Nou versus vechi în arta interbelică (PETRESCU 1933)

<
(...)
Azi, mobila cubistă s-a generalizat şi nu mai face impresie, dar acum patru ani nu erau în Bucureşti decît extrem de puţine locuinţe mobilate astfel. Abia dacă începuseră unele bănci. Mie îmi place nespus de mult şi cred că e îndreptăţită această preferinţă a mea... La o masă oficioasă, cînd eram la legaţia de la Paris, numaidecît după război, se discuta despre epoca noastră... Pe drept cuvînt, un invitat francez spunea că e  o epocă mare, căci are în ea războiul mondial cu întîmplările şi forţele manifestate în el. Un scriitor tînăr, de la secţia de propagandă a Ministerului de Externe francez, susţinea însă, dimpotrivă, că e o epocă de imitaţie şi crasă vulgaritate.
''O epocă fără stil - spunea el atunci, în 1919 - o epocă fără spirit de invenţie în artă. Nu vezi, casele noastre mari practică stilul vechiturilor? Resturi: Louis IV*, Louis XV**, Louis XVI***, Empire**** etc, cumpărate scump la licitaţie, ceea ce e o ruşine. Obiectele uzuale n-au nici o formă, sunt degenerate din modelele vechi, casele imită tot arhitectura Renaşterii*****, a barocului******, a  rococoului*******''. ''În schimb - a întregit cineva ironic - avem revoluţia în artă: cubismul********'', şi toţi au început să rîdă. Mi se pare însă, dacă îmi este permis şi mie, un profan, să am păreri în această privinţă, că dacă acest cubism e poate caraghios cînd desenează capete din triunghiuri diferit colorate sau alte năzbîtii, nu se poate însă tăgădui că în arta decorativă (căci arta e singura artă care se schimbă de la o epocă la alta, pentru că Shakespeare********* şi Racine********** rămîn permanent valabili), adică în arhitectură şi mobilier, cubismul a creat ''stilul epocei'', cum se va zice probabil mai tîrziu, dîndu-ne semnul deosebirilor de alte timpuri, şi deci chiar titlul de nobleţe pe care îl cerea tînărul scriitor încă de la 1919.
Dacă o fi aşa, dacă n-o fi aşa, eu tot eram plin de bucurie.
(...)
>

SURSA
Camil Petrescu, Patul lui Procust, ed. Minerva / seria Patrimoniu, Bucureşti, 1983, p. 257-258.

NOTE M.T.
*Louis IV = Stilul artistic baroc din timpul domniei regelui francez Louis (Ludovic) XIV (1643-1715). (http://www.9am.ro/stiri-revista-presei/2005-03-26/stilul-ludovic-xiv.html)
**Louis XV = Stilul artistic rococo din timpul domniei regelui francez Louis XV (Ludovic) XV (1715-1774). (http://www.agenda.ro/epoci-si-stiluri-de-mobilier-ludovic-al-xv-lea/40803)
***Louis XVI = Stilul artistic neoclasicist din timpul domniei regelui francez Louis (Ludovic) XVI (1774-1789). (http://www.crispedia.ro/Stilul_Louis_XVI)
****Empire = Stil artistic promovat în timpul domniei împăratului francez Napoleon I (1804-1814/1815). (http://www.igloo.ro/articole/stilul-empire/)
*****Renaştere = Epocă secolelor XIV-XVI din istoria Europei. (http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/renasterea-istoria-unei-epoci)
******baroc = Stil artistic din 1600-1700 caracterizat prin iregularitate, ciudăţenieşi extravaganţă. (http://www.amosnews.ro/arhiva/dictionar-arta-stilul-baroc-07-11-2010)
*******rococo = Stil artistic din secolul XVIII caracterizat prin luminozitate, eleganţă şi forme curbe exuberante. (http://www.britannica.com/EBchecked/topic/506448/Rococo-style)
******** cubism= Stil artistic iniţiat la începutul secolului XX de pictorii P. Picasso şi G. Braque. (http://www.artcyclopedia.com/history/cubism.html)
*********Shakespeare (1564-1616) = Cel mai important dramaturg englez. (http://www.biography.com/people/william-shakespeare-9480323)
**********Racine(1639-1699) = Unul din clasicii dramaturgiei franceze. (http://www.britannica.com/EBchecked/topic/488151/Jean-Racine)

Relația dintre un domn francez și o domnișoară rusoaică în secolul XIX (DOSTOIEVSKI 1866)

În 1866, scriitorul rus Fiodor Dostoievski a publicat romanul Jucătorul, bazat pe experiența sa negativă la ruletele din spațiul german. Cartea este scrisă la persoana întâi, povestitorul fiind preceptorul copiilor unui general rus aflat în voiaj în statele germane. El discută cu prietenul său britanic Astley despre relația dintre tânăra rusoaică Polina și marchizul francez Des Grieux.

<(...)
-Îți cer mii de scuze, mister Astley. Dar dă-mi voie, totuși; în asta nu-i nimic jignitor și nedemn; doar n-o învinovățesc cu nimic pe miss Polina. Afară de asta, un francez și o domnișoară rusoaică, în general vorbind, constituie o apropiere, mister Astley, pe care noi doi nu vom reuși s-o lămurim, ori s-o înțelegem pe deplin.
-Dacă ești dispus să nu mai pomenești numele lui Des Grieux alături de un alt nume, te-aș ruga să-mi explici ce înțelegi prin expresia: „un francez și o domnișoară rusoaică”? Ce fel de „apropiere” e aici? Și de ce anume un francez și neapărat o domnișoară rusoaică?
-Vezi, a devenit curios. Dar e o poveste lungă, mister Astley. Aici trebuie să cunoști multe în prealabil. De altfel, e o problemă importantă, oricît ar părea de caraghios totul la prima vedere. Un francez, mister Astley,  reprezintă o formă frumoasă, finisată. Dumneata, ca britanic, s-ar putea să nu fii de acord cu asta; eu, ca rus, de asemenea nu sînt de acord, să zicem, poate, măcar din invidie; dar domnișoarele noastre pot fi de altă părere. Dumneata ai putea să-l considere pe Racine artificial, afectat și desuet; nici nu te-ai apuca să-l citești, probabil. Și eu îl găsesc artificial, afectat și desuet și, dintr-un punct de vedere, caraghios; dar e încîntător, mister Astley, și , în special, e un mare poet, fie că ne place sau nu acest fapt. Forma națională a unui francez, în speță a unui parizian, a început să devină o formă frumoasă de pe vremea cînd noi eram încă niște sălbatici. Revoluția a moștenit nobilimea. Astăzi cel mai banal franțuz poate avea maniere, purtări, expresii, ba chiar și o gîndire cu cea mai frumoasă formă, fără a contribui la această formă nici cu inițiativa lui, nici cu inima, nici cu sufletul, toate acestea le-a căpătat prin moștenire. În sinea lor pot fi mai superficiali decît cel mai superficial om și mai ticălos decît cel mai ticălos. Și acum, mister Astley, am să-ți spun că nu există pe lume ființă mai încrezătoare, mai sincer bună, decît o domnișoară rusoaică deșteptățică și nu prea fandosită. Des Grieux, apărînd într-un rol oarecare, apărînd mascat, îi poate cuceri inima cu nespusă ușurință; el dispune de o formă frumoasă, mister Astley, și domnișoara ia această formă drept propria lui inimă, drept forma naturală a inimii și sufletului său și n-o privește ca pe o haină pe care a căpătat-o el prin moștenire. Spre marea dumitale neplăcere, trebuie să-ți mărturisesc că englezii, în cea mai mare parte, sînt stîngaci și grosolani, pe cînd rușii pot distinge cu destulă sensibilitate frumusețea și sînt atrași de ea. Dar ca să distingi frumusețea sufletului și oroginalitatea personalității, pentru asta e nevoie de incomparabil mai multă independență șii libertate decît au parte femeile noastre și cu atît mai mult domnișoarele și în orice caz de mai multă experință. Miss Polina însă - iartă-mă, ce-a fost spus o dată nu se mai poate lua înapoi - are nevoie de foarte, foarte mult timp de gîndire ca să te prefere pe dumneata ticălosului de Des Grieux. Va ajunge să te prețuiască, îți va deveni prietenă, îți va deschide inima în fața dumitale; dar în inima aceasta va domni totuși ticălosul odios, josnicul și meschinul cămătar de Des Grieux. Va rămîne, poate, ca să zic așa, din pură încăpățînare și orgoliu, fiindcă același Des Grieux i-a apărut cîndva cu aureola unui marchiz delicat, a unui liberal dezamăgit și ruinat materialicește (oare?), pentru că a ajutat familia ei și pe flușturaticul general. Toate tertipurile lui au fost descoperite mai tîrziu. Dar n-are importanță că s-au descoperit; ea îl vrea tot pe Des Grieux de altădată - de asta are nevoie! Și cu cît îl urăște mai mult pe Des Grieux cel de astăzi, cu atît mai mult îi e dor de cel de altădată, deși acela existase numai în imaginația ei.
(...)
 >

SURSA
Dostoievski, Jucătorul, Excelsior, Timișoara, 1991, p.129-130.

Frumusețea în literatură, pictură și arhitectură (MAUGHAM 1930)

În 1930 scriitorul englez William Somerset Maugham (1874-1965) a publicat romanul Cakes and Ale, scris la persoana întâi. Personajul principal, tot un scriitor, comentează în capitolul XI scrierile colegului său mai vârstnic Edward Driffield, abordând și tema frumuseții.

<Acum treizeci de ani, Dumnezeu era foarte en vogue în cercurile literare; era de bon ton să fii credincios și ziariștii îl foloseau pentru a-și împodobio exprimare sau pentru a-și echilibra o frază; dar apoi Dumnezeu a ieșit din modă (lucru ciudat, o data cu cricketul și cu berea) și i-a luat locul Zeul Pan*. În cel puțin o sută de romane, copita despicată a acestui a lăsat și-a lăsat urma în brazdă; poeții îi vedeau umbra furișîndu-se pe izlazurile și prin parcurile Londrei  în lumina amurgului, iar literatele din comitatul** Surrey, nimfe ale epocii industriale, îți jertfeau virginitatea îmbrățișîrii sale sălbatice, ca într-un adevărat mister. Din punct de vedere spiritual, ele se simțeau total schimbate. Dar apoi s-a demodat și Pan și i-a luat locul Frumusețea. Oamenii o găsesc într-o locuțiune sau o expresie, sau într-un calcan, într-un cîine, într-o zi, într-un tablou, într-o acțiune, într-o rochie. Cohorte întregi de femei tinere, fiecare din ele autoare a unui roman atât de promițător și de abil scris, ciripesc despre ea pe toate tonurile -  de la cel aluziv pînă la cel insidios, de la pasionat pînă la fermecător; iar tinerii, mai ales cei descinși de curînd de la Oxford***, dar purtînd ca trenă norii de glorie ai acestei universități, care ne explică în revistele săptămînale ce ar trebui să gîndim noi despre artă, viață și univers, azvîrl cuvîntul cu o neglijență rafinată pe tot cuprinsul paginilor lor dense, nearisite. Dar e ros și tocit, jalnic de tocit. Dumnezeule, la cîte cazne l-au mai supus!  Idealul are multe nume și frumsețea este doar unul dintre ele. Mă tot întreb dacă această zarvă reprezintă altceva decît strigătul de disperare al celor care nu se pot adapta lumii noastre eroice a mașinilor și mă întreb dacă pasiunea lor pentru frumusețe (micuța Nell (1) a acestei epoci sfielnice) e altceva decît sentimentalism pur și simplu. Se prea poate ca o altă generație, acomodîndu-se mai bine stress-ului vieții, își va căuta inspirație nu în fuga de realitate, ci în acceptarea entuziastă și zeloasă a ei.

Nu știu dacă și alții sînt la fel ca mine, însă eu unul îmi dau seama că nu sînt în stare să contemplu prea multă vreme frumsuețea. După mine, nici un poet n-a făcut o afirmație mai falsă decît aceea a lui Keats*** în primul vers al poemului Endymion (2). De îndată ce ”lucrul frumos” mi-a oferit vraja senzației sale, mintea mea pleacă la plimbare; mă uit destul de neîncrezător la oamenii care-mi spun că pot privi ceasuri întregi cu deliciu un peisaj sau o picture. Frumusețea e extatică – e un lucru la fel de firesc ca și foamea. De fapt, nu e nimic de spus în privința ei. Seamănă cu mireasma unui trandafir: o miroși și atît; iată de ce critica de artă – afară doar de cazul cînd nu se preocupă de frumusețe și deci de artă – este plictisitoare.

Tot ce-ți poate spune critical despre compoziția lui Tițian****, Așezarea în mormînt – dintre toate picturile din lume poate cea care oferă frumusețea cea mai pură – este doar să te duci și s-o vezi. Orice altceva îți mai spune e istorie, biografie ș.a.m.d. Dar oamenii adaugă frumuseții și alte calități – sublimul, interesul omenesc, tandrețea dragostea – întrucât ei nu se mulțumesc multă vreme numai cu frumusețea. Frumusețea este perfecta și (ce să facem, asta e firea omului!) perfecțiunea nu ne reține decît scurt timp atenția. Matematicianul care după ce a văzut spectacolul cu Fedra lui Racine***** a întrebat: Qu’est-ce que ça prouve? (1) nu este chiar atât de cretin cum se crede de obicei. Nimeni n-a fost în stare să explice de ce templul doric de la Paestum****** e mai frumos ca o halbă de bere rece, decît aducând argumente care nu au nimic de a face cu frumusețea. Frumusețea este o fundătură. Este un pisc de munte care, o data ce l-ai atins, nu te mai duce nicăieri. Tocmai de aceea pînă la urmă vom găsi mai multe lucruri care să ne subjuge la El Greco******* decît la Tițian, precum și în scrierile nedesăvârșite ale lui Shakespeare decît în perfecțiunea întru totul rotunjită a lui Racine. S-a scris prea mult despre frumusețe, Frumusețea este ceea ce satisface instinctual estetic. Dar cine dorește să fie satisfăcut? Numai tipul mediocre socoate că dacă s-a îndestulat e ca și cum ar fi fost la un banchet. Hai să privim lucrurile curajos, drept în față: frumosul e nițel plictisitor.

NOTE W.S.M.

(1) Eroina cu o viață și o moarte înduioșătoare din romanul lui Charles Dickens Vechiul magazine de antichități (1864)

(2) ”Ce e frumos ți-aduce veșnic bucurie”

(1) Și ce dovedește asta?>

NOTE M.T.

*Pan – zeu din mitologia greacă antică, jumătate om și jumătate țap, care trăia în pădure și era protectorul păstorilor, fiind considerat inventatorul naiului

**comitat – unitate administrativ-teritorială engleză condusă de un lord locotenent al Coroanei, care a fost instituită în secolul XII și a fost supusă unui proces de reforme începând din 1972

***Universitatea Oxford – instituția de învățământ a început să se dezvolte în secolul XII, după transferul unor profesori de la Universitatea din Paris la forma de învățământ locală deja existentă

****John Keats (1795 Londra - 1821Roma) – unul din cei importanți reprezentanți ai curentului literar romantic în Anglia: Endymion (1817)

****Tiziano Vecellio (1488/1490 – 1576 Veneția) – pictor renascentist italian,  reprezentant al școlii venețiene

*****Jean Racine (1639 – 1699 Paris) – actor, dramaturg și academician francez, înnobilat de regele Ludovic XIV: Fedra (1677)

******Paestum / Poseidonia – fostă colonie greacă antică pe teritoriul actualului oraș Capaccio de pe țărmul sudic  al Italiei, ale cărei ruine sunt incluse în patrimoniul mondial UNESCO: temple în stil doric dedicate lui Poseidon/Neptun, Hera și Ceres

*******El Greco / Grecul (1541 Creta – 1614 Spania) – Domenikos Teotokopoulos: pictor manierist cunoscut pentru tablourile cu subiecte religioase și portrete, care s-a format în Italia după 1568 și s-a remarcat în Spania după 1577

SURSA

W. Somerset Maugham, Plăcerile vieții, traducere de Andrei Bantaș, editura Univers, București, 1990, pp. 108-110

Biografie a actorului Alexandru Ciprian (1925 București -)

 Alexandru Ciprian s-a născut la 24 mai 1925 la București. A urmat Conservatorul de Artă Dramatică, clasa de actorie și regie condusă de Victor Ion Popa. Activitatea sa artistică s-a desfășurat în București între 1945-1981 la Teatrul Național, Teatrul Tineretului și Teatrul Nottara, după care s-a refugiat în Germania de Vest (1981). În 1986, s-a stabilit definitiv la New York. Între 1983-1984 a fost colaborator extern la radio Vocea Americii din Washington D. C. pentru reportaje și interviuri. Sub îndrumarea marilor regizori Ion Sava, Ion Șahighian, I. A. Maican sau a italianului Fernando Criciatti, a jucat roluri principale în piesele: „Arleziana” de A. Daudet, „Frenezie” de Chapuis, împreună cu Aura Buzescu, apoi în „Bădăranii” de Goldoni, cu George Calboreanu, Alexandru Giugaru și Eugenia Popovici ori în „Vinovați fără vină” de Ostrovski, în regia Luciei Sturdza Bulandra, ca și în alte piese din repertoriul clasic și modern. La Teatrul Tineretului, A. C. s-a dedicat regiei. A fost asistent la institutul de teatru, clasa Ion Șahighian. În paralel cu activitatea regizorală, a interpretat roluri principale în „Viforul” de Delavrancea, în rotație cu marele actor A. Critico și a pus în scenă, societar al Teatrului Național, în „Hoții” de Schiller, în „Britannicus” de Racine și în alte drame. Transferat la Teatrul Nottara, a jucat roluri principale și a pus în scenă cel mai valoros spectacol al său, „Don Quijote” după Cervantes. A. C. a activat 36 de ani în teatru ca actor și regizor până în 1981, numai în București. După prezența activă la Teatrul Nottara, au început restricțiile, rezumându-se la spectacole de poezie și muzică. I s-a ridicat dreptul de a colabora la radio și televiziune și în final a fost obligat să lucreze numai cu amatori. Prezentând la cinematografie un scenariu după piesa tatălui său „Omul cu mârțoaga”, care i s-a aprobat inițial, semnând chiar un contract pentru realizarea filmului. A. C. își vede propunerea trecută în rezervă fără termen. Măsura aceasta l-a determinat să-și găsească. Măsura aceasta l-a determinat să-și găsească rost în viață în altă parte a lumii.