STALINIȘTI SOVIETICI LA PENSIE

Moartea lui Stalin la 5 martie 1953 a reprezentat sfârşitul unei ere dominate de cultul personalităţii şi teroare. Anumite momente din timpul agoniei sale de om bolnav par să indice că ‘’locotenenţii’’ săi l-au ‘’ajutat’’ să moară prin pasivitatea lor. Ei ştiau cel mai bine că, deşi aflaţi în apropierea ‘’părintelui popoarelor’’, siguranţa persoanei era la fel de incertă ca a ultimului cetăţean sovietic. Dealtfel, regimul politic poststalinist a fost reprezentat de o conducere colectivă, lipsită de cultul personalităţii şi de renunţarea la eliminarea concurenţilor din partid prin crimă.

Excepţia a constituit-o Lavrenti Beria, atotputernicul patron al poliţiei politice staliniste. Perceput de restul grupului conducător ca o potenţială ameninţare, el a fost arestat cu ajutorul armatei, judecat şi executat în secret în acelaşi an.

Ceilalţi lideri poststalinişti au reuşit însă să iasă la pensie, de care s-au bucurat mai mult sau mai puţin. Mareşalul Kliment Voroşilov, era un erou fără glorie al celui de al doilea război mondial, în calitatea sa de protejat al lui Stalin. El a preluat preşedinţia Prezidiului Sovietului Suprem (Parlamentul), trebuind însă să demisioneze în 1960, ca urmare a lipsei de loialitate faţă de Hruşciov în lupta acestuia cu Molotov, Kaganovici şi Malenkov din 1957. A murit în 1969, în vârstă de 88 de ani, fără să-şi termine memoriile, la începutul cărora promisese că va spune tot ce ştie despre Stalin, despre care nu putea totuşi să vorbească ‘’fără respect’’. A fost  înmormântat cu onoruri lângă zidul Kremlinului, iar oraşul Lugansk a fost denumit Voroşilovgrad.

Anastas Mikoian, membru al Biroului Politic, a fost liderul sovietic care s-a bucurat de cea mai mare longevitate în conducerea de partid şi de stat. Capacitatea sa de adaptare politică se reflectă într-o replică dată unor prieteni, care îl avertizau că afară plouă şi nu are umbrelă: ‘’Nu-i nimic, o să mă strecor printre picături.’’ După retragerea din funcţia de preşedinte al Prezidiului Sovietului Suprem în 1964, pe motiv de vârstă, a rămas membru al CC şi al Prezidiului Sovietului Suprem până în 1974. Retragerea i-a adus şi unele dezavantaje, cel mai semnificativ pentru el fiind ordinul de părăsire a vilei oficiale de lângă Moscova. S-a retras treptat din viaţa publică, fiind preocupat de scrierea memoriilor, dintre care o parte au şi apărut. În momentul morţii sale, în octombrie 1978, persoane oficiale de la Institutul de marxism-leninism au ridicat de la locuinţa sa toate documentele. ‘’Ce istorie grozavă am fi avut dacă Anastas Mikoian ne-ar fi oferit adevăratele sale amintiri’’, aprecia un istoric american, care anticipa în 1973 că la moartea lui Mikoian, ‘’îndureraţii săi colegi vor cerceta cu migală fiecare foaie de hârtie rămasă în urma lui’’.

Viaceslav Molotov, fost premier şi apoi ministru de externe, a fost considerat ca fiind omul numărul doi în ierarhia stalinistă până în 1949. Intrat în dizgraţia lui Stalin, a revenit în fruntea diplomaţiei în 1953. Perceput ca cel mai conservator din noua conducere, Molotov va pierde din nou funcţiile de partid şi de stat în competiţia cu Hruşciov. În 1961 a fost chiar exclus din partid, al cărui membru era din 1906, iar localităţile care-I purtau numele şi-au reluat vechile denumiri. La sfârşitul vieţii ducea o viaţă foarte retrasă, nefiind nici măcar recunoscut pe stradă de noile generaţii.  A încetat din viaţă în noiembrie 1986, în vârstă de 96 de ani.

Ghiorghi Malenkov, numărul doi stalinist după dizgraţia lui Molotov, a preluat conducerea guvernului în 1953.  A fost şi el exclus din partid în 1961, fiind scos la pensie ca director de fabrică. A murit în ianuarie 1988, în vârstă de 86 de ani, existând indicii că în ultimii ani de viaţă mergea la biserică.

În legătură cu ‘’epigonii’’ lui Stalin, istoricul sovietic Roy Medvedev observa în 1983 că nici unul nu poate fi considerat o personalitate istorică, deoarece nu au fost autori sau regizori ai propriei drame. Astfel, Voroşilov nu a fost un adevărat conducăror militar, deşi a comandat armate, Molotov nu a fost un adevărat diplomat, deşi a fost ministru de externe timp de 11 ani, Kaganovici nu ştia să redacteze corect o scrisoare sau o notă, deşi a deţinut înalte funcţii de stat, Malenkov nu avea experienţă în afaceri de stat, deşi era un expert în sforării de partid. Numai inteligentul Mikoian a simţit mai bine ca ceilalţi limitele pe care nu trebuia să le încalce pentru a putea supravieţui.

SURSA

Roy Medvedev, Oamenii lui Stalin, Meridiane, Bucureşti, 1993, 240 p.

Biografia dictatorului sovietic Iosif Stalin (1879-1953) (AXELROD & PHILLIPS 1995)

<
(...) El atacat apoi aripa dreaptă a partidului, condusă de Nikolai Buharin. În decurs de un an, opoziția de stînga și de dreapta au fost nimicite, iar Stalin a devenit dictatorul absolut al Uniunii Sovietice.
S. își propunea să transforme Uniunea Sovietică dintr-o țară eminamente agrară într-o putere industrială modernă. Pentru a atinge acest obiectiv era dispus să sacrifice vieți omenești la o scară fără precedent. La sfîrșitul anului 1928 a expropriat terenurile fermierilor din clasa de mijloc („kulaci”), „deportîndu-i” sau omorîndu-i pe cei care opuneau rezistență. Regimul lui S. a pus în aplicare o serie de „planuri cincinale” prin care urmau să fie realizate colectivizarea și industrializarea. Administrația lui a finanțat industria exportînd cereale și alte produse, în ciuda foametei devastatorare care a bîntuit Uniunea Sovietică în 1932. Milioane de oameni care au opus rezistență au fost executați și mai multe milioane au murit de inaniție. Potrivit unei estimări din 1988 cu privire la numărul victimelor colectivizării forțate din 1928-1933, aceasta s-a ridicat la 25 milioane.
Pe parcursul primului plan cincinal, opoziția împotriva lui S. s-a materializat printr-o răscoală țărănească pe care dictatorul a înăbușit-o fără probleme. În momentul în care Congresul al XVII lea al partidului și-a manifestat sprijinul pentru Serghei Kirov, un moderat și un potențial rival, S. a pus la cale asasinarea lui în decembrie 1934. Ulterior, S. a folosit moartea lui Kirov ca pretext pentru a-i aresta pe cei mai mulți dintre oficiali de rang înalt ai partidului sub acuzația de a fi participat la un complot contrarevoluționar. Din 1936 pînă în 1938, el a inițiat o serie de procese publice în care oficiali de partid și mulți oameni din corpul de ofițeri ai Armatei Roșii au fost învinuiți de crime scandaloase sau acte de trădare. Rezultatul epurărilor a fost devastator. În 1939, 98 din cei 139 de membri ai Comitetului Central ales în 1934 fuseseră executați, iar 1108 din cei 1964 de delegați la Congresul al XVII lea arestați. Sub conducerea șefului KGB Lavrenti Beria, poliția secretă a arestat, executat, exilat sau întemnițat milioane de indivizi dintre cetățenii de rînd. În ajunul celui de-al doilea război mondial, S. distrusese orice opoziție serioasă și își teroriza țara, chiar dacă el o transformase într-un gigant industrial și crea în legătură cu el însuși un deșănțat cult al personalității.
În momentul în care Adolf Hitler și-a extins dominația în Europa la sfîrșitul anilor 1930, S. nu avea nici cea mai mică dorință de a se opune acestei antiteze ideologice la comunism. El a încercat să ajungă la o înțelegere cu puterile democratice occidentale, dar a fost respins. În acest condiții s-a orientat chiar spre Hitler, încheind un pact de neagresiune nazist-sovietic la 23 august 1939. După invadarea Poloniei de către Germania, S. a început să propage influența sovietică în vest, atacînd Finlanda la 30 noiembrie. Un război scurt, dar costisitor a dus la capitularea Finlandei la 12 martie 1940. Apoi, la 22 iunie 1941, Hitler a încălcat pactul de neagresiune invadînd Uniunea Sovietică.
La început, rezistența sovietică a fost necoordonată, deoarece în urma epurărilor lui S. Armata Roșie pierduse mii de ofițeri superiori. După o scurtă perioadă de panică și dezorganizare, S. a preluat personal comanda Armatei Roșii și a organizat o contraofensivă de o eficiență crescîndă. În condițiile amenințării reprezentate de înaintarea germană el acționat rapid pentru transferarea industriilor vitale spre est, în Siberia și în Asia Centrală. Pe de altă parte, a reunit poporul sovietic apelînd la patriotism și chiar a dizolvat Internaționala Comunistă și a reabilitat oficial Biserica Ortodoxă. În pofida epurărilor efectuate de el însuși în rîndurile corpului de ofițer, S. a identificat comandanți de nădejde - chiar străluciți - în mareșalii Gheorghi Jukov și Ivan Konev, sprijinindu-i în campaniile extrem de costisitoare, dar în cele din urmă victorioase împotriva invadatorilor.
La mijlocul războiului, S. cîștigase un mare prestigiu ca lider militar, ceea ce i-a conferit o poziție solidă la negocierile purtate cu Aliații la conferințele de al Teheran, Ialta și Postdam. La sfîrșitul războiului, mulți ruși - și nu numai ei - erau dispuși să treacă cu vederea grozăviile regimului lui S., în care ajunseseră să vadă un salvator al patriei sale.
Dar după ce a triumfat asupra lui Hitler, S. a instituit rapid un nou sistem de teroare și represiune, impunîndu-le țăranilor taxe uriașe și intentînd noi procese sub acuzația de sabotaj și conspirații. Imediat după victoria repurtată în cel de a-l doilea război mondial, el a extins sfera de influență sovetică în regiunile învecinate, instaurînd regimuri marionetă în statele din Balcani și Europa de Est. În felul acesta, el a creat ceea ce Winston Churchill a numit Cortina de Fier ce despărțea imperiul comunist de restul lumii și a declanșat „războiul rece” între țările aliate cu sovietele și Occident, „război” ce avea să dureze aproape patru decenii.
În 1953, S. a pretins că a descoperit un complot la nivelul corpului de medici al Kremlinului, iar poporul sovietic s-a cutremurat în pragul a ceea ce părea o iminentă desfășurare de epurări sîngeroase. Dar bătrînul dictator era bolnav în acel moment și la 5 martie a murit în urma unui accident vascular.
Referințe bibliografice complementare:  Alan Bullock, Hitler and Stalin: Parallel Lives (New York: Knopf, 1992); Isaac Deutcsher, Stalin: A Political Biography, 2d ed. (New York: Oxford University Press, 1967); Robert H. McNeal, Stalin: Man and Ruler (New York: New York University Press, 1988)
>

SURSA
A. Axelrod & C. Phillips, Dictatori și tirani, trad. I. Aramă, ed. Lider, București, 1995, pp. 457-459.