În 1866, scriitorul rus Fiodor Dostoievski a publicat romanul Jucătorul, bazat pe experiența sa negativă la ruletele din spațiul german. Cartea este scrisă la persoana întâi, povestitorul fiind preceptorul copiilor unui general rus aflat în voiaj în statele germane. El discută cu prietenul său britanic Astley despre relația dintre tânăra rusoaică Polina și marchizul francez Des Grieux.
<(...)
-Îți cer mii de scuze, mister Astley. Dar dă-mi voie, totuși; în asta nu-i nimic jignitor și nedemn; doar n-o învinovățesc cu nimic pe miss Polina. Afară de asta, un francez și o domnișoară rusoaică, în general vorbind, constituie o apropiere, mister Astley, pe care noi doi nu vom reuși s-o lămurim, ori s-o înțelegem pe deplin.
-Dacă ești dispus să nu mai pomenești numele lui Des Grieux alături de un alt nume, te-aș ruga să-mi explici ce înțelegi prin expresia: „un francez și o domnișoară rusoaică”? Ce fel de „apropiere” e aici? Și de ce anume un francez și neapărat o domnișoară rusoaică?
-Vezi, a devenit curios. Dar e o poveste lungă, mister Astley. Aici trebuie să cunoști multe în prealabil. De altfel, e o problemă importantă, oricît ar părea de caraghios totul la prima vedere. Un francez, mister Astley, reprezintă o formă frumoasă, finisată. Dumneata, ca britanic, s-ar putea să nu fii de acord cu asta; eu, ca rus, de asemenea nu sînt de acord, să zicem, poate, măcar din invidie; dar domnișoarele noastre pot fi de altă părere. Dumneata ai putea să-l considere pe Racine artificial, afectat și desuet; nici nu te-ai apuca să-l citești, probabil. Și eu îl găsesc artificial, afectat și desuet și, dintr-un punct de vedere, caraghios; dar e încîntător, mister Astley, și , în special, e un mare poet, fie că ne place sau nu acest fapt. Forma națională a unui francez, în speță a unui parizian, a început să devină o formă frumoasă de pe vremea cînd noi eram încă niște sălbatici. Revoluția a moștenit nobilimea. Astăzi cel mai banal franțuz poate avea maniere, purtări, expresii, ba chiar și o gîndire cu cea mai frumoasă formă, fără a contribui la această formă nici cu inițiativa lui, nici cu inima, nici cu sufletul, toate acestea le-a căpătat prin moștenire. În sinea lor pot fi mai superficiali decît cel mai superficial om și mai ticălos decît cel mai ticălos. Și acum, mister Astley, am să-ți spun că nu există pe lume ființă mai încrezătoare, mai sincer bună, decît o domnișoară rusoaică deșteptățică și nu prea fandosită. Des Grieux, apărînd într-un rol oarecare, apărînd mascat, îi poate cuceri inima cu nespusă ușurință; el dispune de o formă frumoasă, mister Astley, și domnișoara ia această formă drept propria lui inimă, drept forma naturală a inimii și sufletului său și n-o privește ca pe o haină pe care a căpătat-o el prin moștenire. Spre marea dumitale neplăcere, trebuie să-ți mărturisesc că englezii, în cea mai mare parte, sînt stîngaci și grosolani, pe cînd rușii pot distinge cu destulă sensibilitate frumusețea și sînt atrași de ea. Dar ca să distingi frumusețea sufletului și oroginalitatea personalității, pentru asta e nevoie de incomparabil mai multă independență șii libertate decît au parte femeile noastre și cu atît mai mult domnișoarele și în orice caz de mai multă experință. Miss Polina însă - iartă-mă, ce-a fost spus o dată nu se mai poate lua înapoi - are nevoie de foarte, foarte mult timp de gîndire ca să te prefere pe dumneata ticălosului de Des Grieux. Va ajunge să te prețuiască, îți va deveni prietenă, îți va deschide inima în fața dumitale; dar în inima aceasta va domni totuși ticălosul odios, josnicul și meschinul cămătar de Des Grieux. Va rămîne, poate, ca să zic așa, din pură încăpățînare și orgoliu, fiindcă același Des Grieux i-a apărut cîndva cu aureola unui marchiz delicat, a unui liberal dezamăgit și ruinat materialicește (oare?), pentru că a ajutat familia ei și pe flușturaticul general. Toate tertipurile lui au fost descoperite mai tîrziu. Dar n-are importanță că s-au descoperit; ea îl vrea tot pe Des Grieux de altădată - de asta are nevoie! Și cu cît îl urăște mai mult pe Des Grieux cel de astăzi, cu atît mai mult îi e dor de cel de altădată, deși acela existase numai în imaginația ei.
(...)
>
SURSA
Dostoievski, Jucătorul, Excelsior, Timișoara, 1991, p.129-130.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu