Persecutarea atletului constănțean T. Petcu de către Securitate („Cuget Liber” 2015)

FLORENTINA BOZÎNTAN,

Mărturiile constănţeanului acuzat că l-ar fi turnat pe Filimon Sârbu, "erou al comuniştilor",

„Cuget Liber”, Constanța, 23 mai 2015

STALINIȘTI SOVIETICI LA PENSIE

Moartea lui Stalin la 5 martie 1953 a reprezentat sfârşitul unei ere dominate de cultul personalităţii şi teroare. Anumite momente din timpul agoniei sale de om bolnav par să indice că ‘’locotenenţii’’ săi l-au ‘’ajutat’’ să moară prin pasivitatea lor. Ei ştiau cel mai bine că, deşi aflaţi în apropierea ‘’părintelui popoarelor’’, siguranţa persoanei era la fel de incertă ca a ultimului cetăţean sovietic. Dealtfel, regimul politic poststalinist a fost reprezentat de o conducere colectivă, lipsită de cultul personalităţii şi de renunţarea la eliminarea concurenţilor din partid prin crimă.

Excepţia a constituit-o Lavrenti Beria, atotputernicul patron al poliţiei politice staliniste. Perceput de restul grupului conducător ca o potenţială ameninţare, el a fost arestat cu ajutorul armatei, judecat şi executat în secret în acelaşi an.

Ceilalţi lideri poststalinişti au reuşit însă să iasă la pensie, de care s-au bucurat mai mult sau mai puţin. Mareşalul Kliment Voroşilov, era un erou fără glorie al celui de al doilea război mondial, în calitatea sa de protejat al lui Stalin. El a preluat preşedinţia Prezidiului Sovietului Suprem (Parlamentul), trebuind însă să demisioneze în 1960, ca urmare a lipsei de loialitate faţă de Hruşciov în lupta acestuia cu Molotov, Kaganovici şi Malenkov din 1957. A murit în 1969, în vârstă de 88 de ani, fără să-şi termine memoriile, la începutul cărora promisese că va spune tot ce ştie despre Stalin, despre care nu putea totuşi să vorbească ‘’fără respect’’. A fost  înmormântat cu onoruri lângă zidul Kremlinului, iar oraşul Lugansk a fost denumit Voroşilovgrad.

Anastas Mikoian, membru al Biroului Politic, a fost liderul sovietic care s-a bucurat de cea mai mare longevitate în conducerea de partid şi de stat. Capacitatea sa de adaptare politică se reflectă într-o replică dată unor prieteni, care îl avertizau că afară plouă şi nu are umbrelă: ‘’Nu-i nimic, o să mă strecor printre picături.’’ După retragerea din funcţia de preşedinte al Prezidiului Sovietului Suprem în 1964, pe motiv de vârstă, a rămas membru al CC şi al Prezidiului Sovietului Suprem până în 1974. Retragerea i-a adus şi unele dezavantaje, cel mai semnificativ pentru el fiind ordinul de părăsire a vilei oficiale de lângă Moscova. S-a retras treptat din viaţa publică, fiind preocupat de scrierea memoriilor, dintre care o parte au şi apărut. În momentul morţii sale, în octombrie 1978, persoane oficiale de la Institutul de marxism-leninism au ridicat de la locuinţa sa toate documentele. ‘’Ce istorie grozavă am fi avut dacă Anastas Mikoian ne-ar fi oferit adevăratele sale amintiri’’, aprecia un istoric american, care anticipa în 1973 că la moartea lui Mikoian, ‘’îndureraţii săi colegi vor cerceta cu migală fiecare foaie de hârtie rămasă în urma lui’’.

Viaceslav Molotov, fost premier şi apoi ministru de externe, a fost considerat ca fiind omul numărul doi în ierarhia stalinistă până în 1949. Intrat în dizgraţia lui Stalin, a revenit în fruntea diplomaţiei în 1953. Perceput ca cel mai conservator din noua conducere, Molotov va pierde din nou funcţiile de partid şi de stat în competiţia cu Hruşciov. În 1961 a fost chiar exclus din partid, al cărui membru era din 1906, iar localităţile care-I purtau numele şi-au reluat vechile denumiri. La sfârşitul vieţii ducea o viaţă foarte retrasă, nefiind nici măcar recunoscut pe stradă de noile generaţii.  A încetat din viaţă în noiembrie 1986, în vârstă de 96 de ani.

Ghiorghi Malenkov, numărul doi stalinist după dizgraţia lui Molotov, a preluat conducerea guvernului în 1953.  A fost şi el exclus din partid în 1961, fiind scos la pensie ca director de fabrică. A murit în ianuarie 1988, în vârstă de 86 de ani, existând indicii că în ultimii ani de viaţă mergea la biserică.

În legătură cu ‘’epigonii’’ lui Stalin, istoricul sovietic Roy Medvedev observa în 1983 că nici unul nu poate fi considerat o personalitate istorică, deoarece nu au fost autori sau regizori ai propriei drame. Astfel, Voroşilov nu a fost un adevărat conducăror militar, deşi a comandat armate, Molotov nu a fost un adevărat diplomat, deşi a fost ministru de externe timp de 11 ani, Kaganovici nu ştia să redacteze corect o scrisoare sau o notă, deşi a deţinut înalte funcţii de stat, Malenkov nu avea experienţă în afaceri de stat, deşi era un expert în sforării de partid. Numai inteligentul Mikoian a simţit mai bine ca ceilalţi limitele pe care nu trebuia să le încalce pentru a putea supravieţui.

SURSA

Roy Medvedev, Oamenii lui Stalin, Meridiane, Bucureşti, 1993, 240 p.

POVESTEA IMNULUI. România a avut șase imnuri de stat. Cât de reprezentativ este „Deșteaptă-te, române”?

Digi 24 1 decembrie 2013  

Fotbalul în România comunistă a anului 1954

În România primul meci de fotbal a avut loc în 1902, fotbalul dezvoltându-se apoi în sistem profesionist.
După instaurarea regimului comunist în 1945-1947 de către armata sovietică, fotbalul a suferit transformări, ca și întreg domeniul sportiv, „pe principii noi, sănătoase, care urmăresc în primul rând întărirea sănătății oamenilor muncii și dezvoltarea lor multilaterală, pentru a deveni capabili să depună o muncă de înaltă productivitate și să apere cuceririle clasei muncitoare”.
Astfel, numărul de jucători a crescut de la 15.000 în perioada precomunistă la 115.000 în 1954, iar numărul echipelor de la 700 la 6.000. Multe echipe reprezentau instituții rurale: cooperative agricole de producție (GAP/CAP), întreprinderi agricole de stat (GAS/IAS), stațiuni de mecanizare și tractoare (SMT) și cămine culturale.
Din cele 33 de meciuri internaționale disputate în 1953, echipele românești au câștigat 20, au remizat 8 și a pierdut 5. „În aceste întâlniri, jucătorii au dat dovadă de un înalt patriotism și de o mare combativitate. Dezvoltarea calităților morale și de voință ale fotbaliștilor constituie o preocupare pricipală a antrenorilor. Aceasta face parte din întregul proces de instruire și antrenament - proces care se desăvârșește cu ajutorul experienței Uniunii Sovietice unde maeștrii sportului a ridicat această disciplină pe o treaptă superioară de dezvoltare. Întreaga activitate este fundamentată pe baze științifice.”
Competițiile de fotbal în Republica Populară Română erau reprezentate de campionate, organizate pe categorii, și de cupe.
Campionatele pentru juniorii de 16-18 ani erau similare cu cele pentru seniori, jucându-se tur-retur.
Prima treaptă era reprezentată de campionatele raionale și orășenești, organizate pe 1-2 serii de către comisiile raionale și orășenești de fotbal de pe lângă comitetele de Cultură Fizică și Sport raionale și orășenești. Căștigătoarele promovau în categoria superioară, respectiv campionatul regional.
Campionatele regionale erau organizate pe 1-3 serii de câte 8-12 echipe de către comisiile regionale de fotbal, supervizate de Comisia centrală de fotbal. Câștigătoarele seriilor jucau baraj titlul de campionă regiunii, iar acestea participau la campionatul de promovare în categoria B, jucat pe grupe în orașe neutre.
Categoriile B și A formau campionatul republican, fiind organizate direct de Comisia centrală de fotbal.. Categoria B desemna echipele ce promovau în A și cele ce retrogradau în campionatele regionale. Campionatul categoriei A cuprindea 14 echipe, care practicau un fotbal bazat pe „principiile jocului modern, adică pe mișcare permanentă și superioritate numerică în acțiuni”. Cîștigătoarea devenea campioana țării, iar ultimele clasate retrogradau în B.
Clasamentul se alcătuia pe baza următoarei reguli: 2 puncte pentru victorie, 1 punct pentru remiză și 0 puncte pentru înfrângere. Departajarea echipelor cu punctaj egal se făcea pe 3 trepte: I.) golaveraj: prin împărțirea numărului de goluri marcate la cel al golurilor primite; II.) număr de victorii; III.) rezultatele jocurilor dintre echipele comparate. Criteriile clasamentului erau stabilite de Comisia centrală de fotbal.
Numărul echipelor de seniori participante la Cupa României a crescut de la 156 în 1950 la 2330 în 1954, juniorilor fiindu-le rezervată Cupa orașelor. Aceste două competiții se disputau eliminatoriu, finalele jucându-se la București.
Calendarul competițional se desfășura între jumătatea lui martie și începutul lui decembrie, cu o pauză în 15 iulie - 15 august.



SURSA
***, Fotbalul. Adnotări pe marginea regulamentului de joc, Cultură fizică și sport, București, 1954: 6-7,

A murit Ştefan Stănculescu, omul care l-a convins pe Gaţu să se apuce de handbal

GSP 4 octombrie 2013

Masacrul delfinilor de la Marea Neagră (I)

Cuget Liber 30 iulie 2013

Sărbătoarea Castelului Peleş - milioane de vizitatori în şase decenii

Cuget Liber 7 aprilie 2013