Se afișează postările cu eticheta 1866. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta 1866. Afișați toate postările
duminică, 1 decembrie 2013
marți, 4 iunie 2013
Relația dintre un domn francez și o domnișoară rusoaică în secolul XIX (DOSTOIEVSKI 1866)
În 1866, scriitorul rus Fiodor Dostoievski a publicat romanul Jucătorul, bazat pe experiența sa negativă la ruletele din spațiul german. Cartea este scrisă la persoana întâi, povestitorul fiind preceptorul copiilor unui general rus aflat în voiaj în statele germane. El discută cu prietenul său britanic Astley despre relația dintre tânăra rusoaică Polina și marchizul francez Des Grieux.
<(...)
-Îți cer mii de scuze, mister Astley. Dar dă-mi voie, totuși; în asta nu-i nimic jignitor și nedemn; doar n-o învinovățesc cu nimic pe miss Polina. Afară de asta, un francez și o domnișoară rusoaică, în general vorbind, constituie o apropiere, mister Astley, pe care noi doi nu vom reuși s-o lămurim, ori s-o înțelegem pe deplin.
-Dacă ești dispus să nu mai pomenești numele lui Des Grieux alături de un alt nume, te-aș ruga să-mi explici ce înțelegi prin expresia: „un francez și o domnișoară rusoaică”? Ce fel de „apropiere” e aici? Și de ce anume un francez și neapărat o domnișoară rusoaică?
-Vezi, a devenit curios. Dar e o poveste lungă, mister Astley. Aici trebuie să cunoști multe în prealabil. De altfel, e o problemă importantă, oricît ar părea de caraghios totul la prima vedere. Un francez, mister Astley, reprezintă o formă frumoasă, finisată. Dumneata, ca britanic, s-ar putea să nu fii de acord cu asta; eu, ca rus, de asemenea nu sînt de acord, să zicem, poate, măcar din invidie; dar domnișoarele noastre pot fi de altă părere. Dumneata ai putea să-l considere pe Racine artificial, afectat și desuet; nici nu te-ai apuca să-l citești, probabil. Și eu îl găsesc artificial, afectat și desuet și, dintr-un punct de vedere, caraghios; dar e încîntător, mister Astley, și , în special, e un mare poet, fie că ne place sau nu acest fapt. Forma națională a unui francez, în speță a unui parizian, a început să devină o formă frumoasă de pe vremea cînd noi eram încă niște sălbatici. Revoluția a moștenit nobilimea. Astăzi cel mai banal franțuz poate avea maniere, purtări, expresii, ba chiar și o gîndire cu cea mai frumoasă formă, fără a contribui la această formă nici cu inițiativa lui, nici cu inima, nici cu sufletul, toate acestea le-a căpătat prin moștenire. În sinea lor pot fi mai superficiali decît cel mai superficial om și mai ticălos decît cel mai ticălos. Și acum, mister Astley, am să-ți spun că nu există pe lume ființă mai încrezătoare, mai sincer bună, decît o domnișoară rusoaică deșteptățică și nu prea fandosită. Des Grieux, apărînd într-un rol oarecare, apărînd mascat, îi poate cuceri inima cu nespusă ușurință; el dispune de o formă frumoasă, mister Astley, și domnișoara ia această formă drept propria lui inimă, drept forma naturală a inimii și sufletului său și n-o privește ca pe o haină pe care a căpătat-o el prin moștenire. Spre marea dumitale neplăcere, trebuie să-ți mărturisesc că englezii, în cea mai mare parte, sînt stîngaci și grosolani, pe cînd rușii pot distinge cu destulă sensibilitate frumusețea și sînt atrași de ea. Dar ca să distingi frumusețea sufletului și oroginalitatea personalității, pentru asta e nevoie de incomparabil mai multă independență șii libertate decît au parte femeile noastre și cu atît mai mult domnișoarele și în orice caz de mai multă experință. Miss Polina însă - iartă-mă, ce-a fost spus o dată nu se mai poate lua înapoi - are nevoie de foarte, foarte mult timp de gîndire ca să te prefere pe dumneata ticălosului de Des Grieux. Va ajunge să te prețuiască, îți va deveni prietenă, îți va deschide inima în fața dumitale; dar în inima aceasta va domni totuși ticălosul odios, josnicul și meschinul cămătar de Des Grieux. Va rămîne, poate, ca să zic așa, din pură încăpățînare și orgoliu, fiindcă același Des Grieux i-a apărut cîndva cu aureola unui marchiz delicat, a unui liberal dezamăgit și ruinat materialicește (oare?), pentru că a ajutat familia ei și pe flușturaticul general. Toate tertipurile lui au fost descoperite mai tîrziu. Dar n-are importanță că s-au descoperit; ea îl vrea tot pe Des Grieux de altădată - de asta are nevoie! Și cu cît îl urăște mai mult pe Des Grieux cel de astăzi, cu atît mai mult îi e dor de cel de altădată, deși acela existase numai în imaginația ei.
(...)
>
SURSA
Dostoievski, Jucătorul, Excelsior, Timișoara, 1991, p.129-130.
<(...)
-Îți cer mii de scuze, mister Astley. Dar dă-mi voie, totuși; în asta nu-i nimic jignitor și nedemn; doar n-o învinovățesc cu nimic pe miss Polina. Afară de asta, un francez și o domnișoară rusoaică, în general vorbind, constituie o apropiere, mister Astley, pe care noi doi nu vom reuși s-o lămurim, ori s-o înțelegem pe deplin.
-Dacă ești dispus să nu mai pomenești numele lui Des Grieux alături de un alt nume, te-aș ruga să-mi explici ce înțelegi prin expresia: „un francez și o domnișoară rusoaică”? Ce fel de „apropiere” e aici? Și de ce anume un francez și neapărat o domnișoară rusoaică?
-Vezi, a devenit curios. Dar e o poveste lungă, mister Astley. Aici trebuie să cunoști multe în prealabil. De altfel, e o problemă importantă, oricît ar părea de caraghios totul la prima vedere. Un francez, mister Astley, reprezintă o formă frumoasă, finisată. Dumneata, ca britanic, s-ar putea să nu fii de acord cu asta; eu, ca rus, de asemenea nu sînt de acord, să zicem, poate, măcar din invidie; dar domnișoarele noastre pot fi de altă părere. Dumneata ai putea să-l considere pe Racine artificial, afectat și desuet; nici nu te-ai apuca să-l citești, probabil. Și eu îl găsesc artificial, afectat și desuet și, dintr-un punct de vedere, caraghios; dar e încîntător, mister Astley, și , în special, e un mare poet, fie că ne place sau nu acest fapt. Forma națională a unui francez, în speță a unui parizian, a început să devină o formă frumoasă de pe vremea cînd noi eram încă niște sălbatici. Revoluția a moștenit nobilimea. Astăzi cel mai banal franțuz poate avea maniere, purtări, expresii, ba chiar și o gîndire cu cea mai frumoasă formă, fără a contribui la această formă nici cu inițiativa lui, nici cu inima, nici cu sufletul, toate acestea le-a căpătat prin moștenire. În sinea lor pot fi mai superficiali decît cel mai superficial om și mai ticălos decît cel mai ticălos. Și acum, mister Astley, am să-ți spun că nu există pe lume ființă mai încrezătoare, mai sincer bună, decît o domnișoară rusoaică deșteptățică și nu prea fandosită. Des Grieux, apărînd într-un rol oarecare, apărînd mascat, îi poate cuceri inima cu nespusă ușurință; el dispune de o formă frumoasă, mister Astley, și domnișoara ia această formă drept propria lui inimă, drept forma naturală a inimii și sufletului său și n-o privește ca pe o haină pe care a căpătat-o el prin moștenire. Spre marea dumitale neplăcere, trebuie să-ți mărturisesc că englezii, în cea mai mare parte, sînt stîngaci și grosolani, pe cînd rușii pot distinge cu destulă sensibilitate frumusețea și sînt atrași de ea. Dar ca să distingi frumusețea sufletului și oroginalitatea personalității, pentru asta e nevoie de incomparabil mai multă independență șii libertate decît au parte femeile noastre și cu atît mai mult domnișoarele și în orice caz de mai multă experință. Miss Polina însă - iartă-mă, ce-a fost spus o dată nu se mai poate lua înapoi - are nevoie de foarte, foarte mult timp de gîndire ca să te prefere pe dumneata ticălosului de Des Grieux. Va ajunge să te prețuiască, îți va deveni prietenă, îți va deschide inima în fața dumitale; dar în inima aceasta va domni totuși ticălosul odios, josnicul și meschinul cămătar de Des Grieux. Va rămîne, poate, ca să zic așa, din pură încăpățînare și orgoliu, fiindcă același Des Grieux i-a apărut cîndva cu aureola unui marchiz delicat, a unui liberal dezamăgit și ruinat materialicește (oare?), pentru că a ajutat familia ei și pe flușturaticul general. Toate tertipurile lui au fost descoperite mai tîrziu. Dar n-are importanță că s-au descoperit; ea îl vrea tot pe Des Grieux de altădată - de asta are nevoie! Și cu cît îl urăște mai mult pe Des Grieux cel de astăzi, cu atît mai mult îi e dor de cel de altădată, deși acela existase numai în imaginația ei.
(...)
>
SURSA
Dostoievski, Jucătorul, Excelsior, Timișoara, 1991, p.129-130.
luni, 3 iunie 2013
Rușii în străinătate în secolul XIX (DOSTOIEVSKI 1866)
În 1866, scriitorul rus Fiodor Dostoievski a publicat romanul Jucătorul, bazat pe experiența sa negativă la ruletele din spațiul german. Cartea este scrisă la persoana întâi, povestitorul fiind preceptorul copiilor unui general rus aflat în voiaj în Germania.
<(...)
Uneori, rușii cînd se află în străinătate, sînt din cale-afară de fricoși și se tem grozav de cele ce ar putea să spună despre ei și de felul cum ar fi priviți, dacă e cuviincios sau nu cutare sau cutare lucru. Pe scurt, se poartă ca și cum ar avea un corset, mai cu seamă cei care pretind că ar avea o situație importantă. Cel mai plăcut lucru pentru ei este să adopte un tipar conformist, dinainte stabilit, pe care-l respectă orbește - în hoteluri, la plimbare, în societate, în călătorie...
(...)>
SURSA
Dostoievski, Jucătorul, Excelsior, Timișoara, 1991, p. 39.
<(...)
Uneori, rușii cînd se află în străinătate, sînt din cale-afară de fricoși și se tem grozav de cele ce ar putea să spună despre ei și de felul cum ar fi priviți, dacă e cuviincios sau nu cutare sau cutare lucru. Pe scurt, se poartă ca și cum ar avea un corset, mai cu seamă cei care pretind că ar avea o situație importantă. Cel mai plăcut lucru pentru ei este să adopte un tipar conformist, dinainte stabilit, pe care-l respectă orbește - în hoteluri, la plimbare, în societate, în călătorie...
(...)>
SURSA
Dostoievski, Jucătorul, Excelsior, Timișoara, 1991, p. 39.
duminică, 2 iunie 2013
Demnitate rusească versus demnitate franțuzească (DOSTOIEVSKI 1866)
În 1866, scriitorul rus Fiodor Dostoievski a publicat romanul Jucătorul, bazat pe experiența sa negativă la ruletele din spațiul german. Cartea este scrisă la persoana întâi, povestitorul fiind preceptorul copiiilor unui general rus aflat în voiaj în Germania. El are o discuție despre demnitate cu Polina Alexandrovna, căreia îi prezintă diferența abordării acestei trăsături umane de către ruși și europeni.
<(...)
-Vorbești ca din carte! Dumneata presupui numai că nu știu să mă port cu demnitate. Adică, poate că sunt un om demn, da nu știu să mă impun prin demnitate. Păi, îți dai seama că se poate întâmpla și una ca asta? Toți rușii sînt astfel și știi de ce: sînt prea bogați și multilateral înzestrați ca să poată găsi la repezeală o formulă decentă. Chestiunea stă în formă. De cele mai multe ori noi, rușii, sîntem atît de bogați înzestrați, încît pentru a descoperi o formă decentă avem nevoie de genialitate. Or, genialitatea de cele mai multe ori nu există fiindcă în general există rar. Numai la francezi și poate la cîțiva alți europeni s-a definitivat atît de bine o formă, încît să arăți teribil de demn, iar tu însuți să fii omul cel mai nedemn. De aceea forma are atîta însemnătate la ei. Un francez suportă fără să clipească o jignire sufletească reală, dar un bobîrnac în nas nu suportă pentru nimic în lume, fiindcă asta înseamnă încălcarea unei forme de bună-cuviință acceptată și eternizată. De aceea și sînt atît de ahtiate domnișoarele noastre după francezi, datorită formei frumoase. De altfel sînt sigur că nu există nici o formă, ci doar cocoșul, le coq gaulois*.
*Cocoșul galic (Fr.) >
SURSA
Dostoievski, Jucătorul, Excelsior, Timișoara, 1991, p. 29
<(...)
-Vorbești ca din carte! Dumneata presupui numai că nu știu să mă port cu demnitate. Adică, poate că sunt un om demn, da nu știu să mă impun prin demnitate. Păi, îți dai seama că se poate întâmpla și una ca asta? Toți rușii sînt astfel și știi de ce: sînt prea bogați și multilateral înzestrați ca să poată găsi la repezeală o formulă decentă. Chestiunea stă în formă. De cele mai multe ori noi, rușii, sîntem atît de bogați înzestrați, încît pentru a descoperi o formă decentă avem nevoie de genialitate. Or, genialitatea de cele mai multe ori nu există fiindcă în general există rar. Numai la francezi și poate la cîțiva alți europeni s-a definitivat atît de bine o formă, încît să arăți teribil de demn, iar tu însuți să fii omul cel mai nedemn. De aceea forma are atîta însemnătate la ei. Un francez suportă fără să clipească o jignire sufletească reală, dar un bobîrnac în nas nu suportă pentru nimic în lume, fiindcă asta înseamnă încălcarea unei forme de bună-cuviință acceptată și eternizată. De aceea și sînt atît de ahtiate domnișoarele noastre după francezi, datorită formei frumoase. De altfel sînt sigur că nu există nici o formă, ci doar cocoșul, le coq gaulois*.
*Cocoșul galic (Fr.) >
SURSA
Dostoievski, Jucătorul, Excelsior, Timișoara, 1991, p. 29
vineri, 24 mai 2013
Un gentleman la ruletă (DOSTOIEVSKI 1866)
În 1866, scriitorul rus Fiodor Dostoievski a publicat romanul Jucătorul, rezultatul unei duble experiențe personale negative acumulate în 1863 în cazinourile germane. Romanul este scris la persoana întîi, povestitorul fiind preceptorul copiilor unui general rus aflat în voiaj în Germania.
< (...) Nu pot să sufăr slugărnicia reportajelor din lumea întreagă și cu precădere din ziarele noastre rusești, unde aproape în fiecare primăvară reporterii noștri povestesc despre două lucruri: în primul rînd despre neasemuita splendoare și luxul sălilor de joc din orașele cu săli de ruletă de pe Rin și în al doilea rînd despre grămezile de aur care zac chipurile pe mese. Doar nu sînt plătiți pentru asta; astea se povestesc dintr-o slugărnicie dezinteresată. Nu-i nici o splendoare în sălile mizerabile, iar aurul nu numai că nu stă grămezi pe pe masă, dar abia dacă există. Firește, cînd și cînd, în decursul sezonului, mai apare pe neașteptate cîte un individ sucit, sau un englez, sau vreun asiatic, un turc, ca în vara aceasta, și pierde sau cîștigă dintr-o dată foarte mult; cît despre ceilalți, joacă toți pe guldeni* mărunți și, ca sumă medie, pe masă se află întotdeauna foarte puțini bani.
(...) E o ocupație din cele mai deșarte și lipsite de judecată! Deosebit de urît, la prima vedere, la toată această adunătură ticăloasă de ruletiști, era respectul pentru ocupația lor, seriozitatea ba chiar venerația cu care înconjurau mesele. Iată de ce aici este o diferență netă între jocul care poate fi numit mauvais genre și cel care poate fi permis unui om onorabil. Există două feluri de joc - jocul de gentlemen și celălalt joc, de plebeu, cupid, pe care-l practică tot soiul de lepădături. Aici există o diferență riguroasă - și cît de josnic e în fond această diferențiere! Un gentleman, de pildă, poate să pună o miză de cinci, sau zece ludovici**, rareori mai mult, de altfel, poate să pună și o mie de franci dacă-i foarte bogat, dar numai de dragul jocului, de dragul distracției, numai ca să urmărească procesul cîștigului sau pierderii; însă nu trebuie să-l intereseze defel cîștigul în sine. Dacă a cîștigat, își poate permite, de pildă să rîdă cu glas tare, să comunice cuiva dintre cei din jur părerea sa, poate chiar să mai pună o dată și să mai dubleze, dar numai din pură curiozitate, ca să-și urmărească șansa, să facă combinații, și nu din dorința plebee de a cîștiga. Pe scurt, toate aceste mese de joc, rulete și trente et quarante trebuie să le privească nu altfel decît o distracție, oraganizată numai pentru plăcerea sa. Calculul și capcanele pe care e bazată și organizată banca nu trebuie nici măcar să le bănuiască. N-ar fi rău dacă ar avea impresia, de pildă, că și restul de jucători, toată această adunătură care tremură pentru un gulden, sînt și ei niște bogătași și gentlemeni ca și el și joacă numai pentru desfătare și distracție. Această necunoaștere desăvîrșită a realității și părere naivă despre oameni ar fi bineînțeles, nespus de aristocratică. Am văzut multe mămici care împingeau din spate pe niște grațioase și nevinovate miss, fiicele lor, în vîrstă de cincisprezece-șaisprezece ani, dîndu-le cîteva monezi de aur și învățîndu-le cum să joace. Domnișoara cîștiga sau pierdea, zîmbea întotdeauna și se depărta foarte mulțumită. (...) Un gentleman adevărat, chiar dacă și-ar pierde toată averea, n-are voie să se tulbure. Banii trebuie să stea în asemenea măsură mai prejos de calitatea lui de gentleman, încît aproape că nu merită să-și facă griji pentru ei. Cel mai aristocratic ar fi, se înțelege, să nu observi deloc toată murdăria acestor lepădături și a întregii atmosfere. Totuși, uneori nu-i mai puțin aristocratic și sistemul invers, să observi, adică să privești, ba chiar să examinezi, cu lornionul, de pildă, pe toți acești ticăloși; dar nu altfel decît să iei această mulțime și această murdărie drept un gen de distracție, ca pe un spectacol organizat pentru amuzamentul gentlemenilor. Poți să te înghesui și tu în mulțime, dar să privești în jur cu convingerea absolută că ești un observator și că nu faci cîtuși de puțin parte din ea. De altfel, nici să observi prea stăruitor nu se cade: n-ar mai fi potrivit spiritului unui gentleman, fiindcă, în nici un caz, acest spectacol nu merită o atenție prea mare și stăruitoare din partea unui gentleman. (...)
Lepădăturile joacă într-adevăr foarte murdar. Ba chiar accept ideea, că aici, în jurul mesei, se petrec multe hoții din cele mai ordinare. Crupierii, care stau la capetele mesei, urmăresc mizele și plătesc, au teribil de mult de lucru. Ce mai lepădături! În cea mai mare parte sînt francezi. (...) >
SURSA
Dostoievski, Jucătorul, Excelsior, Timișoara, 1991, 11-15.
NOTE M. T.
gulden=Monedă olandeză folosită între 1279 și 2002, când a fost înlocuită cu euro.
ludovic=Monedă din aur bătută de regii Franței cu acest nume între 1640-1792.
< (...) Nu pot să sufăr slugărnicia reportajelor din lumea întreagă și cu precădere din ziarele noastre rusești, unde aproape în fiecare primăvară reporterii noștri povestesc despre două lucruri: în primul rînd despre neasemuita splendoare și luxul sălilor de joc din orașele cu săli de ruletă de pe Rin și în al doilea rînd despre grămezile de aur care zac chipurile pe mese. Doar nu sînt plătiți pentru asta; astea se povestesc dintr-o slugărnicie dezinteresată. Nu-i nici o splendoare în sălile mizerabile, iar aurul nu numai că nu stă grămezi pe pe masă, dar abia dacă există. Firește, cînd și cînd, în decursul sezonului, mai apare pe neașteptate cîte un individ sucit, sau un englez, sau vreun asiatic, un turc, ca în vara aceasta, și pierde sau cîștigă dintr-o dată foarte mult; cît despre ceilalți, joacă toți pe guldeni* mărunți și, ca sumă medie, pe masă se află întotdeauna foarte puțini bani.
(...) E o ocupație din cele mai deșarte și lipsite de judecată! Deosebit de urît, la prima vedere, la toată această adunătură ticăloasă de ruletiști, era respectul pentru ocupația lor, seriozitatea ba chiar venerația cu care înconjurau mesele. Iată de ce aici este o diferență netă între jocul care poate fi numit mauvais genre și cel care poate fi permis unui om onorabil. Există două feluri de joc - jocul de gentlemen și celălalt joc, de plebeu, cupid, pe care-l practică tot soiul de lepădături. Aici există o diferență riguroasă - și cît de josnic e în fond această diferențiere! Un gentleman, de pildă, poate să pună o miză de cinci, sau zece ludovici**, rareori mai mult, de altfel, poate să pună și o mie de franci dacă-i foarte bogat, dar numai de dragul jocului, de dragul distracției, numai ca să urmărească procesul cîștigului sau pierderii; însă nu trebuie să-l intereseze defel cîștigul în sine. Dacă a cîștigat, își poate permite, de pildă să rîdă cu glas tare, să comunice cuiva dintre cei din jur părerea sa, poate chiar să mai pună o dată și să mai dubleze, dar numai din pură curiozitate, ca să-și urmărească șansa, să facă combinații, și nu din dorința plebee de a cîștiga. Pe scurt, toate aceste mese de joc, rulete și trente et quarante trebuie să le privească nu altfel decît o distracție, oraganizată numai pentru plăcerea sa. Calculul și capcanele pe care e bazată și organizată banca nu trebuie nici măcar să le bănuiască. N-ar fi rău dacă ar avea impresia, de pildă, că și restul de jucători, toată această adunătură care tremură pentru un gulden, sînt și ei niște bogătași și gentlemeni ca și el și joacă numai pentru desfătare și distracție. Această necunoaștere desăvîrșită a realității și părere naivă despre oameni ar fi bineînțeles, nespus de aristocratică. Am văzut multe mămici care împingeau din spate pe niște grațioase și nevinovate miss, fiicele lor, în vîrstă de cincisprezece-șaisprezece ani, dîndu-le cîteva monezi de aur și învățîndu-le cum să joace. Domnișoara cîștiga sau pierdea, zîmbea întotdeauna și se depărta foarte mulțumită. (...) Un gentleman adevărat, chiar dacă și-ar pierde toată averea, n-are voie să se tulbure. Banii trebuie să stea în asemenea măsură mai prejos de calitatea lui de gentleman, încît aproape că nu merită să-și facă griji pentru ei. Cel mai aristocratic ar fi, se înțelege, să nu observi deloc toată murdăria acestor lepădături și a întregii atmosfere. Totuși, uneori nu-i mai puțin aristocratic și sistemul invers, să observi, adică să privești, ba chiar să examinezi, cu lornionul, de pildă, pe toți acești ticăloși; dar nu altfel decît să iei această mulțime și această murdărie drept un gen de distracție, ca pe un spectacol organizat pentru amuzamentul gentlemenilor. Poți să te înghesui și tu în mulțime, dar să privești în jur cu convingerea absolută că ești un observator și că nu faci cîtuși de puțin parte din ea. De altfel, nici să observi prea stăruitor nu se cade: n-ar mai fi potrivit spiritului unui gentleman, fiindcă, în nici un caz, acest spectacol nu merită o atenție prea mare și stăruitoare din partea unui gentleman. (...)
Lepădăturile joacă într-adevăr foarte murdar. Ba chiar accept ideea, că aici, în jurul mesei, se petrec multe hoții din cele mai ordinare. Crupierii, care stau la capetele mesei, urmăresc mizele și plătesc, au teribil de mult de lucru. Ce mai lepădături! În cea mai mare parte sînt francezi. (...) >
SURSA
Dostoievski, Jucătorul, Excelsior, Timișoara, 1991, 11-15.
NOTE M. T.
gulden=Monedă olandeză folosită între 1279 și 2002, când a fost înlocuită cu euro.
ludovic=Monedă din aur bătută de regii Franței cu acest nume între 1640-1792.
duminică, 12 mai 2013
Un preceptor rus la Paris în secolul XIX (DOSTOIEVSKI 1866)
În 1866, marele scriitori rus Fiodor Dostoievski a publicat romanul Jucătorul, bazat pe experiența sa negativă la un cazinou german. Romanul este scris la persoana întâi, naratorul fiind un preceptor al copiilor unui general rus aflat în voiaj în Germania.
<(...)
La masă franțuzul dădea tonul conversației cu un aer nemaipomenit; față de toți era disprețuitor și plin de importanță. La Moscova țin minte că scotea panglici pe nas. A vorbit îngrozitor de mult despre finanțe și politica rusă. Generalul cuteza uneori să-l contrazică - modest însă, numai atît cît să nu-și piardă definitiv importanța.
(...)
Am început prin aceea că, hodoronc-tronc, cu vocea ridicată și fără să cer permisiunea, m-am vîrît într-o discuție care nu mă privea. În special aveam chef să mă cert cu franțuzul. M-am întors spre general și brusc, tare și deslușit. ba pare-mi-se întrerupîndu-l, am făcut remarca că vara aceasta rușilor le este aproape cu neputință să ia masa la pensiuni. Generalul mă privi mirat.
-Dacă ești un om care-ți respecți demnitatea - mi-am dat eu drumul mai departe - neapărat îți atragi tot felul de injurii și ești nevoit să suporți bobîrnace teribile. La Paris și pe Rin, ba chiar și în Elveția la mesele de pensiune sînt atît de mulți leși (1) și franțuji simpatizanți de-ai lor (2), încât ți-e cu neputință să mai scoți vreo vorbă dacă ești rus.
Am rostit toate acestea pe franțuzește. Generalul se uita la mine, nedumerit, neștiind dacă să se supere, sau să se mire că uitasem pînă într-atît măsura.
-Înseamnă că cineva ți-a dat pe undeva o lecție, spuse franțuzul cu nepăsare și dispreț.
-La Paris m-am certat mai întîi cu un polonez, i-am răspuns, apoi cu un ofițer francez care-l susținea pe polonez. După aceea, însă, o parte din francezi au trecut de partea mea, cînd le-am povestit cînd am vrut să scuip în cafeaua unui monsenior (3).
-Să scuipi! întrebă generalul cu o nedumerire emfatică, ba chiar privind îngrijorat în jur.
Franțuzul mă măsură neîncrezător.
-Întocmai, am răspuns eu. Întrucît timp de două zile an avut convingerea că poate va trebui, în interesele afacerii noastre, să mă reped o clipă pînă la Roma (4), m-am dus la biroul ambasadei sfîntului părinte, din Paris, ca să-mi vizez pașaportul. Acolo m-a întîmpinat un preoțel, un abate (5) de vreo cincizeci de ani, uscat, cu o față înghețată și, după ce m-am ascultat politicos, dar extrem de rece, m-a rugat să aștept. Deși mă grăbeam, m-am așezat, firește, să aștept: am scos Opinion nationale și am început să citesc niște injurii înspăimîntătoare împotriva Rusiei. Între timp, am auzit cum prin camera vecină cineva a trecut la monsenior; l-am văzut pe abatele meu făcînd plecăciuni. M-am adresat lui cu rugămintea de mai înainte; m-a rugat, și mai rece, să mai aștept. Puțin timp după aceea mai intră cineva, un necunoscut, cu o treabă - un austriac (6) care fu ascultat și condus deîndată sus. Atunci m-a apucat o ciudă grozavă; m-am sculat, m-am apropiat de abate și i-am spus hotărît că, de vreme ce monseniorul primește, poate să termine și cu mine. Abatele s-a retras brusc din fața mea, cu o mirare nespusă. Pur și simplu nu pricepea cum îndrăznește un rus neînsemnat să se pună pe picior de egalitate cu oaspetele monseniorului? Cu tonul cel mai obraznic, de parcă s-ar fi bucurat să mă poată jigni, și măsurîndu-mă din cap pînă în picioare, strigă: „Oare crezi că monseniorul are să-și lase cafeaua pentru dumneata?” Atunci am strigat și eu, dar mai tare ca el: „Află că scuip pe cafeaua monseniorului dumitale! Dacă în clipa asta nu termini cu pașaportul meu, mă duc direct el.”
„Cum! tocmai cînd se află un cardinal la monsenior?!” strigă preoțelul, ferindu-se cu groază de mine, apoi se năpusti spre ușă și-și desfăcu brațele în lături, cu aerul că mai curînd ar muri decît să mă lase să trec.
I-am răspuns că sînt eretic (7) și barbar, „que je susi heretique et barbare” și că puțin îmi pasă de toți acești arhiepiscopi, cardinali, monseniori etc. etc. Pe scurt, i-am arătat că nu mă las. Abatele s-a uitat la mine cu o ură nesfîrșită, apoi îmi smulse pașaportul din mînă și-l duse sus. Peste un minut era vizat. Iată-l, nu doriți să-l vedeți? Mi-am scos pașaportul și am arătat viza Romei.
-Dumneata, totuși... începu generalul.
-Te-a salvat faptul că te-ai declarat barbar și eretic, observă, zîmbind, franțuzul. Cela n etait pas si bete.*
-Să mă fi luat poate după rușii noștri? Ei stau aici, nu îndrăznesc să crîcnească și cred că sînt gata să se dezică de faptul că sînt ruși. Cel puțin la Paris, în hotelul unde am stat, lumea a început să se poarte cu mine mult mai atent după ce le-am povestit despre înfruntarea mea cu abatele. Un pan (8) polonez gras, omul care mă dușmănea cel mai mult la masa din pensiune, a trecut pe planul al doilea. Francezii au suportat chiar și cînd le-am povestit că m-am întîlnit acum doi ani cu un om în care un soldat francez, dintr-un regiment de vînători, a tras în opt sute doisprezece (9), numai ca să-și descarce arma. Omul acela era pe atunci un copil de zece ani și familia lui n-apucase să plece din Moscova.
-Asta-i cu neputință, se aprinse franțuzul, un soldat francez n-ar trage într-un copil!
-Tocmai așa s-a întîmplat, i-am răspuns. Mi-a povestit un venerabil căpitan în retragere și am văzut eu însumi cicatricea lăsată de glonț pe obrazul său.
Francezul începu să vorbească mult și repede. Generalul se apucase să-l susțină, dar i-am recomandat să citească, de pildă, fragmente din Însemnările generalului Perovski, care în opt sute doisprezece a fost prizonier la francezi. În cele din urmă, Maria Filipovna începu să spună ceva ca să schimbe discuția. Generalul era foarte nemulțumit de mine, pentru că eu și franțuzul ajunseserăm aproape să țipăm. Dar pare-se că cearta mea cu franțzul îi plăcuse foarte mult lui mister Astley; în timp ce se scula de la masă, mi-a propus să beau cu el un pahar de vin. (...)
*Destul de ingenios din partea dumitale. (Fr.)
>
Dostoievski, Jucătorul, edit. Excelsior, București, 1991, p. 5--8.
NOTE M.T.
(1) leah / leși = polonez / polonezi (ucraineană)
(2) Rusia fusese învinsă în Războiul Crimeii (1853-1856) de o alianța formată de Franța, Marea Britanie, Imperiul Otoman și Piemont (Italia). Polonia catolică fusese împărțită de Rusia, Austria și Prusia (Germania) în 1772, 1792 și 1795. Cea mai mare parte a teritoriului polonez revenise Rusiei ortodoxe, care a reprimat două revolte ale polonezilor în 1831 și 1863.
(3) monsenior = Cardinal catolic
(4) Roma a fost pînă în 1870 capitala statului papal, ale cărui teritorii se întindeau în centrul Peninsulei Italice.
(5) abate = Conducătorul unei mănăstiri catolice.
(6) Austriecii sunt de confesiune catolică.
(7) eretic =Ortodox
(8) pan = Nobil polonez.
(9) În 1812 împăratul francez Napoleon I a invadat Rusia, dar deși a ocupat capitala Moscova, a pierdut pentru prima dată un război, fiind învins de combinația dintre armata regulată rusă care se eschiva de la lupta decisivă, rezistența populară și gerul năpraznic.
<(...)
La masă franțuzul dădea tonul conversației cu un aer nemaipomenit; față de toți era disprețuitor și plin de importanță. La Moscova țin minte că scotea panglici pe nas. A vorbit îngrozitor de mult despre finanțe și politica rusă. Generalul cuteza uneori să-l contrazică - modest însă, numai atît cît să nu-și piardă definitiv importanța.
(...)
Am început prin aceea că, hodoronc-tronc, cu vocea ridicată și fără să cer permisiunea, m-am vîrît într-o discuție care nu mă privea. În special aveam chef să mă cert cu franțuzul. M-am întors spre general și brusc, tare și deslușit. ba pare-mi-se întrerupîndu-l, am făcut remarca că vara aceasta rușilor le este aproape cu neputință să ia masa la pensiuni. Generalul mă privi mirat.
-Dacă ești un om care-ți respecți demnitatea - mi-am dat eu drumul mai departe - neapărat îți atragi tot felul de injurii și ești nevoit să suporți bobîrnace teribile. La Paris și pe Rin, ba chiar și în Elveția la mesele de pensiune sînt atît de mulți leși (1) și franțuji simpatizanți de-ai lor (2), încât ți-e cu neputință să mai scoți vreo vorbă dacă ești rus.
Am rostit toate acestea pe franțuzește. Generalul se uita la mine, nedumerit, neștiind dacă să se supere, sau să se mire că uitasem pînă într-atît măsura.
-Înseamnă că cineva ți-a dat pe undeva o lecție, spuse franțuzul cu nepăsare și dispreț.
-La Paris m-am certat mai întîi cu un polonez, i-am răspuns, apoi cu un ofițer francez care-l susținea pe polonez. După aceea, însă, o parte din francezi au trecut de partea mea, cînd le-am povestit cînd am vrut să scuip în cafeaua unui monsenior (3).
-Să scuipi! întrebă generalul cu o nedumerire emfatică, ba chiar privind îngrijorat în jur.
Franțuzul mă măsură neîncrezător.
-Întocmai, am răspuns eu. Întrucît timp de două zile an avut convingerea că poate va trebui, în interesele afacerii noastre, să mă reped o clipă pînă la Roma (4), m-am dus la biroul ambasadei sfîntului părinte, din Paris, ca să-mi vizez pașaportul. Acolo m-a întîmpinat un preoțel, un abate (5) de vreo cincizeci de ani, uscat, cu o față înghețată și, după ce m-am ascultat politicos, dar extrem de rece, m-a rugat să aștept. Deși mă grăbeam, m-am așezat, firește, să aștept: am scos Opinion nationale și am început să citesc niște injurii înspăimîntătoare împotriva Rusiei. Între timp, am auzit cum prin camera vecină cineva a trecut la monsenior; l-am văzut pe abatele meu făcînd plecăciuni. M-am adresat lui cu rugămintea de mai înainte; m-a rugat, și mai rece, să mai aștept. Puțin timp după aceea mai intră cineva, un necunoscut, cu o treabă - un austriac (6) care fu ascultat și condus deîndată sus. Atunci m-a apucat o ciudă grozavă; m-am sculat, m-am apropiat de abate și i-am spus hotărît că, de vreme ce monseniorul primește, poate să termine și cu mine. Abatele s-a retras brusc din fața mea, cu o mirare nespusă. Pur și simplu nu pricepea cum îndrăznește un rus neînsemnat să se pună pe picior de egalitate cu oaspetele monseniorului? Cu tonul cel mai obraznic, de parcă s-ar fi bucurat să mă poată jigni, și măsurîndu-mă din cap pînă în picioare, strigă: „Oare crezi că monseniorul are să-și lase cafeaua pentru dumneata?” Atunci am strigat și eu, dar mai tare ca el: „Află că scuip pe cafeaua monseniorului dumitale! Dacă în clipa asta nu termini cu pașaportul meu, mă duc direct el.”
„Cum! tocmai cînd se află un cardinal la monsenior?!” strigă preoțelul, ferindu-se cu groază de mine, apoi se năpusti spre ușă și-și desfăcu brațele în lături, cu aerul că mai curînd ar muri decît să mă lase să trec.
I-am răspuns că sînt eretic (7) și barbar, „que je susi heretique et barbare” și că puțin îmi pasă de toți acești arhiepiscopi, cardinali, monseniori etc. etc. Pe scurt, i-am arătat că nu mă las. Abatele s-a uitat la mine cu o ură nesfîrșită, apoi îmi smulse pașaportul din mînă și-l duse sus. Peste un minut era vizat. Iată-l, nu doriți să-l vedeți? Mi-am scos pașaportul și am arătat viza Romei.
-Dumneata, totuși... începu generalul.
-Te-a salvat faptul că te-ai declarat barbar și eretic, observă, zîmbind, franțuzul. Cela n etait pas si bete.*
-Să mă fi luat poate după rușii noștri? Ei stau aici, nu îndrăznesc să crîcnească și cred că sînt gata să se dezică de faptul că sînt ruși. Cel puțin la Paris, în hotelul unde am stat, lumea a început să se poarte cu mine mult mai atent după ce le-am povestit despre înfruntarea mea cu abatele. Un pan (8) polonez gras, omul care mă dușmănea cel mai mult la masa din pensiune, a trecut pe planul al doilea. Francezii au suportat chiar și cînd le-am povestit că m-am întîlnit acum doi ani cu un om în care un soldat francez, dintr-un regiment de vînători, a tras în opt sute doisprezece (9), numai ca să-și descarce arma. Omul acela era pe atunci un copil de zece ani și familia lui n-apucase să plece din Moscova.
-Asta-i cu neputință, se aprinse franțuzul, un soldat francez n-ar trage într-un copil!
-Tocmai așa s-a întîmplat, i-am răspuns. Mi-a povestit un venerabil căpitan în retragere și am văzut eu însumi cicatricea lăsată de glonț pe obrazul său.
Francezul începu să vorbească mult și repede. Generalul se apucase să-l susțină, dar i-am recomandat să citească, de pildă, fragmente din Însemnările generalului Perovski, care în opt sute doisprezece a fost prizonier la francezi. În cele din urmă, Maria Filipovna începu să spună ceva ca să schimbe discuția. Generalul era foarte nemulțumit de mine, pentru că eu și franțuzul ajunseserăm aproape să țipăm. Dar pare-se că cearta mea cu franțzul îi plăcuse foarte mult lui mister Astley; în timp ce se scula de la masă, mi-a propus să beau cu el un pahar de vin. (...)
*Destul de ingenios din partea dumitale. (Fr.)
>
Dostoievski, Jucătorul, edit. Excelsior, București, 1991, p. 5--8.
NOTE M.T.
(1) leah / leși = polonez / polonezi (ucraineană)
(2) Rusia fusese învinsă în Războiul Crimeii (1853-1856) de o alianța formată de Franța, Marea Britanie, Imperiul Otoman și Piemont (Italia). Polonia catolică fusese împărțită de Rusia, Austria și Prusia (Germania) în 1772, 1792 și 1795. Cea mai mare parte a teritoriului polonez revenise Rusiei ortodoxe, care a reprimat două revolte ale polonezilor în 1831 și 1863.
(3) monsenior = Cardinal catolic
(4) Roma a fost pînă în 1870 capitala statului papal, ale cărui teritorii se întindeau în centrul Peninsulei Italice.
(5) abate = Conducătorul unei mănăstiri catolice.
(6) Austriecii sunt de confesiune catolică.
(7) eretic =Ortodox
(8) pan = Nobil polonez.
(9) În 1812 împăratul francez Napoleon I a invadat Rusia, dar deși a ocupat capitala Moscova, a pierdut pentru prima dată un război, fiind învins de combinația dintre armata regulată rusă care se eschiva de la lupta decisivă, rezistența populară și gerul năpraznic.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)