Vestul Mijlociu versus Coasta de Est în SUA în perioada interbelică (FITZGERALD 1925)

În 1925 scriitorul american Francis Scott Fitzgerald (1896 Minnesota -1940) publica capodopera sa, romanul The Great Gatsby.

Statele din Midwest - timelapselifeline.wordpress.com

Cartea este scrisă la persoana întâi, naratorul fiind originar, ca și scriitorul, din regiunea Vestului Mijlociu (Midwest), colonizată în secolul XIX.

Acțiunea cărții se petrece în 1922 pe sofisticata Coasta de Est atlantică, regiunea  unde debarcaseră în secolul XVII primii coloniști englezi, care vor înființa cele 13 colonii devenite state independente la 4 iulie 1776.

Romanul de dragoste se termină tragic, fapt ce-l determină pe narator să compare societatea din Vestul Mijlociu cu cea de pe Coasta de Est.

<
(…) 
Printre amintirile care mi-au rămas mai vii sînt serile cînd mă înapoiam în vacanță de la școală, și mai târziu de la colegiu în ajunul Crăciunului, în orășelul meu de provincie din vest. Acei dintre noi care mergeam mai departe decît Chicago ne strîngeam în gara veche, prost luminată, seara pe la ora șase, însoțiți de cîțiva prieteni din Chicago care și începuseră să se înstrăineze de noi, preocupați de propriile lor pregătiri de sărbători, sosiți doar să ne spună în grabă la revedere. Îmi amintesc de mantourile de blană ale fetelor, de aburul respirațiilor, de mîinile care schițau saluturi cînd dădeam cu ochi cu cunoștințe vechi, de schimburile de invitații: „Vă duceți la Ordway? La Hersay? La Schultze?”, de felul în care ne strîngeam în mîinile înmănușate biletele de tren lungi, verzi. Și, în cele din urmă, de vagoanele galbene murdare, luminate și cu un aer sărbătoresc ca de Crăciun, care așteptau, pe sine, de partea cealaltă a peronului.

Pe cînd ne depărtam în noaptea de iarnă, zăpada adevărată, zăpada pe care o cunoșteam din copilărie, începea să se întindă în jurul nostrum scînteind pe ferestrele vagonului, pe cînd luminile gălbui ale gărilor mici alunecau pe lîngă noi, și aerul întreg se umplea de un fel de neliniște, de o așteptare vie, aproape cu neputință de suportat. Îmi amintesc cum respiram adînc pe cînd traversam culoarele vagoanelor întorcîndu-se de la vagonul restaurant, conștienți deodată, cu o forță de neexprimat, de felul în care într-o clipă scurtă, într-un singur ceas ciudat, comunicam cu această regiune, cu aceste cîmpii, înainte de a ne reîntoarce pentru un timp în mijlocul lor.

Acesta este pentru mine ceea ce pentru ceilalți este pur și simplu Vestul Mijlociu – nu cîmpiile de grîne, nici preriile, nici orășelele isolate cu case cu acoperișuri țuguiate, pe străzile cărora întîlnești oameni înalți cu aspect Nordic, ci entuziasmul care mă înfiora în tinerețe, cînd mă întorceam spre casă cu trenul, și lumina felinarelor pe străzi, și zurgălăii săniilor în întunericul înghețat, și umbrele pomilor și ghirlandelor de Crăciun în carourile de lumină pe care le proiectau ferestrele în zăpadă. Aparțin acestor ținuturi, atmosferei solemne în care trăiam în iernile lungi de atunci, stăpînit încă de mîndria pe care o resimțeam de a face parte din casa Carraway, într-un oraș unde caselor li se spune de zeci de ani după numele familiilor. Și acum abia, la sfîrșit, înțeleg că tot ce-am spus pînă aici este o poveste despre aceste regiuni din vest – Tom și Gatsby, Daisy și Jordan, și eu însumi sîntem cu toții oameni ai vestului, și probabil că în fiecare dintre noi există o lipsă, o deficient care ne este comună și care, fără să ne dăm seama, ne-a împiedicat să ne adaptăm la viața din ținuturile din răsărit.

Chiar în momentele în care aceste ținuturi civilizate din răsărit m-au atras mai mult, chiar atunci cînd eram mai conștient de superioritatea acestei civilizații asupra orășelelor adormite, apatice, plictisite de dincolo de Ohio*, închistate în atmosfera lor de bîrfe interminabile de care nu erau scutiți decît copiii și bătrînii – chiar și atunci coasta de răsărit a Statelor Unite a fost pentru mine o imagine deformată ca o oglindă în care se modifică liniile, contururile. West Egg**, mai ales, mi se pare și acum o imagine dintr-un vis fantastic. Cartierul acesta a rămas pentru mine ca o scenă nocturnă dintr-o pînză de El Greco***: un mănunchi de vreo sută de case, convenționale și în același timp grotești, chircite sunb un cer posomorît, apăsător, pe care se înalță o lună mată. (…)

După moartea lui Gatsby, întregul răsărit civilizat a ajuns să fie bîntuit pentru mine de asemenea imagini, care l-au deformat dincolo de puterile mele de a-l mai vedea așa cum este în realitate. Așa că într-o după-amiază, cînd fumul albăstrui de la focul de frunze uscate se înălța spre cer și vîntul umfla rufele întinse la uscat pe frînghii, m-am hotărît să mă întorc acasă. 
(…)
>

SURSA

F. Scott Fitzgerald, Marele Gatsby, traducere de Mircea Ivănescu, Editura ”Noua Europă”, Craiova, 1991, pp. 138-139.

NOTE M.T.

*Ohio – Stat din Midwest, devenit membru al federației nord-americane în 1803, fiind al 17 lea în ordine cronologică din cele 50 actuale.

**West Egg – Cartier din Long Island, New York, unde locuiau naratorul și eroul tragic al romanului, mai puțin monden decît East Egg, unde locuiau celelalte personaje principale.

***El Greco – Pseudonimul lui Domenikos Theotokopoulos (1541 Creta*Grecia – 1614 Spania). Pictor manierist cunoscut pentru portrete și tablouri cu temă religioasă, realizate în Italia și Spania.

Frumusețea în literatură, pictură și arhitectură (MAUGHAM 1930)

În 1930 scriitorul englez William Somerset Maugham (1874-1965) a publicat romanul Cakes and Ale, scris la persoana întâi. Personajul principal, tot un scriitor, comentează în capitolul XI scrierile colegului său mai vârstnic Edward Driffield, abordând și tema frumuseții.

<Acum treizeci de ani, Dumnezeu era foarte en vogue în cercurile literare; era de bon ton să fii credincios și ziariștii îl foloseau pentru a-și împodobio exprimare sau pentru a-și echilibra o frază; dar apoi Dumnezeu a ieșit din modă (lucru ciudat, o data cu cricketul și cu berea) și i-a luat locul Zeul Pan*. În cel puțin o sută de romane, copita despicată a acestui a lăsat și-a lăsat urma în brazdă; poeții îi vedeau umbra furișîndu-se pe izlazurile și prin parcurile Londrei  în lumina amurgului, iar literatele din comitatul** Surrey, nimfe ale epocii industriale, îți jertfeau virginitatea îmbrățișîrii sale sălbatice, ca într-un adevărat mister. Din punct de vedere spiritual, ele se simțeau total schimbate. Dar apoi s-a demodat și Pan și i-a luat locul Frumusețea. Oamenii o găsesc într-o locuțiune sau o expresie, sau într-un calcan, într-un cîine, într-o zi, într-un tablou, într-o acțiune, într-o rochie. Cohorte întregi de femei tinere, fiecare din ele autoare a unui roman atât de promițător și de abil scris, ciripesc despre ea pe toate tonurile -  de la cel aluziv pînă la cel insidios, de la pasionat pînă la fermecător; iar tinerii, mai ales cei descinși de curînd de la Oxford***, dar purtînd ca trenă norii de glorie ai acestei universități, care ne explică în revistele săptămînale ce ar trebui să gîndim noi despre artă, viață și univers, azvîrl cuvîntul cu o neglijență rafinată pe tot cuprinsul paginilor lor dense, nearisite. Dar e ros și tocit, jalnic de tocit. Dumnezeule, la cîte cazne l-au mai supus!  Idealul are multe nume și frumsețea este doar unul dintre ele. Mă tot întreb dacă această zarvă reprezintă altceva decît strigătul de disperare al celor care nu se pot adapta lumii noastre eroice a mașinilor și mă întreb dacă pasiunea lor pentru frumusețe (micuța Nell (1) a acestei epoci sfielnice) e altceva decît sentimentalism pur și simplu. Se prea poate ca o altă generație, acomodîndu-se mai bine stress-ului vieții, își va căuta inspirație nu în fuga de realitate, ci în acceptarea entuziastă și zeloasă a ei.

Nu știu dacă și alții sînt la fel ca mine, însă eu unul îmi dau seama că nu sînt în stare să contemplu prea multă vreme frumsuețea. După mine, nici un poet n-a făcut o afirmație mai falsă decît aceea a lui Keats*** în primul vers al poemului Endymion (2). De îndată ce ”lucrul frumos” mi-a oferit vraja senzației sale, mintea mea pleacă la plimbare; mă uit destul de neîncrezător la oamenii care-mi spun că pot privi ceasuri întregi cu deliciu un peisaj sau o picture. Frumusețea e extatică – e un lucru la fel de firesc ca și foamea. De fapt, nu e nimic de spus în privința ei. Seamănă cu mireasma unui trandafir: o miroși și atît; iată de ce critica de artă – afară doar de cazul cînd nu se preocupă de frumusețe și deci de artă – este plictisitoare.

Tot ce-ți poate spune critical despre compoziția lui Tițian****, Așezarea în mormînt – dintre toate picturile din lume poate cea care oferă frumusețea cea mai pură – este doar să te duci și s-o vezi. Orice altceva îți mai spune e istorie, biografie ș.a.m.d. Dar oamenii adaugă frumuseții și alte calități – sublimul, interesul omenesc, tandrețea dragostea – întrucât ei nu se mulțumesc multă vreme numai cu frumusețea. Frumusețea este perfecta și (ce să facem, asta e firea omului!) perfecțiunea nu ne reține decît scurt timp atenția. Matematicianul care după ce a văzut spectacolul cu Fedra lui Racine***** a întrebat: Qu’est-ce que ça prouve? (1) nu este chiar atât de cretin cum se crede de obicei. Nimeni n-a fost în stare să explice de ce templul doric de la Paestum****** e mai frumos ca o halbă de bere rece, decît aducând argumente care nu au nimic de a face cu frumusețea. Frumusețea este o fundătură. Este un pisc de munte care, o data ce l-ai atins, nu te mai duce nicăieri. Tocmai de aceea pînă la urmă vom găsi mai multe lucruri care să ne subjuge la El Greco******* decît la Tițian, precum și în scrierile nedesăvârșite ale lui Shakespeare decît în perfecțiunea întru totul rotunjită a lui Racine. S-a scris prea mult despre frumusețe, Frumusețea este ceea ce satisface instinctual estetic. Dar cine dorește să fie satisfăcut? Numai tipul mediocre socoate că dacă s-a îndestulat e ca și cum ar fi fost la un banchet. Hai să privim lucrurile curajos, drept în față: frumosul e nițel plictisitor.

NOTE W.S.M.

(1) Eroina cu o viață și o moarte înduioșătoare din romanul lui Charles Dickens Vechiul magazine de antichități (1864)

(2) ”Ce e frumos ți-aduce veșnic bucurie”

(1) Și ce dovedește asta?>

NOTE M.T.

*Pan – zeu din mitologia greacă antică, jumătate om și jumătate țap, care trăia în pădure și era protectorul păstorilor, fiind considerat inventatorul naiului

**comitat – unitate administrativ-teritorială engleză condusă de un lord locotenent al Coroanei, care a fost instituită în secolul XII și a fost supusă unui proces de reforme începând din 1972

***Universitatea Oxford – instituția de învățământ a început să se dezvolte în secolul XII, după transferul unor profesori de la Universitatea din Paris la forma de învățământ locală deja existentă

****John Keats (1795 Londra - 1821Roma) – unul din cei importanți reprezentanți ai curentului literar romantic în Anglia: Endymion (1817)

****Tiziano Vecellio (1488/1490 – 1576 Veneția) – pictor renascentist italian,  reprezentant al școlii venețiene

*****Jean Racine (1639 – 1699 Paris) – actor, dramaturg și academician francez, înnobilat de regele Ludovic XIV: Fedra (1677)

******Paestum / Poseidonia – fostă colonie greacă antică pe teritoriul actualului oraș Capaccio de pe țărmul sudic  al Italiei, ale cărei ruine sunt incluse în patrimoniul mondial UNESCO: temple în stil doric dedicate lui Poseidon/Neptun, Hera și Ceres

*******El Greco / Grecul (1541 Creta – 1614 Spania) – Domenikos Teotokopoulos: pictor manierist cunoscut pentru tablourile cu subiecte religioase și portrete, care s-a format în Italia după 1568 și s-a remarcat în Spania după 1577

SURSA

W. Somerset Maugham, Plăcerile vieții, traducere de Andrei Bantaș, editura Univers, București, 1990, pp. 108-110