liniile de înaltă tensiune, însă mulți cred că elicopterul a fost doborît.
>

SURSA
A. Axelrod & C. Phillips, Dictatori și tirani, trad. I. Aramă, ed. Lider, București, 1995, p. 59/BARRIENTOS ORTUNO, RENE.

academician Ioan Aurel Pop, Congresul internațional al istoricilor

MAGAZIN ISTORIC, Bucureşti, noiembrie 2010, pp. 13-15.

Cenzura comunistă în Dobrogea (IV - 1970) (COMAN 2007)

Virgil Coman*, Cenzura în Dobrogea (IV), „Tomis”, Constanța, XLII, 446, p. 88-89.

Potrivit împuterniciților Direcției Generale a Presei și Tipăriturilor Constanța, 1970 „a fost anul în care afluxul de idei adus de Congresul X al PCR și-a pus pecetea asupra întregului sistem de comunicare a cunoștințelor în mase, presă, producție editorială, radio, televiziune. Ca lectori ai DGPT, ne-am considerat mai mult ca oricînd parte componentă a acestui sistem și (...) în întreaga noastră activitate  (...) am urmărit ca prin ziarele și revistele locale, publicațiile ocazionale, radio să se transmită numai concepțiile, tezele și soluțiile aduse de Congresul X”. (DJAN Constanța, fond Comitetul pentru Presă și Tipărituri Constanța, dosar 9/1969-1971, f. 19)
În consonanță cu „principiile călăuzitoare” sus menționate, cenzorii constănțeni aveau să combată prin intervențiile lor, în primul rând, apolitismul manifestat în unele publicații locale, apoi nelipsitele referiri cu tentă revendicativă la teritorii anexate de statele vecine, apariția unor informații considerate secrete de stat, onirismul, misticismul, și, nu în ultimul rând, circulația tipăriturilor cu caracter religios și cele erotice.
Realizărilor aveau să li se adauge și câteva insatisfacții în plan profesional. Între acestea, cea care avea să-i nemulțumească cel mai mult aducea în prim plan o dispută cu redacțiile din aria de competență și organele județene de partid, care le reproșau că la nivel local se respectă cu strictețe o serie de dispoziții perimate, în timp cel la București cenzorii sunt mult mai raționali, astfel încât subiecte ce abordează, în esență, aceleași probleme la Constanța nu sunt date publicității, iar în presa centrală apar fără prea mari dificultăți.
Din varietatea materialelor cenzurate în 1970, vă prezentăm câteva care, în opinia noastră, sunt mai captivante.

1970 iulie 3, Constanța
Extras din Nota de sesizări a împuterniciților DGPT Constanța din perioada 1 iunie - 1 iulie 1970.
Volumul PONTICE pe 1970 editat de Muzeul de Arheologie - conținea articolul „Amintirea lui Ovidiu la Tomis” semnat de N. Lascu. Autorul, care a participat la serbările dedicate lui Ovidiu la Sulmona  - arăta că a transmis organelor de stat române dorința sulmonezilor de a se „înfrăți” cu orașul Constanța. N. Lascu făcea unele aprecieri care puneau într-o lumină proastă organele noastre de stat care aveau datoria să se ocupe de acestă „înfrățire”, cităm: „Din păcate însă cei chemați să coordoneze relațiile de această natură nu s-au dovedit a fi la înălțimea semnificației pe care o avea înfrățirea dintre Sulmona și Constanța - tratînd-o ca pe o înfrățire oarecare”. Se arăta că solemnitatea de înfrățire s-a făcut într-un cadru restrîns și că delegația orașului Sulmona nu a avut posibilitatea să ia legătura cu populația orașului Constanța, contactul fiind stabilit numai cu președintele Comitetului Executiv și cu alte cîteva persoane oficiale. Reieșea amărăciunea autorului pentru nereușita sărbătoririi din cauza „îngustimii de vederi a organelor de stat”.
S-a semnalat întregul paragraf la organul local de partid care a dispus eliminarea din material, cu atît mai mult cu cît modul de desfășurare a solemnității fusese stabilit de organele superioare ținîndu-se seama de unele situații de conjunctură.
Lector Mihăescu El.
DJAN, fond CPT Constanța, dosar 7/1970, f. 25-26.

1970 septembrie 1, Constanța
Extras din Nota de sesizări a împuterniciților DGPT Constanța din perioada 1- 31 august 1970.
Cu prilejul vizionării spectacolului de revistă „N-aveți un cap în plus”, au fost făcute unele observații la text, observații care au au fost găsite juste de către organul de partid, cerîndu-se conducerii teatrului să facă modificări.
Astfel în sceneta „Domnul cu cățelul” exista următoare strofă:
„Mai deunăzi plecat-am
Cu-n vapor și eu, ham
Să văd lumea
Că-n concediu pot să fac ce vreau - han, ham
Și-au pornit atunci hapsînii
Ca să latre precum cîinii
Cic-aș fi rămas pe la ... Ciceu, ham, ham , ham”.
S-a apreciat ca inoportună referirea la zvonurile care circulă cu privire la rămînerea în străinătate a unor cetățeni români. În discuția sa cățelul, domnul îi destăinuia acestuia că a încerca să-l angajeze într-un serviciu dar că nu s-a putut deoarece: „N-ai derogare de la hingheri. Nu ești de rasă pură. O fi maică-ta Ciobănesc dar dacă taică-tu este pechinez?”
În spectacol e prezintă și un moment „L eternel retour” - doi dintre comicii teatrului prezentînd aspecte din turneele făcute de teatru în străinătate.
La un moment dat, replica sună astfel:  „Apropo, cum se chema restaurantul din Tel-Aviv unde am mîncat specialități arabo-israeliene?”
Referindu-se la turneul de la Moscova, cei doi afirmau că s-au înțeles foarte bine cu gazdele. Astfel ei se adresau gazdelor cu: „davai vino, davai berea, davai votca” - iar gazdele le spuneau: „davai fîșul, davai cravata, davai rubașca”.
Conducerea teatrului a operat în textul spectacolului la cererea organului de partid, pe baza observațiilor noastre.
A participat la vizionare tov. Mihăescu El.
DJAN, fond CPT Constanța, dosar 7/1970, f. 33-34.

1970 noiembrie 1, Constanța
Extras din Nota de sesizări a împuterniciților DGPT Constanța din perioada 1 octombrie - 1 noiembrie 1970.
Ziarul „Portul”
Nr. din 20 octombrie 1970 - publica un material despre alegerile de partid de la o navă. În cuvântul unui marinar figura și următoarea frază: „Cînd venim spre Constanța simțim marea bucurie a ajungerii din nou pe pămîntul țării, a revederi celor dragi dar simțim și stare asemănătoare cu groaza care ți-o dă cînd nu știi ce se va întîmpla, ce-o mai fi de tras.”
S-a sesizat redacția asupra alarmismului exagerat al citatului, interpretarea tendențioasă ce se putea da cu atît mai mult cu cît era vorba de niște amenzi care se dau în port în mod nejustificat.
S-a modificat în sensul că la înapoiere, bucuria marinarilor este umbrită de unele neplăceri pe care le au de întâmpinat în port.
Lector Mihăescu El.
DJAN, fond CPT Constanța, dosar 7/1970, f. 39-40.


*Virgil Coman (1973-2016) = Absolvent al Facultății de Istorie a Universității Ovidius Constanța. Directorul Direcției Județene Constanța a Arhivelor Naționale.

„Cea mai mare faptă din toată viața neamului nostru” (AGRIGOROAIEI 1998)

 Ion Agrigoroaiei, Cea mai mare faptă don toată viața neamului nostru, ?, 1998

(...)

Gravitând spre forța morală irezistibilă a Regatului, frații basarabeni și bucovineni, într-o admirabilă unitate de simțire, au cerut ocrotirea puternică și caldă a României libere și au înfăptuit actul măreț al reîntregirii Moldovei. (O primă Adunare reprezentativă a populației Bucovinei votase, la 14/27 octombrie, o rezoluție prin care se hotăra „unirea cu celelalte țări românești, într-un stat național independent”. Congresul General al Bucovinei va vota, la 15/28 noiembrie, Declarația de Unire, de „unire necondiționată și pentru vecie a Bucovinei, în vechile ei hotare până la Ceremuș, Colacin și Nistru cu Regatul României” - n. n. I. A.). Astăzi, Transilvania cheamă brațul nostru vânjos pentru sprijin și unire. La momente mari, nici țara, nici poporul nu au rămas mai prejos. Provinciile românești se ridică cu fruntea către cer pentru întinderea patriei în granițele ei firești, etnice și pentru mântuirea neamului. Sublim este rolul de azi al vitezei armate române și uriaș înțeles are ultimul sacrificiu al poporului. Harta României Mari, pe care o scriem astăzi cu baionetele împăciuitoare, va fi icoana de totdeauna a neamului pe care o vor săruta pururi cu lacrimi de bucurie bătrânii și copiii”.

„Adunarea Națională din Alba Iulia” („Evenimentul”, 21 noiembrie 1918)

Pentru duminică, 18 noiembrie, orele 10 dimineața, a fost sortită Adunarea Națională a națiunii române din Ungaria și Transilvania la Alba Iulia, cetatea istorică a neamului nostru. (...) A fost de față poporul românesc în număr uimitor de mare, arătând prin aceasta că toate păturile sociale ale națiunii noastre au participat la această zi mare, istorică adunare, unde s-a hotărât precum trebuia soarta neamului nostru pe vecie. S-au făcut rugăciuni în cele două biserici din Alba Iulia, una ortodox răsăriteană și cea greco-catolică. Alba-Iulia rămâne de-a pururi cetatea celei mai mari înfăptuiri istorice românești până în zilele noastre, Alba Iulia care mai e și leagănul de cultură națională, cu mulți cărturari și cu martiri ai cauzei românești, la Alba Iulia se va încorona și primul Împărat Român și poate viitoarea capitală a țării noastre mari”. (La 15-17 octombrie 1922, vor avea loc, la Alba Iulia, festivitățile încoronării regelui Ferdinand și reginei Maria ca suveran ai României întregite. Imediat după Marea Unire, s-a discutat posibilitatea  mutării capitalei la Brașov sau în apropiere de acest oraș, într-o capitală de construit sau la Alba Iulia; problema a rămas însă, din păcate, la acest stadiu.)

„Un act de mare însemnătate” („Opinia”, 28 noiembrie 1918)

Actul istoric de la Alba Iulia depășește, în importanță, tot ce voința românească a cunoscut în cursul răstimpurilor. Unirea mult visată, odinioară abia sperată, constituie astăzi un fapt împlinit. (...) Ferice de generația căreia i-a fost dat să trăiască acest ceas, fericiți cei care au fost contemporani mărețului eveniment.

Unirea era apreciată de către N. Iorga în ziarul său „Neamul Românesc” (25 noiembrie 1918) drept „cea mai mare faptă din toată viața neamului nostru. Pentru unii e un vis nebun care se îndeplinește. Pentru noi e o necesitate istorică ajunsă la recunoaștere și o suferință mângâiată, o muncă ce-și găsește răsplata. Și astfel, avem dreptul de a crede acest fapt definitiv și etern”.

Statul național unitar întregit s-a menținut 22 de ani; el a fost refăcut în parte după cel de-al doilea război mondial, anulându-se numai Dictatul de la Viena, nu și protocolul secret al Pactului Ribbentrop-Molotov, concretizat, pentru noi, în notele ultimative sovietice, răpirea Basarabiei și nordului Bucovinei. La împlinirea a 80 de ani de la marele eveniment, considerăm că avem în continuare „dreptul de a crede acest fapt definitiv și etern”.

„Dialoguri româno--americane” (ILIESCU 1996)

 Ion Iliescu, Dialoguri româno-americane, Nemira, București, 1996, 351 p.

Cuprins

5 1. De ce Statele Unite?
17 2.Washington
19 La Casa Albă
35 La Departamentul de Stat
41 La Departamentul Apărării
47 La Congres
61 Întâlniri consacrate relațiilor economice
83 La Centrul pentru Studii Strategice Internaționale și la Institutul pentru Veghea Mondială
113 La Clubul Național al Presei
131 La organisme financiare internaționale
141 La Muzeul Memorial al Holocaustului
143 Întâlnire cu reprezentanții presei române
161 3. Coasta de Vest
163 Seattle
181 Los Angeles. Studiuorile „Universal”
218 Dialog cu ziariștii
251 4. ONU - Semicentar
253 Șansa unui nou început
259 Întâlniri cu șefi de stat și de guvern
265 Discuții cu parteneri americani
293 Gânduri la încheierea Sesiunii jubiliare
301 5. Din Texas în Massachusetts
303 Houston
325 Boston

349 Lista ilustrațiilor

coperta 4: Volumul reunește  documente - declarații, alocuțiuni, convorbiri - și relatări referitoare la cele două vizite efectuate în SUA de delegația oficială în toamna anului trecut: o vizită oficială la invitația președintelui Clinton și o vizită prilejuit de participarea la sesiunea aniversară cu ocazia împlinirii a 50 de la crearea ONU.
Astăzi devine de neconceput dezvoltarea într-o viziune modernă a unei țări fără o relație strânsă cu statele dezvoltate și mai ales cu SUA, care dețin ponderea esențială în viața politică, precum și pozițiile cele mai avansate în domenii cheie ale progresului contemporan: electronica, informatica, aviația, biotehnologiile, industria extractivă și prelucrătoare.  Este nu numa ilegitim, este și necesar ca în cadrul orientării spre Occident a politicii externe românești, relațiile cu SUA, amplificarea, diversificare și consolidare acestora, să reprezinte o prioritate strategică, un obiectiv de importanță vitală.

Istoria Uniunii Sovietice de la Hrușciov la Gorbaciov (WERTH 1995)

 Nicolas Werth, Istoria Uniunii Sovietice de la Hrușciov la Gorbaciov, trad., note și postfață F. Constantiniu (Paris, ed. XIV, 1998), Corint/Istorie universală-Microsinteze-12, București, 2000, 136 p.

5 Introducere

Partea întâi Anii lui Hrușciov (1953-1964)

8 Capitolul I Luptele pentru succesiune și apariția proiectului hrușciovist (1953-1957)
I. Reorganizarea puterilor
II. Dezbaterile economice și sociale: apariția proiectului hrușciovist
III. Schimbări în politica externă
IV. Congresul al XX lea: începuturile unei destalinizări controlate
V. De la Congresul al XX lea la eliminarea grupului antipartinic (februarie 1956 - iunie 1957)

32 Capitolul II Limitele și derapajele proiectului hrușciovist (1958-1964)
I. Campanii, mobilizări, reforme și liberalizări
II. Limitele dezghețului cultural
III. De la derapajele economice la mitul comunismului 
IV. Congresul al XXII lea și urmările sale
V. O politică externă voluntaristă
VI. O înlăturare instituțională

Parte a doua 

62 Capitolul III Vârsta de aur a nomenclaturii și „statul întregului popor”
I. Conservatorismul politic și reforma economică
II. Consens și divergențe
III. Personalizarea puterii, compromis și pluralism instituțional
IV. „Statul întregului popor”

77 Capitolul IV Criza „socialismului dezvoltat”
I. Alunecarea spre conservatorism și împotmolirea reformelor
II. Dificultățile unei agriculturi asistate și ineficace
III. Criza organizării muncii

89 Capitolul V Mutațiile sociale în „era stagnării”
I. Mutațiile demografice
II. Urbanizarea și consecințele ei
III. O participare solicitată, o unanimitate de fațadă
IV. Formele dezacordului și excluderii

106 Capitolul VI URSS și lumea
I. URSS și lagărul socialist
II. „Destinderea” și limitele ei
III. Sfârșitul „destinderii”

121 Capitolul VII Interregnul Andropov-Cernenko
I. Permanența problemelor interne
II. Exacerbarea tensiunilor Est-Vest

126 Concluzii

128 Bibliografie selectivă

132 Postfață

coperta IV 

Cel de-al doilea volum al Istoriei Uniunii Sovietice, avându-l drept autor pe cunoscutul sovietolog francez Nicholas Werth, urmărește perioada cuprinsă între moartea lui Stalin și alegerea lu Mihail Gorbaciov ca secretar general al PCUS. Volumul prezintă aceleași calități remarcabile de documentare și interpretare ca și primul, apărut nu demult, în această colecție, și în traducere românească.

Pentru cititorii din fostele țări comuniste, care au cunoscut un șir de fenomene descrise și analizate de Nicholas Werth, cartea sa constituie o radiografie care le permite să înțeleagă ceea ce mulți dintre ei au văzut și simțit, fără să poată stabili însă legăturile necesare de cauzalitate

„Viața filialei” (”TOMIS” 1995)

 ***, Viața filialei, „Tomis”, Constanța, august 1995

Joi, 22 iunie a.c , a avut loc, la sediul Uniunii Scriitorilor, ședința Consiliului Uniunii Scriitorilor, unde s-a hotărât ca „Întâlnirea scriitorilor din întreaga lume”, a cărei primă reuniune a avut loc la Neptun, în perioada 5-10 iunie 1995, să devină „Congresul scriitorilor români din întreaga lume”, ce urmează să fie convocat din doi în doi ani. Din partea filialei Dobrogea a Uniunii Scriitorilor, la această ședință au participat scriitorii Constantin Novac și Nicolae Motoc.

Miercuri, 5 iulie a. c., librăria Mihai Eminescu din Constanța a fost gazda lansării cărții Cu bucuria în suflet de Ovidiu Dunăreanu. În prezența unui numeros public, format din cititori și reprezentanți ai presei scrise și audio-vizuale, despre care au vorbit scriitorii Constantin Novac, Nicolae Motoc, Arthur Porumboiu și Valentin Sgarcea (consilierul editorial ale Editurii Leda).

Biblioteca orășenească din Hârșova a organizat în frumosul ei sediu, pe 20 iulie a. c., o întâlnire cu cititorii cei mai fideli cu scriitorii Nicolae Motoc, Ovidiu Dunăreanu și Ion Roșioru. Au fost  prezentate noile apariții editoriale: Antologia Fereastra dinspre mare, editată de revista „Tomis” și Cu bucuria în suflet. De asemenea, a fost semnalat ca fiind în curs de apariție și romanul Îngeri indeciși al lui Ion Roșioru, scriitor care locuiește în acest oraș.

Vineri, 28 iulie a. c., la Casa  de Cultură din orașul Basarabi, a fost sărbătorită împlinirea a de ani de la fondarea Asociației Literare „Metafora”, a revistei „Metafora” și a editurii cu același nume. Cu acest prilej, a avut loc lansarea volumului Departe de plăcerile orașului de Ioan T. Ștefan și a fost organizat un concurs de grație și frumusețe. Din partea filialei și a revistei „Tomis” au dat curs invitației Constanrtn Novac, Nicolae Motoc, Ovidiu Dunăreanu și Ion Dragomir.

Alexandru I (1777-1825)

A. Axelrod & C. Phillips, Dictatori și tirani, Lider, București, 2000 (eng. 1995), p. 26-27

Țarul rus a fost un conducător plin de contradicții: animat de dorința de înfăptui reforma, el s- a dovedit un autocrat.
A. s-a născut la St. Petersburg la 23 decembrie 1777, ca fiul cel mare al marelui duce Pavel Petrovici și al Sofiei Dorothea de Wurtemburg. Căsătoria lui A. cu Louise de Baden-Burlach la 9 octombrie 1793, încheiată fără consimțămîntul tatălui său, a stîrnit animozitate și este posibil ca A. să fi conspirat în 24 martie 1801 pentru uciderea tatălui său, care devenise țarul Pavel I. După moartea lui Pavel, A. i-a succedat la tron.
În primi ani ai domniei, A. fost insiprat de reformele pe care Napoleon I le introducea în Franța și a încercat să-i urmeze exemplul prin liberalizarea guvernului rus. Însă în fața rezistenței opuse de aristocrație, a abandonat cauza reformei. Cu fiecare an, A. devenea tot mai autoritar.
A început în 1804 un război împotriva Persiei, care nu s-a încheiat până în 1813. În 1805, s-a lăturat Coaliției a Treia împotriva lui Napoleon și și-a condus trupele în înfrîngerea de la Austerlitz din 2 decembrie același an. În 1806-1807, a desfășurat campanii împotriva lui Napoleon în Prusia Orientală, înainte de închia pacea la Tilsit la 7-9 iulie 1807. Deși a purtat un război împotriva aliatei Franței, Turcia, din 1806 până în 1812, A. a statornicit relații de prietenie cu Napoleon. Prietenia s-a deteriorat rapid, încheindu-se la începutul lui 1811, când A. a respins cererea lui Napoleon de a-i acorda mîna Anei, sora lui cea mai tînără. În 1812, din 24 iunie, Napoleon a invadat Rusia.
În urma eșecului campaniei lui Napoleon, A. și-a însoțit generalii în calitate de comandant nominal al armatelor ce luptau împotriva francezilor în Germania. El se afla la comandă în lupta de la Dresda din 26-27 august 1813, când Napoleon a înregistrat o victorie, dar și atunci cînd a contribuit la victoria aliaților la 16-19 octombrie.
Prevalîndu-se de cîștigul de putere adus de victoriile împotriva Persiei și Turciei și de prestigiul conferit de înfrîngerea lui Napoleon, A. și-a arogat rolul de „pacificator al Europei”. Congresul de la Viena din 1814-1815 l-a privit cu suspiciune și din eforturile lui nu s-a ales mare lucru. Profitînd de creșterea conștiinței religioase  și de teama de forțele reformei liberale active în urma erei napoleoniene, A. încercat să creeze Sfînta Alianță cu scopul de a reglementa afacerile europene. Un amalgam de diplomație internațională clarvăzătoare și dorință de a conserva aristocrația paneuropeană împotriva forțelor liberale, Sfînta Alianță nu a reușit să se materializeze.
Ca urmare a insuccesului proiectelor sale diplomatice, A. s-a retras între granițele sale, devenind tot mai represiv și pătruns de religiozitate.
A murit la Taganrog, în sudul Rusiei, la 1 decembrie 1825.

Referințe bibliografice complementare
Leonid I. Strakhousky, Alexander I of Russia. The Man who defeated Napoleon, Westport, Connecticut, 1947; Greenwood Press, 1970.

„Periscop” („TOMIS” 1994)

 ?, Periscop, „Tomis”, Constanța, 1994, septembrie

*

Radio SKY Constanța, acest „copil teribil” pe 101,1 FM, a împlinit un an de la înființare, deși experții în materie îi preziceau decesul în cel mult trei săptămâni de la prima silabă emisă în eter. Principalul argument al „vizionarilor” era că Radio Sky își are sălașul la etajul 13 al blocului Capitol, cifră care nu figurează în agenda de lucru a îngerului de serviciu „Noroc și viață lungă” din departamentul Mass-Media al bunului Dumnezeu. Există deja bănuiala că în această bănuială de tranziție pot fi corupți chiar și îngerii din ceruri, suspectul numărul unu fiind desemnat în unanimitate de voturi directorul Andrei Gheorghe. Îi urăm din inimă, lui și echipei sale, tradiționalul „La Mulți ani!”.

*

O adevărată explozie de bucurie a provocat în mediul rural recenta și năstrușnica hotărâre guvernamentală prin care căminele culturale sătești, casele de cultură și bibliotecile comunale trec în subordinea consiliilor locale. Cu alte cuvinte, dacă în amintitele ruine, inspectoratul județean pentru cultură n-a reușit să organizeze nici măcar un parastas sau vreun recital de spiritism, din lipsă de fonduri, prin această subtilă manevră această problemă e ca și rezolvată. Dacă o ținem tot așa, grație acestor minți luminate cu feștila, vom ajunge curând prima țară din lume care a desființat granițele dintre cultură și agricultură! Atunci să vezi producții record de menuete și vernisaje de știuleți, păstăi și caprine!

*

Toate ca toate, dar un lucru părea clar pentru tot românul: constănțenii stau bine cu navigația, muzica și sportul, baletul și striptisul, dar cu adunarea, scăderea și împărțirea sunt la pământ! Ei bine, iată că nu e chiar așa.

La recentul Congres internațional al matematicienilor, care a fost găzduit în acest an de orașul Zurich, profesorii universitari doctori Mirela Ștefănescu, Gheorghe Lupu și Nicolae Costea, reprezentând Universitatea „Ovidius”, s-au aflat în centrul atenției generale prin excelentele comunicări științifice prezentate. Felicitări!

*

Au apărut numerele 1 și 2 pe 1994 ale revistei „Albatros”, publicație editată de Societatea de haiku din Constanța, al cărei președinte este profesorul Ion Codrescu. Masivul volum, cuprinzând peste 200 de pagini, prefațează a doua ediție a Festivalului de haiku, anul acesta dedicată lui Matsuo Basho, de la a cărui moarte se împlinesc 300 de ani.

*

Asociația Oamenilor de Știință din România, Institutul Astronomic al Academiei Române și Academia Navală „Mircea cel Bătrân” au organizat reuniunea științifică „Astronomia în cultură”, la lucrările căreia au participat somități ale vieții noastre științifice, între care academician Nicolae Teodorescu, general prof. dr. Vasile Cândea, dr. Magda Stavinschi și cpt. .r I ing. Corneliu Cristescu, comandantul Academiei Navale.

*

Librăria „Sophia” din Constanța a găzduit lansarea celei de a treia ediții, definitive, a romanului Blocada. Autorul, scriitorul Pavel Chihaia, aflat într-o vizită în România, a oferit autografe.

*

Târgul estival de carte de la Neptun, organizat de firma „Interpress Todor Company”, al cărei patron este Gheorghe Todor, a înlesnit editorilor, tipografilor și scriitorilor români acel contact direct menit a contracara impasul în care se află azi difuzarea de carte. Cu prilejul acestei a patra ediții, editurilor participante le-au fost acordate premii din partea organizatorilor.

„Odiseea submarinului Tang” („TOMIS” 1994)

 Alexandru Vlad (trad.), Odiseea submarinului Tang, „Tomis” , Constanța, 1994, ianuarie

Chiar înainte de a absolvi, cu promoția 1934, Academia Navală Annapolis, pepinieră de amirali americani, de când a fost fondată (1845), singura ambiție a lui Dick O`Kane a fost să comande propria navă.

Când a fost repartizat în cele din urmă pe submarinul Wahoo ca ofițer, nimeni n-a știut că el avea să devină unul dintre cei mai viteji comandanți din istoria marinei americane. Pe submarin, O`Kane s-a împrietenit cu Mush Morton, care avea să devină foarte curând comandantul navei. Cei doi au prins obiceiul să plănuiască împreună atacurile, îndreptate în general împotriva navelor japoneze. Dar în 1943, O`Kane a fost repartizat pe alt submarin, botezat Tang, navă de clasa „Balao”, capabilă să se scufunde la adâncimi și mai mari, ceea ce-i mărea considerabil ferocitatea și capacitatea de manevră. Întâmplarea care urmează s-a petrecut în 1944, în dimineața zilei de 17 februarie, când operatorul radar, George Hallahan, a raportat contactul cu două nave de dimensiuni considerabile și cinci unități antisubmarin. Brusc, una dintre navele din escortă a ieșit din formație, îndreptându-se direct către Tang, care se afla la suprafață. O`Kane a ordonat imediat scufundarea submarinului. Nava atacatoare a lansat cinci grenade la întâmplare și apoi s-a reîntors pentru a se alătura convoiului. După ce sonarul a indicat îndepărtarea pericolului, Tang s-a ridicat cu grijă la o adâncimea ce permitea folosirea periscopului.

Comandantul a permis primei nave să-i depășească și a așteptat-o pe cea de a doua, o navă de transport de 7000 de tone, al cărei nume era Gyodin Maru. Au fost lansate patru torpile, la interval de zece secunde. Prima a explodat lângă elicea navei de transport, câteva secunde mai târziu cea de a doua a lovit carena. Flăcările au izbucnit în camera motoarelor și Goydin Maru a încetinit. Cea de a treia torpilă a lovit în plin și a pecetluit soarta navei care s-a scufundat cu repeziciune. Navele japoneze de escortă au trecut imediat la atac, dar două dintre ele au avut în curând aceeași soartă.

Treizeci și trei de zile mai târziu, Tang s-a întors la baza aflată la Pearl Harbour, izbutind un adevărat record: cu douăzeci și patru de torpile trase izbutise să scufunde șaisprezece nave, printre care și un tanc petrolier de douăzeci și una de mii de tone. 

Pe 20 aprilie, O`Kane a primit ordinul de a sprijini o lovitură aeriană împotriva unui grup de insule, dintre care cea mai apropiată era Truck. Neputându-se mulțumi să rămână pasiv, O`Kane a ieșit la suprafață și a folosit tunurile de la bord, făcând ravagii în instalațiile de coastă ale japonezilor. În timpul orelor care au urmat, când marea fierbea de proiectile, Tang a reușit să salveze din valuri 35 de piloți doborâți de antiaeriana japoneză. Pentru aceasta, O`Kane a avut ideea cu totul originală de a folosi un hidroavion care, deși nu mai era capabil să zboare, se putea totuși deplasa pe suprafața apei, culegând piloții doborâți. Submarinul a rămas în apele controlate de inamic două zile, până ce și ultimul supraviețuitor a fost salvat.

Piloții n-au uitat niciodată remarcabila ispravă și, în semn de omagiu, fotografia submarinului Tang avea un loc de onoare la bordul avioanelor, alături de pozele lui Betty Grable, Dorothy Lamour și a altor vedete hollywood-iene.

Pe opt iunie, Tang a părăsit Pearl Harbour și s-a îndreptat spre Marea Chinei de Sud, la sud-vest de Kyushu. Radarul de la bord a fost în curând inundat de ținte. Acestea erau atât de multe, încât identificarea era aproape imposibil de făcut, așa că O`Kane a hotărât să rezolve situația atacând la suprafață, la adăpostul întunericului. S-a dovedit a fi o decizie înțeleaptă, care avea să-i aducă un mare succes. Dintr-o singură salvă de șase torpile a scufundat șase nave, performanță care n-a mai fost de atunci egalată. Continuându-și drumul mai departe spre vest, în Marea Galbenă, O`Kane a scufundat încă cinci nave de transport și un tanc petrolier, așa că s-a întors la bază cu un palmares de zece nave distruse cu doar cincisprezece torpile. Un total de 39 de mii de tone într-o singură patrulare, un record care s-a menținut până la sfârșitul războiului. Așa că n-a fost surprinzător faptul că viteazului comandant i s-a decernat pentru a doua oară medalia Navy Cross. Avea să primească cinci astfel de medalii.

La a patra ieșire, O`Kane a avut ghinionul unor torpile defecte. O navă antisubmarin și o vedetă rapidă au zărit simultan periscopul unui submarin și au pornit la atac. O`Kane s-ar fi putut scufunda la  mare adâncime, dar instinctul îi spunea că nu degeaba se bucura brusc de o asemenea atenție, Așa că a rămas în preajmă. în ciuda riscului, și două ore mai târziu a observat două nave de transport. Fără să mai stea pe gânduri, Dick a hotărât să treacă la atac, înfruntând pericolul. Numai că ridicând periscopul, a avut surpriza să constate că cele două nave nu abandonaseră urmărirea și că se îndreptau cu toată viteza spre el. Căpitanul a făcut un calcul rapid și ajuns la concluzia că avea timp să atace cele două nave de transport, pentru ca apoi să se scufunde la o adâncime care să-i ofere siguranță. Dacă manevra nu i-ar fi reușit, nu era nici o clipă de pierdut. Trebuia să părăsească zona fără întârziere. Imediat după lansarea primelor trei torpile, O`Kane s-a îndreptat către cealaltă navă comercială, asupra căreia a trimis imediat o altă salvă. Chiar în clipa când cobora periscopul, a observat una din navele inamice venind în mare viteză.  Au lipsit doar câțiva centimetri pentru ca cele două nave să se ciocnească. O`Kane a continuat scufundarea, chiar în clipa când prima navă comercială exploda. Japonezii n-au întârziat să treacă, la rândul lor, la atac. O succesiune de explozii au început să zguduie submarinul. La bord s-a întrerupt electricitatea. O`Kane s-a hotărât să inițieze o acțiune foarte riscantă, fulgerătoare. A comandat „cu toată viteza înainte”. Submarinul a trecut direct pe sub nava atacatoare, dar înainte de a ajunge în locul în care s-ar fi aflat în siguranță, inamicul a lansat o încărcătură de grenade. antisubmarin și undele exploziei i-au lovit din plin. Oamenii au fost aruncați de la posturile lor. În camera motoarelor, ajutoarele mecanicului șef țineau, la lumina lămpilor de avarie, butoanele de  poziție cu mâna, încercând să prevină scurtcircuitarea. Dar în postul lui de comandă, O`Kane zâmbea căci sunetul insistent al sonarului încetase. Acțiunea sa riscantă fusese încununată de succes și inamicul pierduse contactul. Profitând de avantajul acestei manevre norocoase, O`Kane și-a scufundat submarinul în ape mai adânci și, 38 de minute mai târziu, s-a întors la adâncimea care-i permitea să ridice periscopul. Câteva avioane veniseră în ajutorul convoiului, iar vasele de escortă culegeau supraviețuitorii, căci ambele nave de transport se scufundaseră.

În zilele următoare, căpitanul a observat că japonezii, datorită pierderilor exprese, nu-și mai trimiteau convoaiele pe timpul nopții. Așa că s-a hotărât să-i atace chiar în bârlogul lor și s-a deplasat în apropierea bazei Owase Wan, unde a depistat prin periscop chiar nava care era chiar pe-aci să-i scufunde. Gândindu-se că-i va fi ușor să se răzbune, pentru că inamicul se afla la ancoră. O`Kane l-a ridicat pe Tang la suprafață și l-a poziționat în așa fel încât să-și poată lansa torpila dinspre țărm și nu dinspre larg. Foarte încrezător, a lansat o singură torpilă electrică. Dar aceasta, după o sută de iarzi, s-a defectat și a căzut la fund. O a doua torpilă a trecut pe sub țintă fără să explodeze. A fost greu de înțeles cum de japonezii nu au observat urmele celor două torpile, dar aceștia n-au dat nici un semn de viață. Așa că O`Kane, fără să mai stea pe gânduri, s-a apropiat mult de inamic și a utilizat, de data asta, o torpilă de alt tip. Dar și aceasta a reușit să dea greș, trecând la mai mulți iarzi de țintă. Era aproape de necrezut. A mai lansat încă una, fără prea mare speranță, însă de data aceasta torpila a mers drept ca o săgeată și s-a înfipt în pântecul navei japoneze. O explozie a luminat puternic noaptea întunecată. Când fumul și aburul s-au dispersat, nava de război era deja la fund. Doar câteva resturi mai pluteau pe suprafața apei. Pe 1? octombrie Tang a intrat în strâmtoarea Formosa pe timpul nopții și, după o oră de patrulare, a scufundat o navă care transporta material de război, căci japonezii, temându-se de un atac asupra Filipinelor, trimiteau acolo în mare grabă întăriri. Tang a înaintat mai adânc în strâmtoare și, curând după ivirea zorilor, a întâlnit un alt transportor. Apele fiind puțin adânci și țărmul prea aproape, O`Kane a decis să-și amâne atacul până la căderea nopții. Și-a petrecut în schimb ziua următoare urmărind nava de transport prin periscop. În ciuda faptului că marea era agitată, el s-a apropiat la mai puțin de 500 de iarzi, de îndată ce soarele a dispărut, și folosind o singură torpilă, a izbutit să scufunde nava inamică.

Sfârșitul submarinului Tang avea să vină de la o torpilă defectă, torpila numărul 24, cea mai ghinionistă dintre toate, care, în loc să se îndrepte către o navă inamică, a făcut un arc de cerc și a izbit cu toată viteza submarinul care o lansase. O`Kane și încă opt supraviețuitori care fuseseră aruncați în mare atunci când torpila explodase, au petrecut mult timp în apele pline de petrol, înainte de a fi culeși de o navă japoneză. De îndată ce au fost ridicați la bord, toți nouă au fost bătuți până la inconștiență, dar nici unul dintre n-a divulgat vreo informație strategică.

O`Kane și oamenii lui aveau să petreacă timpul rămas până la sfârșitul războiului în lagărele japoneze. Doar trei oameni aveau să supraviețuiască condițiilor îngrozitoare din captivitate. Printre ei s-a aflat și O`Kane, care, în 1946, avea să fie decorat cu medalia de aur a Congresului de către însuși președintele Harry Truman.

În total, Tang a scufundat 24 de nave inamice, mai mult decât oricare submarin american, cu excepția lui Tautog, care a realizat performanța sub comanda succesivă a trei comandanți.

„Periscop” (ROȘCA 1993)

 Sorin Roșca, Periscop, „Tomis”, Constanța, 1993, decembrie

*

La New Delhi, India, a avut loc recent un prestigios congres internațional la care au participat nume de rezonanță din domeniul biochimiei farmaceutice, științelor farmaceutice și medicinei. Alături de cercetători din SUA, Canada, Japonia, China, India etc, a participat și conf. univ. dr. Natalia Roșoiu, creatoarea medicamentului „Alflutop”, care a prezentat lucrarea „Medicamentul Alflutop - compoziție chimică și efect terapeutic - explicarea mecanismului in vivo”. Intervenția cercetătoarei din Constanța sa- bucurat de un succes deosebit, lucrarea sa fiind solicitată pentru a vedea lumina tiparului, autoarea fiind invitată de pe acum la congresul următor, care va avea loc la Toronto, Canada.

*

Sala „Project” din Constanța a găzduit expoziția de tehnică de calcul a grupului de firme UNI DATA. Au fost prezentate publicului constănțean ultimele noutăți în materie, între care platforma hardware și software, rețele, soluții de interconectare, comunicații de date, multimedia, UNIX, CAD etc.

*

Inițiativa Biroului Permanent al PNL Constanța de a acorda bursa „I. C. Brătianu” unui student constănțean în 1994 este demnă de a fi semnalată, deși modesta sumă de 15.000 lei nu va putea acoperi  nici măcar contravaloarea ciorbei zilnice pe timp de o lună.

*

Legendarul „revoluționar” constănțean Lazăr Cercel continuă să-și dea în petic: încălcând cu voioșie statutul asociației și toate legile în vigoare. Ultima sa năzbâtie a fost deosebit de spectaculoasă: însoțit de numeroși „simpatizanți” din Mangalia și comuna 23 August, a reușit să schimbe comitetul director și să se autoinstaleze președinte al Asociației Revoluționarilor din Constanța. În episodul următor vom asista probabil la o nouă „detronare” a sa din funcție. Circul continuă...

*

Un eveniment important în viața etniei turco-tătare musulmane: Conferința Națională a Uniunii Democrate a Tătarilor Turco-Musulmani din România a analizat nu demult activitatea desfășurată în ultimii doi ani, fiind reținute numeroase propuneri care vizează atât perspectiva imediată, cât și viitorul Uniunii. În funcția de președinte al UDTTMR a fost ales ing. Mambet Unal, iar în cele de vicepreședinți Memedemin Iașar, Ecrem Gafar și Șucuri Baubec.

*

O delegația a filialei Constanța a UDTTMR a efectuat o vizită în Republica Karaceai Cercheză la invitația domnilor Kazakov Ilias, Sanglibai Abutalip și Kereit Ramazan, membri de frunte ai Uniunii Tătare din republică. În cadrul schimburilor de vedere și contactelor avute în raionul Adighe Habi au fost consolidate relațiile de prietenie între reprezentanții celor două Uniuni, deschizându-se largi perspective de colaborare.

*

Postul local de televiziune „SOTI” a împlinit doi ani de activitate. Din păcate, primul post de televiziune din Constanța emite la ore târzii din noapte, după încheierea programului II al TVR și sâmbăta dimineața. Tuturor colegilor de la „SOTI” un „La mulți ani!”.

*

Florica Stanciu debutează editorial cu romanul istoric „Umbre la fereastra cetății”, o interesantă radiografie a ținutului dintre Dunăre și Mare în preajma războiului din 1877. Volumul a văzut lumina tiparului la Editura Europolis din Constanța, lansarea sa fiind găzduită de librăria „Mihai Eminescu”.

*

Au apărut numerele 5, 6 și 7 ale suplimentului literar artistic „Albatrosul” al cotidianului „Cuget liber”. Sumarul acestuia este o mărturie a faptului că minusculul nucleu redacțional își ține promisiunea făcută cititorilor în numărul de debut: promovarea valorilor autentice ale acestui spațiu, popularizarea valorilor universale ale literaturii și artei.

*

În condiții grafice excepționale a văzut lumina tiparului în Belgia un cuprinzător volum de haiku, în care, alături de maeștri ai genului din întreaga lume, figurează și câțiva membri ai Societății de Haiku din Constanța. Felicitări profesorului Ion Codrescu și tinerilor autori! 

„Efigiile unui timp eroic” („TOMIS” 1989)

 D. Irimescu, Efigiile unui timp eroic, „Tomis”, Constanța, august 1989 (exemplu de limbă de lemn în propaganda comunistă și ceaușistă)

Douăzeci și patru cei patruzeci și cinci de ani care ne clădesc în fața timpului o istorie, vârsta libertății cucerite cu arma în mână în zilele eroicului august 1944, semnifică pentru noi, pentru România, pentru prezent și pentru viitor, Epoca Nicolae Ceaușescu, timpul marilor, inegalabilelor îndrăzniri și întemeieri deschis patriei și națiunii noastre de Congresul al IX lea al partidului, de înțelepciunea eminentului revoluționar și patriot, investit în istoricul iulie 1965, la Congresul al IX lea, în funcția supremă de secretar general al partidului. Sub imboldul gândirii sale temerare și novatoare, al inițiativelor sale inestimabile, s-au îndrăznit și s-au înfăptuit toate amplele și generoasele programe naționale de dezvoltare a societății moderne, a economiei moderne, a științei și culturii României socialiste moderne. Grație neobositei și rodnicei sale activități desfășurate în fruntea partidului și națiunii, România epocii ce-i poartă cu firească îndreptățire numele s-a afirmat, cu fiecare zi mai pregnant și mai strălucit, ca o țară a muncii libere, a unui popor liber, a marilor efervescențe creatoare, a întemeierilor și a înfăptuirilor de avangardă.    

Impresionante realizări dobândite de poporul român în noua și glorioasa epocă a cutezanțelor și înfăptuirilor revoluționare inaugurată de Congresul al IX lea, de gândirea și acțiunea genialului strateg și ctitor al întregii opere de edificare socialistă și comunistă, tovarășul Nicolae Ceaușescu, au făcut din vechea Românie „eminamente agricolă” și tot atât de eminamente de înapoiată și aservită, un puternic stat industrial-agrar a cărui producție industrială a crescut în 1988 comparativ cu 1945 de 123 de ori. Numai pe parcursul ultimelor două decenii au fost construite și echipate 2000 de noi întreprinderi, amplasate atât în vechile centre tradiționale, cât și în tinerele platforme industriale ale noilor orașe apărute pe harta țării ca piloni trainici ai transpunerii în fapte a politicii partidului de dezvoltare armonioasă, echilibrată a întregului teritoriu național.     

Epoca Nicolae Ceaușescu e timpul fertil al înălțării pe harta patriei radical înnoite, întinerite, a marilor centrale termoelectrice de la Turceni și Rogojelu, de la Mintia, Ișalnița, București Sud sau Brăila, a puternicelor hidrocentrale de la Porțile de Fier II și Lotru, a salbelor de amenajări hidroenergetice de pe Olt, Someș, Siret, Argeș și Buzău, a marii și moderne cetăți siderurgice de la Călărași, a combinatelor chimice și petrochimice de la Pitești și Teleajen, de la Ișalnița și Turnu Măgurele. 

Embleme nepieritoare ale unei înțelepte și fertile mobilizări a tuturor forțelor și energiilor națiunii într-un vast efort constructiv, aceste mândre ctitorii industriale ale României contemporane se însoțesc în conștiința noastră cu numeroase alte realizări și înfăptuiri asemenea Transfăgărășeanului, a Metroului bucureștean, a veritabilei salbe de porturi și șantiere navale de-a lungul întregului curs românesc al Dunării, de la Sulina până la Orșova, a amplelor lucrări de amenajare complexă a Dâmboviței și Argeșului. Înfăptuirea în ultimele două decenii a unui vast programa de amenajări pentru irigații și lucrări de îmbunătățiri funciare ca părți importante ale procesului de edificare a obiectivelor noii revoluții agrare au deschis agriculturii noastre socialiste drumul mereu ascendent al marilor recolte și producții sigure și stabile.   

Impresionante sunt ctitoriile durate în anii de după Congresul al IX lea al partidului pe străvechiul pământ românesc al Dobrogei: marile magistrale de navigație ale canalelor Dunăre-Marea Neagră și Poarta Albă- Midia Năvodari, porturile maritime de la Constanța, Midia și Mangalia, șantierele navale Constanța și Mangalia, modernul combinat petrochimic de la Midia, insulele de oțel ale celei dintâi schele petroliere românești de pe platforma continentală a Mării Negre, marele complex al noilor porturi transdunărene, uriașul complex portuar maritimo-fluvial Constanța Sud, modernele reactoare și uzine ale primei centrale nuclearo-electrice românești de la Cernavodă...

Fiecare din numeroasele și fertilele vizite de lucru efectuate de-a lungul ultimelor două decenii și jumătate de secretarul general al partidului în județul Constanța a fost marcată de actul punerii pietrei fundamentale a unui nou edificiu al dezvoltării noastre social-economice.

Cu aceeași nețărmurită bucurie, cu aceeași aleasă stimă și-au întâmpinat oamenii muncii din municipiul și județul Constanța înalții oaspeți, tovarășul Nicolae Ceaușescu și tovarășa Elena Ceaușescu, în acele zile de vară și rodnicie aflate sub semnul apropiatei sărbători a libertății patriei. Noua vizită de lucru întreprinsă la sfârșitul lui iulie în unitățile industriale și agricole din județul nostru s-a constituit ca de fiecare dată într-un amplu și fructuos dialog între realizatorii marelui complex portuar Constanța Sud și ai navelor amiral, între textilistele de la Integrata de Lână Constanța și făurarii de la Albești și Cobadin ai celor mai mari recolte de grâu și orz  din istoria acestor oameni și ogoare cu strălucitul ctitor de țară și eră a biruinței. Vizita conducătorului stimat și iubit s-a încheiat apoteotic cu marea și impresionanta adunare populară din municipiul Constanța, în care zecile de mii de locuitori ai ținutului dintre Dunăre și mare au dat o puternică expresie sentimentelor prețuire și admirație, de nețărmurită dragoste și gratitudine față de genialul conducător al partidului și al națiunii, prin a cărui generoasă grijă față de împlinirea și înflorirea acestor planuri, față de prosperitatea materială și spirituală a locuitorilor săi s-au împlinit toate marile marile zidiri și înfăptuiri românești de la țărmul mării. Cu înaltă mândrie comunistă și patriotică au primit zecile de mii de participanți la marea adunare populară impresionantul tablou al realizărilor socialiste a județului lor și a țării întregi reliefat în chip strălucit în magistrala cuvântare rostită de secretarul general al partidului: „Pe cei care pun întrebarea ce realizări are socialismul, îi poftim să vină în Constanța, ca și în alte părți ale României. Aici, în Constanța, care - cu 40 de ani în urmă - era printre cele mai înapoiate zone ale țării, se vede ce poate realiza un popor cu oameni ai muncii care-și făuresc viitorul în mod liber și independent”. 

Mândri de toate aceste realizări dobândite sub conducerea partidului, a secretarului său general, conștienți de faptul că ele reprezintă doar începutul necesar și trainic al împlinirii destinului lor luminos și fericit în patria liberă și mereu mai puternic și mai prosperă, comuniștii, toți locuitorii Constanței, au dat glas unanimei și totalei lor adeziuni la Hotărârea Plenarei Comitetului Central al partidului din 27-28 iunie privind realegerea de către Congresul al XIV lea în înalta funcție de secretar general al partidului a Comunistului, Patriotului și Omului sub a cărui înțeleaptă conducere s-au înfăptuit marile și epocalele cuceriri ale patriei pe drumul desăvârșirii progresului și civilizației socialiste.    

Ei și-au însoțit totala adeziune la această unanimă și dreaptă rostire a națiunii în fața istoriei cu legământul fierbinte de a face din eforturile lor consacrate îndeplinirii  până la 23 August a sarcinilor planului pe 8 luni și până la Congresul al XIV lea al partidului a planului pe întregul an 1989, o trainică și fertilă contribuție la înfăptuirea mărețelor obiective ale dezvoltării și înfloririi României jalonate de apropiatul forum comunist.