În 1897, scriitorul irlandez Bram Stoker a publicat celebrul roman Dracula. Jonathan Harker, secretarul unui avocat din Londra, face o călătorie de afaceri la contele Dracula, din provincia austro-ungară Transilvania. După ce călătorește cu trenul pînă la Bistrița, el merge cu diligența spre Pasul Bîrgăului, de unde urma să-l preia trăsura contelui și să-l ducă la castelul acestuia, situat în Carpații Orientali. Harker își notează în jurnal impresiile de drum.
<(...)
Din loc în loc, spărturi adânci în munte, în care văzusem, pe cînd soarele scăpăta, licărul alb al unei căderi de apă. Unul dintre tovarășii mei de drum mă apucă de braț, pe cînd tocmai ocoleam o măgură și dădeam ochii cu un pisc înalt acoperit de zăpadă, ce părea, pe cînd apucam pe drumul său șerpuit, a ne sta drept în față:
-Privește! Isten szek - Tronul lui Dumnezeu (2), și se închină cu pioșenie.
Ne-am continuat drumul nesfîrșit, pe cînd soarele tot cobora în spatele nostru, iar umbrele serii începeau să ne cuprindă. Faptul că piscul de munte înzăpezit mai păstra lumina asfințitului și părea a se scălda într-o gingașă aură trandafirie accentua senzația de întunecime. Cînd și cînd, treceam pe lîngă cehi și slovaci, toți în straie pitorești, însă am remarcat cu neplăcere că cei mai mulți erau gușați. Pe marginea drumului erau multe troițe și cînd treceam pe lîngă ele, tovarășii mei se închinau. Din loc în loc întîlneam țărani și țărănci îngenunchiați în fața vreunui altar; nici nu întorceau capul spre noi, atît de adînciți în ruga lor, încît ai fi zis că nu mai au nici ochi, nici urechi pentru lumea din jur. Multe lucruri erau noi pentru mine, de pildă clăile de fîn în arbori, pîlcurile de mesteceni plîngători, cu trunchiurile lor albe lucind ca argintul printre verdele delicat al frunzelor. Din timp ne încrucișam cu cîte o căruță de poștă, obișnuita căruță țărănească, lungă, cu osie liberă, cioplită să facă față drumului plin de hîrtoape. Vedeai, firește, în căruțe, țărani, întorcîndu-se acasă, cehii în cojoace albe de oaie, slovacii în mindire colorate, aceștia din urmă purtîndu-și topoarele lungi ca pe lănci.
(...) Cînd și cînd, pantele deveneau atît de abrupte, încît cu toată graba vizitiului nostru caii erau siliți să meargă la pas. Aș fi vrut să mă dau jos și să merg pe lîngă ei, cum se obișnuiește la noi în asemenea împrejurări, însă vizitiul nici nu voi să audă.
-Nu, nu, spuse el, nu trebuie să mergi pe jos, pe aici cîinii sînt prea primejdioși. Și mai adăugă, pregătind evident o glumă sumbră, fiindcă privi roată, căutînd zîmbetul aprobator al celorlalți: De altfel n-ai să duci lipsă de treburi din astea, înainte de a te duce la culcare.
(...) De ambele părți, munți amenințători sugrumau drumul, gata să ne acopere; treceam prin pasul Bîrgăului. Pe rînd, mai mulți dintre tovarășii mei de drum îmi oferiseră daruri, pe care mi le întinseră cu o seriozitate ce înlătura posibilitatea unui refuz. Erau, desigur, felurite lucruri bizare, dar fiecare îmi era înfățișat cu o bunăvoință atît de firească, cu vorbe atît de bune, cu asemenea binecuvîntări și chiar cu acele mișcări fără noimă în care se citea teama, încît îmi reveniră în minte țăranii din fața hanului din Bistrița, închinîndu-se și făcînd semne de deochi. (...) Era limpede că-i stăpînea neliniștea, că se întîmplase sau așteptau să se întîmple ceva, însă cînd i-am întrebat în parte, nici unul nu mi-a dat nici cea mai vagă explicație. Starea de agitație se menținu o bucată de vreme.
(...)
(2) Scaunul (tronul) lui Dumnezeu (în lb. magh.)
>
SURSA
Bram Stoker, Dracula, trad. B. Cioculescu & I. Verzea, Univers, București, 1990, p. 45-47.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu